Începând cu acest număr al revistei noastre vom prezenta pe scurt cultele şi sectele neoprotestante, care, de mai mult timp sau mai recent, activează la noi în ţară. Scopul este acela de a oferi câteva date, cititorilor noştri, despre aceste culte şi secte, pentru a cunoaşte, pe de o parte, cum şi când au fost întemeiate, în ce condiţii şi când au apărut în ţara noastră, iar pe de altă parte, câteva elemente din doctrina acestor culte şi secte, elemente care ne deosebesc pe noi, fiii Bisericii strămoşeşti şi continuatorii datinei străbune, de cei care, cu îndrăzneală ne propun schimbarea acestor datini şi primirea unor învăţături contrarii atât istoriei bimilenare a creştinismului cât şi, sau mai ales, tradiţiei noastre româneşti.Doctrina: În general, cultele şi sectele neoprotestante au următoarele învăţături care, pentru Biserica Ortodoxă, sunt de neacceptat şi constituie erezii sau abateri grave de la dreapta credinţă.Nu recunosc Sf. Tradiţie (adică hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi operele Sf. Părinţi din primul mileniu creştin ca şi textele liturgice) ca un izvor sau, mai bine zis, formă de păstrare a Revelaţiei sau Descoperirii Dumnezeieşti. Prin aceasta încearcă să şteargă 2000 de ani de creştinism, ca şi cum totul ar fi început “alaltăieri”, odată cu apariţia lor.Nu recunosc Sf. Taine afară de Botez, dar şi acesta, pentru ei, nu este un act sacramental săvârşit de o persoană sfinţită ci de un laic, în costum, şi aşa mai departe; nu au nici Mirungerea; nu au mărturisirea păcatelor şi iertarea lor ca un act sacramental; Euharistia nu este pentru ei o prezenţă reală a lui Hristos în pâinea şi vinul consacrate prin lucrarea Sf. Duh, ci doar o amintire, o comemorare a Cinei Domnului; Căsătoria sau Cununia nu este o Sf. Taină; nu au preoţi sfinţiţi ci doar predicatori, cu toate consecinţele (lipsa hirotoniei sau punerii mâinilor prin succesiunea apostolică, lipsa veşmintelor liturgice, şi celelalte); nu au Taina Sf. Maslu sau ungerea bolnavilor cu unt-de-lemn sfinţit spre tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti.Nu cinstesc Sf. Cruce şi nici nu-şi fac semnul Sf. Cruci, ca şi cum Altarul de jertfă al mântuitorului Isus Hristos ar fi o ruşine pentru noi astăzi.Nu cinstesc pe Maica Domnului despre care spun că a fost o femeie ca oricare alta şi nu Născătoare de Dumnezeu şi Maică a noastră a tuturor, căreia ne rugăm şi căreia îi cerem să se roage pentru noi în calitatea sa de Maică a Domnului. Nici vorbă de feciorie şi cu atât mai puţin de purureafecioria celei pe care noi o numim Preacurata Fecioară Maria.Nu cinstesc pe îngeri nici pe sfinţi şi cum ar putea să-i cinstească pe sfinţi dacă au şters cu buretele istoria creştină cu sfinţii martiri (cei ce şi-au dat viaţa pentru credinţa în Isus Hristos), cu sfinţii cuvioşi (mari trăitori ai vieţii creştine) sau cu Sfinţii Părinţi (mari apărători ai dreptei credinţe).Nu cinstesc sfintele icoane sau imaginile sacre, bazate pe temeiul întrupării Fiului lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a luat chip şi ni s-a arătat în istorie, iar sfinţii, întrucât Hristos a trăit în ei, au devenit purtătorii chipului lui Dumnezeu întrupat şi, prin viaţa lor, au ajuns la semănarea cu El. Pentru noi, icoanele sunt ferestre deschise către Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi toţi sfinţii, materie plină de harul primit prin sfinţirea lor.Nu cinstesc Sf. Moaşte sau rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor (normal, dacă n-au nici sfinţi).Nu recunosc biserica, locaşul de cult sfinţit şi consacrat pentru cultul public, nici pictura bisericii, nici altarul, nici toate celelalte obiecte sfinţite care se găsesc în biserică, mai direct spus, în locul Voroneţului, cu minunata-i frescă de cinci secole sau în locul bisericilor (nepreţuitul nostru patrimoniu) nişte case cu săli oarecare, pentru adunare sau rugăciune, pe care, impropriu, unii dintre neoprotestanţi le numesc “biserici”.Nu au Sf. Liturghie, nici cele şapte laude, nici texte consacrate pentru cult, programul de rugăciune al neoprotestanţilor este total diferit şi se bazează pe lecturi biblice şi cuvântări, însoţite de poezii şi cântece religioase corale sau cu acompaniament instrumental. Nu în puţine cazuri, aşa cum se practică în Stalele Unite, se şi dansează pe ritmuri care pot merge de la tango şi blues până la zgomotosul rock şi dementul hard, nu excludem în viitor nici rap-ul sau… poate o contribuţie a noastră de manele.Mântuirea este oferită de cultele şi sectele neoprotestante cu mare siguranţă şi amăgitoare facilitate. E suficient să intri în rândul lor pentru a deveni un “pocăit” şi un “mântuit”, ei contestând posibilitatea mântuirii atât în Bisericile istorice cât şi unii altora chiar în sânul neoprotestantismului.Contribuţia bănească a membrilor cultelor şi a sectelor neoprotestante depăşeşte incomparabil pe cea a credincioşilor ortodocşi (plătind nu rareori 10Î din toate veniturile), la care se adaugă sume de loc neglijabile venite, de obicei, de peste ocean.Toate cele arătate mai sus, privitoare la doctrină, se explică prin faptul că aproape toate cultele şi sectele neoprotestante provin din Statele Unite unde lipsesc 16 secole de creştinism dar unde se găsesc resurse financiare şi nu numai.
1. Baptişti
iDenumirea oficială: Cultul Crestin Baptist Scurt istoric: Baptişii sunt urmaşii anabaptiştilor (o sectă din sec. al XVI-lea al cărei întemeietor a fost Nikolas Storch şi care nu recunoşteau validitatea botezului catolic. Reprezentantul cel mai important a fost Thomas Müntzer, coleg şi, iniţial, apropiat colaborator a lui Luther, care nega caracterul de revelaţie unică şi infailibilă a Bibliei, şi afirma că Hristos ar fi fost un om, deci nu Dumnezeu adevărat, iar împărăţia de o mie de ani va fi o împărăţie pământească. A fost condamnat, torturat şi decapitat în 1525, la vârsta de 28 de ani).Baptiştii, aşa cum îi cunoaştem astăzi, au apărut în Anglia la începutul sec. al XVII-lea, iniţiatorul lor fiind pastorul puritan John Smith care nega botezul copiilor. Acesta s-a autobotezat apoi, a emigrat în Olanda, unde trece la menoniţii lui Thomas Helwys; acesta din urmă, după ce s-a despărţit, se reîntoarce în Angia şi în 1611 întemeiază prima biserică baptistă în Londra. Au fost persecutaţi în timpul Stuarţilor, l-au slujit pe Cromwell şi abia în 1689 au primit dreptul de a se organiza şi funcţiona liber. Baptiştii s-au împărţit în scurt timp în două ramuri: baptişti generali (urmaşii lui Smith şi Helwys, care susţineau că Hristos a murit pentru mântuirea tuturor oamenilor) şi baptiştii particulari (grupare condusă de pastorul Henry Iacob, care influenţaţi de învăţătura calvină, susţineau că Hristos a murit numai pentru cei predestinaţi la mântuire). Abia pe la 1900 şi-au fixat o doctrină mai unitară.Apariţia în România: este datată în mijlocul sec. al XIX-lea. Un dulgher german baptist Karl Scharschmit, emigrant în ţara noastră la 1856, face prima misiune printre conaţionalii săi din Bucureşti. În 1865 vine la Bucureşti primul predicatior baptist, germanul Augustin Leibig şi botează câteva persoane în apele Dâmboviţei. În Transilvania, prima biserică baptistă a fost maghiară, iar fondatorul ei a fost un croitor pe nume Antal Novak din Salonta Mare (Bihor) la 1875. După 1910, prin activitatea pastorului Constantin Adorian au fost atraşi la baptism şi o serie de români. După 1918, comunităţile baptiste din Transilvania şi din vechiul regal se unesc şi în 1921 are loc primul congres baptist la Boteni (Arad). După multe insistenţe şi intervenţii din partea Alianţei Mondiale Baptiste, în 1940 au fost recunoscuţi şi au primit dreptul de funcţionare în România, dar în 1942 au fost desfiinţaţi, pentru ca, după război, în 1948 să reprimească dreptul de organizare şi funcţionare.Doctrina: pe lângă cele arătate la început despre toate cultele şi sectele neoprotestante, specificul doctrinar al baptiştilor este că învăţătura lor este centrată pe Botez şi nu acceptă decât Botezul adulţilor ca singura cale spre mântuire.
Grupări dezidente: Baptiştii au cel puţin 12 grupări disidente (secte): Biserica menomită (întemeiată de Menon sau vechii anabaptişti), baptiştii vechi (susţin o strictă predestinaţie), baptişii liberi (susţin destinul universal absolut), baptiştii legişti sau “de sâmbăta” (serbează sabatul şi alte sărbători mozaice), baptiştii “celor şapte porunci” (cu un cod religios mozaic şi neotestamentar), Biserica “discipolilor lui Hristos” (practică şi Botezul copiilor, dacă este cerut de părinţi), baptiştii unitarieni (susţin că Sf. Duh nu este Dumnezeu, iar Fiul este o creatură), Biserica lui Dumnezeu (beneficiarii unui fond de solidaritate mondială care practică spălarea picioarelor şi ajutorul fratern), baptiştii cufundători (practică Botezul adulţilor prin cufundarea cu capul în jos de trei ori), baptiştii cuvântului (practică un intens prozelitism), baptiştii frăţietăţii (de obicei membrii de culoare care se rebotează cu ocazia pelerinajelor în Locurile Sfinte sau la Iordan), baptiştii femeilor mironosiţe (practică Botezul copiilor şi nu o “ierarhie” feminină),Fiecare din aceste grupări au mai multe ramificaţii în funcţie de continente, popoare sau comunităţi.
Adventişti
Denumirea oficială: Cultul Crestin Adventist de Ziua a Şaptea.Scurt istoric: originea adventiştilor se situează în prima jumătate a sec. al XIX-lea, mai precis la 1831, când William Müller, un fermier baptist din Masachusetts a început să predice despre o apropiată venire a lui Hristos şi despre începutul împărăţiei de o mie de ani.Hiliasmul (hilia gr. = o mie) sau doctrina potrivit căreia, la a doua venire, Hristos va întemeia o împărăţie de o mie de ani, este mult mai veche şi se găseşte chiar în mesianismul profetic al Vechiului Testament (Daniil VIII, 14). Textul din Noul Testament folosit de “apostolii hiliasmului” (Apoc. XX, 4,6,7), printr-o greşită interpretare a “miilor de ani”, care reprezintă veşnicia, a dat naştere de mai multe ori, în istoria creştinismului, la calcule pe cât de eronate, pe atât de păguboase.Revenind la W. Müller, acesta a fixat data venirii lui Hristos pentru anul 1843. Despre acesta, el a scris într-o broşură intitulată “Adeverire din Biblie” (1833), precum şi în revistele “Semnele timpului”, apărută în 1840, “Strigătul din miezul nopţii” (1842) şi “Trâmbiţa de alarmă” (1842). Anul 1843 a trecut fără să se întâmple nimic, iar Müller s-a scuzat faţă de adepţii săi spunând că e vorba de o “mică greşeală”. Ucenicul său, Samuel Snow stabileşte că anul corect este 1844, iar ziua 22 octombrie. La Boston, toţi membrii sectei se pregăteau, şi-au părăsit serviciile, s-au îmbrăcat în haine albe şi, adunaţi într-o sală mare sau pe acoperişuri sau pe dealuri, aşteptau venirea lui Hristos. Müller a recunoscut a doua oară că s-a înşelat. Adventiştii (de la adventum lat. = venire, a doua venire) încep să se divizeze în fel de fel de grupuri. În acest moment apare o tânără de 17 ani, cu grave probleme psihice, halucinaţii, viziuni isterice, pe nume Hellen Harman, născută în 1827 dintr-o familie de metodişti, cunoscută mai târziu sub numele de Helen G. White.Ea a făcut parte din secta lui Müller, a aşteptat şi ea noaptea de 21-22 oct. 1844, însă departe de a fi dezamăgită de “profeţia” lui Müller, în luna decembrie a aceluiaşi an, Hellen Harman a anunţat că a avut o “revelaţie” din care ar fi înţeles că data nu a fost greşită, Hristos şi-a început întradevăr lucrarea de “curăţire a Sanctuarului ceresc”, iar după aceea va coborî de pământ pentru întemeierea împărăţiei milenare. În 1846 ea se căsătoreşte cu un om foarte bogat pe nume James White şi chiar în acelaşi an pretinde că a avut o altă “revelaţie” prin care Dumnezeu i-ar fi poruncit să serbeze sâmbăta, ziua a şaptea a săptămânii. Astfel, Hellen White înfiinţa una dintre cele mai cunoscute secte, Adventişii de ziua a şaptea. Şi-a dedicat viaţa organizării comunităţilor sectei, care o numeau “Spiritul profetic”, pretindea că a avut peste 2000 de viziuni, care au fost apoi adunate şi publicate sub genericul “Scrierile Spiritului Profetic”. A murit în 1915, n-a avut urmaşi, dar a lăsat în schimb sectei o imensă avere. Adventiştii s-au răspândit în toată lumea atât datorită prozelismului foarte agresiv, cât şi datorită puterii banului.Apariţia în România: În 1864, un adept al sectei pe nume Mihail Czechovki, fost preot catolic, a venit din SUA în Europa pentru a “predica noua învăţătură”. Începe în Italia apoi pe rând: Elveţia, Franţa, Germania, Austria, Ungaria şi Rusia. În 1870 ajunge în România şi se stabileşte la Piteşti însă predica lui nu dă prea mari rezultate. Reuşeşte să convertească pe baptistul Toma Aslan şi pe fratele acestuia, care organizează micul grup de adventişti de la Piteşti. După 10 ani ajung la 13 membri, iar după alţi cinci, aproape dispar. În acelaşi an, 1881, un grup de colonişti germani adventişti din Crimea s-au stabilit în Dobrogea, formând un nucleu la Sarighiol. În jurul anului 1900 apare la Bucureşti prima grupare adventistă, dar adevărata organizare va veni abia după ce va fi “convertit” Petre Paulini (pe atunci student la medicină), care va deveni, în urma pregătirii la seminarul adventist din Friedenson (Germania), şeful adventiştilor de ziua a şaptea. Primul congres a avut loc în 1920, în 1932 au fost înlăturaţi misionarii străini, în 1942 asociaţia religioasă a adventiştilor de ziua a şaptea a fost desfiinţată printr-un decret-lege ca în 1948 să fie recunoscută drept cult religios.Doctrina: pe lângă cele arătate la început, specific adventiştilor de ziua a şaptea este: respectarea zilei de odihnă, plata zeciuielii adică 10Î din orice venit, cât de mic, interzicerea consumului cărnii de porc, sărbătorirea sâmbetei, cele 10 porunci sunt principii morale obligatorii ce nu pot fi schimbate. Cu privire la sfârşitul lumii, doctrina adventist-milenistă (sau hiliastă) susţine că sufletul este muritor, nemurirea este rezervată numai adventiştilor (George Stor), nu există rai şi iad ci numai alegerea celor drepţi (advenţii) care vor învia la venirea lui Hristos, în vreme ce păcătoşii vor trebui să mai aştepte o mie de ani şi apoi vor fi nimiciţi, când Dumnezeu va curăţa universul de păcat. După moarte, sufletul rămâne în mormânt, inconştient. Curăţirea Sanctuarului ceresc în care slujeşte Hristos a început în 1844 şi încheierea acestei lucrări este timpul pe care Dumnezeu l-a dat omenirii pentru pocăinţă. Domnia lui Antihrist (1260 ani) a fost perioada papalităţii şi a durat până la Napoleon (1789). Prima înviere va fi a celor drepţi, iar după o mie de ani vor fi înviaţi şi păcătoşii, cetatea celor drepţi, cu Hristos, va coborî pe pământ, cei păcătoşi în frunte cu satana vor înconjura cetatea drepţilor, dar vor fi nimiciţi de focul ce va veni din cer, satana şi oştirea lui vor fi arşi, iar pământul va fi curăţat şi regenerat, devenind pentru totdeauna locuinţa sfinţilor (adventiştilor), sub domnia supremă a lui Hristos.
Grupări dizidente:1. Adventiştii reformişti, rowentiştii sau “profeţii” noi. Hellen White şi-a ales şi “profetese” şi judecătoare dintre cele mai disperate tinere, necăsătorite sau fără copii, după ce se declarase “împărăteasa” profeţilor, de-a dreapta judecătorului şi nemuritoare. La scurt timp după moartea ei au început lupte interne în care a reuşit să se impună Margareta W. Rowen din comunitatea adventistă din Los Angeles. Ea a declarat că Hellen White i-a descoperit şi i-a dat poruncă să facă “reformă”, adică să păstreze pacea eternă prin refuzul de a pune mâna pe armă, sfârşitul este aproape, nu mai are rost nici căsătoria, cultura este opera diavolului, iar consumul de carne este interzis. Reformiştii pătrund în România prin intermediul unui soldat, Kramer, căsătorit cu o adventistă reformistă din Hamburg. Datorită atitudinii faţă de stat, adventiştii reformiţti au fost interzişi în toate ţările civilizate. La noi au fost combătuţi de şeful adventiştilor de ziua a şaptea, Petre Paulini, în scrierea intitulată Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi. Astăzi activează la noi în ţară, în Transilvania, grupul Gheorghe Catană.2. Un alt grup, şi mai excentric este cel al “profetului” Satmari din Piatra Neamţ, care practică aşa-zisa unire “spirituală”, familie şi viaţă conjugală paradisiacă, refuză orice organizare socială şi încadrarea în muncă.
3. Penticostalii
Denumirea oficială: CULTUL PENTICOSTAL sau BISERICA LUI DUMNEZEU CEA APOSTOLICĂ.
Scurt istoric: Cadrul istoric şi religios în care apar penticostalii coincide cu începutul secolului XX şi mediul baptist. Întemeietorul penticostalismului modern a fost Carol Parham, un pastor baptist din California. El a început să predice o “nouă revărsare a Duhului Sfânt” sau o nouă Cincizecime (Pentecostes = Cincizecime, momentul pogorârii Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după învierea Domnului, de unde şi numele de pentiscostali).
Astfel susţinea că Duhul Sfânt s-a şi pogorât deja peste 13 persoane la 3 ianuarie 1901.
Destul de rapid, secta s-a răspândit şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în Germania, prin pastorul luteran Johann Paul, convertit la noua doctrină şi care a devenit conducătorul sectei în Germania.
Penticostalii îşi revendică originea în însăşi întemeierea Bisericii creştine la Pogorârea Duhului Sfânt, mai ales prin practicarea “vorbirii în limbi”.
În funcţie de locul unde se află, de numărul de membrii sau de tradiţii locale, penticostalii sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri: Credinţa apostolică, Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Penticostală a Sfinţilor, Biserica Evangheliei Depline, Biserica Salem şi altele. Prima publicaţie “Vestitorul Evangheliei” a fost editată la Akron, în statul Ohio. În momentul de faţă sunt răspândiţi în toată lumea, au comunităţi destul de mari în America Latină şi în Africa. Desfăşoară o misiune foarte activă prin mijloace moderne, au peste tot locaşuri de cult moderne, se ocupă cu educaţia copiilor şi tineretului, au înfiinţat orfelinate, case pentru bătrâni, institute de dezalcoolizare, tipăresc reviste, cărţi, iar “misionarii” desfăşoară un intens prozelitism, penticostalii fiind astăzi una dintre cele mai active şi mai agresive mişcări religioase pe plan mondial.
Apariţia în România: Ideile penticostale au pătruns în ţara noastră din Ungaria. Primul român, considerat întemeietorul penticostalilor la noi, a fost arădeanul Pavel Budeanu, plecat înainte de 1910 în America, unde a ajuns în contact cu penticostalii şi a îmbrăţişat doctrina lor. Întors în ţară, cu sprijinul unor maghiari mai înstăriţi a întemeiat prima comunitate. Un alt personaj important a fost pastorul baptist Ioan Bododea din Brăiliţa, care, atras de “vorbirea în limbi”, abandonează baptismul şi se intitulează “şeful” Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică. Traduce o profesiune de credinţă penticostală intitulată “Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”, iniţiază două tipărituri “Glasul adevărului” şi “Ştiinţa sfinţilor”.
În 1925, prin decizia Ministerului Cultelor şi Artelor, au fost interzişi în România, dar, cu toate acestea, au funcţionat clandestin; au fost scoşi în afara legii şi în anul 1942. O parte din ei s-au organizat în cadrul cultului baptist, în timp ce alţii, în ascuns, îşi ţineau adunările noaptea. În 1945, într-o conferinţă la Arad, s-a decis înfiinţarea Asociaţiei Religioase Penticostale şi reeditarea revistei “Vestitorul Evangheliei”. În fruntea asociaţiei a fost ales Gheorghe Bradin, ca preşedinte.
În 1949 existau trei organizaţii: Asociaţia “Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală”, asociaţia “Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi asociaţia “Ucenicii Domnului Iisus Hristos”. În 1950 au primit recunoaşterea juridică sub numele de Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică.
După 1989, prin reîntoarcerea unor penticostali plecaţi în Apus şi prin înlocuirea capilor “compromişi”, mişcarea penticostală a devenit mult mai activă.
Doctrina: Între cele mai importante învăţături ale penticostalilor, pe lângă cele menţionate la început şi care sunt comune tuturor cultelor neoprotestante, putem aminti: traducerea penticostală a Bibliei singura admisă, Duhul Sfânt ca temelie a concepţiei penticostale şi Botezul în Duhul Sfânt care se poate primi şi prin punerea mâinilor; atunci când botează cu apă practică o singură afundare. Cina Domnului se oficiază cu azimă şi must. Practică “spălarea picioarelor”, conducătorii sunt pastorii şi diaconii, respectă duminica şi alte sărbători, mântuirea se realizează prin Harul lui Dumnezeu, faptele bune nu au valoare mântuitoare, cred în împărăţia de 1000 de ani pe care Hristos o va întemeia împreună cu aleşii săi penticostali. Practică glossolalia sau “vorbirea în limbi” şi “tălmăcirea limbilor”, momente de delir şi extaz în timpul adunărilor, o bolboroseală de cuvinte neînţelese, un amestec de halucinaţie şi exaltare fanatică nu rareori asociată cu afecţiuni psihice. Interzic căsătoria unui penticostal cu un nepenticostal (necredincios).
Grupări dizidente: Şi în cultul penticostal există grupări dizidente, unele acoperite de cultul oficial, altele în conflict direct cu acesta.
Din “Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică”, ce funcţiona la Arad, s-a despărţit gruparea numită Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt, condusă de maghiarul Soday Alexandru, venit din Ungaria şi Isbaşa Alexandru din Lugoj, Bodor Eugen şi G. Cojocaru din Bucureşti.
Ucenicii Domnului Iisus Hristos, conduşi de Ioan Popa din Sebiş (Arad) şi Ioan Crişan, practică rugăciunile de noapte insistente şi “vorbirea în limbi”.
Biserica Apostolică de Ziua a Şaptea sau Pentiscostalii de Ziua a Şaptea grupare apărută în satul Valea Florilor (Cluj), al cărei lider a fost Ioan Boer. Au reimpus practici din Vechiul Testament şi regimul alimentar.
Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică Botezată cu Duhul Sfânt sau Universaliştii, întemeiată de Victor Chirilă, practică Botezul nu în numele Sfintei Treimi ci în numele lui Iisus Hristos şi numai în apă curgătoare. Refuză orice fel de legătură cu statul, căruia îi contestă orice drept de control.
Penticostalii negri, sau gruparea “Al treisprezecelea apostol” apare prin anii ’70 în judeţul Timiş. Pe lângă intensificarea “vorbirii în limbi”, aceştia pretind că Duhul Sfânt le transmite prorociri şi descoperiri noi, refuză căsătoria iar celor căsătoriţi le interzic relaţiile conjugale, se numesc apostoli şi poartă barbă.
Creştinii liberi şi Misiunea populară liberă cu mulţi adepţi în oraşul Cugir, promovează cel de-al doilea botez pentru toţi credincioşii (penticostali). Fiinţa supremă este Dumnezeu şi neagă rolul lui Iisus Hristos şi al Duhului Sfânt.
Biseriva Nouapostolică (Penticostală) Internaţională, are în frunte un “patriarh”. Din anul 1988 este Richard Fehr din Lundra. La noi în ţară au apărut după 1900 şi au sediul la Constanţa.
4. Pocăiţii sau Creştinii după Evanghelie
Denumirea oficială: CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE
Scurt istoric: Această grupare de orientare calvinistă a apărut în Elveţia în sec XIX şi se numea la început simplu “chrétiens”. Un amestec de învăţături ale lui Zwingli dar şi ale baptiştilor sau ale lui George M. Müller. Creştinii după Evanghelie nu au practic un întemeietor, ei consideră că fondatorul mişcării este însuşi Mântuitorul, a cărui învăţătură este cuprinsă în Evanghelie.
Importanţa acestai grupări neoprotestante pentru România este dată de unirea pe care secta lui Tudor Popescu (Tudoriştii) au încheiat-o cu mişcarea Creştinilor după Evanghelie.
Apariţia în România: La sfârşitul sec. XIX, primii misionari sosiţi în România au fost: englezul E.H. Broadbent, urmat de învăţătorul elveţian Francois Brenay, care a început să ţină adunări la Bucureşti şi să predice în limba franceză pentru “bonjuriştii” societăţii bucureştene. Sora institutorului elveţian Sarah Brenay a sosit şi ea în România prin anii 1902-1903 şi a început evanghelizarea în limba germană printre saşii de la Râşnov, Codlea şi Braşov iar mai apoi la Sibiu şi Cisnădie, unde predica şi se adresa şi românilor prin asociaţia religioasă “Crucea Albă”, condusă de pastorul luteran, ajutat de bănăţeanul Victor Kolle.
În 1909 Francois Brenay a plecat din România iar conducerea mişcării a fost încredinţată lui Ioan Petrescu. După 3 ani a sosit în România arhitectul elveţian Buhrer, membru al Adunării Creştinilor Liberi din Apus, care s-a stabilit la Ploieşti unde înfiinţează “Adunarea” şi a întocmit primul statut. Grigore Fotino Constantinescu, fiul unui ofiţer, trimis în Elveţia pentru a învăţa ceasornicăria se întoarce în ţară şi se intitulează “prim predicator” evanghelist, în preajma izbucnirii Primului Răzbi Mondial. Plecat la Iaşi, răspândeşte învăţăturile sale în Moldova şi deschide o casă de rugăciuni la Iaşi. Întors la Bucureşti organizează o Uniune a Comunităţilor, scoate broşura “Buna Vestire” şi, împreună cu colaboratorul său Gheorghe Teodorescu, revista “Viaţa şi lumina”.
În 1937 Creştinii după Evanghelie fuzionează cu secta lui Tudor Popescu. Acesta fusese preot la Biserica “Sf. Ştefan” din Bucureşti, cunoscută şi sub numele de “Cuibul cu Barză”. Tudor Popescu a fost atras spre ideile sectare şi eretice de bogata Raluca Calimachi şi de Dimitrie Cornilescu, fost cântăreţ la Cuibul cu Barză, care sfătuit de aceiaşi “patroană” spirituală, pentru a scăpa de serviciul militar, a intrat în monahism, stabilindu-se nu la o mănăstire ci la moşia acesteia de la Stănceşti-Botoşani. Aici a început traducerea Bibliei într-o nouă variantă, care se editează şi astăzi la Societatea Britanică, Biblia fiind folosită de sectele şi grupările neoprotestante. Pentru practici şi învăţături eretice, Tudor Popescu a fost caterisit în 1924, dar cu sprijinul Ralucăi Calimachi, a reuşit să cumpere o casă în Bucureşti, pe care a transformat-o în casă de rugăciune, actualul loc de adunare din Str. Carol Davilla.
Fuziunea între “tudorişti” şi Creştinii după Evanghelie a foat oficializată de stat în anul 1946 ca o uniune a două asociaţii creştine însă între cele două ramuri există deosebiri pe care le vom expune mai jos.
Doctrina: Folosesc numai Biblia britanică (USB), traducerea lui Cornilescu, tendenţioasă şi cu multe expresii menite să justifice doctrina neoprotestantă. Botezul este pentru ei de trei feluri: cel cu apă, care nu este decât un ritual ce nu mântuieşte; Botezul Duhului care poate fi primit împreună cu cel al apei şi Botezul în “moartea Domnului” sau cea mai înaltă treaptă la care poate ajunge un “pocăit”. Cina Domnului este doar o comemorare şi se face cu pâine şi vin. Despre sfârşitul lumii, creştinii după Evanghelie afirmă că domnia de 1000 de ani a lui Iisus Hristos va începe la a doua venire ce va avea loc la 7 ani după venirea “tainică”, în care numai Biserica Îl va vedea. Ziua de rugăciune este duminica, la care se adaugă şi alte sărbători. În rest, elementele comune ale doctrinei neoprotestante prezentate în numărul trecut sunt valabile şi pentru creştinii după Evanghelie.
5. Iehoviştii
Denumirea oficială: MARTORII LUI IEHOVA; se mai numesc şi Studenţi în Biblie, Milenişti, Russelişti (după numele lui Russell, unul dintre fondatorii sectei) sau Calculatorii serioşi ai mileniului.
Scurt istoric: Charles Taze Russell (1852-1916), întemeietorul iehovismului, a fost contemporan cu Hellen With (mentorul adventiştilor) şi a fost preocupat şi el, în egală măsură, de stabilirea datei sfârşitului lumii. Pentru a se deosebi de falşii calculatori ai mileniului, şi-a format un grup de “calculatori serioşi” ai celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos. Se pare că era de origine germană, dintr-o veche familie mozaică, sau, după unii, dintr-o familie de presbiterieni irlandezi. S-a născut în 1852 la Pittsburg, în Pensylvania, într-o familie adventistă foarte înstărită, dar nesupusă rigorilor sectei, ci mai degrabă practicanţi ai unui libertinaj incompatibil cu normele susţinătorilor adventului.
Russell a călătorit mult, a ajuns şi în Ţara Sfântă unde s-a interesat de locul bătăliei finale (Armaghedonul, Apoc. XVI, 16). În 1872, cu un grup de adepţi s-a despărţit de gruparea adventistă şi a pus bazele “studenţilor în Biblie”. Au calculat data venirii Domnului în anul 1874, despre care a scris şi o carte “Scopul şi modul venirii a doua a Domnului”. După ce prevestirea nu s-a împlinit, au recurs la aceeaşi metodă adventistă arătând că Hristos a venit “în duh” nevăzut de nimeni, iar venirea cea reală va avea loc după 40 de ani, adică în 1914. A trecut şi 1914 iar iehoviştii europeni au mai adăugat alte date: 1975 în Austria sau 1995 în Ungaria.
Adventiştii l-au declarat pe Russell “eretic”. Averile lui au crescut, iar din anul 1879 a publicat revista “Turnul de veghere” tradusă în foarte multe limbi şi şi-a fixat sediul la Brooklin. După Russell, la conducerea mişcării iehoviste a urmat J. R. Rutherford (1869-1942) unul dintre cei mai bogaţi americani din perioada interbelică, judecător şi scriitor iehovist de origine mozaică. Acesta a publicat o broşură intitulată “Miloane care trăiesc acum nu vor muri niciodată”, a calculat anul veniri Domnului în 1925, apoi 1948.
Important pentru perioada Rutherford este că a dat iehovismului o nouă orientare sau statut de mişcare politică, în ideea unui stat unic Regatul sau Împărăţia lui Iehova. Lui i-a urmat Nathan H. Knorr (1906-1978) şi el de origine mozaică, iar actualul conducător este J. Wilkinson.
Apariţia în România: Pătrunderea sectei iehoviste în ţara noastră se leagă de numele ardeleanului Ioan Sima, care l-a cunoscut pe Russell, iar acesta l-ar fi sfătuit să se întoarcă în România şi să propovăduiască mesajul lui Iehova. Venind în Ardeal şi beneficiind de mijloace materiale primite de la “fraţi”, a organizat primul “grup” de iehovişti. “John-profetul” se declară profet-lider şi a cerut chiar autorizarea şi recunoaşterea din partea statului pentru iehovişti, cerere evident respinsă din cauza doctrinei iehoviste care nu recunoşte nici autoritatea nici instituţiile fundamentale ale statului.
În 1927, după un timp de judecată sănătoasă, în mediul românesc, Ioan B. Sima se convinge de erorile şi rătăcirile iehoviste şi părăseşte secta, revenind la Biserica Ortodoxă. A rămas neclintit cu toate ameninţările şi presiunile iehoviştilor menite să-l recupereze pe “profet”.
Conducerea grupării iehoviste a fost preuată de unguri, care a continuat editarea atât a revistei “Turnul de veghere” cât şi a altor broşuri. De la Cluj, unde era centrul, mişcarea iehovistă se răspândeşte în Maramureş, Crişana, Banat apoi în Moldova şi Muntenia. Abia după 1989, printr-o neînţeleasă şi iresponsabilă decizie s-a îngăduit organizarea şi funcţionarea Martorilor lui Iehova, fapt nepermis în multe din statele occidentale.
Doctrina: Între punctele importante ale doctrinei iehoviste se află:
– nerecunoaştere Sf. Treimi; Dumnezeu Iehova este unul singur, Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat ci o creatură a lui Iehova iar Duhul Sfânt este numai o putere a aceluiaşi Iehova. De aceea ei nu sunt creştini pentru că temelia creştinismului este credinţa în Hristos-Dumnezeu;
– nu există suflet nemuritor, omul este o simplă fiinţă raţională, iar învierea este un dar pe care Iehova îl va face martorilor lui;
– pretind cunoaşterea exată a datei celei de-a doua veniri şi a întemeierii împărăţiei de 1000 de ani din care vor face parte numai cei aleşi de Iehova (iehovişti);
– nu există nici iad nici chinuri veşnice;
– nu acceptă nici o sărbătoare, ziua de odihnă fiind sâmbăta.
Iehoviştii practică un prozelitism agresiv, anunţând Războiul universal al Armaghedonului din care vor ieşi biruitoare doar forţele aliate iehoviştilor şi se va instaura guvernul “mondial” al lui Iehova. Principiile şi practicile iehoviste sunt violente, revanşarde şi deosebit de periculoase pentru orice societate. Prin respingerea statului, a serviciului militar, a justiţiei, asistenţei medicale, transfuziei de sânge, interzicerea consumului de carne, practicarea zeciuielii (plată către sectă a 10 % din toate veniturile), controlarea şi ameninţarea membrilor sectei care nu-şi fac datoria de “misionari” supuşi la o adevărată teroare, dincolo de forma amabilă în care se prezintă pe la uşile tuturor, au obligat multe state democratice din lume să interzică secta Martorii lui Iehova pe teritoriul lor, deşi aceasta nu înseamnă că ei nu există în clandestinitate. Majoritatea sunt persoane ignorante deşi nu rareori se pot întâlni şi iehovişti de un anumit nivel care însă au trecut printr-un real proces de spălare a creierului.
=============
Am prezentat în numerele 6 şi 7 ale revistei noastre principalele culte şi secte neoprotestante care activează în România, cu specificul lor doctrinar, istoria lor, apariţia lor în ţara noastră şi uneltele de care s-au folosit ori, mai bine spus, „întemeietorii” lor pe pământul românesc. Ne-am limitat la grupările neoprotestante cele mai importante: baptiştii, adventiştii, penticostalii, creştinii după evanghelie sau pocăiţii şi iehoviştii sau martorii lui Iehova.
Desigur acestea nu sunt singurele secte din România. De mai puţină importantă, în sensul că au un număr mai redus de aderenţi, dar nu mai putin virulente sau periculoase, întâlnim şi alte grupări sectare, cum sunt: nazarinenii, secerători, betaniştii, etc. În afară de rătăcirile doctrinare, adesea mult mai grave decât ale sectelor mai mari, extremismul şi „fundamentalismul” impun, adepţilor acestor mici grupări, reguli şi restricţii foarte severe, ce ne amintesc de talibani, pentru că nu este prea mare diferenţă între rigoriştii creştini şi cei islamici.
Nazarinenii, spre exemplu, interzic adepţilor lor orice fel de distracţii, vizionarea filmelor sau mersul la spectacole, muzica şi orice fel de cântece „lumeşti”, petrecerile de familie legate de nunţi, botezuri sau onomastici, îi exclud pe fumători sau pe cei ce consumă băuturi alcoolice, pe cei care vorbesc murdar sau se îmbracă „necuviincios”.
Secerătorii (sau creştinii ultimelor zile), o grupare al cărei nume însuşi trădează agresivitatea şi violenţa celor ce vor fi destinaţi de Dumnezeu să îndeplinească ultimul „seceriş”, să adune „neghina”, s-o smulgă fără milă şi s-o arunce în foc. De remarcat că întemeietorul lor, Alexandru Török, ungur din Budapesta, ajunge la Timişoara, după primul război mondial şi încearcă să-i organizeze pe maghiari într-o mişcarea revanşardă, împotriva marii împliniri româneşti de la 1 Decembrie 1918. Propagandei „secerătorilor” i-a căzut pradă şi un român, moldovean, stabilit în Transilvania. Interzisă şi în ţările occidentale şi în România, din perioada interbelică, au reapărut, după 1990, la Timişoara.
Betaniştii sunt o mişcare „reformistă” a Bisericii Reformate, născută în sânul acestei biserici şi împotriva ei. Betaniştii se socotesc urmaşi ai poporului ales (Betania – localitate din Palestina) şi se izolează de ceilalţi creştini „păcătoşi”. În România ajung tot pe filieră maghiară prin Dr. Keskemety Ştefan, profesor de teologie la Cluj. În ultimul timp, sunt foarte activi în cadrul „Federaţiei societăţilor pietiste” denumită şi „Federaţia transilvăneană”, depun un jurământ şi luptă pentru organizarea unei universităţi de stat în limba maghiară. Şi ei ca şi secerătorii sau nazarinenii se caracterizează printr-un rigorism feroce.
Ar mai fi de amintit stiliştii, o mişcare apărută la noi în 1924 când Biserica Ortodoxă Română a adoptat îndreptarea calendarului. Răspândirea stiliştilor vizează mai ales Moldova şi sunt organizaţi sub conducerea unor călugări fanatici şi ignoranţi care umblă prin sate şi îndeamnă la nesupunere faţă de autoritatea bisericească. Astfel de călugări stilişti pot fi întâlniţi peste tot în ţară. Prin orase, cerând bani pentru construirea de mănăstiri. Majoritatea călugărilor şi călugăritelor întâlniţi pe stradă, cu un mic înscris gen: „Ajutaţi la construirea mănăstirii sau schitului …. din comuna ….” sunt stilişti care ascund adevărata lor identitate şi înşeală buna credinţă a credincioşilor ortodocşi dispuşi să jertfească, ceva din puţinul lor, pentru construirea unei mănăstiri şi nu ştiu că, de fapt, ajută pe cei care luptă împotriva Bisericii noastre strămoşeşti. Au început să construiască schituri şi mănăstiri chiar şi în zonele unde n-au existat niciodată stilişti pentru a putea să facă prozelitism printre credincioşii ortodocşi.
Pentru a completa panorama concurentelor de factură religioasă, care îşi caută adepţi printre români, nu putem să nu amintim următoarele categorii:
– mişcările şi organizaţiile spiritiste din care fac parte: spiritismul, teosofia şi antroposofia;
– grupări ocultiste indiene: Crâşna, Meditaţii transcedentale, s.a.;
– mişcarea arabo-persană: Bah’i;
– mişcări ocultiste asiatice: Moon, Sika Gakai;
– mişcări din gruparea „Lumea nouă”: Scientologii, Fiii păcii, Ufolatrii, Mormonii, Copiii Domnului, ş.a.m.d.
– mişcări din Europa Occidentală ca Armata Salvării, Metodismul, Marele Graal, Biserica creştină universală, Prietenii omului, Biserica liberă;
– secte teroriste ucigaşe şi sinucigaşe ca Războinicii regelui Hristos, Templul popoarelor, Templul Soarelui, Davidienii;
– secte neopăgâne sau satanice cum sunt „Biserica” satanismului, „Biserica” luciferică, Fraternitatea „albă”, s.a.
Toate acestea din urmă, deşi nu au o prezentă consistentă în România, din cauza respectării cu mult simt a tradiţiilor şi datinilor noastre strămoşeşti, nu trebuiesc neglijate. Unele doctrine pătrund în mediile „politice” şi „culturale” aşa cum sunt francmasoneria, spiritismul, new age, altele reuşesc să atragă persoane cu probleme psihice sau dornice de o religie mai „exotică” aşa cum sunt Chrâşna sau Bah’i sau pe unii tineri, chiar prin intermediul drogurilor sau muzicii „hard”, cum sunt sataniştii.
Faţă de cele prezentate, fără a fi alarmişti peste măsură, trebuie să tragem un serios semnal de alarmă conştiinţei religioase a poporului român, pentru că mulţi se înşeală, crezând că pot fi români, cu rădăcinile înfipte în glia străbună şi, în acest timp, să se hrănească din seva spirituală a unei alte credinţe străine cu totul de spiritualitatea neamului românesc. O gravă eroare şi un mare pericol care ne paşte.
Grija noastră trebuie îndreptată în special către copii şi tineret, care trebuiesc duşi la biserică şi învăţaţi să cunoască şi să iubească Biserica strămoşească, Maica neamului românesc, şi să nu se lase atraşi de întunericul rătăcirilor sectare, pentru că, pierzând credinţa, vom pierde şi neamul şi ţara.
Cu aceste gânduri am prezentat, în cele trei articole seriale, cultele şi sectele neoprotestante, convinşi fiind că trebuie să le cunoaştem pentru a şti de ce să ne ferim, şi iarăşi, convinşi fiind că apărând Biserica străbună, apărăm neamul şi ţara.
Redacţia
sursa articol
http://www.dacoromania-alba.ro/nr09/culte.html
==================
CANOANE SI ANATEME
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.
Faptele Apostolilor 5,29
„Iar Petru si apostolii, raspunzind, au zis: Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mei mult decit pe oameni”
Efeseni 4, 14-15
„Sa nu fim copii dusi de valuri, purtati incoace si incolo de orice vint al invataturii, prin inselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea ratacirii, ci tinind adevarul in iubire, sa crestem pentru toate intru El, care este capul, Hristos”.
Tit 3, 9-10
„Iar de intrebarile nebunesti si de insirari de neamuri si de certuri si de sfadiri pentru lege, fereste-te caci sunt nefolositoare si desarte. De omul eretic, dupa intiia si a doua mustrare, departeaua-te, stiind ca unul ca acesta s-a abatut si a cazut in pacat, fiind singur de sine osindt.
Psalmul 100, 9
Cel ce graieste nedreptati nu va sta inaintea ochilor mei
Psalmul 118, 126
Vremea este sa lucreze Domnul, ca oamenii au stricat legea Ta.
Canonul 10 al Sfintilor Apostoli
Daca cineva s-ar ruga, chiar si in casa cu cel afurisit (scos din comuniune) acela sa se afuriseasca.
Canonul 45 al Sfintilor Apostoli
Episcopul, presbiterul sau diaconul, daca numai s-ar ruga impreuna cu ereticii, sa se afuriseasca, iar daca le-a permis acestora sa savirseasca ceva ca si clerici (sa savirseasca cele sfinte) sa se cateriseasca
Canonul 46 al Sfintilor Apostoli
„Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.
Canonul 64 al Sfintilor Apostoli
„Daca vreun cleric sau laic intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca”.
Canonul 6 al Sinodului al V-lea local de la Laodiceea (343)
Nu este ingaduit ereticilor a intra in casa liu Dumnezeu daca staruie in eres
Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea (343)
Nu se cuvine a primi binecuvintarile ereticilor, care sunt mai mult absurditati decit binecuvintari.
Sfântul Cuvios Mucenic
Cosma Etolianul (1779)
“Noi avem o porunca ce spune sa anatematizam pe oricine adauga sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre.”
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei,Vancouver Canada august 1983
„ANATEMA celor ce ataca Biserica lui Hristos invatand ca Biserica Sa este impartita in as
a-zise „ramificatii” ce se deosebesc in doctrina si in felul de viata, sau ca Biserica nu exista vizibil, ci va fi formata in viitor cand toate „ramificatiile” sau sectele sau denominatiunile, si chiar religiile, vor fi unite intr-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun ca botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru mantuire, prin urmare, celor ce cu buna-stiinta sunt in comuniune cu acesti eretici inainte-ment
ionati sau celor ce sustin, raspandesc, sau pazesc erezia lor ecumenista sub pretextul dragostei fratesti sau al presupusei uniri a crestinilor despartiti, Anatema!„
(Data de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, 1983, isc
alita de toti episcopii, spre a fi mereu adaugata la sfarsitul anatemelor insira
te in „Credinta Ortodoxiei”, praznuita in prima Duminica a Postului Mare, Dumini
ca Ortodoxiei.)
TALMACIREA ANATEMEI
……Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare, condusa in acest moment de mitropolitul Filaret, se marturiseste ca fiind o parte de nedespartit a Bisericii istorice a Rusiei. Ca Biserica Locala are dreptul sa-si tina soboarele obisnuite si sa dea hotarari ce sunt obligatorii in totalitate pentru toti fii ei imprastiati in int reaga lume. Timpul va arata daca celelalte Biserici Locale vor accepta hotararea noastra privind Ecumenismul, chiar daca la vremea lor, hotararile celor zece Sinoade Locale au fost acceptate de catre toti, si au fost inscrise in „Cartea Canoanelor Sfintilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice si Locale si ale Sfintilor Parinti” a Bisericii Sobornicesti… Cat priveste Ecumenismul, fiecare Biserica Locala a avut timp suficient in decursul ultimei sute de ani pentru a-l studia, si daca o anume Biserica Locala isi bazeaza invataturile si viata pe canoanele Sfintilor Apostoli, pe canoanele tuturor Sinoadelor Ortodoxe, atunci nu poate decat sa recunoasca faptul ca Ecumenismul s-a format intr-una din ereziile ca
re au existat din totdeauna, atat in trecut cat si in prezent, si numeste aceasta unitate o biserica. O astfel de manifestare este deja pe deplin a Antihristului.
Astfel, dand Anatema, ne-am protejat turma de aceasta ispita apocaliptica, si in mod neintentionat am ridicat o intrebare profunda constiintei tuturor Bisericilor Locale, pe care trebuie mai devreme sau mai tarziu sa o solutioneze intr-un fel sau altul. Viitoarea lor soarta duhovniceasca va depinde de raspunsul la aceas ta intrebare. De jure [de drept] Anatema care a fost data de noi are un caracter strict local al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare, dar de facto [de fapt] are o semnificatie istorica imensa, pe plan universal, istoric si ecleziastic, exact fiindca Ecumenismul este o erezie de scara mondiala. Aceasta pozitie a Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare este vadit constiinta tuturor ortodocsilor. Pentru noi, este o cruce grea pusa asupra noastra de Domnul. Dar nu mai putem pastra tacerea, caci tacerea in continuare ar echivala cu o tradare a adevarului, de care tradare sa ne izbaveasca Domnul pe noi toti.
Arhiepiscop Vitalie de Montreal
CANOANELE Sinodului al cincilea local de la Laodiceea
CANONUL 6 Laodiceea (ERETICII SĂ NU INTRE ÎN BISERICĂ)
Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.
(10, 45, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)
CANONUL 8 Laodiceea (PRIMIREA ERETICILOR)
Cei ce se întorc de la eresul celor ce se zic frigi, de ar fi şi în clerul cel de la dânşii socotit, şi s-ar zice cei mai mari, unii ca aceştia să se caterisească cu toată sârguinţa şi să se boteze de episcopii şi presbiterii Bisericii.
(46, 47, 68 ap.; 8, 19, sin I ec; 1, 7, sin. II ec, 95 TruL; 7 Laod.; 57 Cartag.; 1, 5,47 Vasile cel Mare)
CANONUL 9 Laodiceea (OCOLIREA AŞEZĂMINTELOR ERETICILOR)
Celor ce sunt ai Bisericii nu le este îngăduit să meargă la cimitirele ori la cele ce se zic locuri muceniceşti ale oricăror eretici pentru rugăciune ori pentru vindecare; şi unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se excomunice până la un timp anumit. Iar pocăindu-se şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească.
CANONUL 31 Laodiceea (ESTE OPRITĂ CĂSĂTORIA CU ERETICI)
Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creştini.
(26, 45, 65 ap.; 14 sin. IV ec; 6, 72 TruL; 10 Laod.; 21 Cartag.)
CANONUL 32 Laodiceea (BINECUVÂNTAREA ERETICILOR NU E BINECUVÂNTARE)
Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi decât binecuvântări.
(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 19 .sin. 1 ec; 7 sin. 1} ec; 2, 4 sin. IU ec; 11, 95 TruL; 6, 7, 8, 9, 10, 14, 31, 33, 34, 37 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)
CANONUL 33 Laodiceea (SE OPREŞTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ŞI SCHISMATICII)
Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii.
(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. II ec; 2, 4 sin. III ec; 11,95 TruL; 6, 7, 8, 10, 14, 31, 32, 34 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)
CANONUL 34 Laodiceea (MARTIRII ERETICILOR NU SUNT MARTIRI)
Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema.
(10, 11, 45, 46, 64, 70 ap.; 2, 4 sin. IU ec; 6, 9, 32, 33, 37 Laod.; 83 Cartag.; 9 Tim. Alex.)
CANONUL 35 Laodiceea (SCHISMA ŞI IDOLATRIA)
Nu se cuvine creştinilor să părăsească Biserica lui Dumnezeu şi să se îndepărteze, şi să invoce pe îngeri, şi să facă adunări, căci acestea sunt oprite. Deci, de se va afla cineva că stăruieşte în idolatria aceasta ascunsă, să fie anatema, căci a părăsit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a venit Ia idolatrie.
CANONUL 36 Laodiceea (OSÂNDA VRĂJITORIEI ŞI A CREDINŢELOR DEŞARTE)
Nu se cuvine ca cei ierarhiceşti sau clericii să fie vrăjitori ori descântători, ori matimatici, ori astrologi, sau să facă cele ce se zic filacterii, care sunt legături ale sufletelor lor. Iar cei ce le poartă, am poruncit să se arunce din Biserică.
(61 Trul.; 24 Ancira; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa)
CANONUL 37 Laodiceea (ESTE OPRIT A PETRECE CU NECREDINCIOŞII ŞI CU ERETICII)
Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici a serba împreună cu ei.
(64, 70, 71 ap.; 11 Trul; 9 Ancira; 6, 9, 29, 33, 34, 38, 39 Laod.)
CANONUL 38 Laodiceea (ESTE OPRIT A PRIMI AZIME)
Nu se cuvine a primi azime de la iudei sau a se împărtăşi cu păgânătă-ţile lor.
(7, 64, 70, 71 ap.; 11 Trul; 9 Ancira; 6, 9, 29, 33, 34, 37, 39 Laod.)
CANONUL 39 Laodiceea (SĂRBĂTORILE PĂGÂNILOR NU SE ŢIN)
Nu se cuvine a ţine sărbătorile cu păgânii şi a ne face părtaşi de nelegiuirea lor.
(71 ap.; 71, 94 Trul.)