Monthly Archives: septembrie 2012

Viruşii mediatici

Dupa o mare parte a cercetatorilor,virusul biologic nu este o fiinta vie,nu are un sistem energetic propriu,nu se multiplica singur,cu alte cuvinte nu traieste.Ce este virusul?O simpla molecula de ADN sau ARN in care este concentrata intreaga informatie privitoare la modul in care virusul poate fi inmultit-de o celula anume-molecula care este inconjurata de o capsula protectoare de natura proteica.Adica,altfel spus,virusul este doar un text pus intr-un plic,text care invata celula gazda cum trebuie procedat ca sa fie reprodus identic si cumva,parca vrajind-o,o determina sa se apuce imediat de lucru,lasand deoparte toate treburile pe care le mai avea de facut pentru a supravietui.Nu se misca,nu se deplaseaza,nu-si manifesta in nici un fel intentionalitatea fata de noi,nu ne ataca,un astfel de compus aminoacidic-virusul/lipsit de viata,nu ar trebui sa inspaimante pe nimeni.De altfel,daca nu patrunde in organismul nostru pe calea aerului,prin atingere sau prin sange,in functie de specificitatea sa,oricare virus este total inofensiv.

Virusul mediatic,in esenta,fantasma nu este nici el o fiinta vie,ci,asemenea virusului biologic,e doar un mesaj incifrat intr-o imagine sau intr-un filmulet.Despre modul in care se poate construi o astfel de fantasma s-a scris din cele mai vechi timpuri in cartile magicienilor iar astazi acesta este unul din cele mai dezvoltate subiecte in studiile de psihologie a reclamei si a consumatorului,in aproape tot ceea ce inseamna limbaj publicitar tratate de manipulare si,in mod fundamental,in cercetarile de semiotica.

Suportul pe care poate fi inscris mesajul fantasmei este o foaie de hartie,un film ori,mai nou,pe hardul unui calculator sau in retelele realitatii virtuale a internetului.Fantasma nu este vie ca sa ne poata ataca.Povestirea senzationala,imaginea publicitara sau filmul comercial nu ne patrund in minte fara ca noi sa stim,ci intotdeauna intram in contact cu ele prin vedere si auz.Daca nu le vedem sau auzim aceste fantasme raman total inofensive,ori se aneantizeaza pe suprafata micului ecran ori raman depozitate undeva pe suportul fix pe care au fost inscrise.

Dar daca patrunde in celula?Ce rau ne-ar putea face o substanta cat de otravitoare ar fi,atata timp cat ajunge in organismul nostru in cantitati microscopice?
Problema este aceea ca aceasta gramada de aminoacizi-virusul-ordonati dupa o sintaxa bine determinata,odata patruns in organism se comporta ca o fiinta vie.In primul rand,penetreaza membrana celulara folosindu-se,ca momeala,de niste proteine la care receptorii membranei celulare au afinitate.Odata patruns inauntru,cu o rapiditate impresionanta virusul se indreapta catre nucleu sau catre locul din citoplasma unde va avea loc reproducerea sa.In acest moment cercetatorii constata uimiti ca virusul”stie unde merge”.(Zarnea,1983:95)

De unde provine aceasta intentionalitate vadita a virusului biologic?Cum se deplaseaza in interiorul organismului uman si de unde atata tenacitate la el,care nu are mijloace energetice pentru a se deplasa si nu are organe de simt ca sa inteleaga directia in care sa se indrepte?Totul se datoreaza textului,informatiei codificate in ADN sau in structura proteica a capsulei ce-l inconjoara.Virusul nu face absolut nimic.De intregul proces se ocupa celula,care urmareste precis instructiunile cuprinse in ADN-ul virusului.Ea transporta virusul la locul in care incepe decodificarea informatiei sale,isi pune la dispozitia virusului intregul sistem energetic-enzimatic-,baza materiala-elementele proteice ca materiale de constructie-,intreaga logistica ce presupune fabricarea de noi virusi.

Daca nimereste pe caile vazului si auzului omului in sangele fiintei noastre spirituale fantasma isi face simtita prezenta.Si virusul fantastic ca si cel biologic isi asigura o buna primire in mintea consumatorului,momind-o prin intermediul invelisului ademenitor sub care se prezinta.Sensibilizand un afect oarecare,fantasma se face interesanta sau chiar dorita intens.Spre exemplu,o reclama oarecare se poate adresa instinctului de supravietuire sau celui de aparare,instinctului de reproducere sau celui de hranire.Afectele,curiozitatea sau pur si simplu patimile omului sunt carligele de care se agata fantasmele portile prin care acestea patrund in adancul mintii omului.

Odata ce a ajuns in minte,fantasma capata viata,se invioreaza prin investitia de energie imaginativa si vitalitate a individului respectiv.Cu cat apare mai interesanta,cu cat va provoca mai puternic reactia unui afect sau a unei dorinte patimase,cu atat mai mult mintea va fi mai mult preocupata de fantasma respectiva.In cazul vizionarii,omul uita de propriile griji si probleme pentru a da viata in propria minte fantasmelor micului ecran,acestea vor ramane din acel moment in launtrul subconstientului uman unde se va desfasura asa-zisul proces de captivare magica.

In subsolurile psihicului nostru virusul fantastic incepe sa se inmulteasca.De fapt,la fel ca si in cazul virusului biologic el nu ofera decat informatia pe baza careia mintea ametita de o anumita placere promisa,aproape hipnotizata in cazul oamenilor stapaniti de anumite patimi,se va pune in slujba fabricarii unor replici mai dezvoltate ale virusului gazduit,adevarate telenovele ale satisfacerii placerii.
De ce face toate acestea celula,de ce porneste pe un drum care o va duce la autodistrugere,tradandu-si astfel sensul existentei sale?Pur si simplu pentru ca este pacalita.Virusul apare intru inceput ca un element necesar,propriu celulei pe care acesta il primeste inlauntrul ei pentru a se folosi cumva de el in propriile procese metabolice.Dar chiar primele proteine pe care celula le produce pe baza ADN-ului virusului au darul de a bloca,a reprima procesele celulare normale,astfel incat capacitatea energetica a celulei sa fie orientata catre satisfacerea interesului virusului.Celula ajunge sa fie atat de inselata incat confunda ADN-ul virusului cu propriul sau ADN,ascultand fara cartire de comenzile pe care acesta le da.In mod paradoxal,gramada de aminoacizi ordonati dupa o logica secreta ajunge sa comande majoritatea proceselor celulare,devenind un fel de uzurpator al puterii ce guverneaza viata celulei,noul program informational dupa care se calauzeste celula.E ca si cum cineva ar fi primit in casa pentru a fi ajutat,invalid fiind,iar dupa o vreme scurta reuseste,prin inselare sau hipnoza,sa-i faca pe toti membrii familiei sa-i slujeasca cu obedienta,lasand deoparte toate celelalte lucruri privind propria supravietuire,chiar daca prin aceasta isi distrug familia si viata.

Cui se datoreaza uriasa forta de persuasiune pe care o detine ADN-ul virusului in a convinge celula sa se auto-distruga,prin inrobirea la o instanta straina propriilor nevoi si interese?Ce fel de razboi este acesta in care atacatorul biruieste,fara sa cheltuiasca pentru aceasta nici un fel de energie,fara a avea nici un fel de pierderi,in care cel atacat se preda si se supune fara nici un fel de lupta?

Toata puterea virusului se afla concentrata in informatia cuprinsa in ADN-ul acestuia.Razboiul pe care virusul il duce este eminamente unul informational.Esential in strategia lui de atac este cunoasterea perfecta a celui invadat,a tuturor nevoilor,a punctelor slabe,a mecanismelor prin care poate fi inselat si stapanit usor.Cunoscand toate acestea virusul se infatiseaza celulei sub chipul atragator a ceva necesar acesteia.Celula primindu-l inauntru ei si incepand sa comunice cu el,se initeaza procesul de inselare in care virusul ramane pasiv,iar celula este activa.Virusul sugereaza,iar celula actioneaza.Dar cu fiecare sugestie pe care o primeste celula din partea virusului acesta devine tot mai influent,iar gazda tot mai slaba,caci tot ceea ce intreprinde in favoare virusului este contrar intereselor sale;astfel ca celula,zapacita tot mai mult,ajunge in scurta vreme sa urmeze complet indicatiile sistemului genetic al virusului.Prin urmare,din simplu obiect virusul devine subiectul proceselor metabolice ale celulei;din simplu mesaj informational,text inofensiv,virusul ajunge sa constituie creierul gazdei pe care o paraziteaza.

Reclamele publicitare sunt cele mai la indemana exemple de virusuri mediatice,deoarece strategiile de atac,tehnicile de lupta pe care acestea le desfasoara intr-un adevarat razboi spiritual sustinut impotriva intregii omeniri,ridicate la nivelul de stiinte ale comunicarii,sunt prezentate in orice carte de specialitate.Publicitarii moderni se comporta de parca ar fi studiat cu multa atentie mecanismele prin care virusul ataca,biruieste si stapaneste celula.Ei pun in slujba fabricarii unei reclame toate cuceririle psihologiei si neuropsihologiei moderne,stiind ca succesul unui virus mediatic depinde direct de gradul in care este cunoscuta viata psihica a subiectilor-tinta.Regasim ca prezenta in spectrul fantasmelor publicitare in primul rand scoala de psihanaliza freudiana,care exploateaza instinctele si impulsurile primare.Mai apoi,aflam abordarea psihosociala,in care asupra individului se actioneaza tinandu-se cont de contextul grupului din care face parte,a normelor pe care si le-a insusit si a rolului social pe care il ocupa sau la care aspira.Abordarea behaviorista este si ea extrem de mult folosita prin folosirea tehnicilor de conditionare a comportamentelor sau de generare a actelor reflexe.Mai nou,publicitatea beneficiaza de descoperirile facute in domeniul neuropsihologiei,abordand reclama in contextul programarii neuro-lingvistice.

O intreaga stiinta este pusa in slujba succesului procesului de virusare a mintii omului modern.Pentru a se face dorita si insusita,fantasma publicitara exploateaza in primul rand nevoile si motivatiile indivizilor,pe cele fundamentale firii umane,dar si pe cele generate in mod fals in primul rand chiar de educatia mediatica.Nevoile de dominare(o situatie sau o persoana),de recunoastere sociala,de expunere(a fi remarcati sau provocatori),de autonomie,de agresiune,(fizica,verbala,vizuala),de joc(de cuvinte,de situatie,de seductie si inselatorie)sunt doar sase din cele 28 nevoi fundamentale,formulate de psihologul H.Murray,pe care se bazeaza forta publicitatii in majoritatea cazurilor.

Constientizarea unei lipse creeaza o tensiune generatoare a unei forte,care il va motiva pe individ sa actioneze intr-un anumit sens.Ce doreste comunicarea interna(contaminarea virotica),daca nu sa motiveze indivizii sa adere la o anumita filozofie,la o strategie,la obiective comune…(Jouve,2005:46) Motivatiile sunt energia de care virusul publicitar se foloseste pentru a misca sufletul omului in directia indicata de fantasma.Este vorba,evident,de inselatoria prin care mintea omului este incredintata de faptul ca programul genetic sau obiectivele virusului sunt propriile obiective.

Motivatiile sunt circumscrise mai multor orientari,omul fiind supus unor tendinte de natura diferita:
-tendinte egoiste:conservare,dominatie,sexualitate;
-tendinte altruiste:simpatie,imitare,datorie;
-tendinte ego-altruiste;amor-propriu,ambitie;
-tendinte psihobiologice;emotii,pasiuni…(Jouve,2005:47)

Din studiile de specialitate aflam ca in spatele unei nevinovate reclame se afla adevarate strategii sau planuri de atac.In capitolul Dimensiunea strategica a cartii lui Jouve aflam ca exista mai multe nivele de interventie pe care actioneaza fantasma publicitara si peste 13 strategii de atac.

Ne intrebam:Cat este oare de intamplator faptul ca aceasta strategie de atac este identica cu cea folosita in actul magic,asa cum rezulta din majoritatea tratatelor de magie?

Stiinta si razboiul sfarsitului lumii-biofizician Virgiliu Gheorghe(fragment)

Reclame

O rezistență generală dar invizibilă este mai de temut decât o gloată nemulțumita

 

Au mai trecut o grevă generală și două manifestații violente și…..nu s-a schimbat nimic. Dormiți liniștiți, UE și FMI veghează la bunăstarea dumneavoastră!

Greva generală de ieri din Grecia și demonstrațiile de ieri și alaltăieri din Spania, ambele evenimente soldate cu violențe, dovedesc încă o dată că așa zisa putere populară este egală cu zero tăiat în patru. Atâta timp cât masele se vor ridica împotriva guvernelor și mai ales a guvernărilor lor dezastruoase doar la inițiativa sindicatelor sau a unor lideri de partide care au pierdut ciolanul, nimic nu se va schimba. Și liderii de sindicate și cei de partide fac parte din același sistem și nu luptă decât pentru binele lor propriu.
Ieșirile în stradă, soldate în 90% din cazuri cu violențe și fără nici o urmare benefică pentru demonstranți, nu fac decât să alimenteze ideea că n-are nici un rost să te opui sistemului, că el oricum e mai puternic decât tine. Este ceea ce de fapt și urmăresc cei de la putere. Imaginile de la aceste demonstrații, care fac înconjurul lumii și sunt difuzate pe toate canalele de televiziune, au un singur scop: înregistrarea, conștientă sau inconștientă, în mințile devoratorilor de televiziune a ideii că, în ciuda faptului că elitele sunt mai puțin numerice decât noi, ele dețin puterea și nu masele. Și se pare că funcționează. Adevărul este că ele au puterea de a manipula (evenimente, informații, minți) dar și mai adevărat este că lumea se lasă manipulată, voluntar sau involuntar.
Dacă ne uităm puțin în trecutul istoric al omenirii, vom vedea că nici o răscoală, nici o revoluție și nici o grevă n-a avut sorți de izbândă decât atunci când cei din umbră au dorit să mai promoveze un punct de pe agenda lor de lucru.
Nu va exista niciodată o mișcare cu adevărat populară ( fără sindicate, partide și alte organizații animatoare) atâta timp cât fiecare se va gândi doar la binele propriu și nu la cel general.
Ieșitul în stradă, care nu face decât să dea apă la moară guvernanților și carne de tun polițiștilor, nu-și are rostul. O rezistență generală dar invizibilă este mai de temut decât o gloată nemulțumită ce-și varsă năduful în stradă. Cum credeți că ar reacționa guvernul dacă, într-o zi, nimeni n-ar mai merge la muncă, nimeni n-ar mai plăti taxele, nimeni n-ar mai cumpăra decât strictul necesar? Cum ar reacționa dacă la alegeri nu s-ar duce nimeni să voteze? Ce ar putea face? Dar sigur asta nu se va întâmpla pentru că oamenilor le este frică, pentru că sunt egoiști și pentru că fiecare se gandește numai la el și numai la ziua de azi sau maximum la cea de mâine. Nimeni nu se gândește că, nu peste mult timp, acei bani mărunți pe care-i câștigă și pe care, în marea lor majoritate îi dă înapoi tot statului, sub diferite forme, nu-i vor mai ajunge nici pentru subzistența zilnică. Oamenii nu se mai gândesc nici măcar la proprii lor copii, pe care îi înrobesc cu bună-știință datorită lașității lor. Pe zi ce trece nu mai avem nimic uman în noi dar sperăm, ticăloșindu-ne împreună cu cei ce ne ticăloșesc, că mergând la biserică și rugându-ne Domnului ne vom mântui, că doar așa vrea Domnul să fie și toate se întâmplă cu îngăduința Lui. Nimic mai neadevărat ca asta dar foarte simplu și plăcut auzului nostru.
Este o mare diferență între a îngădui și a răbda. Dumnezeu ne rabdă și pe noi și faptele noastre dar asta nu înseamnă că le și îngăduie. Așa cum un părinte adevărat rabdă prostiile copiilor lui dar nu înseamnă că le și îngăduie. Spuneam într-un alt articol că folosim prea ușor anumite cuvinte, fie pentru că nu cunoaștem semnificația reală a cuvântului, fie pentru că nu dăm importanță acestei semnificații sau pentru că folosește scopului nostru.
Conform DEX-ului a îngădui înseamnă a fi în tot sau în parte de acord cu ceva. Nu pot să cred că Dumnezeu îngăduie toate mizeriile care se întâmplă în societatea actuală. Nu pot să cred că Dumnezeu este de acord să moară copii și oameni nevinovați datorită războaielor justificate doar de dorința unora de a acapara cât mai multă putere și de a subjuga. Nu cred că Dumnezeu îngăduie ca copiii să fie molestați chiar de reprezentanți ai bisericii. Nu cred că Dumnezeu îngăduie, în numele așa-zisei credințe în El, să ne omorâm unii pe alții sau între noi. Noi îngăduim toate acestea prin lipsa noastră de atitudine și prin scuza pe care singurim ne-o oferim în numele Lui. Dumnezeu doar ne rabdă pentru că ne iubește prea mult și pentru că speră să poată salva cât mai mulți dintre copiii săi din mijlocul urgiei care va veni. Oricât de rău este un copil, un părinte adevărat nu va înceta niciodată să-l iubească și să spere că într-o zi el va reveni la calea cea dreaptă. De aceea și Dumnezeu tot amână momentul urgiei cele mari. Dar faptele noastre de zi cu zi și vocile celor nevinovați care strigă către El după ajutor nu-i vor mai lăsa prea mult timp. Acesta este Dumnezeul în care cred eu și pe care îl descrie Noul Testament. Un Dumnezeu blând, iubitor și răbdător, dar nu îngăduitor la fapte strigătoare la cer. Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Lui dar noi nu avem dreptul să-L asemănăm cu noi și să-L facem părtaș la nelegiuirile și lașitățile noastre. Este simplu să te ascunzi în spatele Lui și prin asta să-ți spui că ești cucernic și umil. A te umili în fața Domnului e una și a te umili în fața sistemului și a oamenilor de la putere este alta.Noi nu suntem robi ai lui Dumnezeu ci ai unui sistem și ai banului. Robia Domnului e ușoară și nu cere decăt respectarea unor valori fundamentale. Dar se pare că ne place mai mult cealaltă pentru că ne permite să etalăm ”veleitățile”, de orice fel. Ar fi prea frumoasă și prea monotonă o lume în care toți sunt la fel de frumoși, la fel de deștepți, la fel de bogați și de egali. O lume în care nimeni n-are nimic de ascuns sau de ce să se ascundă.O lume pe care noi nu o îngăduim pentru că nu se potrivește cu eul nostru.
sursa articol http://mucenicul.wordpress.com

Saccsiv suntem alaturi de tine si asteptam sa continui lupta!

Paradoxal, afland si eu abia acum de fratele Vasile, il indragesc si mai mult si apreciez valoarea sa in blogosfera ortodoxa. Istoria va adeveri intre el si toti dusmani care acum isi dau arama pe fata…
Am comentat si  scris de multe ori pe acest blog si il urmaresc de mult. Dar nu l-am cunoscut pe Fratele Vasile niciodata fizic. Iata ce se impune:
Este cu adevarat o lovitura de teatru bine pusa la punct impotriva blogosferei ortodoxe .
Cu timpul vom afla si daca arestarea tocmai acum este intamplatoare sau nu. Daca se va confirma ca da, atunci sistemul, statul magic slugile elitei masonice vrea sa ne sfideze pe fata, si in prostia ei crede ca a biruit. Oricum noi nu ne temem suntem pregatiti pentru orice.Fratele Vasile se incununeaza chiar ii fac un bine cu prigonirea sa. Oricum ar fi,

AR TREBUI CA NOI TOTI SA CEREM AMNISTIA SA:

Motivele sunt foarte simple. Acum daca s-a dat in vileag identitatea sa, justitia poate verifica toata buna credinta a acestui om numai din arhiva acestui blogului sau
Incropesc in graba 2, 3 motive.
1 Chiar daca este un om anti- sistem aceste sunt optiunile sale la care are dreptul, nu a incalcat din acest punct de vedere cu nimic legea, deci dpdv legal nu poate fi pedepsit pentru asta
2 Dimpotriva, din tot ceea ce a scris el, justitia, care mai devreme si mai tarziu va afla si despre blog (in cazul ca …se face… ca nu stie), poate verifica integritatea morala a acestui om.
3 Desi are un trecut in care a gresit, nu a incitat niciodata la violenta sau la inselaciune
4 Daca este cautat de 5 ani de zile tocmai acest timp dovedeste prin conceptiile care reies din ce spune pe blog, bineinteles ca si duhovniceste, ca s-a schimbat si nu va recidiva
5 Faptul ca a stat ascuns dar nu a recidivat nu ii poate in nici un caz confirma sau mari pedeapsa. Nu a stat ascuns sa-si continue treaba, ci schimbarea sa este evidenta. Este absurd sa-i cerem „sa se predea de bunavoie”
6 In Romania unde se amnistiaza toti excrocii si criminalii, ar avea dreptul La aceasta si un tanar cu demnitate in tot ceea ce spune si bolnav pe deasupra, model pentru semenii sai,
7 Numai cele 270 comentarii de solidarizare, se vede ca nu putini sunt sustinatorii sai probabil ca multi il cunosc de multa vreme.
8 Punerea sa in libertate este motivata, de ce nu, si de cererea unor oameni care s-au folosit permanent in mod gratis de munca sa, pe care ar avea dreptul sa o continue, nu din celula…

Fratilor, stiu ca Sacsiv repudia metodele violente sau ilegale de lupta pentru un ideal, dar poate ne va ierta daca cu timpul vom incerca chiar si asa sa facem ceva pentru el. Probabil sunti multi avocati sau judecatori dreptcredinciosi care sa-l apere si judeca cu clementa.
Sa ne aducem aminte ca in procesele Capitanului erau inscrisi 200 avocati si mii de martori (chiar daca nu au fost audiati)
Daca in cazul Parintelui Daniel de la Tanacu, am fost mamaligi, sa ne luam acum revansa.
Eu va garantez ca omul acesta sa schimbat tot ce a postat este adevarat si este pornit din sufletul zdrobit de pocainta  nu am gasit nimic neconform cu ortodoxia iar primiejdia cipurilor biometrice  al ecumenismului si a instaurari guvernari mondiale in asteptarea antihristului este reala doar orb sa fi si idiot sa nu-ti dai seama.Se vede ca are multi dusmani care-l invidiaza pentru succesul sau in blogosfera ortodoxa.Adica ce vrea sa spuna rauvoitori ca un om nu se poate indrepta?Faptele sale chiar si alea rele din trecut sunt infractiuni de inselaciune nu a omorat pe nimeni na talharit  sau violat pe cineva.Are dreptul la clementa pentru pocainta sa si pentru tot ce a facut pentru trezirea romanilor la realitate.Trebuie aparat o merita cine il cunoaste si este din orasul sau ar trebui sa-l sustina la puscarie cu ce are nevoie ar fi o mangaiere si pentru el.Este clar ca nu va drept de vizita decat mama si copilul sau prin ei trebuie ajutat si sustinut.Este bine ca el sa afle ca noi credem in el ca este un crestin ortodox adevarat Sper sa aibe taria pshihologica sa reziste acestei incercari date de Dumnezeu spre curatire si rasplata pentru lupta sa.Frate Vasile o sa iesi curand iar dusmani vor fi zdrobiti nimeni nu scapa de mania lui Dumnezeu noi continuam lupta fiecare acolo unde ne aflam nu esti singur suntem mii .

Vindecarea de la demoni :samanism, radiestezie, homeopatie, false vindecari

 

Vindecarea de la demoni (homeopatia, radiestezia, yoga, vrajitoria clasica si vrajitoria simpatica)

 

Despre samanism, radiestezie, homeopatie, false vindecari

 

 

Despre invatatura de credinta!

 

 

Ispita spiritualitatii orientale! Conferinta la Curtea Brancoveneasca de la Constanta

Domnul Marcel Bouros, un om de mare calibru care ne-a aratat noua romanilor ca se poate face ceva si in Romania. A pus pe picioare o scoala ortodoxa, o gradinita ortodoxa, un magazin cu produse naturiste, un hotel, un restaurant, etc.  Sa luam exemplu!

 

 

Despre iubirism. Despre iubirea fara Dumnezeu!

Aici puteti urmari emisiunea ” Credinte si traditii nemtene” de Mihai Silviu Chirila pe tema de mai sus:

 

 

Aici puteti sa il vedeti pe Sfantul Nou Mucenic Daniil predicand in biserca sa Sfantul Apostol Toma din Moscova.

iar aici puteti vedea familia Sfantului Nou Mucenic:

 

Ortodoxia Catholica, blogul parintelui Matei Vulcanescu

Goana după nefericire

De vorbă cu bioeticianul Virgiliu Gheorghe despre miturile lumii de astăzi

Peste tot, pe toate gardurile, massmedia ne oferă reţete pentru o viaţă fericită. Promisiuni de fericire mai primim nu doar de ziua noastră, ci în toate zilele de la generoşii domni politicieni. În atâta bunăvoinţă generală, ar trebui să trăim cele mai fericite timpuri din istorie. Fericiţii de noi! Îşi mai pune, oare, în aceste condiţii, cineva întrebarea: „Sunt eu cu adevărat fericit?” Viaţa merge mai departe şi fără întrebări existenţiale. Să încercăm, împreună cu Virgiliu Gheorghe, să aflăm răspuns la câteva dintre problemele privind fericirea sau, cine ştie, nefericirea omului zilelor noastre…

– Domnule Virgiliu Gheorghe, credeţi că noi suntem astăzi mai fericiţi decât erau bunicii şi străbunicii noştri?

– Fericirea este greu de cuantificat… poate mai greu decât orice altceva. În general, orice stare sufletească este greu de pus sub microscop, dar ştim cu toţii că fericirea este mult mai mult decât o stare sufletească. Este, adică, un fel de sumă a vieţii noastre trecute, a existenţei noastre sufleteşti, un fel de rezumat realizat sau conştientizat la un moment dat. De pildă, într-un anume moment al vieţii, poţi să nu fii neapărat bucuros, ori pentru că eşti bolnav, ori pentru că-ţi lipseşte ceva, dar să nu te consideri deloc nefericit, căci poţi privi în urmă şi vezi realizările din viaţa ta, faptul că este cineva care te iubeşte, că nu eşti singur.
Pe de altă parte, poţi, să spunem, să te distrezi foarte bine la o petrecere, dar când te întorci acasă singur şi obosit şi vezi lipsa de sens din viaţa ta, să te simţi trist şi nefericit. Deschizi televizorul, iei un pahar cu băutură în mână încercând să-ţi umpli cu ceva, cu orice, golul din suflet. Iar dacă cineva te întreabă de eşti fericit – o, da, te disimulezi cât mai bine, ca să te convingi în primul rând pe tine însuţi de asta. Ceea ce înseamnă că în nici un caz aparenţele, zâmbetele afişate sau bunăstarea socială nu ne pot ajuta să înţelegem dacă oamenii sunt mai fericiţi astăzi ca odinioară.

O viziune greșită asupra fericirii

– Hai să punem întrebarea altfel: sunt oamenii de astăzi mai nefericiţi decât cei de acum o sută de ani?

– Să luăm un alt punct de reper. Anume, să fim atenţi la tristeţea omului contemporan, la depresiile, anxietăţile, angoasele lui şi la tot spectrul psihotic, al cărui procentaj creşte an de an. Şi putem spune cu mai multă siguranţă că, dacă tristeţea este o consecinţă a nefericirii (sau, mai bine-zis, a unei anumite neîmpliniri), înseamnă că lumea de astăzi, şi ne referim îndeosebi la ţările dezvoltate, este mult mai nefericită. Poate mai nefericită ca niciodată, atâta timp cât depresia în aceste ţări atinge între 15% şi 25% din populaţie. Cu alte cuvinte, în marile aglomerări urbane cel puţin una din cinci persoane este nefericită. Iar că depresia înseamnă tristeţe, chiar o tristeţe profundă, o suferinţă lăuntrică persistentă, ne-o spune cel mai precis limba greacă, unde cuvântul „thlípsi”, tristeţe, constituie rădăcina etimologică a noţiunii de depresie.
Aşadar, uriaşa pondere a depresivilor în societăţile dezvoltate contrazice întreaga viziune evoluţionistă privind fericirea. Cu alte cuvinte, nu un trai din ce în ce mai bun, mai îmbelşugat, ne face fericiţi, oricât de paradoxal ar suna pentru omul modern. Cineva poate suferi de foame sau de frig, dar să nu se considere nefericit. Şi, dimpotrivă, putem avea tot ce ne dorim, putem avea bani, divertisment, tot felul de bunuri materiale, dar să ne simţim foarte nefericiţi. Freddie Mercury, solistul de la Queen, după o viaţă în care a avut şi bani, şi faimă, şi tot ce şi-ar fi putut omeneşte dori, a spus, înainte de a muri, că nu s-a simţit fericit niciodată.

– Care poate fi explicaţia acestei creşteri tulburătoare a depresiei în societăţile dezvoltate?

– Sunt, fireşte, mai multe cauze, însă una din cele mai importante este faptul că omul zilelor noastre împărtăşeşte o viziune greşită asupra a ceea ce este sau ar trebui să fie fericirea. Fuge după o Fata Morgana pe care, când o ajunge, constată că i-a scăpat printre degete. O zăreşte iar puţin mai încolo, aleargă iar să o prindă, dar iar şi iar dispare, chiar atunci când era gata să pună mâna pe ea. Şi tot aşa până când ajunge să se epuizeze, să nu mai creadă în adevărata fericire.

Goana după nefericire

– Şi cine este această „Fata Morgana”?

– În esenţă, este un produs imaginar, o ficţiune a unei fericiri propusă de mass-media sau de publicitate. Ceea ce nu ştie însă consumatorul este că modelul publicitar al fericirii este construit numai pentru a vinde nişte produse şi nu pentru a-l face fericit pe om.
El chiar crede că dacă va avea maşina pe care şi-o doreşte, mobila, televizorul sau chiar vacanţele în străinătate la care visează, ei bine, va fi tare fericit. Şi ajunge să facă totul pentru a-şi cumpăra maşina asta. Munceşte ani mulţi, se zbate, se consumă. Şi, după ce o cumpără, constată că nu e fericit. Pe urmă iarăşi – se luptă pentru casă, pentru mobila cutare… Din cauza asta, nu mai află timp să petreacă cu familia şi apar certurile, nemulţumirea, şi uneori totul riscă să se surpe ca un castel din cărţi de joc. În realitate, trăise într-o iluzie. Unde este fericirea pe care a căutat-o? De fapt, nu a obţinut decât nefericirea. Nefericirea asta fiind tocmai conflictul dintre ceea ce omul face în realitate şi năzuinţele sale lăuntrice cele mai adânci, care ţin de însăşi firea sa, de structura sufletului omenesc. Omul nu este o bucată de metal pe care să o poţi prelucra aşa cum doreşti, ca s-o transformi într-o piesă potrivită într-o maşinărie. Dacă educaţia pe care a primit-o nu l-a şlefuit potrivit raţiunilor pentru care a fost făcut om, o astfel de persoană riscă să sufere toată viaţa, să se simtă întotdeauna nefericită şi fără sens.
Temeiurile unei vieţi în care să dobândim pacea sufletească şi adevărata fericire se pun încă din copilărie. Atunci este momentul când omul îşi configurează orizontul de aşteptări şi dorinţe, modelele pe care le va urma de-a lungul vieţii sale. Aşadar, factorii de care depinde fericirea viitoare nu sunt cei materiali, ci atmosfera vieţii de familie, comunitatea în care trăieşte copilul, educaţia de care are parte – toate acestea asigurau viitorul omului de altădată. Astăzi, lucrurile s-au schimbat…

– Dar ce s-a schimbat în mod atât de radical? Cum este posibil ca într-o lume considerată a fi mai evoluată decât cea de odinioară, în care nu mai suntem ameninţaţi zilnic de epidemii, războaie, foamete, cum este posibil să ne simţim din ce în ce mai nefericiţi?

– S-au schimbat multe, dar în primul rând s-au schimbat modelele pe care le urmăm. Mass-media, cu consimţământul părinţilor şi al comunităţii, a preluat rolul de pedagog al societăţii noastre. Mass-media este cea care îi şlefuieşte pe tinerii noii generaţii – şi nu numai pe ei, ci şi pe noi, care suntem deja formaţi, iar acest proces este direct proporţional cu timpul pe care i-l acordăm. Îngrijorător este faptul că mass-media nu are nici un criteriu moral. Interesul ei este numai să scoată bani şi, eventual, să manipuleze, conform cine ştie căror imperative ideologice. Ea este, prin excelenţă, instrumentul principal al puterii.

Trupul femeii văzut ca un obiect sexual

– Cum poate, concret, mass-media să ne facă nefericiţi? Suntem martorii unui proces de spălare a creierelor în masă?

– Încă din primii ani ai vieţii, copil fiind şi explorând lumea, omul caută modelele după care să se călăuzească atât în felul său de a acţiona, cât şi în felul său de a fi. Aşa învaţă, numai după modele. Vede cum fac ceilalţi şi îi imită, contextualizând în viaţa sa ceea ce vede.
Să luăm, de exemplu, mecanismul psihologic al obiectivării trupului. Ei bine, acum cincisprezece ani cercetătorii occidentali au descoperit un fenomen extrem de nociv pe care-l produce mass-media. Este vorba despre efectul pe care îl are sexualizarea aproape obsesivă a femeii în reprezentările mediatice contemporane. Un studiu publicat în urmă cu un an constata că, începând cu anii 1960 şi până astăzi, am asistat la o creştere continuă în presă a ponderii bărbaţilor şi femeilor sexualizate. Cercetătorii de la Universitatea Buffalo au analizat mai bine de 1.000 de imagini apărute în revista „Rolling Stone” în ultimii 43 de ani. Dacă la începutul anilor 1960 44% la sută dintre femei şi 11% dintre bărbaţi erau sexualizaţi, în anul 2000 85% dintre femei şi 17% din bărbaţi erau sexualizaţi! Dintre
aceştia, 61% dintre femei şi 2% dintre bărbaţi erau hipersexualizaţi. În cele mai multe dintre imagini, femeile erau prezentate nu numai foarte sexualizat, ci şi „simple obiecte pasive destinate plăcerilor sexuale ale tuturor” (1).

– Bine, aţi vorbit acum despre anumite personaje mediatice. Dar ce legătură are cu toate astea viaţa noastră personală?

– La prima vedere, nici o legătură. Ei cu ale lor şi noi cu ale noastre, cum se spune. Dar asta pentru că nu se realizează faptul că orice vedem ne marchează profund existenţa, mai cu seamă dacă o imagine – sau un model – se repetă de mai multe ori, aşa cum se întâmplă cu modelul femeii sexualizate din media contemporană. Efectul acesteia a fost observat pentru prima oară abia în anul 1997, de Fredrickson şi Roberts (2), şi a fost numit Teoria Obiectivării (trupului). Constatarea lor, verificată în prezent de alte câteva zeci de studii, a fost faptul că modalitatea de a vedea trupul femeii ca pe un obiect sexual este însuşită automat de femei, care ajung să-şi privească propriul corp drept un obiect destinat plăcerii bărbaţilor. Este un fel de psihopatologie care poate fi mai mult sau mai puţin accentuată, în funcţie de gradul de expunere la mesajele mediatice. Gradual, fetele şi femeile învaţă să adopte o perspectivă de observator al propriului trup, să se privească şi să se evalueze potrivit aparenţelor, după cum observă Slater şi Tiggemann (3). Femeia marcată de acest fenomen este interesată aproape obsesiv de părerea celorlalţi, de impresia pe care le-o face, chiar dacă poate să nu conştientizeze acest lucru. Modul în care socializează aceste femei este determinat de felul în care sunt evaluate de ceilalţi sub raportul aparenţei înfăţişării fizice. După cum observă Fredrickson (4), această auto-obiectivare o determină pe femeie să se privească cu ochii unei a treia persoane, dintr-un punct de vedere străin propriei subiectivităţi, atentă până la obsesie la înfăţişarea exterioară, preocupată de imaginea propriului trup, sacrificând totul acestui scop: propria sănătate, propriile simţăminte, demnitatea şi respectul de sine.
Aceasta este una dintre cauzele principale ale nefericirii femeii zilelor noastre. În fapt, cultura media, prin mecanismul obiectivării trupului, împinge femeia pe panta transformării sale, dar, şi mai grav, a auto-transformării sale într-un obiect destinat plăcerii sexuale.
Credeţi că este o mare fericire să fii constrâns social şi mental să părăseşti condiţia de om pentru a ţi-o asuma pe aceea de obiect? 

sursa www.ziaristionline.ro

Marele macel sau de ce suferim ca natiune

Cum a ajuns Romania sa aibă 22 milioane de avorturi!

 

 

Înainte de a citi articolul despre avort, vă punem la inimă cuvintele d-lui Marcel Bouroș care ne oferă soluția pentru renașterea României și pentru spălarea păcatelor neamului românesc din cauza acestei duble crime – avortul.

Am aflat şi eu în sfîrşit, citindu-l pe Pr. Gh. Calciu, de ce nu sîntem uniţi: „Crede şi iubeşte! Credinţa te face liber, iubirea uneşte.” Să mă iertaţi căci eu v-am iubit cel mai puţin.
Fericirea, bucuria, izbăvirea de necazuri şi dacă vreţi soluţia politică a salvării patriei noastre este la îndemîna şi posibilitatea fiecăruia dintre noi: să ne căsătorim la timp şi să facem copii atît cîţi ne dă Dumnezeu!
Închipuiţi-vă cum se uită Dumnezeu la o familie cu 10 copii, o familie în care volens nolens atât părinţii cât şi copiii nu mai sînt preocupaţi de himerele cu care sîntem intoxicaţi, ci sînt ancoraţi în realul vieţii.
Închipuiţi-vă viaţa unui astfel de cuib, închipuiţi-vă o Românie formată din milioane de cuiburi! Va putea fi ea învinsă de NATO sau Moscova?
Să fim noi înşine un astfel de exemplu, să-i sfătuim pe cei apropiaţi, să creăm în mentalul colectiv admiraţia pentru o astfel de familie, să condamnăm crima avortului, să facem fiecare dintre noi pe lîngă rugăciunile obişnuite acatistul Sfinţilor din închisori!
 
Marcel B.

Numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc între 1958 şi 2008 este mai mare decât populaţia actuală a României. Această statistică înfiorătoare demonstrează politicile demografice dezastruoase pe care le-a avut România în perioade diferite ale istoriei sale recente.

“Ar fi trebuit să mai am azi încă şase fraţi, mai mari decât mine. Dar în viaţă nu suntem decât eu şi un frate de-al meu. Ceilalţi sunt în Cer. I-a avortat mama”. Aceste cuvinte, ce aparţin unei femei de 40 de ani, definesc 50 de ani de politică demografică haotică a acestei ţări. Cifrele vorbesc de la sine – 22.178.906 avorturi, făcute în intervalul cuprins între 1958 şi 2008. Datele aparţin Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii. Şi mai interesant este faptul că la sfârşitul acestui interval, adică în 2008, populaţia României, conform datelor oficiale, era de 21.504.442 de locuitori. Deci numărul avorturilor din 50 de ani este mai mare decât populaţia actuală a ţării.

Trei avorturi, în medie, de femeie

“Nu ştiu să se mai fi petrecut un asemenea fenomen, într-o altă ţară europeană. Poate doar în Rusia numărul avorturilor să fie mai mare”, ne-a spus Vasile Gheţău, profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi director al Centrului de Cercetări Demografice “Vladimir Trebici”, din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române. La care Borbala Koo, director executiv al Societăţii de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală, adaugă diverse statistici, la nivel european, pe o perioadă istorică îndelungată, care arată că media întreruperilor de sarcină din România o depăşeşte pe cea din Vest. La noi revin, în medie, trei avorturi în viaţa unei femei, pe când în Occident o femeie a făcut, tot în medie, cel mult un avort.

1957- legalizarea avorturilor

Specialiştii de la Centrul de Statistică al Ministerului Sănătăţii ne-au spus despre contabilizarea avorturilor din România că operaţiunea a început în 1958. Nu există date mai vechi. An de an se consemna numărul lor – fie că erau la cerere, fie din cauze medicale. Făcute în spitalele sau maternităţile de stat. Anul 1958 are o semnificaţie anume. Pentru că în 1957 s-a emis Decretul 463, prin care a fost legalizat avortul la cerere. Propaganda din anii ’50, pentru avort, desfăşurată în România după tipare sovietice, ne-a fost confirmată de profesorul Gheţău. Rusia sovietică militase, încă de pe vremea lui Lenin, pentru această idee. “Era un ciudat mod de a vedea emanciparea femeii”, remarcă Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei “Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” – filiala Bucureşti. După al doilea război mondial, când România a intrat în sfera de influenţă sovietică, pe lângă multe alte “binefaceri” băgate de Moscova pe gâtul românilor, a fost şi politica în favoarea avortului. Urbanizarea şi industrializarea forţată au distrus practic familia tradiţională românească, plină de copii. Noile principii socialiste o scoteau pe femeia română din gospodăria ei şi o expediau direct pe şantiere şi în fabrici.

1965 – record absolut la întreruperi de sarcină

E la noi o legendă, nefondată, cum că anul de vârf al avorturilor din România a fost 1990, primul an de după căderea comunismului românesc. Atunci s-au făcut 992.265 de întreruperi de sarcină. Dar recordul este în cu totul altă perioadă, tocmai în plin comunism. Mai precis în 1965, când s-au făcut 1.115.000 de avorturi. Legale. Acela a fost anul cu cele mai multe avorturi din România, din totalul statisticii realizate la noi, între 1958 şi 2008. Fuseseră încă două “vârfuri”, mai mici, în 1964 – 1.100.000 de avorturi, şi în 1963 – 1.037.000 de cazuri. Decretul 463 a “produs” 7.521.100 de avorturi, în numai nouă ani, din 1958 până în 1966. Sunt cei mai “prolifici” nouă ani, din acest punct de vedere, ai României!

15.000 de femei ucise de pruncii lor

A urmat o perioadă confuză şi în acelaşi timp tragică pentru românce. Anul 1966 aduce Decretul 770, de care mulţi îşi amintesc ca fiind momentul interzicerii avorturilor. Mai nimerit ar fi să spunem că s-a redus numărul lor. O femeie era obligată să dea naştere copilului, dacă a rămas însărcinată înainte de 40 de ani. Putea să avorteze numai dacă avea deja patru copii sau din motive strict medicale. Numărul avorturilor a scăzut semnificativ, după 1966. Dacă urmărim statistica oficială din intervalul 1967 – 1989, vedem că numărul lor a fost, în fiecare an, de cel puţin 200.000, dar nu mai mare de 430.000 de cazuri. O mare necunoscută este legată de avorturile clandestine. Din datele strânse de Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală rezultă că cel puţin 15.000 de femei si-au pierdut viaţa, până în 1989, din această cauză. Unele foloseau tije, andrele, sonde urinare, altele apelau la “babe”, pentru “tratamente” din plante. Orice cale, numai să scape de sarcină. Multe femei s-au ales, în schimb, cu infecţii grave. Doar cele cu adevărat norocoase au scăpat cu viaţă.

Piaţa neagră a contraceptivelor

Cat despre mijloacele contraceptive, acestea au apărut la noi abia în anii ’70, dar se dădeau numai pe reţetă. Au dispărut însă după 1980, când s-a strâns “şurubul” în politica pro-natalitate. Nu mai găseai marfa asta decât pe piaţa neagră, mai ales în localităţile din vestul ţării, unde se făcea aprovizionarea din Ungaria şi Serbia. Regimul de atunci mergea pe ideea de a creşte populaţia României. Femeile erau ţinute sub strictă observaţie, prin controale ginecologice periodice, obligatorii la locul de muncă. Cele depistate ca fiind gravide erau imediat luate la ochi de autorităţi, să nu cumva să avorteze. Datele oficiale raportau, cu mândrie patriotică, la 1 iulie 1989, că ţara noastră atinsese cota de 23.151.564 de locuitori.

Mai multe avorturi decât naşteri, în anii ’80

E ciudat totuşi un lucru, după cum ne atrage atenţia statistica Ministerului Sănătăţii. Din toată perioada 1967 – 1989, anii 1981 şi 1983 s-au remarcat cu cele mai multe avorturi. În 1981 au fost 427.081 întreruperi de sarcină. Oficiale! Ne uităm apoi la numărul de născuţi vii din acelaşi an – 381.101 copilaşi. Se vede clar ca lumina zilei că în 1981 au fost mai multe avorturi, decât naşteri. Aceeaşi situaţie şi în 1983. Atunci au fost 421.306 avorturi şi numai 321.498 de născuţi vii. E clar că propaganda anti-avort şi “ţării cât mai mulţi copii” nu dădea roadele scontate. Oricum, statistica e cât se poate de clară : în perioada 1967 – 1989, deci pe parcursul a 23 de ani, în România s-au făcut 7.398.210 avorturi.

Liberalizarea de după 1990

O altă etapă în istoria avorturilor a început în 1990, cu Decretul din 26 decembrie 1989, al noii puteri revoluţionare. A patra hotărâre luată de noul regim, după căderea lui Ceauşescu, s-a referit la liberalizarea avorturilor. Aproape un milion de întreruperi de sarcină au fost înregistrate în 1990, în clinicile de stat. Numărul lor a început să scadă, pe parcursul timpului, ajungând la mai puţin de 500.000 – în 1996, sub 200.000 – din 2004, pentru ca în 2008 să fie înregistrate 127.907 cazuri. Cifra totală a întreruperilor de sarcină, din perioada 1990 – 2008, aşadar în 19 ani, se ridică la 7.259.596.

Femeia care a avortat de 35 de ori

“Moda” avorturilor persistă şi azi în România, în ciuda statisticilor care arată scăderea acestei practici. Doctorul Călin Soporean de Spitalul Universitar spune că majoritatea pacientelor sale vin din medii sărace, cu un nivel de cultură limitat. “Mai întâi trec pe la mine, să discutăm. Sunt de toate vârstele. Eu încerc să le fac să-şi schimbe opţiunea. Unele spun că n-au bani să-şi crească copiii, dacă i-ar face. Decizia de-a avorta e de nezdruncinat”, zice medicul. După această discuţie, femeile se programează la sala pentru întreruperi de sarcină. Aici vin zilnic şapte-opt “cliente”. “Vin la noi frecvent femei care au deja la activ câte opt-zece avorturi. Le ştiu deja din vedere. Apar la noi o dată la câteva luni. Când le văd în spital ştiu pentru ce au venit”, ne dezvăluie medicul. Am descoperit o femeie care se “laudă” cu nu mai puţin de 35 de avorturi. Acum s-a oprit, după ce viaţa ei sexuală a ieşit la pensie. “N-am avut nimic. Mă duceam şi lepădam. Parcă bărbatul ştie cum e? El te trimite la spital şi gata. Am făcut şi înainte de ’89, şi după ’89. Şi la spital, şi la babe. Am avut noroc, că nu s-a lipit nicio boală de mine”, oftează doamna. Consolându-se totuşi cu cei patru copii ai ei pe care i-a născut. Unul din cele mai dure canoane bisericeşti, în privinţa avortului, spune că femeia care îşi leapădă pruncul cu ierburi otrăvitoare nu mai are voie să vină la Sfânta Împărtăşanie timp de 20 de ani. Ştiaţi de asta? “M-o ierta Dumnnezeu”, speră cucoana, şi-şi drege baticul negru pe cap. De parcă ar purta doliu…

Operaţia oarbă

Femeile de peste 35 de ani sunt sfătuite de doctori să-şi pună sterilet, pentru a evita “operaţia oarbă”, cum este cunoscut avortul. “Operaţia are un anumit grad de risc, cu precădere la femeile cu avorturi multiple, la care colul uterin devine flasc, după întreruperile de sarcină precedente. Riscul de perforare a colului este mare, în asemenea cazuri”, ne explică specialistul. Categoriile sărace preferă avortul, din câte am observat. Dar operaţiunea nu-i nici pe departe ieftină. Un avort costă, oficial, 300 de lei. E taxa de la Spitalul Universitar din Capitală. Mai plăteşti încă 40 de lei pentru consultaţie. Contraceptia, în schimb, e mult mai convenabilă, financiar vorbind, ne-a explicat acelaşi medic – cel puţin 20 de lei pentru cel mai ieftin sterilet şi tot atât pentru o folie cu pilule. “Sunt fete tinere care cred că pilulele îngraşă şi atunci nu le iau. Iar femeilor mature le e teama să folosească steriletul, de teama unor boli”, explică doctorul Soporean, plusând cu informatii pe care le ştie de la colegi de-ai săi din mediul rural – mai sunt şi azi femei, la ţară, care ajung pe patul de spital cu infecţii grave, după ce au încercat, singure sau ajutate de cine ştie ce “experţi” locali, să-şi lepede fătul, prin metode primitive.

Record la adolescente însărcinate

Mentalitatea pro-avort pare să se transmită de la o generaţie la alta. România e la ora actuală una din ţările “de top” ale Europei, în privinţa adolescentelor care rămân însărcinate, arată un studiu din 2009 al Societăţii de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală. Numărul cazurilor ajunge la 47.000, în fiecare an. Aproape jumătate din ele avortează. Aceeaşi organizaţie arată că, pe de-o parte, aproape toate româncele cunosc cel puţin un mijloc de contracepţie, dar, pe de altă parte, numai 40% dintre ele folosesc o astfel de metodă, pentru a evita o sarcină nedorită. “Avortul s-a banalizat, ca emoţie. E o lipsă de atitudine faţă de propriul corp, o desconsiderare faţă de propria ta fiinţă. Sunt femei care, mergând azi să avorteze, reproduc de fapt comportamentul mamei, care, la rândul ei, a fost pe vremuri la chiuretaj”, ne explică profesor universitar doctor psiholog Aurora Liiceanu.

Nu se mai dau contraceptive gratuite

Doctorul Călin Soporean, de la Spitalul Universitar, se ocupă de cabinetul de planificare familială din această unitate sanitară. El spune că de anul trecut, din luna octombrie, nu s-au mai primit contraceptive gratuite. Astfel de materiale sunt distribuite categoriilor defavorizate – şomere, studente, eleve. De peste zece ani există această prevedere legală. “Sper să se rezolve cât mai curând problema, pentru că, de când nu se mai dau, a scăzut adresabilitatea la cabinet”, zice medicul. O ştire similară, din martie anul trecut, de la Maternitatea “Bega” din Timişoara, referitoare la lipsa contraceptivelor gratuite, demonstrează că ceea ce se întâmplă acum la Spitalul Universitar din Bucureşti nu e un fapt izolat. De la Ministerul Sănătăţii nu ne-a venit o clarificare în privinţa acestei situaţii, deşi am solicitat-o.

“Aoleo, aşa multe avorturi?” – exclamă politicienii

Ce am învăţat, ca popor, după cei 50 de ani în care a existat în ţara asta o adevarată “industrie” a întreruperilor de sarcină? Primul răspuns a venit de la Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei Pro-Vita Bucureşti. El s-a dus cu statistica asta la Parlament, pe la diverse comisii sociale şi economice. “Toţi exclamau – aoleo, aşa de mulţi?”, povesteşte Bogdan reacţia politicienilor noştri, când au aflat de cele peste 22 de milioane de avorturi făcute în România. Şi s-a luat vreo măsură? “Nimic. Se discută, se fac comisii”, conchide şeful asociaţiei, care solicită autorităţilor o schimbare de atitudine în privinţa susţinerii familiilor cu copii.

“N-am învăţat nimic, după 50 de ani”

La întrebarea noastră a răspuns şi Borbala Koo, director executiv al Societăţii de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală. “Ce s-a învăţat, de la revoluţie încoace? Nimic! În şcoală nu se face educaţie sanitară. Sloganurile legate de educaţia sanitară, sexuală, sunt în continuare sterile. Cât timp au fost bani din UE şi din SUA pentru campanii în favoarea contracepţiei, pentru evitarea avortului, s-au organizat acţiuni la nivel naţional pentru informarea populaţiei, s-au înfiinţat cabinete de planificare familială. Dar şi acestea au fost reduse, ca număr, în ultimii ani. De la 400 au mai rămas 160, toate la oraş, iar cele existente sunt din ce în ce mai puţin vizibile, în cadrul clinicilor”, mi se spune.

Cifre ascunse de clinicile private

Statistica oficială, de după 1990, este pusă totuşi între “paranteze” de o asociaţie care militează împotriva avorturilor. Avem datele întreruperilor de sarcină din unităţile sanitare de stat. Nu există, în schimb, rapoarte similare din clinicile private. Specialiştii de la Centrul de Statistică al Ministerului Sănătăţii ne-au confirmat problema. Ei solicită clinicilor private statistica anuală. Dar informaţiile nu ajung la autorităţi. Legile actuale nu prevăd o constrângere pentru cei care refuză acest lucru. De situatia asta ne-a vorbit şi Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei Pro-Vita Bucureşti. Organizaţia sa a început, cu trei ani în urmă, să strângă informaţii despre numărul întreruperilor de sarcină care se fac anual în România, în spitalele de stat şi în clinicile particulare. Concluzia e că cifrele Ministerului Sănătăţii sunt subraportate, la nivelul întregii ţări. “Situaţia este cauzată de lipsa de comunicare sau de comunicarea incompletă a datelor de către mediul sanitar privat, cu o pondere în creştere, în ultimii ani, dar şi de tendinţa de ocultare permanentă, observată de noi în timpul documentării. Metodele sunt felurite, de la îngreunarea accesului, până la răspunsul în bătaie de joc, la întrebări adresate în baza liberului acces la informaţiile de interes public”, susţine interlocutorul nostru.

“Nu mai văd nicio ieşire”

Previziunile făcute de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare arată că populaţia României ar putea ajunge, în anul 2050, la vreo 14 milioane de locuitori. La rândul ei, Organizaţia Naţiunilor Unite pare ceva mai optimistă – 15, 9 milioane. În 2007, profesorul Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, a publicat un studiu care tratează această problemă dureroasă – “Declinul demografic şi viitorul populaţiei României”. Expertul a recomandat atunci autorităţilor o serie de măsuri, pentru a se evita un viitor sumbru. “România are nevoie de o politică familială elaborată cu multă grijă şi responsabilitate, clară, stabilă, orientată spre perspectivă, care să nu urmarească efecte imediate şi care să aibă consensul clasei politice, al societăţii civile, al opiniei publice şi al specialiştilor. Alocaţia de stat pentru copii, diferenţiată ca nivel şi orientată prioritar spre familia cu doi şi trei copii, ca şi alte forme de stimulare financiară, ar trebui să constituie componente ale unei astfel de politici “, arăta expertul în lucrarea sa. La patru ani de când a scris aceste rânduri, profesorul Gheţău ne-a spus acum că “după toate amputările ajutoarelor pentru mame şi pentru copii, din ultima vreme, nu mai văd nicio ieşire din situaţia dezastruoasă în care ne aflăm”. Practic, pe măsură ce trece timpul, lucrurile vor fi tot mai greu de schimbat.

În 2010 s-au născut 209.000 copii, cel mai mic număr din 1955. http://apologeticum.wordpress.com

de deveghepatriei

România victimă colaterală a tensiunilor din Golful Persic

Tensiunile între Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană – pe de o parte – şi Iranul – pe de altă parte, se acutizează. Ca răspuns la sancţiunile din partea U.E. Iranul a reacţionat şi a oprit sau limitat livrările de ţiţei. Vizate sunt Franţa, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Italia, Grecia. Deocamdată.

Acum uitaţi-vă ce se întâmplă în Românie: în noaptea de 22/23 februarie un litru de benzină la staţiile Petrom a ajuns la 6,46 RON!!!, iar motorina a depăşit pragul psihologic de 6 R0N!! I-au urmat exemplul Luke Oil şi Rompetrol, celelalte două mari companii. Prevăd că este doar începutul. De la începutul anului preţul unui litru de benzină a crescut cu 7%. Cât vor ajunge mâncarea, serviciile, medicamentele ş.a.? Mi-e şi groază să mă gândesc.

România devine o victimă colaterală a tensiunilor din Golful Persic, fapt pe care l-am scos în evidenţă în cadrul articolului „Cine asigură securitatea naţională a României?” Această majorare o consider forţată. În condiţiile în care Petrom a anunţat pentru anul 2011 profituri uriaşe, iar, când preţul barilului de petrol a sărit la 140 de dolari nu a făcut nici o majorare!

De peste 10 ani se tot vorbeşte despre pericolul nuclear al Iranului. Dacă această ţară reuşeşte să obţină uraniu îmbogăţit atât cât să fabrice bomba nucleară, Israelul se vede prins în situaţia de a alege: ori loveşte primul Iranul prin bombardament atomic, ori este în pericol de a dispărea de pe suprafaţa pământului.

Nu exagerez cu nimic. Iranul continuă activitatea de obţinere a uraniului îmbogăţit deşi i-au fost asasinaţi unii experţi în domeniu şi s-a impus embargo. Din timp, pentru ca instalaţiile sale să nu fie distruse prin bombardament, a construit două buncăre uriaşe la o adâncime la care nici o bombă din lume nu le pot atinge: uzina subterană de la Fordow şi buncărul subteran de lângă oraşul Qom.

Israelul este în situaţia de a lua o hotărâre cât mai urgentă. De ce? Pentru că populaţia şi teritoriul sunt atât de reduse încât o singură lovitură nucleară ar fi devastatoare. Israelul nu ar mai putea reacţiona după un atac nuclear iranian. Şi mai are o problemă: un atac aerian asupra Iranului este o problemă pentru aviaţia israeliană. Ţintele primare sunt la distanţa limită de zbor pentru bombardiere. Drumul cel mai scurt este peste Irak, o zonă a nimănui pe care Israelul o poate folosi.

Leon Panetta, Ministrul Apărării al Statelor Unite, afirma recent că Israelul ar putea ataca facilităţile nucleare ale Iranului în aprilie sau iunie. Când o asemenea afirmaţie vine din partea unui înalt oficial militar american nu poţi să o neglijezi.
Vom vedea că Iranul este o victimă a propagandei mincinoase.

Înaintea acestei lovituri, Israelul intenţionează să trimită peste 800.000 de persoane în România. Pentru siguranţa lor. Aceştia au dublă cetăţenie: israeliană şi română, şi pot cere oricând azil la noi.

Pe la mijlocul lunii februarie, adjunctul ministrului rus de Externe, Ghennadi Gatilov a luat o poziţie dură în faţa unui eventul conflict militar cu Iranul, declarând, în cadrul unei conferinţe de presă.”

Orice scenariu militar împotriva Iranului ar fi dezastruos pentru întreaga regiune şi pentru întregul sistem al relaţiilor internaţionale”. Şi a continuat: „Sper ca Israelul să înţeleagă toate consecionţele şi mai ales să-şi asume fapătul că ar intenţiona să atace Iranul unilateral”.

Pentru a se înţelege mai bine cum s-a ajuns la această situaţie explozivă, voi prezenta evenimentele mai importante care au avut loc de-a lungul ultimelor decenii ale mileniului II.

SUVERANITATEA STATELOR – UN BANC BUN LA CASA ALBĂ

Pe 5 august 2005, Guvernul de la Teheran considera „inacceptabile” şi „insultătoare” propunerile Uniunii Europene de cooperare condiţionate de încetarea completă a operaţiunilor de conversie şi îmbogăţire a uraniului.

Ulterior, la uzina de la Ispahan se relua activitatea. Acest eveniment a adâncit criza din relaţiile americano-iraniene, şi aşa destul de încordate, şi a crescut la maximum tensiunea dintre Iran şi Israel.

Mai mult, Iranul a ameninţat Uniunea Europeană, care alături de reprezentanţii a 35 de ţări membre în Consiliul guvernatorilor Agenţiei Internaţionale a Energiei Nucleare, a cerut „suspendarea tuturor activităţilor legate de îmbogăţirea uraniului”, că nu va reveni asupra deciziei sale. Hamid Reza Assefi, purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, a declarat că reluarea conversiei uraniului „nu este negociabilă”. Şi a acuza Marea Britanie şi SUA de ingerinţe, în treburile interne ale Iranului prin instigarea la revolte care au avut loc în vara anului 2005 în regiunile de la graniţa cu Irakul.

În cadrul unei reuniuni organizate pe 26.10.2005, la Moscova, de către Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, care reprezintă trei miliarde de oameni, vicepreşedintele iranian Parviz Davudi a lansat un avertisment împotriva oricărui amestec în programul nuclear al ţării sale: „Iranul recunoaşte Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi regulamentele acesteia. Noi considerăm însă orice amestec iresponsabil ca o ameninţare şi cerem o abordare nediscriminatorie”.

Ce vrea mai mult Washingtonul?

Elita de la Teheran are toate motivele să nu aibă încredere în majoritatea vecinilor săi, şi nici în SUA sau Israel. Faţă de vecinii săi arabi, conducerea de la Teheran, care se simte urmaşă a măreţiei Persiei, are o atitudine de neîncredere.

Pe acest fundal evoluează programul nuclear al Iranului. Dacă obţine arma nucleară, acest lucru ameninţă să arunce în aer securitatea regională şi globală. Ţările arabe vecine s-ar simţi la rândul lor îngrijorate să-şi creeze propria lor armă atomică. În cea mai explozivă regiune a planetei s-ar putea declanşa o cursă a înarmării nucleare. Deţinerea acestei arma de către un regim ideologizat nu poate decât să îngrijoreze.

Sunt conştient că mulţi nu îmi vor da dreptate, dar de ce să nu se încerce problematica nuclearizării Iranului în cadrul unui sistem care să fie garantat de Rusia, China şi chiar India? Pentru că principala forţă motrice a programului nuclear al Iranului o constituie sentimentul de panică al elitei de la Teheran, neîncrederea reciprocă din regiunea Marelui Orient Mijlociu.

Cititorul trebuie să ştie că ambiţiile nucleare ale Iranului sunt justificate şi ele au fost susţinute chiar de către SUA atât timp cât la Teheran era un guvern pro-american. Iar programul nuclear militar al Iranului este o „minciună propagandistică”, un „casus belli” în care Washingtonul a devenit un adevărat maestru. ..

După Al Doilea Război Mondial, retragerea trupelor sovietice din Iran a fost mult încetinită şi a coincis cu „revoluţia comunistă” a lui Manolis Glezos din Grecia, ceea ce l-a îngrijorat foarte mult pe masonul Winston Churchill. Profitând de situaţie din Grecia, Stalin intenţiona să aducă parte a flotei sovietice în porturile greceşti, poziţionate chiar în dreptul Canalului de Suez, principalul drum de acces, dar şi cel mai economicos, al britanicilor şi francezilor către imperiile lor din Orient şi Asia.

Din 1941, Iranul era condus de tânărul Muhammad Reza Pahlavi, sub supraveghere britanică. Compania petrolieră anglo-iraniană AIOC era unul din principalii furnizori al Angliei. Antreprenorul englez care a înfiinţat-o în 1901 a primit monopol de 60 ani în producţia de petrol în cea mai mare parte a ţării şi a făcut contracte pentru a furniza petrol marinei regale.

Cum este normal, guvernul britanic a cumpărat o parte semnificativă din acţiunile companiei. Dividentele pentru Şah au crescut considerabil când monopolul iniţial a fost renegociat şi extins până în 1993. Astfel că interesele britanicilor în Iran erau esenţiale, centrate politic pe securitatea Imperiului Britanic – împiedicarea expansiunii ruseşti către Oceanul Indian şi Golful Persic, iar economic – pe petrolul iranian, prin compania AIOC.

În 1951, mişcarea naţionalistă iraniană, condusă de dr. Muhammad Mossangh a înlăturat regimul Şahinşahului Pahlavi, acesta, împreună cu familia regală refugiindu-se la Roma. Mossangh a naţionalizat imediat compania AIOC. Cu toate presiunile britanicilor, care au luat forma unui crucişător ancorat în Golful Abadan, ce bloca exporturile de petrol iranian, Mossangh nu a cedat.

Preşedintele american Harry Truman şi secretarul de Stat Dean Acheson, temându-se că disputa va afecta rezerva de petrol mondială şi preţurile, dar şi faptul că URSS s-ar putea implica, au făcut presiuni asupra Londrei să fie mai moderată şi să nu recurgă la forţă.

Englezii nesocoteau pericolul expansiunii sovietice. În încercarea de a-l înlătura pe Mossangh şi a-şi relua proprietatea asupra petrolului iranian, ei le-au propus lui Eisenhower şi Dulles o colaborare, ceea ce americanii au acceptat.

A fost concepută „Operaţiunea Ajax”, la conducerea căreia a fost numit Kemit Roosevelt, nepotul lui Theodore Roosevelt, un veteran al OSS (înaintaşa CIA). În memoriile sale, acesta avea să scrie: „Motivaţia englezilor era pur şi simplu de a recupera concesiunile petrolului AIOC. Pe noi nu ne preocupa asta, ci ameninţarea evidentă a preluării controlului de către ruşi”.

Operaţiunea s-a desfăşurat clandestin şi a fost condusă de CIA, având un succes spectaculos, semnificând legătura Agenţiei cu politica externă a Administraţiei de la Casei Albă. În două luni, cu numai 200.000 de dolari, „Operaţiunea Ajax” l-a înlăturat pe Mossangh.

Armata şi populaţia l-au sprijinit pe Şahul Reza Pahlavi care, în urma contra-loviturii CIA din 1951 a fost readus pe tron. Prim-ministru a fost instalat generalul Fazlollah Zahedi, arestat în 1941 de britanici, suspectat a fi pronazist şi închis într-o închisoare din Palestina, asupra căreia britanicii aveau mandat internaţional. Prin numirea acestuia, englezii au devenit conştienţi de faptul că, încercând să obţină ajutor american, permiseseră ca interesele americanilor să devină prioritare.

Foarte repede a fost creată „Compania Petroliferă Iraniană Naţională”, dirijată de un consorţiu internaţional în care British Petroleaum deţinea 40%, Royal Dutch Shell 14%, Gulf, Mobil, Standard Oil din New Jersey, Standard Oil din California şi Comapnia Texas, fiecare câte 7%.

Alte mari companii americane deţineau un total de 5%, iar Compania Franceză a Petrolului 6%. Dacă până în 1951 britanicii controlaseră tot petrolul iranian, de data aceasta au trebuit să se mulţumească cu 40%, acelaşi procentaj ca americanii.

În 1953, Iranul era centrul a două bătălii: pe de o parte, una între SUA şi strategia expansionistă a URSS, pe de altă parte între SUA şi încercarea britanicilor de a-şi menţine imperiul şi rolul mondial.

Iranul a oferit o armă care a permis Statelor Unite să opereze atât pe teren principal, politic (stoparea expansiunii ameninţătoare a Uniunii Sovietice), cât şi pe teren comercial (se subsuma monopolului britanic asupra petrolului, vechi de circa 50 ani).

ŞAHUL PREA VOIA SĂ-ŞI DEZVOLTE ŢARA!…

Conştient că le datora americanilor revenirea sa la tron, Şahinşahul a devenit un aliat necondiţionat al SUA. În 1957 a semnat un acord de cooperare nucleară cu SUA, în cadrul programului „Atom for Peace” şi a achiziţionat un reactor nuclear chiar din Statele Unite. Acesta a devenit funcţional în 1967. În Iran a fost înfiinţată „Atomic Energy Organization of Iran”.

Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a dorit să facă din Iran o mare putere a lumii. La început a oferit occidentalilor contracte deosebit de avantajoase pentru exploatarea şi cumpărarea petrolului. Franţa şi RFG s-au avântat imediat, furnizând Teheranului asistenţă tehnologică, după care Iranul s-a alăturat consorţiului”Eurodif”, care producea uraniu îmbogăţit. Au fost încheiate contracte ferme care stipulau că îi revenea 10% din producţia acestui consorţiu.

În 1974, Pahlavi a anunţat că ţara sa va produce arme nucleare în cel mai scurt timp. Nici Israelul, nici SUA, Marea Britanie, Franţa sau Germania nu au protestat în nici un felş. Mai mult, aceste state au semnat o serie de acorduri cu Iranul, acordându-i o largă asistenţă financiară şi tehnologică şi furnizându-i uraniu îmbogăţit, patru reactoare nucleare şi organizând mai multe centre de cercetare în această ţară. Probabil din cauza faptului că, până în 1979, Iranul a sabotat coaliţie arabă.

Expulzarea Şahului Iranului s-a dovedit o trădare din partea Casei Albe, care nu mai era de cord cu stilul de guvernare pe care acesta l-a impus. A fost un conducător priceput, într-o singură generaţie reuşind să transforme Iranul, dintr-o societate feudo-agricolă într-o ţară urbanizată, industrială.

Reuşise să stabilească prin legi principiile toleranţei religioase, separarea religiei de stat şi înfiinţarea unui parlament cu funcţia de consilier, căruia i-a acordat puteri sporite. Şahul avea ambiţii mari: vroia ca Iranul să fie diversificat economic, cu o tehnologie avansată, capabil să se autoîntreţină şi să n u depindă numai de petrol. Dorea să restructureze guvernul şi să dezvolte o clasă de mijloc.

Acest stil de guvernare nu convenea celor care planificau dezvoltarea şi istoria Omenirii. Ca atare, trebuia înlocuit cât mai repede.
Preşedintele Carter l-a trimis în Iran pe generalul Robert E. Huyser, comandant-adjunct al forţelor militare ale SUA din Europa.

Acesta, conform misiunii primite, s-a întâlnit cu generalii iranieni, cărora le-a cerit să nu încerce „o lovitură de stat” împotriva Ayatollahului Khomeini, care va prelua puterea în Iran!!! Deşi aceştia i-au fost loiali Şahului, s-au conformat, pentru ca, imediat după ce Khomeini a preluat puterea, să fie executaţi!! Au primit ce au meritat!

În exil, Şahul detronat şi-a scris memoriile afirmând: „Americanii au vrut să scape de mine . Aceasta a fost cu siguranţă intenţia marilor apărători ai drepturilor omului”. Tot din aceste memorii reiese că preşedintele american şi-a minţit din nou poporul, în sensul că i s-a spus că preţurile la petrolul exportat de Iran au fost stabilite de guvernul iranian. Complet fals!

În Iran existau trei mari companii petroliere: „Iranian Offshore Petroleum Co.”, „Iranian Oil Courastium”şi „Lavan Petroleum Co.”, companii mixte, în care conducerile administrative erau în mâinile americanilor, aceştia fixând preţul petrolului. Şahul a insistat de mai multe ori ca Iranul să primească o parte mai mare din veniturile petroliere. Strategia preşedintelui Carter a reuşit.

AMERICANII L-AU ÎNLOCUIT PE ŞAH CU…AGENTUL KGB KHOMEINI”

Acum, vă prezint, partea cea mai interesantă, explozivă chiar, a întregii afaceri. Se ştie că, în 1965, Şahul l-a exilat pe Khomeini. Cel care s-a întors în Iran şi a făcut ca lumea musulmană să fie conştientă de puterea ei nu a fost una şi aceeaşi cu cea exilată!

Semănau foarte bine, dar un memorandum scris de o personalitate considerată a fi una din sursele cele mai bine informat din lume afirma: „În ediţia din 11 iunie 1979, la pagina A-2, ziarul <> din Los Angeles a tipărit un articol care pune problema autenticităţii Ayatollahului Khomeini. Articolul cita un editorial scris de Wiliam Hickey în <>, care includea fotografii ale Ayatollahului Khomeini făcute când acesta se afla în Franţa şi în care se vede că are numai nouă degete. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă lipsea.

Fotografii recente arată că actualul <> are zece degete”.
Sunt convins că mulţi nu vor crede în cele relatate puţin mai sus. Dar, citiţi ce s-a întâmplat în Teheran. Premierul iranian Amir Hoyeida avea să declare la o întrunire: „Îl cunosc personal şi vă asigur că are numai nouă degete. Acest Khomeini este un impostor”. Atât le-a trebuit celor din sală. A fost huiduit copios, târât afară şi executat fără nici o judecată.

Oare de ce a trebuit să fie înlocuit vechiul Khomeini? Un indiciu pentru rezolvarea misterului a fost oferit de Michael Coloniewski, colonel în Serviciul de Informaţii al Poloniei, expert în spionaj sovietic. El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că agenţii KGB s-au infiltrat în secta musulmană a şiiţilor, din care făcea parte Ayatollahul, apoi l-au înlocuito sosie a lui, de fapt un agent sovietic.

Oare nu a fost o înţelegere între SUA şi URSS, având în vedere că preşedintele Carter, prin trimisul său, le-a cerut generalilor iranieni să stea cuminţi?

După alungarea Şahului, mai mulţi iranieni care i-au rămas fideli au ales calea exilului şi s-au stabilit, majoritatea dintre ei, în SUA, unde au format „National Council of Resistence in Iran” (NCEI), care s-a alăturat necondiţionat Washingtonului.

După alungarea Şahului, Iranul a început să fie perceput ca un aliat de nădejde al Moscovei. În această situaţie, Washingtonul a trecut la dotarea Irakului cu tehnologie nucleară pentru a fi folosită în scopuri paşnice, cu arma chimică şi biologică, pentru ca Saddam Hussein să fie pregătit pentru atacarea Iranului.

Promisiunile făcute pe timpul Şahului nu au mai fost onorate, în special în ceea ce priveşte intrarea în posesia uraniului îmbogăţit de la consorţiul Eurodif.
„Jocurile murdare” ale Marilor Puteri, ale serviciilor secrete sunt deosebit de perfide, iar căile lor tare încurcate!

IRAN ŞI IRAK – ÎNARMATE DE SUA PENTRU A DEVENI…DUŞMANI DE NĂDEJDE

Evenimentele se desfăşoară rapid. Pe tabla de şah a regiunii, jucătorul principal unchiul Sam. Până spre sfârşitul anilor ’90, Iranul exercită un fel de şantaj terorist împotriva occidentalilor, pentru a-i determina să-şi respecte promisiunile făcute Şahului.

Ajuns locatar la Casa Albă, preşedintele Reagan a răspuns favorabil Iranului, încredinţând Chinei continuarea cooperării nucleare cu această ţară, în conlucrare cu Japonia.

În tot acest timp, RFG continua, în paralel, cooperarea cu Iranul. Dar mass-media scrisă americană a dezvăluit că China a furnizat tehnologie nucleară Iranului şi Pakistanului, lucru ce a determinat Casa Albă să-şi schimbe strategia. Exportul american în Iran a început să se facă prin intermediul unei societăţi argentiniene la care vest-germanii deţineau 25% din capital.

Reagan reuşise ca printr-un dublu „dispozitiv” să vândă Iranului tehnologie nucleară. În 1979 surpriză: Azatollahul Komeini a sistat programul nuclear al Iranului. Argumentul era de ordin religios: fundamentalismul islamic consideră armele de distrugere în masă , deci şi arma nucleară, drept „imorale”, deoarece ele „neagă suveranitatea lui Dumnezeu şi voinţa divină”.

Războiul Irak-Iran avea să ofere un paradox, nesesizat de mulţi. Se ştie că pe atunci Saddam Hussein – „Leul din Bagdad” – era aliatul Washingtonului în lupta contra statului islamic Iran. El a beneficiat de un ajutor substanţial financiar, logistic şi militar din partea americanilor, primind chiar arme chimice (sarin şi gazul VX), pe care nu a ezitat să le folosească.

Bineînţeles cu ştirea Washingtonului, care l-a îndemnat să atace Iranul. După care a fost înlăturat de la putere, judecat de Tribunalul Special pentru Irak, care i-a tratat crimele drept „crime împotriva Umanităţii”.

Pe tot tipul războiului, Iranul, deşi a suferit pierderi umane considerabile şi distrugeri materiale incalculabile, a rămas credincios ideii fundamentaliste potrivit căreia armele de distrugere în masă sunt imorale.

Până în 1995, politica nucleară a autorităţilor de la Teheran a rămas aceeaşi. În acest timp, ţările vecine şi chiar adversare statului fundamentalist iranian au dezvoltat programe nucleare militare, sub paravanul programelor civile.

Aşa a făcut Israelul (la ora actuală este a cincea putere nucleară a lumii, arsenalul său nuclear depăşind totalul arsenalelor ţărilor musulmane), India şi Pakistan. Programele nucleare ale acestor ţări s-a desfăşurat cu ajutorul SUA şi al Norvegiei.

Sursa: Articol preluat integral de pe Necenzurat