Monthly Archives: noiembrie 2012

Scrisoare catre Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun

Sper ca scrisoarea mea să nu fi ajuns la Santa Claus sau în altă parte, cum au păţit alţi copii… Pentru că se apropie Naşterea Domnului şi ştiu că iar ne vei aduce daruri, m-am gândit să-ţi scriu câteva cuvinte. După cum am observat eu, nu toate darurile pe care le-ai adus în ultima vreme, sunt potrivite pentru noi. Cred că ochii dumitale bătrâni şi obosiţi de strălucirea zăpezilor cu care te lupţi an de an, ca să ne faci bucurii, se mai înşală câteodată. Aşadar, dacă nu te superi, vreau să-ţi dau şi eu nişte sugestii, ca să te orientezi mai bine. Aş vrea, pentru fraţii mei şi pentru toţi oamenii, să aduci un sac de dragoste, aşa cum le aduceai mai înainte. Mai au ei puţină, dar mi-e teamă că se termină şi rămân fără pic de dragoste. Poţi să le aduci chiar mai multă, pentru că, nu ştiu de ce, se epuizează cam repede. Mai pune în sanie şi un sac de bunătate, căci mulţi au nevoie, dar nu-şi dau seama. La acestea mai adaugă ceva. Mulţi au ne nevoie de răbdare, de îndelugă răbdare, ca de aer. Să nu uiţi: câţiva saci de îndelungă răbdare! Părintelui nostru duhovnicesc aş vrea să-i aduci multă sănătate şi cât mai multe zile. Şi, dacă se poate, să-i aduci şi un sac cu bucurii de-alea mai vechi şi să-i mai aduci şi nişte ucenici mai tineri şi mai vioi, pentru că unii dintre aceştia pe care îi are acum au îmbătrânit prematur şi se mişcă foarte greu. Fetelor de la strană vreau să le aduci nişte baticuţe frumoase, pentru că baticuţele cele vechi, nu ştiu de ce, s-au uzat foarte repede şi de aceea pun şi ele pe cap ce găseşte prin magazine. Şi să le aduci şi nişte rochii mai lungi şi simple, pentru că rochiile cele scurte şi înflorate, pe care le au unele dintre ele, nu se mai poartă. Şi nici pantalonii nu se mai poartă la fete. Pentru băieţii de la strană vreau să aduci un diapazon ca să ia toţi acelaşi ton la cântare şi nişte ochelari din cei speciali prin care se văd numai catapeteasma şi Sfântul Altar, nu şi persoanele care vin din spate sau ceasul de pe perete. Pentru familişti ar trebui multe. Au multe lipsuri… Multe lipsuri, sărmanii. Aş vrea să mai aduci şi un sac de ascultare de calitate “super”, adică la milimetru. Eu ţi-am mai scris şi data trecută de felul acesta de ascultare – la milimetru – dar, fiind bătrân, ai înţeles să aduci ascultare… un milimetru. Şi… aşa ai adus. De aceea mulţi au acum ascultare un milimetru şi nu la milimetru. Să fii atent, Moş Crăciun, să nu mai greşeşti, că se păgubesc fraţii ! Poţi să mai aduci şi un sac cu timp de rugăciune, pentru că mulţi, cei mai mulţi, n-au deloc timp de rugăciune. În general pe la noi timpul lipseşte. Timp poţi să aduci cât mai mult, pentru că, nu ştiu de ce, cei mai mulţi nu sunt atenţi şi pierd timpul, cu toate că e atât de scump, de preţios. Să mai pui în sac şi nişte ceasuri deşteptătoare duminicale. Dar nu din cele care sună la nouă dimineaţa. Din acestea avem o mulţime. Pentru tata aş vrea să aduci un pahar mai mic, pentru că acesta pe care îl foloseşte acum e cam mare şi cam greu şi de aceea îi tremură mâna când îl ridică. Şi să-i mai aduci şi o vedere a ochilor mai bună, căci mult se osteneşte când citeşte ziarul sau când se uită la meci. Tot pentru tata mai doresc să-i aduci şi o maşină de mustrat copiii când greşesc, pentru că el e mereu ocupat şi nu ştie pe unde umblă copiii, prin care săli de internet. Mamei doresc să-i aduci un spray care să nu miroasă până la parter, dacă se poate cu miros de mir, de miresme, aşa cu îi aduceai mai înainte, şi un robot cititor automat de Psaltire şi Ceaslov, căci îi ia tare mult timp gătitul la bucătărie. Te mai înştiinţez, Moş Crăciun, că zona noastră trece printr-o gravă criză de smerenie. Rar găseşti smerenie. În schimb găseşti mândrie la tot pasul. Să nu aduci mândrie pentru că… avem ! Cred că este epidemie, pentru că pe mulţi îi vezi ţepeni de mândrie. Şi mândria asta este mortală dacă nu este tratată. Am înţeles că se vindecă numai cu smerenie. Avem noi un doctor bun care ne-a spus-o. De aceea te rog să ne aduci şi un sac, doi de smerenie. Ar mai fi nevoie şi de câteva gigacalorii de căldură sufletescă. Pe la noi suflă cam rece unele vânturi: vântul modei, vântul îmbogăţirii peste noapte, vântul lenei, vântul nepăsării, vântul clevetirii şi atâtea vânturi turbate, căci rar mai găseşti căldură în suflete. O ia vântul. Vecinilor mei vreau să le dăruieşti măcar un crâmpei de credinţă şi o casetă cu muzică fără tobe, căci îi văd dimineaţa tare obosiţi din cauza aceasta, iar ei nici măcar nu-şi dau seama. Te mai rog ceva ! Dacă treci prin Italia sau prin Spania, vezi că am nişte fraţi pe-acolo, plecaţi la muncă. Să le dai şi lor, dacă ai prin sac, nişte clipe de răgaz, o punguţă măcar, ca să-şi amintească de rugăciunile de-acasă, de Sfânta Liturghie, de trăirile duhovniceşti… Aaa ! Să nu uit ! Să nu ne mai aduci televizoare, căci avem o mulţime. O mulţime! Video şi DVD-playere – câteva, dar televizoare o mulţime. Îmi pare rău, Moş Crăciun, că trebuie să te cert, dar cu televizorul ai greşit. O să-i ai pe fraţi pe conştiinţă. Să nu zici că nu ţi-am spus. De asemenea, să nu ne mai aduci tricouri cu inscripţii şi poze, pentru că avem. Să nu ne mai aduci sacoşe de plastic cu poze deocheate pe ele, pentru că avem. Să nu ne mai aduci gumă de mestecat şi sucuri cu extract de surcele, pentru că avem. Să nu ne mai aduci ghetuţe cu cruci pe talpă, pentru că avem. Ne-ar mai trebui, dacă găseşti pe undeva, puţină cumpătare, un pic de dreaptă socotelă, un dram de chibzuinţă şi o busolă adevărată, căci suntem cam dezorientaţi… Ei… Pentru câte am dori noi să ne aduci, cred că… îţi trebuie un tren. Pentru mine, nu ştiu ce să cer. Ţi-aş cere nădejde, dar sunt atâţia oameni deznădăjduiţi şi ar avea nevoie. Ţi-aş cere râvnă, dar câţi nu au nevoie de râvnă ? Ţi-aş cere linişte şi pace sufletească, dar ştiu că sunt atâţia oameni neliniştiţi şi atâţia copii care au nevoie de acestea, încât nu îndrăznesc să ţi le cer. Totuşi, dacă nu m-ai uitat şi dacă dumneata crezi că încă mai merit un dar, îl primesc pentru fraţii mei şi fă ca toţii copiii din lume să fie fericiţi măcar acum, de sărbători. Te-aştept, Moş Crăciun ! Sărut mâna !

P.S. Să nu uiţi de dragoste şi smerenie !

Sursa: www.popasduhovnicesc.ro

Reclame

Jos labele pe de România!

Nazad!

“Gata cu democraţia, capul la fund!” – aşa a sunat directiva europeano-yankee.

Acest exerciţiu de-a “uite băsescu, nu-i băsescu!” a avut rolul să ne bage bine minţile-n cap şi să vedem clar – orbi de-am fi – cine conduce cu adevărat ţărişoara noastră fostă bogată, doar frumoasă. Alt sens nu văd acestei suspendări fără noimă. Să înţelegem odată pentru totdeauna că suntem sclavi, sclavi, sclavi, sclavi, cu toţi reprezentanţii de-i alegem şi-i numim demnitarii noştri în legislativ, cu toată vrăjeala instituţională, cu gogoriţa separării puterilor în stat şi aşa mai departe.

Democraţia este doar un cuvânt. În Republica România el nu are niciun conţinut. Este gol şi lipsit de sens.

Toţi se tânguie: “Vaaaai! Nu ne dă ioropa fonduri! Nu ne mai acordă împrumuturi!!! N-o să avem bani pentru pensii şi salarii!!!” Dar unde-i economia României, prieteni?!!! Şi, pentru ca să primim baniii aceia, îl montăm pe pupilul d-nei Merkel la loc, la pupitrul de unde se va vinde Roşia Montană şi ce-a mai rămas nevândut, în timp ce noi vom fi decimaţi în continuare, cu noua Lege a Sănătăţii (care, cică, e-n dezbatere) şi cu un sistem criminal bine pus la punct.

Păi, bine, măi mironosiţe mici şi drăgălaşe care faceţi politică! A cui e petrolul şi ale cui sunt rafinăriile României? Ale Austriei (care-i şi ea pe la preşedinţia UE)!. Ia spuneţi-le nemţălăilor: luaţi-vă voi înapoi banii voştri cu care, cică, aţi cumpărat resursele de petrol şi rafinăriile şi jos labele de pe decizia politică! Ale cui sunt firmele care exploatează masă lemnoasă, care ne defrişează pădurile şi ne chelesc munţii? Ale cui sunt firmele care au ajuns până sub pietrele munţilor şi vând apa noastră, a noastră, ca fiind a lor? Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe! Repetăm figura din ’47! Le naţionalizăm. Bonjour şi-un praz verde!

Şi propunem noi un Referendum cu tema: Doriţi ca România să mai fie membră a Uniunii Europene?

Răspunsul este mai mult decât previzibil. Or să ne expulzeze românii din Europa! Ei, şi? Ne-apucăm şi noi să reconstruim România, să avem grijă de copiii noştri, de bătrânii noştri, de noi, de credinţa noastră, de ceea ce înseamnă România cu adevărat, ce abia se mai zăreşte din mlaştina unui aşa-zis capitalism, în fond, o nouă formă a colonialismului.

Jos labele pe de România!

autor 

sursa articol  http://gabrielasavitski.wordpress.com in  Romania trezeste-te!

Trezirea Neamului

Vinat profitabil

Americanii se trezesc la realitate! Nemulţumiţi de recentele „alegeri”, unde o non-valoare a primt cadou, ca pe un premiu Nobel, un al II-lea mandat de preşedinte la Casa Albă, tot mai mulţi de cetăţeni cer secesiunea – separarea de Washington. Cam târziu! S.U.A., este deja în faliment. N-am spus-o eu, ci abiltaţii economic, social şi politic. China vine pe cai mari, din urmă! Ce va urma aceastei cavalcade? Vom vedea curând.

Război de cotropire totală

În perioada interbelică, nemulţumiţi de deciziile învingătorilor Primei Conflagraţii Mondiale, perdanţii practicau idei şi soluţii revanşarde. Astăzi, la un secol de la prima cruntă mare încrâncenare a lumii, ne aflăm într-un altfel de război planetar. Prinsă în colimator, Pe post de ţintă a „radarelor” şi dronelor inamice, România a fost târâtă într-un război invizibil, nedeclarat. Un război fără convenţii, fără reguli, fără limite, un război de cotropire şi îndobitocire, mai dur, mai distrugător decât cel al cizmei sovietice din anii ‘40. Un grup „elitist” de oameni super-bogaţi, super-potentaţi, a cărui existenţă este atent ocultată, se erijează în dumnezeii Noii Ordini Mondiale. Mulţi dintre dumneavoastră poate că nici nu aţi auzit de aşa ceva sau, dacă da, consideraţi a fi rodul „teoriei conspiraţiei”. Inexact! Minuţios pregătit şi experimentat, a fost construit un diabolic păienjeniş cu mii de interconexiuni, prin intermediul căruia licuricii” planetei manipulează omenirea după bunul lor plac. Grupul „Bildenberg”, F.M.I., Banca Mondială, Council of Foreign Relations – C.F.R. (Consiliul pentru Relaţii Externe), Comisia Trilaterală…, doar câteva din principalele „instrumente” organizaţionale. Complotiştii acaparării controlului total al planetei urzesc distrugerea statelor naţionale, apoi unirea rămăşiţelor acestora în conglomerate statale asemnea U.E..

Imbecili şi „bombe sexi”

Mascarada-tragedie din decembrie 1989 nu a fost simplă o întâmplare a poporului român, ci o acţiune deliberată şi minuţios elaborată. Folosindu-se de sintagma grotescă „despărţirea de greaua moştenire ceauşistă”, întunecaţii „iluminaţi” ai planetei au recurs la machiavelica, demonica metodă a distrugerii României din interior. „Pentru un pumn de dolari”, guvernele mafiote postdecembriste, aservite puterilor mondiale, au permis, invazia monştrilor, care au vândut bucată cu bucată economia, siguranţa şi independenţa naţională. Ne-au vândut şi pe noi, nu la bucată ci pe de-antregul. Au momit poporul, căruia acum i se serveşte la televizor o adunătură de imbecili, de „bombe sexi”, aproape în costumul Evei. Iradiindu-i însuşirile materne, graţia şi mângâierea sufletească, au transformat femeia într-un banal obiect de consum, de vânzare la colţul străzii. Pe cei mai mulţi, sistemul păgubitor i-a făcut să abdice de la rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-le cantităţi uriaşe de desene animate, jocuri video şi filme propovăduitoare ale violenţei

„Democraţia”, o simplă iluzie

Trecem prin clipe grele. Realitatea pe care o trăim sfidează bunul simţ, logica, raţiunea, sănătatea mintală. Preocupaţi de supravieţuire, alergăm buimaci şi derutaţi după niscai resturi de la masa bogaţilor, pentru a ne îngriji de noi şi de apropiaţii noştri. În furnicarul bezmetic în care ne mişcăm, am uitat să privim în jur pentru a-i observa pe cei care ne controlează mintea şi raţiunea. De peste două decenii România este privită ca un vânat profitabil, ca un „pământ al făgăduinţei”. Impostorii politicii din România, slugi postdecembriste, servile Înaltei Poarţi a Noii Ordini Mondiale, au distrus Ţara şi ne-au dat înapoi cu un secol, practicând ca politici de stat, minciuna, genocidul economic, jaful şi crima împotriva poporului român. Marele istoric Florin Constantiniu, a riscat să atingă orgoliul unanim, afirmând: „Românii sunt un popor de oi conduşi de un guven de lupi.” Afirmaţia a stârnit nemulţumiri, însă, din păcate, a grăit mult adevăr. Mai aproape de realitate, generalul Gheorghe Văduva susţine că românii sunt „o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi, într-o prăpastie”, dar, în continuare, îşi exprimă optimismul, argumentând: „Ne vom trezi la timp, nicio grijă, şi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa şi pentru noi şi pentru pământul ăsta. […], sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit… Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia…”

Trezirea Neamului

Eu spun că a sosit momentul să scoatem capul din nisipul în care am fost îngropaţi vreme de aproape un sfert de secol! Nu mai putem trăi – cei mai în vârstă – în umbra amintirilor şi a vremurilor când în România se putea Trăi, nu Supravieţui. Automatismele îndelung experimentate asupra noastră, imbecilizarea prin mass-media, tentativele hedoniste de relaxare şi de tumefiere a senzorilor noştri de alertă, de ignorare a răului absolut, care ne strâng nemilos în cercul de oţel al globalizării trebuiesc spulberate. Ştiu că se poate! Piesele de puzzle ale „jocului” heghemonist trebuiesc identificate, puse la locul potrivit, astfel încât imaginea rezultată să deschidă ochii românilor, şi, ca o sirenă de alarmă să sune trezirea Neamului Românesc, înainte de a fi prea târziu, pentru a ne apăra şi păstra Ţara şi Neamul. În România mai trăiesc, încă, Oameni!

„Pâine şi circ!”

În mod continuu, suntem agresaţi cu spectacole electorale de proastă factură, regizate în interesul „baronilor” şi „mogulilor”, interpretate de nişte papagali incompetenţi, sfertodocţi şi necinstiţi. „Pâine şi circ!” Asta ni s-a servit după decembrie 1989! Priviţi şi dumneavoastră! Aceiaşi „actori”, traşi parcă la o rotativă imbecilă, au venit din nou cu circul campaniei electorale prin târgurile şi oraşele patriei. E vremea să înţeleagă aceşti „coate goale” că nu vor mai fi votaţi pentru a-şi etala, în faţa camerelor de televiziune, ceasurile din aur, inelele ostentative, costumele de firmă, cravatele şi ordonanţele emise împotriva propriului popor, ci pentru a rezolva problemele extrem de dureroase ale românilor, pentru a permite renaşterea sentimentului naţional, sedat şi atrofiat la ordinele „licuricilor” planetei, aceşti „dumnezei” de conjunctură. Ce-i de făcut? Chiar dacă unora nu le place, răspunsul ni-l oferă Radu Gyr:

„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

„Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tau ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

autor: Ion Măldărescu
sursa: art-emis.ro

Sfaturi pentru soţi

Arhimandritul Efrem, stareţul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Athos 

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

 staretul Efrem Vatopedinul

(„Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004)

 

sursa http://sfantulmunteathos.wordpress.com

Arsenie Boca-Sfantul Ardealului

Un nou documentar despre Parintele Arsenie Boca

 

 „Fiule, iartă-se ţie păcatele tale”(Marcu 2,5)

 

Aceştia sunt oamenii: nu caută pe Dumnezeu decât la necaz, – care-L caută. Căci alţii la necaz îl suduie şi astfel mai rău se afundă şi demai mari necazuri dau, – până ce necazurile le încovoaie ceafa şi-L caută şi ei pe Dumnezeu. Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? Am auzit o pildă: undeva s-a alcătuit o delegaţie de oameni, care s-au dus la Dumnezeu să se plângă că tare-i grea viaţa pe pământ, că tare-s multe beteşuguri, multe pagube, multe sudalme, bătăi şi toate păcatele.

 

– Fiii Mei, aţi spus că tare vi-e grea viaţa, încărcată de păcate.

– Da, Doamne…

– Atunci nu le mai faceţi…

Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor – şi uneori chiar pe cap – de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşanie şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea e că plata păcatelor izbeşte şi în urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la Deuteronom 5,9-10: „Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni.

Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.

Un tată pătimaş de acestea n-are urmaşi sănătoşi, ba şi în nepoţii şi strănepoţii săi se moşteneşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare răbufneşte afară. E destul ca un tată să se îmbete o dată, ca să aibă din beţia aceasta un urmaş cu boala copiilor – epileptic. E destul să-şi sperie soţia o dată în vremea sarcinii ca dintr-asta să se aleagă un copil nenorocit toată viaţa. Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au vină. Spun acestea şi am de gând s-o mai spun, fiindcă în regiunea aceasta – odinioară capitala Daciei – acum se bea cel maimult rachiu, de aceea aici sunt cei mai mulţi copii bolnavi de nervi – deşi oamenii pătimesc şi de alt rău mai mare: nu vor să aibă copii -, aici sunt şi slăbănogi, ca cel din Evanghelia de astăzi.

Iisus a preţuit dragostea şi credinţa celor ce-l coborau prin podul casei, înaintea Sa, i-a fost milă de suferinţa lui. Dar întâi i-a iertat păcatele, apoi i-a înviat nervii. Pentru Iisus, care era şi Dumnezeu, nu eo mirare că l-a tămăduit, căci e Stăpânul vieţii şi poate învia şi din morţi. Totuşi tămăduirea slăbănogului e o dovadă a dumnezeirii Sale.

Totuşi, nouă preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu l-a dat îngerilor, dar l-a dat oamenilor.

Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertarea sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-I mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fară darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele. Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor.

Iertarea păcatelor nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt – că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră – ca s-o facem voinţă; tărie de caracter şi simţire de obraz.

Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.

Deci de unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului cum ai da cu oiştea-n gard. Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…

Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega.

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit?

– Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi v-o spun şi de-aci. Ştiţi că sunt şerpi care sug lapte. Şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu înţarcă, ci se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sânge şi în sfârşit o muşcă. Iată prostie de vacă osândită la moarte.

Dar şi prostia omului tot la moarte-i osândită.Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar  întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii. Aspre vorbe. Ăsta e răspunsul la întrebarea de ce nu vin oamenii la spovedanie în primăvara şi vara vieţii lor: îşi dau vlaga s-o sugă şarpele!

„In toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pricepe omul mai greu, ca: ce-i acela, păcatul ? De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim cu anevoie” (Ilie Miniat,..Didahii” p. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; – iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale. Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu nu în atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta. (Cândea, B.V.)

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi? Dar oare ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei? – Ei sunt fiii voştri; cum i-aţi născut aşa-i aveţi, ca oameni! Ce le băgaţi de vină? Vă trebuie preoţi mai buni?

– Naşteţi-i !

Iată vă spun că tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai împărăţiei lui Dumnezeu. Poporul îşi are, în toate privinţele povăţuitorii care-i merită. Repet: vă trebuie preoţi mai buni? – Naşteţi-i! Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă – şi ai să dai seama – de aceea mai bine gândiţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu, ca, copiii voştri să-I fie slujitori între oameni!

Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta:

Se întreabă proorocul:„Oare nu le-a făcut El ca să fie o singură făptură, trup şi suflet?

Şi această făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? -Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15).

Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsătorie; – şi după atare roade tânjiţi şi voi băgând de vină celor pe care le-aţi adus.

Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe !

Asta i-ar fi iertarea !

Prislop,

20.111.49.

ORI DUMNEZEU, ORI SATANA !!!

 Intamplare adevarata

Zilele acestea mi-a povestit o prietenă că la biserica din parohia { Biserica “Sfintii Voievozi” din Focsani} unde merge ea, a venit să se împărtăşească şi o persoană din străinătate. În momentul când preotul a încercat să-i dea Sf. Împărtăşanie, linguriţa s-a îndoit. Nedumerit, preotul îl întreabă dacă s-a spovedit. Omul îi răspunde că nu. Îl spovedeşte, însă când încearcă din nou să-i dea Sf. Împărtăşanie, nu a putut pentru că linguriţa iar s-a îndoit, s-a întors. Preotul înfricoşat, îl întreabă ce se întâmplă, de ce nu poate totuşi să-l împărtăşească. Atunci omul îi spune că el are implantat în mână un CIP. Acesta era motivul…

Fraţi creştini, nu este de glumit cu aceste CIP-uri, nu este o poveste fantastică. Sunt lucruri reale cu care mai devreme sau mai târziu toţi vom avea de-a face. Va veni vremea când vom fi şi noi puşi în situaţia să alegem: Dumnezeu sau serviciul, Dumnezeu sau sănătatea, Dumnezeu sau mâncarea, Dumnezeu sau viaţa. O cale de mijloc nu există. ORI DUMNEZEU, ORI SATANA !!! Trăim vremuri grele şi acesta e numai începutul. Dar strâmtorarea o vedem şi o simţim cu toţii. În vreme de pace toţi ne arătăm evlavioşi şi promiţători, însă când vine ispita situaţia se schimbă. Dumnezeu nu vrea oameni care sa-L iubească numai când le merge bine, El nu vrea oameni făţarnici ci vrea să vadă oameni în care să ardă duhul dragostei în ei, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, dragostea de curăţie, dragostea de aproapele, acestea nefiind altceva decât DRAGOSTEA DE DUMNEZEU. Să ne ajute Dumnezeu şi să ne dea puterea ca numai El să aibă loc în inima noastră iar nu diavolul cu păcatele lui. De obicei cui ai slujit în viaţa de pe pământ şi pe cine ai iubit mai mult (pe Dumnezeu sau pe diavol), tot de acela vei avea parte şi dincolo. Dumnezeu vrea să vadă lupta noastră, să vadă că ne zbatem şi că fugim de păcat şi vine şi El în ajutor cu Harul Său. Totul este să nu avem viclenie, căci după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrajmaşi ai lui Dumnezeu?… Acum e vremea muceniciei, e vremea mântuirii !!! Cel ce lucrează în via lui Dumnezeu va şi mânca din roadele ei împreună cu El, iar cel ce trage la plug cu satana, de el va avea parte. Ce va semăna omul, aceea va şi secera...

  1. Este vorba de parintele Vasile Novikov; a tinut aceasta predica in anul 2007 la sfarsitul slujbei Sf. Maslu. Dupa cum vezi este o predica foarte buna in care demasca multe minciuni si inselatorii, nu se poarta cu manusi fata de pacat; vorbeste despre cipuri, masonerie…si pentru ca a avut curajul sa demaste masoneria, a fost luat in “vizor” de ei si omorat. In descrierea clipului scrie ca in 2010 a murit de cancer; probabil iradiat cu uraniu (asta e una din metodele folosite de ei) …

Rataciri -Crucea pe care eu o huleam

Confesiunile unui satanist 

 

Viata bate filmul. Iar viata unora este dincolo de ceea ce ne putem imagina noi…

 

Racolarea

Nu sunt un oarecare. M-am nascut intr-o familie instarita. Am dus-o bine si de cand ma stiu. Parintii mei mi-au oferit tot ce imi puteam dori. Dar se vede ca de soarta ce ne e scrisa nu putem scapa nicicum…

 

In urma cu 3 ani in cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit. Cel putin asa parea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenta. Umbla cu o motocilceta Honda. Niciodata nu-l vazusem mergand cu viteza mica. Era mereu imbracat in haine de piele si avea o alura de dur. Daca undeva era vreo incaierare se amesteca si el, de partea celui mai slab, fireste. Nu mai stiu de unde, dar intr-o zi, cineva i-a gasit o porecla: Baronul. Si i se potrivea de minune. Intr-o zi l-am intalnit la o petrecere data de un amic comun. Am stat de vorba cu el in noaptea aia si m-a impresionat.

 

Imi vorbea de lucruri de care nu auzisem niciodata. Imi spunea ca stramosii nostrii, dacii, erau un popor exceptional, ca exista Binele si Raul dar ca sunt relative, in functie de tabara pe care ti-o alegi, ca Satan nu este personificarea raului si ca asta incearca oamenii Bisericii sa faca din el. Ca in realitate Satan este unul dintre stapanii Universului care-l ajuta pe om sa se cunoasca pe sine insusi si sa devina constient de fortele care sunt puse in el inca din momentul Creatiei. Ca preotii incearca sa ne stapaneasca, sa ne arunce in ignoranta ca sa nu fim constienti de ceea ce suntem in realitate. L-am intrebat de unde stie atatea si mi-a promis ca ma va lua cu el intr-o zi sa-mi arate…

 

Ordinul <Fiii lui Satan>

Asa m-am trezit intr-o sambata cu Baronul la mine la usa. Am plecat cu masina lui pana intr-unul din cartierele rezidentiale ale Bucurestiului, unde am intrat in curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevarata desfasurare de forte: oameni de securitate cu caini antrenati, masini de teren. O atmosfera de disciplina cum nu vazusem decat in filme. Dupa ce a coborat din masina, Baronul si-a pus un fel de pelerina neagra, tivita cu o margine rosie, iar pe pelerina era facuta o cruce intoarsa.

 

Dar el mi-a explicat ca, in realitate, crucea intoarsa este cea a crestinilor si ca, semnul lui Satan reprezinta in realitate o sabie, in pozitia ei normala, simbolizand lupta neobosita a lui pentru a-si proteja supusii. In partea din fata a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat ca ala arata gradul lui, ca toti cei de acolo se supuneau celor mai mari in grad si ca nimeni nu facea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizata mi-a inspirat incredere. In interior era o muzica potrivita momentului, care parca te inalta, te facea sa te simti mai mare si mai puternic, in stare sa faci lucruri extraordinare.

La un moment dat a intrat un individ cu parul grizonat, tuns scurt, cu o tinuta impunatoare. Purta o pelerina de culoare visinie si avea aceeasi cruce pe spate – simbolul sabiei. Era unul din maestrii ordinului in care tocmai intrasem.

 

A inceput sa vorbeasca. Pe masura ce vorbea, simteam in mine un simtamant ciudat. Ne-a spus ca stramosii nostrii, dacii, se inchinau adevaratului stapan al acestui pamant, ca in urma cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mana dreapta sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat pana la ora actuala, si care reprezenta anul celor mai importante reforme politice si religioase. Ne-a spus ca de la noi, de pe teritoriul Romaniei Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antica. Si ca din cauza asta azi, stapanii marilor imperii economice nu vor ca noi sa fim constienti de valoarea noastra ca natiune. Ma simteam altul. Parca dintr-o data mi se luase o perdea de ceata de pe ochi.

 

Undeva, in mine, clocoteam. Simteam un val de ura urcand din mine. Aveam nevoie de un tel in viata si il gasisem: sa le arat romanilor cine eram noi, in realitate. Apoi a vorbit despre Biblie. A aratat latura violenta a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greselile facute. Pe de alta parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaste ca omul este supus greselilor si ca merita o sansa in plus. Ba, mai mult, Satan ofera supusilor sai o serie de alte vieti, menite al ajuta sa-si indrepte greselile, pe cand Dumnezeul Bisericii da o singura viata iar la sfarsit pedepseste. Incet, incet, simteam ca are dreptate. Si imi doream sa aflu cat mai multe despre Satan, cel care se lupta pentru drepturile noastre, ale oamenilor. Am plecat de la intalnire foarte entuziasmat. Acasa mi-am facut in camera mea un altar la care ma inchinam in fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea Pentru ca insasi Biblia spune ca din Intuneric s-a facut Lumina. Ceea ce insemna ca Intunericul cuprindea Lumina in el. De fiecare data cand pronuntan numele, Satan, simteam cum ma cuprind fiori.

 

Sacrificiul

Pastele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizatie a lui Satan. Am petrecut-o toti intr-o zona de munte, unde se spunea ca se coborau sacerdotii dacilor ca sa primeasca porunci de la stapanul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor ramasi credinciosi lui Satan, in cumplitul an 1, cand fortele adverse, conduse de Isus, au incercat sa preia conducerea Pamantului. Pentru ca a indraznit sa se rascoale impotriva stapanului de drept, Isus a fost rastignit iar apostolii lui imprastiati. Insusi marele stapan fusese prezent la crucificare, in norii care au intunecat cerul in acele momente. Si tot el lovise templul iudeilor. Asa ni se spunea. Si ni se mai spunea ca cei care il vor urma pe Satan vor fi mereu protejati de necazuri, de boli si de saracie. De ce sa nu recunosc, toate astea se intamplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu ma asteptam. Si nici cu banii nu stateam prost. Doar ca, la un moment dat, s-a intamplat ceva…

 

Eram intr-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebra. Trebuia sa trezim spiritele unor morti in numele lui Satan si sa le trimitem sa pedepseasca niste indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumanarile, ne-am spus incantarile si am asteptat. Nu stiam exact ce se va intampla, dar aveam incredere in cel care ne conducea. In clipa in care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simtit o rasuflare rece si mi-am pierdut cunostinta. Cand m-am trezit eram pe patul unui spital si o gramada de medici in jurul meu – cativa dintre ei erau adeptii ordinului. Ma priveau toti cu compatimire si cu invidie in acelasi timp. Atunci am aflatca Satan ma alesese pe mine sa fiu una din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stapanului. De data aceasta, eu fusesem ales sa fiu cel ce da. Nu intelegeam mare lucru. Apoi am vrut sa ma ridic si… am inteles: eram paralizat de la mijloc in jos. Si nimeni nu-si explica ce s-a intamplat. Cei care fusesera cu mine in cimitir spuneau ca am cazut efectiv la un moment dat, fara nici o explicatie. Din punct de vedere clinic eram perfect sanatos.

 

Crucea “Rastignitului”

Au urmat 9 luni de cosmar in care simseam cum lumea mea se prabusea. Fostii mei colegi ma vizitau din ce in ce mai rar. Ma incurajau spunand ca nu trebuie sa disper, pentru ca eu eram printre cei alesi si ca trebuie sa-i multumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu ma  intrebam de ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia sa imi ia mie dreptul la o viata normala? Intr-o zi, cand eram singur trebuia sa ajung la baie. Nu era nimeni sa ma ajute. Am apucat carjele si am dat sa ma ridic. Dupa ce am facut 2 pasi am cazut la pamant. Plangeam de disperare. Ce fusesem si ce ajunsesem… Si atunci s-a intamplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din fata blocului. Si atunci am vazut… pe perete se vedea o cruce “intoarsa”. Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defaimam si spuneam ca e a “Rastignitului” ce si-a primit pedeapsa pentru trufia lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, in clipele in care “Stapanul” ma uitase. Am simtit cum din mine iese o flacara. Apoi am lesinat.

 

Cand m-am trezit eram in pat si ai mei erau pe langa mine. Mama plangea. Nu stiam de ce. Si mi-a spus ca in timpul lesinului, inconstient fiind, imi miscasem degetele de la picioare. Am incercat si atunci si asa era. Mai mult, simteam furnicaturi pe amandoua picioarele. Restul e simplu. In cateva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au intors spatele. Si daca nu o faceau ei, as fi facut-o eu. Iar acum, de cate ori trec pe langa o biserica, intru si aprind o lumanare. Si ma rog pentru toti cei rataciti, asa cum am fost eu. Ma rog ca Dumnezeu sa nu-ti intoarca fata de la ei, asa cum nu si-a intors-o de la mine. AMIN.

Autor: Teodor