Monthly Archives: noiembrie 2012

Scrisoare catre Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun

Sper ca scrisoarea mea să nu fi ajuns la Santa Claus sau în altă parte, cum au păţit alţi copii… Pentru că se apropie Naşterea Domnului şi ştiu că iar ne vei aduce daruri, m-am gândit să-ţi scriu câteva cuvinte. După cum am observat eu, nu toate darurile pe care le-ai adus în ultima vreme, sunt potrivite pentru noi. Cred că ochii dumitale bătrâni şi obosiţi de strălucirea zăpezilor cu care te lupţi an de an, ca să ne faci bucurii, se mai înşală câteodată. Aşadar, dacă nu te superi, vreau să-ţi dau şi eu nişte sugestii, ca să te orientezi mai bine. Aş vrea, pentru fraţii mei şi pentru toţi oamenii, să aduci un sac de dragoste, aşa cum le aduceai mai înainte. Mai au ei puţină, dar mi-e teamă că se termină şi rămân fără pic de dragoste. Poţi să le aduci chiar mai multă, pentru că, nu ştiu de ce, se epuizează cam repede. Mai pune în sanie şi un sac de bunătate, căci mulţi au nevoie, dar nu-şi dau seama. La acestea mai adaugă ceva. Mulţi au ne nevoie de răbdare, de îndelugă răbdare, ca de aer. Să nu uiţi: câţiva saci de îndelungă răbdare! Părintelui nostru duhovnicesc aş vrea să-i aduci multă sănătate şi cât mai multe zile. Şi, dacă se poate, să-i aduci şi un sac cu bucurii de-alea mai vechi şi să-i mai aduci şi nişte ucenici mai tineri şi mai vioi, pentru că unii dintre aceştia pe care îi are acum au îmbătrânit prematur şi se mişcă foarte greu. Fetelor de la strană vreau să le aduci nişte baticuţe frumoase, pentru că baticuţele cele vechi, nu ştiu de ce, s-au uzat foarte repede şi de aceea pun şi ele pe cap ce găseşte prin magazine. Şi să le aduci şi nişte rochii mai lungi şi simple, pentru că rochiile cele scurte şi înflorate, pe care le au unele dintre ele, nu se mai poartă. Şi nici pantalonii nu se mai poartă la fete. Pentru băieţii de la strană vreau să aduci un diapazon ca să ia toţi acelaşi ton la cântare şi nişte ochelari din cei speciali prin care se văd numai catapeteasma şi Sfântul Altar, nu şi persoanele care vin din spate sau ceasul de pe perete. Pentru familişti ar trebui multe. Au multe lipsuri… Multe lipsuri, sărmanii. Aş vrea să mai aduci şi un sac de ascultare de calitate “super”, adică la milimetru. Eu ţi-am mai scris şi data trecută de felul acesta de ascultare – la milimetru – dar, fiind bătrân, ai înţeles să aduci ascultare… un milimetru. Şi… aşa ai adus. De aceea mulţi au acum ascultare un milimetru şi nu la milimetru. Să fii atent, Moş Crăciun, să nu mai greşeşti, că se păgubesc fraţii ! Poţi să mai aduci şi un sac cu timp de rugăciune, pentru că mulţi, cei mai mulţi, n-au deloc timp de rugăciune. În general pe la noi timpul lipseşte. Timp poţi să aduci cât mai mult, pentru că, nu ştiu de ce, cei mai mulţi nu sunt atenţi şi pierd timpul, cu toate că e atât de scump, de preţios. Să mai pui în sac şi nişte ceasuri deşteptătoare duminicale. Dar nu din cele care sună la nouă dimineaţa. Din acestea avem o mulţime. Pentru tata aş vrea să aduci un pahar mai mic, pentru că acesta pe care îl foloseşte acum e cam mare şi cam greu şi de aceea îi tremură mâna când îl ridică. Şi să-i mai aduci şi o vedere a ochilor mai bună, căci mult se osteneşte când citeşte ziarul sau când se uită la meci. Tot pentru tata mai doresc să-i aduci şi o maşină de mustrat copiii când greşesc, pentru că el e mereu ocupat şi nu ştie pe unde umblă copiii, prin care săli de internet. Mamei doresc să-i aduci un spray care să nu miroasă până la parter, dacă se poate cu miros de mir, de miresme, aşa cu îi aduceai mai înainte, şi un robot cititor automat de Psaltire şi Ceaslov, căci îi ia tare mult timp gătitul la bucătărie. Te mai înştiinţez, Moş Crăciun, că zona noastră trece printr-o gravă criză de smerenie. Rar găseşti smerenie. În schimb găseşti mândrie la tot pasul. Să nu aduci mândrie pentru că… avem ! Cred că este epidemie, pentru că pe mulţi îi vezi ţepeni de mândrie. Şi mândria asta este mortală dacă nu este tratată. Am înţeles că se vindecă numai cu smerenie. Avem noi un doctor bun care ne-a spus-o. De aceea te rog să ne aduci şi un sac, doi de smerenie. Ar mai fi nevoie şi de câteva gigacalorii de căldură sufletescă. Pe la noi suflă cam rece unele vânturi: vântul modei, vântul îmbogăţirii peste noapte, vântul lenei, vântul nepăsării, vântul clevetirii şi atâtea vânturi turbate, căci rar mai găseşti căldură în suflete. O ia vântul. Vecinilor mei vreau să le dăruieşti măcar un crâmpei de credinţă şi o casetă cu muzică fără tobe, căci îi văd dimineaţa tare obosiţi din cauza aceasta, iar ei nici măcar nu-şi dau seama. Te mai rog ceva ! Dacă treci prin Italia sau prin Spania, vezi că am nişte fraţi pe-acolo, plecaţi la muncă. Să le dai şi lor, dacă ai prin sac, nişte clipe de răgaz, o punguţă măcar, ca să-şi amintească de rugăciunile de-acasă, de Sfânta Liturghie, de trăirile duhovniceşti… Aaa ! Să nu uit ! Să nu ne mai aduci televizoare, căci avem o mulţime. O mulţime! Video şi DVD-playere – câteva, dar televizoare o mulţime. Îmi pare rău, Moş Crăciun, că trebuie să te cert, dar cu televizorul ai greşit. O să-i ai pe fraţi pe conştiinţă. Să nu zici că nu ţi-am spus. De asemenea, să nu ne mai aduci tricouri cu inscripţii şi poze, pentru că avem. Să nu ne mai aduci sacoşe de plastic cu poze deocheate pe ele, pentru că avem. Să nu ne mai aduci gumă de mestecat şi sucuri cu extract de surcele, pentru că avem. Să nu ne mai aduci ghetuţe cu cruci pe talpă, pentru că avem. Ne-ar mai trebui, dacă găseşti pe undeva, puţină cumpătare, un pic de dreaptă socotelă, un dram de chibzuinţă şi o busolă adevărată, căci suntem cam dezorientaţi… Ei… Pentru câte am dori noi să ne aduci, cred că… îţi trebuie un tren. Pentru mine, nu ştiu ce să cer. Ţi-aş cere nădejde, dar sunt atâţia oameni deznădăjduiţi şi ar avea nevoie. Ţi-aş cere râvnă, dar câţi nu au nevoie de râvnă ? Ţi-aş cere linişte şi pace sufletească, dar ştiu că sunt atâţia oameni neliniştiţi şi atâţia copii care au nevoie de acestea, încât nu îndrăznesc să ţi le cer. Totuşi, dacă nu m-ai uitat şi dacă dumneata crezi că încă mai merit un dar, îl primesc pentru fraţii mei şi fă ca toţii copiii din lume să fie fericiţi măcar acum, de sărbători. Te-aştept, Moş Crăciun ! Sărut mâna !

P.S. Să nu uiţi de dragoste şi smerenie !

Sursa: www.popasduhovnicesc.ro

Jos labele pe de România!

Nazad!

“Gata cu democraţia, capul la fund!” – aşa a sunat directiva europeano-yankee.

Acest exerciţiu de-a “uite băsescu, nu-i băsescu!” a avut rolul să ne bage bine minţile-n cap şi să vedem clar – orbi de-am fi – cine conduce cu adevărat ţărişoara noastră fostă bogată, doar frumoasă. Alt sens nu văd acestei suspendări fără noimă. Să înţelegem odată pentru totdeauna că suntem sclavi, sclavi, sclavi, sclavi, cu toţi reprezentanţii de-i alegem şi-i numim demnitarii noştri în legislativ, cu toată vrăjeala instituţională, cu gogoriţa separării puterilor în stat şi aşa mai departe.

Democraţia este doar un cuvânt. În Republica România el nu are niciun conţinut. Este gol şi lipsit de sens.

Toţi se tânguie: “Vaaaai! Nu ne dă ioropa fonduri! Nu ne mai acordă împrumuturi!!! N-o să avem bani pentru pensii şi salarii!!!” Dar unde-i economia României, prieteni?!!! Şi, pentru ca să primim baniii aceia, îl montăm pe pupilul d-nei Merkel la loc, la pupitrul de unde se va vinde Roşia Montană şi ce-a mai rămas nevândut, în timp ce noi vom fi decimaţi în continuare, cu noua Lege a Sănătăţii (care, cică, e-n dezbatere) şi cu un sistem criminal bine pus la punct.

Păi, bine, măi mironosiţe mici şi drăgălaşe care faceţi politică! A cui e petrolul şi ale cui sunt rafinăriile României? Ale Austriei (care-i şi ea pe la preşedinţia UE)!. Ia spuneţi-le nemţălăilor: luaţi-vă voi înapoi banii voştri cu care, cică, aţi cumpărat resursele de petrol şi rafinăriile şi jos labele de pe decizia politică! Ale cui sunt firmele care exploatează masă lemnoasă, care ne defrişează pădurile şi ne chelesc munţii? Ale cui sunt firmele care au ajuns până sub pietrele munţilor şi vând apa noastră, a noastră, ca fiind a lor? Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe! Repetăm figura din ’47! Le naţionalizăm. Bonjour şi-un praz verde!

Şi propunem noi un Referendum cu tema: Doriţi ca România să mai fie membră a Uniunii Europene?

Răspunsul este mai mult decât previzibil. Or să ne expulzeze românii din Europa! Ei, şi? Ne-apucăm şi noi să reconstruim România, să avem grijă de copiii noştri, de bătrânii noştri, de noi, de credinţa noastră, de ceea ce înseamnă România cu adevărat, ce abia se mai zăreşte din mlaştina unui aşa-zis capitalism, în fond, o nouă formă a colonialismului.

Jos labele pe de România!

autor 

sursa articol  http://gabrielasavitski.wordpress.com in  Romania trezeste-te!

Trezirea Neamului

Vinat profitabil

Americanii se trezesc la realitate! Nemulţumiţi de recentele „alegeri”, unde o non-valoare a primt cadou, ca pe un premiu Nobel, un al II-lea mandat de preşedinte la Casa Albă, tot mai mulţi de cetăţeni cer secesiunea – separarea de Washington. Cam târziu! S.U.A., este deja în faliment. N-am spus-o eu, ci abiltaţii economic, social şi politic. China vine pe cai mari, din urmă! Ce va urma aceastei cavalcade? Vom vedea curând.

Război de cotropire totală

În perioada interbelică, nemulţumiţi de deciziile învingătorilor Primei Conflagraţii Mondiale, perdanţii practicau idei şi soluţii revanşarde. Astăzi, la un secol de la prima cruntă mare încrâncenare a lumii, ne aflăm într-un altfel de război planetar. Prinsă în colimator, Pe post de ţintă a „radarelor” şi dronelor inamice, România a fost târâtă într-un război invizibil, nedeclarat. Un război fără convenţii, fără reguli, fără limite, un război de cotropire şi îndobitocire, mai dur, mai distrugător decât cel al cizmei sovietice din anii ‘40. Un grup „elitist” de oameni super-bogaţi, super-potentaţi, a cărui existenţă este atent ocultată, se erijează în dumnezeii Noii Ordini Mondiale. Mulţi dintre dumneavoastră poate că nici nu aţi auzit de aşa ceva sau, dacă da, consideraţi a fi rodul „teoriei conspiraţiei”. Inexact! Minuţios pregătit şi experimentat, a fost construit un diabolic păienjeniş cu mii de interconexiuni, prin intermediul căruia licuricii” planetei manipulează omenirea după bunul lor plac. Grupul „Bildenberg”, F.M.I., Banca Mondială, Council of Foreign Relations – C.F.R. (Consiliul pentru Relaţii Externe), Comisia Trilaterală…, doar câteva din principalele „instrumente” organizaţionale. Complotiştii acaparării controlului total al planetei urzesc distrugerea statelor naţionale, apoi unirea rămăşiţelor acestora în conglomerate statale asemnea U.E..

Imbecili şi „bombe sexi”

Mascarada-tragedie din decembrie 1989 nu a fost simplă o întâmplare a poporului român, ci o acţiune deliberată şi minuţios elaborată. Folosindu-se de sintagma grotescă „despărţirea de greaua moştenire ceauşistă”, întunecaţii „iluminaţi” ai planetei au recurs la machiavelica, demonica metodă a distrugerii României din interior. „Pentru un pumn de dolari”, guvernele mafiote postdecembriste, aservite puterilor mondiale, au permis, invazia monştrilor, care au vândut bucată cu bucată economia, siguranţa şi independenţa naţională. Ne-au vândut şi pe noi, nu la bucată ci pe de-antregul. Au momit poporul, căruia acum i se serveşte la televizor o adunătură de imbecili, de „bombe sexi”, aproape în costumul Evei. Iradiindu-i însuşirile materne, graţia şi mângâierea sufletească, au transformat femeia într-un banal obiect de consum, de vânzare la colţul străzii. Pe cei mai mulţi, sistemul păgubitor i-a făcut să abdice de la rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-le cantităţi uriaşe de desene animate, jocuri video şi filme propovăduitoare ale violenţei

„Democraţia”, o simplă iluzie

Trecem prin clipe grele. Realitatea pe care o trăim sfidează bunul simţ, logica, raţiunea, sănătatea mintală. Preocupaţi de supravieţuire, alergăm buimaci şi derutaţi după niscai resturi de la masa bogaţilor, pentru a ne îngriji de noi şi de apropiaţii noştri. În furnicarul bezmetic în care ne mişcăm, am uitat să privim în jur pentru a-i observa pe cei care ne controlează mintea şi raţiunea. De peste două decenii România este privită ca un vânat profitabil, ca un „pământ al făgăduinţei”. Impostorii politicii din România, slugi postdecembriste, servile Înaltei Poarţi a Noii Ordini Mondiale, au distrus Ţara şi ne-au dat înapoi cu un secol, practicând ca politici de stat, minciuna, genocidul economic, jaful şi crima împotriva poporului român. Marele istoric Florin Constantiniu, a riscat să atingă orgoliul unanim, afirmând: „Românii sunt un popor de oi conduşi de un guven de lupi.” Afirmaţia a stârnit nemulţumiri, însă, din păcate, a grăit mult adevăr. Mai aproape de realitate, generalul Gheorghe Văduva susţine că românii sunt „o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi, într-o prăpastie”, dar, în continuare, îşi exprimă optimismul, argumentând: „Ne vom trezi la timp, nicio grijă, şi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa şi pentru noi şi pentru pământul ăsta. […], sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit… Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia…”

Trezirea Neamului

Eu spun că a sosit momentul să scoatem capul din nisipul în care am fost îngropaţi vreme de aproape un sfert de secol! Nu mai putem trăi – cei mai în vârstă – în umbra amintirilor şi a vremurilor când în România se putea Trăi, nu Supravieţui. Automatismele îndelung experimentate asupra noastră, imbecilizarea prin mass-media, tentativele hedoniste de relaxare şi de tumefiere a senzorilor noştri de alertă, de ignorare a răului absolut, care ne strâng nemilos în cercul de oţel al globalizării trebuiesc spulberate. Ştiu că se poate! Piesele de puzzle ale „jocului” heghemonist trebuiesc identificate, puse la locul potrivit, astfel încât imaginea rezultată să deschidă ochii românilor, şi, ca o sirenă de alarmă să sune trezirea Neamului Românesc, înainte de a fi prea târziu, pentru a ne apăra şi păstra Ţara şi Neamul. În România mai trăiesc, încă, Oameni!

„Pâine şi circ!”

În mod continuu, suntem agresaţi cu spectacole electorale de proastă factură, regizate în interesul „baronilor” şi „mogulilor”, interpretate de nişte papagali incompetenţi, sfertodocţi şi necinstiţi. „Pâine şi circ!” Asta ni s-a servit după decembrie 1989! Priviţi şi dumneavoastră! Aceiaşi „actori”, traşi parcă la o rotativă imbecilă, au venit din nou cu circul campaniei electorale prin târgurile şi oraşele patriei. E vremea să înţeleagă aceşti „coate goale” că nu vor mai fi votaţi pentru a-şi etala, în faţa camerelor de televiziune, ceasurile din aur, inelele ostentative, costumele de firmă, cravatele şi ordonanţele emise împotriva propriului popor, ci pentru a rezolva problemele extrem de dureroase ale românilor, pentru a permite renaşterea sentimentului naţional, sedat şi atrofiat la ordinele „licuricilor” planetei, aceşti „dumnezei” de conjunctură. Ce-i de făcut? Chiar dacă unora nu le place, răspunsul ni-l oferă Radu Gyr:

„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

„Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tau ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

autor: Ion Măldărescu
sursa: art-emis.ro

Sfaturi pentru soţi

Arhimandritul Efrem, stareţul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Athos 

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

 staretul Efrem Vatopedinul

(„Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004)

 

sursa http://sfantulmunteathos.wordpress.com

Arsenie Boca-Sfantul Ardealului

Un nou documentar despre Parintele Arsenie Boca

 

 „Fiule, iartă-se ţie păcatele tale”(Marcu 2,5)

 

Aceştia sunt oamenii: nu caută pe Dumnezeu decât la necaz, – care-L caută. Căci alţii la necaz îl suduie şi astfel mai rău se afundă şi demai mari necazuri dau, – până ce necazurile le încovoaie ceafa şi-L caută şi ei pe Dumnezeu. Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să se părăsească de păcate. Acum judecaţi care de cine să asculte mai întâi: Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu? Am auzit o pildă: undeva s-a alcătuit o delegaţie de oameni, care s-au dus la Dumnezeu să se plângă că tare-i grea viaţa pe pământ, că tare-s multe beteşuguri, multe pagube, multe sudalme, bătăi şi toate păcatele.

 

– Fiii Mei, aţi spus că tare vi-e grea viaţa, încărcată de păcate.

– Da, Doamne…

– Atunci nu le mai faceţi…

Iată ce e cu bolile. Ele vin pe capul oamenilor – şi uneori chiar pe cap – de pe urma păcatelor: ca plată, ca ispăşanie şi ca hotar al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea e că plata păcatelor izbeşte şi în urmaşi, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la Deuteronom 5,9-10: „Pedepsesc vina părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru cei ce Mă urăsc; şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti slăbănog, tremurând de nu te mai poţi opri, sau bolnav la casa de nebuni.

Nu e boală de moarte, dar nici leac nu are. Şi cine distruge nervii? Iată cine, spun doctorii: beţia, curvia şi bolile ei, mânia sau furiile şi supărările peste măsură. Deci feriţi-vă de acestea, că ele omoară milioane de firişoare (celule) nervoase, care nu se mai refac în veac. Toate celulele se refac, afară de celula nervoasă.

Un tată pătimaş de acestea n-are urmaşi sănătoşi, ba şi în nepoţii şi strănepoţii săi se moşteneşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare răbufneşte afară. E destul ca un tată să se îmbete o dată, ca să aibă din beţia aceasta un urmaş cu boala copiilor – epileptic. E destul să-şi sperie soţia o dată în vremea sarcinii ca dintr-asta să se aleagă un copil nenorocit toată viaţa. Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au vină. Spun acestea şi am de gând s-o mai spun, fiindcă în regiunea aceasta – odinioară capitala Daciei – acum se bea cel maimult rachiu, de aceea aici sunt cei mai mulţi copii bolnavi de nervi – deşi oamenii pătimesc şi de alt rău mai mare: nu vor să aibă copii -, aici sunt şi slăbănogi, ca cel din Evanghelia de astăzi.

Iisus a preţuit dragostea şi credinţa celor ce-l coborau prin podul casei, înaintea Sa, i-a fost milă de suferinţa lui. Dar întâi i-a iertat păcatele, apoi i-a înviat nervii. Pentru Iisus, care era şi Dumnezeu, nu eo mirare că l-a tămăduit, căci e Stăpânul vieţii şi poate învia şi din morţi. Totuşi tămăduirea slăbănogului e o dovadă a dumnezeirii Sale.

Totuşi, nouă preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu l-a dat îngerilor, dar l-a dat oamenilor.

Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul; pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertarea sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-I mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fară darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele. Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor.

Iertarea păcatelor nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt – că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră – ca s-o facem voinţă; tărie de caracter şi simţire de obraz.

Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.

Deci de unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului cum ai da cu oiştea-n gard. Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…

Lasă-te frate condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega.

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit?

– Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.

E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi v-o spun şi de-aci. Ştiţi că sunt şerpi care sug lapte. Şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu înţarcă, ci se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sânge şi în sfârşit o muşcă. Iată prostie de vacă osândită la moarte.

Dar şi prostia omului tot la moarte-i osândită.Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar  întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii. Aspre vorbe. Ăsta e răspunsul la întrebarea de ce nu vin oamenii la spovedanie în primăvara şi vara vieţii lor: îşi dau vlaga s-o sugă şarpele!

„In toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pricepe omul mai greu, ca: ce-i acela, păcatul ? De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim cu anevoie” (Ilie Miniat,..Didahii” p. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; – iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale. Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu nu în atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta. (Cândea, B.V.)

Sunteţi nemulţumiţi de preoţi? Dar oare ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei? – Ei sunt fiii voştri; cum i-aţi născut aşa-i aveţi, ca oameni! Ce le băgaţi de vină? Vă trebuie preoţi mai buni?

– Naşteţi-i !

Iată vă spun că tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai împărăţiei lui Dumnezeu. Poporul îşi are, în toate privinţele povăţuitorii care-i merită. Repet: vă trebuie preoţi mai buni? – Naşteţi-i! Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă – şi ai să dai seama – de aceea mai bine gândiţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu, ca, copiii voştri să-I fie slujitori între oameni!

Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta:

Se întreabă proorocul:„Oare nu le-a făcut El ca să fie o singură făptură, trup şi suflet?

Şi această făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? -Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15).

Aceasta e pretenţia lui Dumnezeu de la căsătorie; – şi după atare roade tânjiţi şi voi băgând de vină celor pe care le-aţi adus.

Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe !

Asta i-ar fi iertarea !

Prislop,

20.111.49.

ORI DUMNEZEU, ORI SATANA !!!

 Intamplare adevarata

Zilele acestea mi-a povestit o prietenă că la biserica din parohia { Biserica “Sfintii Voievozi” din Focsani} unde merge ea, a venit să se împărtăşească şi o persoană din străinătate. În momentul când preotul a încercat să-i dea Sf. Împărtăşanie, linguriţa s-a îndoit. Nedumerit, preotul îl întreabă dacă s-a spovedit. Omul îi răspunde că nu. Îl spovedeşte, însă când încearcă din nou să-i dea Sf. Împărtăşanie, nu a putut pentru că linguriţa iar s-a îndoit, s-a întors. Preotul înfricoşat, îl întreabă ce se întâmplă, de ce nu poate totuşi să-l împărtăşească. Atunci omul îi spune că el are implantat în mână un CIP. Acesta era motivul…

Fraţi creştini, nu este de glumit cu aceste CIP-uri, nu este o poveste fantastică. Sunt lucruri reale cu care mai devreme sau mai târziu toţi vom avea de-a face. Va veni vremea când vom fi şi noi puşi în situaţia să alegem: Dumnezeu sau serviciul, Dumnezeu sau sănătatea, Dumnezeu sau mâncarea, Dumnezeu sau viaţa. O cale de mijloc nu există. ORI DUMNEZEU, ORI SATANA !!! Trăim vremuri grele şi acesta e numai începutul. Dar strâmtorarea o vedem şi o simţim cu toţii. În vreme de pace toţi ne arătăm evlavioşi şi promiţători, însă când vine ispita situaţia se schimbă. Dumnezeu nu vrea oameni care sa-L iubească numai când le merge bine, El nu vrea oameni făţarnici ci vrea să vadă oameni în care să ardă duhul dragostei în ei, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, dragostea de curăţie, dragostea de aproapele, acestea nefiind altceva decât DRAGOSTEA DE DUMNEZEU. Să ne ajute Dumnezeu şi să ne dea puterea ca numai El să aibă loc în inima noastră iar nu diavolul cu păcatele lui. De obicei cui ai slujit în viaţa de pe pământ şi pe cine ai iubit mai mult (pe Dumnezeu sau pe diavol), tot de acela vei avea parte şi dincolo. Dumnezeu vrea să vadă lupta noastră, să vadă că ne zbatem şi că fugim de păcat şi vine şi El în ajutor cu Harul Său. Totul este să nu avem viclenie, căci după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrajmaşi ai lui Dumnezeu?… Acum e vremea muceniciei, e vremea mântuirii !!! Cel ce lucrează în via lui Dumnezeu va şi mânca din roadele ei împreună cu El, iar cel ce trage la plug cu satana, de el va avea parte. Ce va semăna omul, aceea va şi secera...

  1. Este vorba de parintele Vasile Novikov; a tinut aceasta predica in anul 2007 la sfarsitul slujbei Sf. Maslu. Dupa cum vezi este o predica foarte buna in care demasca multe minciuni si inselatorii, nu se poarta cu manusi fata de pacat; vorbeste despre cipuri, masonerie…si pentru ca a avut curajul sa demaste masoneria, a fost luat in “vizor” de ei si omorat. In descrierea clipului scrie ca in 2010 a murit de cancer; probabil iradiat cu uraniu (asta e una din metodele folosite de ei) …

Rataciri -Crucea pe care eu o huleam

Confesiunile unui satanist 

 

Viata bate filmul. Iar viata unora este dincolo de ceea ce ne putem imagina noi…

 

Racolarea

Nu sunt un oarecare. M-am nascut intr-o familie instarita. Am dus-o bine si de cand ma stiu. Parintii mei mi-au oferit tot ce imi puteam dori. Dar se vede ca de soarta ce ne e scrisa nu putem scapa nicicum…

 

In urma cu 3 ani in cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit. Cel putin asa parea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenta. Umbla cu o motocilceta Honda. Niciodata nu-l vazusem mergand cu viteza mica. Era mereu imbracat in haine de piele si avea o alura de dur. Daca undeva era vreo incaierare se amesteca si el, de partea celui mai slab, fireste. Nu mai stiu de unde, dar intr-o zi, cineva i-a gasit o porecla: Baronul. Si i se potrivea de minune. Intr-o zi l-am intalnit la o petrecere data de un amic comun. Am stat de vorba cu el in noaptea aia si m-a impresionat.

 

Imi vorbea de lucruri de care nu auzisem niciodata. Imi spunea ca stramosii nostrii, dacii, erau un popor exceptional, ca exista Binele si Raul dar ca sunt relative, in functie de tabara pe care ti-o alegi, ca Satan nu este personificarea raului si ca asta incearca oamenii Bisericii sa faca din el. Ca in realitate Satan este unul dintre stapanii Universului care-l ajuta pe om sa se cunoasca pe sine insusi si sa devina constient de fortele care sunt puse in el inca din momentul Creatiei. Ca preotii incearca sa ne stapaneasca, sa ne arunce in ignoranta ca sa nu fim constienti de ceea ce suntem in realitate. L-am intrebat de unde stie atatea si mi-a promis ca ma va lua cu el intr-o zi sa-mi arate…

 

Ordinul <Fiii lui Satan>

Asa m-am trezit intr-o sambata cu Baronul la mine la usa. Am plecat cu masina lui pana intr-unul din cartierele rezidentiale ale Bucurestiului, unde am intrat in curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevarata desfasurare de forte: oameni de securitate cu caini antrenati, masini de teren. O atmosfera de disciplina cum nu vazusem decat in filme. Dupa ce a coborat din masina, Baronul si-a pus un fel de pelerina neagra, tivita cu o margine rosie, iar pe pelerina era facuta o cruce intoarsa.

 

Dar el mi-a explicat ca, in realitate, crucea intoarsa este cea a crestinilor si ca, semnul lui Satan reprezinta in realitate o sabie, in pozitia ei normala, simbolizand lupta neobosita a lui pentru a-si proteja supusii. In partea din fata a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat ca ala arata gradul lui, ca toti cei de acolo se supuneau celor mai mari in grad si ca nimeni nu facea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizata mi-a inspirat incredere. In interior era o muzica potrivita momentului, care parca te inalta, te facea sa te simti mai mare si mai puternic, in stare sa faci lucruri extraordinare.

La un moment dat a intrat un individ cu parul grizonat, tuns scurt, cu o tinuta impunatoare. Purta o pelerina de culoare visinie si avea aceeasi cruce pe spate – simbolul sabiei. Era unul din maestrii ordinului in care tocmai intrasem.

 

A inceput sa vorbeasca. Pe masura ce vorbea, simteam in mine un simtamant ciudat. Ne-a spus ca stramosii nostrii, dacii, se inchinau adevaratului stapan al acestui pamant, ca in urma cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mana dreapta sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat pana la ora actuala, si care reprezenta anul celor mai importante reforme politice si religioase. Ne-a spus ca de la noi, de pe teritoriul Romaniei Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antica. Si ca din cauza asta azi, stapanii marilor imperii economice nu vor ca noi sa fim constienti de valoarea noastra ca natiune. Ma simteam altul. Parca dintr-o data mi se luase o perdea de ceata de pe ochi.

 

Undeva, in mine, clocoteam. Simteam un val de ura urcand din mine. Aveam nevoie de un tel in viata si il gasisem: sa le arat romanilor cine eram noi, in realitate. Apoi a vorbit despre Biblie. A aratat latura violenta a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greselile facute. Pe de alta parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaste ca omul este supus greselilor si ca merita o sansa in plus. Ba, mai mult, Satan ofera supusilor sai o serie de alte vieti, menite al ajuta sa-si indrepte greselile, pe cand Dumnezeul Bisericii da o singura viata iar la sfarsit pedepseste. Incet, incet, simteam ca are dreptate. Si imi doream sa aflu cat mai multe despre Satan, cel care se lupta pentru drepturile noastre, ale oamenilor. Am plecat de la intalnire foarte entuziasmat. Acasa mi-am facut in camera mea un altar la care ma inchinam in fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea Pentru ca insasi Biblia spune ca din Intuneric s-a facut Lumina. Ceea ce insemna ca Intunericul cuprindea Lumina in el. De fiecare data cand pronuntan numele, Satan, simteam cum ma cuprind fiori.

 

Sacrificiul

Pastele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizatie a lui Satan. Am petrecut-o toti intr-o zona de munte, unde se spunea ca se coborau sacerdotii dacilor ca sa primeasca porunci de la stapanul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor ramasi credinciosi lui Satan, in cumplitul an 1, cand fortele adverse, conduse de Isus, au incercat sa preia conducerea Pamantului. Pentru ca a indraznit sa se rascoale impotriva stapanului de drept, Isus a fost rastignit iar apostolii lui imprastiati. Insusi marele stapan fusese prezent la crucificare, in norii care au intunecat cerul in acele momente. Si tot el lovise templul iudeilor. Asa ni se spunea. Si ni se mai spunea ca cei care il vor urma pe Satan vor fi mereu protejati de necazuri, de boli si de saracie. De ce sa nu recunosc, toate astea se intamplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu ma asteptam. Si nici cu banii nu stateam prost. Doar ca, la un moment dat, s-a intamplat ceva…

 

Eram intr-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebra. Trebuia sa trezim spiritele unor morti in numele lui Satan si sa le trimitem sa pedepseasca niste indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumanarile, ne-am spus incantarile si am asteptat. Nu stiam exact ce se va intampla, dar aveam incredere in cel care ne conducea. In clipa in care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simtit o rasuflare rece si mi-am pierdut cunostinta. Cand m-am trezit eram pe patul unui spital si o gramada de medici in jurul meu – cativa dintre ei erau adeptii ordinului. Ma priveau toti cu compatimire si cu invidie in acelasi timp. Atunci am aflatca Satan ma alesese pe mine sa fiu una din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stapanului. De data aceasta, eu fusesem ales sa fiu cel ce da. Nu intelegeam mare lucru. Apoi am vrut sa ma ridic si… am inteles: eram paralizat de la mijloc in jos. Si nimeni nu-si explica ce s-a intamplat. Cei care fusesera cu mine in cimitir spuneau ca am cazut efectiv la un moment dat, fara nici o explicatie. Din punct de vedere clinic eram perfect sanatos.

 

Crucea “Rastignitului”

Au urmat 9 luni de cosmar in care simseam cum lumea mea se prabusea. Fostii mei colegi ma vizitau din ce in ce mai rar. Ma incurajau spunand ca nu trebuie sa disper, pentru ca eu eram printre cei alesi si ca trebuie sa-i multumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu ma  intrebam de ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia sa imi ia mie dreptul la o viata normala? Intr-o zi, cand eram singur trebuia sa ajung la baie. Nu era nimeni sa ma ajute. Am apucat carjele si am dat sa ma ridic. Dupa ce am facut 2 pasi am cazut la pamant. Plangeam de disperare. Ce fusesem si ce ajunsesem… Si atunci s-a intamplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din fata blocului. Si atunci am vazut… pe perete se vedea o cruce “intoarsa”. Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defaimam si spuneam ca e a “Rastignitului” ce si-a primit pedeapsa pentru trufia lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, in clipele in care “Stapanul” ma uitase. Am simtit cum din mine iese o flacara. Apoi am lesinat.

 

Cand m-am trezit eram in pat si ai mei erau pe langa mine. Mama plangea. Nu stiam de ce. Si mi-a spus ca in timpul lesinului, inconstient fiind, imi miscasem degetele de la picioare. Am incercat si atunci si asa era. Mai mult, simteam furnicaturi pe amandoua picioarele. Restul e simplu. In cateva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au intors spatele. Si daca nu o faceau ei, as fi facut-o eu. Iar acum, de cate ori trec pe langa o biserica, intru si aprind o lumanare. Si ma rog pentru toti cei rataciti, asa cum am fost eu. Ma rog ca Dumnezeu sa nu-ti intoarca fata de la ei, asa cum nu si-a intors-o de la mine. AMIN.

Autor: Teodor

Familia trece printr-o criza teribila-Cand barbatii nu mai sunt barbati si femeile femei „

Motto: Lumea se va schimba şi oamenii se vor schimba. Bărbaţii nu se vor mai deosebi de femei, din pricina neruşinării îmbrăcăminţii şi a felului cum îşi vor purta părul. Oamenii se vor sălbătici, ajungând ca fiarele, din pricina ispitelor şi înşelăciunilor Antihristului.(Sfantul Nil Athonitul)

Transcriere de http://corortodox.blogspot.fr

Ideea este de fapt tema familiei. Familia trece printr-o criza teribila si aceasta o spun statisticile. 60% din Europa din cei casatoriti divorteaza. La a doua casatorie divorteaza mai mult. Si cu cat avanseaza la a doua, la a treia casatorie, creste rata divortului. Si nu numai atat. Experienta noastra de fiecare zi ne spune ca intr-adevar lumea in care traim, familiile, trec printr-o criza. Sunt conflicte de tot felul. Aceasta la “mic” sa spunem.

Problema este ca noile generatii nici nu se mai casatoresc. In SUA tot mai putin se casatoresc, si casatoriile aici sunt precedate in 60% din cazuri de concubinaj. Vin din spate cu cultura concubinajului, care in curand, probabil, va inghiti si Romania daca nu se face ceva. Cultura, care presupune casatorie de proba ce dureaza de la cateva luni de zile pana la cativa ani, care presupune schimbarea partenerului in functie de prioritati, in functie de capricii, s.a.m.d. Se spune casatorie de proba dar incepatorii demonstreaza ca de fapt e tot un exercitiu de individualism. Deci pana la urma, prin casatoria de proba, prin concubinaj, se cultiva egoismul sau individualismul.

De ce familia trece prin criza? Va marturisesc ca am ajuns la concluzia, si am ascultat de curand o conferinta sustinuta de Pr. Constantin Coman, si mi s-a parut ca si el are aceeasi concluzie, ca principala problema este problema identitatii de gen, adica barbatii nu mai sunt barbati, cu adevarat barabati, pana la capat, dintr-un motiv sau altul au scaderi, si femeile ajung sa fie tot mai putin femei asa cum au fost ele lasate de Dumnezeu, sau cum le este definita firea pana la ultima celula. […]

Odata cu revolutia sexuala a crescut si feminismul. Marile feministe promovau si revolutia sexuala, si cei care urmau revolutia sexuala urmau si feminismul, si impreuna cu totii comunismul. Una din persoanele, sa spunem semnificative in domeniul acesta este chiar directorul scolii lui Freud, se numeste Wilhelm Reichcare spune pe fata ce trebuie sa se intample cu familia si cu individul, pentru a putea fi controlata si atomizata societatea si controlat omul si individul in societatea actuala.

Voi incepe cu un citat din lucrarile lui, pentru ca sunt foarte relevante, sa ne dam seama ca ce se intampla cu familia astazi nu este o intamplare, nu este un produs pur al modernitatii, ci este si o constructie ideologicacare doreste prin aceste mijloace sa controleze populatia, adica cresterea numarului [de oameni] si sa controleze individul. 

Reich declara ca: “educatia in familia traditionala crestina de tip patriarhal -patriarhal inseamna ca se centreaza pe ideea de tata, tatal este cel care sustine familia, care are autoritate deplina – este baza mentalitatii de tip casatorie, familie“. Dar ce sustine el, aicea este o chestie falsa: “de aceea sunt accentuate functiile vitale de hranire, in timp ce functiile secundare precum activitatea genitala sunt estompate. De aceea fiind stringenta necesitatea reprimarii intreruperii activitatii sexuale a copiilor si tinerilor din partea parintilor“. Adica este stringenta revolutia sexuala, liberalizarea lor sexuiala. “Deoarce -spune el- aceasta fixatie parentala a copilului in interiorul triunghiului familial, mama-tata-copil, face dificila, si daca nu imposibila revolta sociala si sexuala la varsta adolescentei. De aceea propun scoaterea copiilor din sanul familiei si incredintarea lor colectivtatii. Tot el propune si masuri pentru a se realiza aceasta revolutie sexuala, spunand urmatoarele: “inhibarea sexuala la varste mici are ca principal efect predispozitia tanarului spre relatii monogame, pe cata vreme eliberarea sexuala ii face incapabili de a se angaja in casatorii durabile“. Asta o spunea in anii ’60. Cu cat oamenii incep mai devreme relatiile sexuale cu atat vor fi mai putini fideli in cazul relatiilor maritale si cu atat vor fi mai dispusi spre o relatie sexuala in afara casatoriei. Cei care isi incep o viata sexuala mai devreme au o viata sexuala mai dezordonata uleterior. Viata sexuala inceputa prea devreme ii face pe oameni incapabili in casatorie in sensul unui singur partener pe viata. Pe urma sustine cum trebuie despartit copilul de mama, cum trebuie lucrat asupra mentalitatii mamei, pentru ca mama se va opune, ea tinand foarte mult la copil si la relatia cu el. Si spune asa: “indepartarea copilului de mama trebuie sa fie realizata discret, prin abordarea si schimbarea mentalului feminin. Astfel, profitand de nevoia de forta de munca datorita razboilui, femeia i se propune sa faca si altceva, adica pur si simplu sa munceasca, sa iasa in campul muncii“.

Inca o data vin studiile din spate, studiile realizate in ultimii ani, care arata ca Reich are dreptate. Privitor la femeie, fetele care incep relatiile sexuale la 12-13 ani, au in medie, in SUA in jur de 22 de barbati pana la sfarsitul vietii, iar cele care incep relatiile dupa 21 de ani, au cel mult 2 barbati pana la sfarsitul vietii. Deci varsta frageda a inceperea vietii sexuale  afecteaza femeia si o provoaca sa aibe relatii sexuale cu tot mai multi barbati. O alta statistica arata urmatorul lucru, exact ce spune Reich, ca daca o femeie are relatii sexuale cu un singur barbat, cel care ii este sot, are 90% sanse sa aibe o o familie fericita si de lunga durataDaca are relatii cu 2 barbati are doar 70% sanse de a avea o relatie de durata. Cu 3 barbati 60%, cu 4 barbati 40% si cu 5 barbati 30%. Din punct de vedere statistic lucrurile sunt clare: proportional cu cat numarul de barbati pe care-l are o femeie scade durata casniciei. Bineinteles ca aceste lucruri din pacate nu sunt mediatizate, pentru ca ar problematiza si pe parinti, care am inteles ca astazi chiar sunt de acord ca fata sa se mute cu prietenul ei, chiar din timpul liceului. Insa realitatea este ca, cu cat sunt mai multe relatiile sexuale inainte de casatorie, cu atat sansa viitoarei casatoriei scade. De ce? Poate ca vom raspunde pe parcurs.

Care este problema familiei dincolo de aceasta introducere? Problema este ca ideologiile noi, si mijloacele noi afecteaza major modul de realizare al barbatului ca barbat, si al femeii ca femeie. In general, stiti ca omul isi creeaza niste modele identitare pe care le urmeaza. Identitatea este o mare taina. Se trece usor peste ea, dar in societatea trecuta se punea mare accent pe identitate, adica fiecare avea o identitate foarte clara, si era multumit cu ea, si si-o asuma pana la capat.  Taranul era taran, barbatul era barbat, femeia era femeie, copilul era copil, boierul era boier, romanul era roman, si asa mai departe. Deci acestea sunt date identitare.

In fond, ce este omul si cum se identifica el? Pana la urma in procesul de creere a identitatii este vorba si de imagini, imagini pe care noi le formam si la care aderam psihic cu toata viata noastra, si aceasta se face prin modelare. Adica copilul inainte isi vedea parintii, si urmarind parintii, modul lor de a merge prin viata, asa isi creea modelul identintar si potrivit lui incerca si el sa fie asa. De aceea cand se casatoreau sotia vroia sa fie precum mama sau sotul sa fie precum tatal, pentru ca acel model era. Modelul era experimentat in viata copilului pe parcursul intregii lui vieti. Pe urma erau modelele comunitare, in care tot asa, situatiile identitare erau foarte stabile, clare, era o structura, o ierarhie de valori. Si apoi era Bisericacare fixeaza undeva foarte, foarte bine rolul barbatului, si al femeii, si al fiecaruia in lume.

George Gerbner constata ca in societatea moderna, aceasta imagine a omului despre lume, si modul in care isi defineste identiatea nu mai se reflecata in viata de familie, in comunitate si in viata Biserica ci eminamente in mass-media.  John Thompson, profesor in Anglia de teoria comunicarii spune ca marea problema, drama omului modern, este ca isi construieste identiatea pe baza modelelor mediatice care sunt fluide, identitati care nu sunt fixe, nu au stabilitate in timp. Adica Madonna si-a schimbat identitatea de “n” ori pe parcursul vietii ei, identitatea cu care se prezenta lumii. De la femeie vampa pana la mama iubitoare, de la lesbiana pana la… toate a avut 9 identitati. De ce schimba identiatile? Ea lucra direct cu creatorii de moda. Ca sa vanda alte si alte imbracaminti, alte si alte registre de vestimntatie, sa spnem. Problema care era? Atunci cand o fetita cresta cu modelul Madonna si isi insusea acel model, se trezea peste cativa ani ca acel model nu mai exista, nu mai era la moda. Si ce faci cand modelul tau de identiate nu mai e la moda? Deci tu ai invesit, tu ai devenit ceva asemanator. Esti in aer. Si apareau probleme de identitate, in care tinerii nu mai stiu ce sunt si cine suntIn genereal consumatorii mari de mass-media ajunga sa aibe probleme de identificare cu un model sau cu un alt model. Ei nu stiu exact cine sunt. Eu cand ma prezint cuiva, ma prezint cu persoana mea, ma prezint cu o anumita identiate. Necazul este ca tot mai multi din tinerii de astazi nu reusesc sa-si defineasca aceasta identitate.
Douglas Kellner, autor in domeniul studiilor culturale in SUA, observa ca  psihiatrii se plang, ca tot mai multi tineri vin la doctor sa-i intrebe daca sunt barbati sau femei. Ei nu stiu care este identitatea lor de gen. Deci s-a ajuns la chipul aberant in care nu ca nu mai stii cum trebuie sa fii ca sa fi barbat, ci nu mai stii daca esti barbat. Adica natura omului nu mai este suficienta pentru a-i da, a-i asigura, a-i fabrica cumva comportamentul barbatesc. Si asta spune el, pentru ca tinerii au crescut cu modele mediatice care sunt hermafrodite, sunt si barbati si femei, nu au identiatea clara barbateasca si nici o identitate feminina clara. Putem sa dam exemplu cu Michael Jackson, cu Madonna care joaca rolurile acestea teribile, si atunci tinerii crescand in atmosfera aceasta nu-si mai poti defini cu adevarat identiatea.

Sa va dau un exemplu de studiu in care copiii si tinerii isi creeaza identitatea in raport cu media, si nu este niciunul dintre noi exclus de la fenomene de tipul acesta. Deci este un studiu din ’63 despre fenomenul formarii identitatii prin modele, care arata ca un membru al publicului observa prin vizionare comportamentul unei persoane model in primul rand, pe urma se identifica cu modelul, sau considra ca modelul este atractiv si demn de imitat, pe urma constient sau nu ajunge la concluzia ca acel comportament este functional, adica poate sa aduca rezultatul dorit daca este imitat daca este pus intr-o situatie asemanatoare. Pe urma isi aminteste actiunile modelului atunci cand se gaseste intr-o imprejurare similara relevanta si reproduce comportamentul respectiv ca reactie la respectiva situatie. Executarea actiunii va aduce individului usurare consolidandu-i legatura intre stimul si reactie, adica intre relatia lui cu comportamentul. Consolidarea mareste probabilitatea ca individul sa foloseasca in mod repetat activiatatea de imitare ca mijloc de a reactiona la situatii similare.”

Deci in mod cert cei care modeleaza eroii identitari de pe micul ecran stiu, conform acestui presupus de psihologie sociala, ca pot sa modeleze identiatea populatiei in ansamblul ei. Pentru ca, la ora aceasta, mass-media detine hegemonic controlul imaginii.Copiii nu mai au perspectiva nici a familiei puternica – o familie care traieste mai mult in afara casei, si in care relatiile nu sunt nici ele bine definite – nici a comunitatii care aproape ca a disparut in spatele ecranelor, comunitatea nu mai exista pentru copil, poate in povesti de la scoala in care toti se impartasesc din aceleasi modele, si Biserica, pana la urma are o relatie foarte slaba cu copilul atata timp cat intalnirea este episodica si de scurta durata. Deci copiii saracii, si tinerii sunt prada fenomenului mediatic si tuturor celor care manipuleaza aceste modele identitare.
Ce se intampla cu familia? Vine, cum v-am spus si in alta intalnire, formandu-si perspectivele si perceptiile din interiorul mediei, barbatul si femeia asteapta lucruri nepotrivite de la sotul si [respectiv] sotia lor, pentru ca ei si-au construit imagistica, modul dupa care percep pe femeie sau pe barbat dupa modelul in care apar personajele in media. Nici nu va dati seama ce forta au eroii. De exemplu, toate studiile lui Mircea Eliade si a lui Culianu demonstreaza ca individul se misca dupa mituriMiturile fundamenteaza orice comportament uman de cand e lumea pana astazi si pana la sfarsitul ei. Omul nu face nimic altceva decat sa mitologizeze, si sa-si construiasca comportamentul pe baza acestor modele. Dar si psihologii constata acest lucru. Dar si sociologii comunicarii, cum este Gherner constata acest locru. Ce spune Gherner? Copii si oamenii asimileaza, interiorizeaza naratiunea. Individul raspunde naratiunii. Aceasta este colectia culturala. Ce este o naratiune? Este o poveste, o poveste despre cum se desfasoara lucrurile, poveste in care sunt eroii. Ei, noi retinem aceste povesti  pe care le interiorizam, si incet-incet incepem sa ne miscam potrivit acestor povesti, care, consolidate in mintea noastra incep sa se incalceasca, sa se impleteasca cu modul nostru de a fi de-a lungul vietii incat incet-incet ele devin noi, devin sinele nostru, ne verificam cu acele modele fantasmatice.

Cam asta se intampla cu tinerii care privesc la televizor, si care de mici cresc cu un model mediatic, fetite si baieti. Si atuncea fata asteapta ca baiatul sa fie foart atractiv, foarte puternic, foarte tandru samd. Si baiatul asteapta ca fata sa fie frumoasa, slabuta, permanent zambitoare si femeia nu poate sa fie asa, pentru ca un om normal trece prin greutatile inerente vietii cotidiene si inevitabil se va intampla ceva incat sa fie obosita, stressata, nervoasa, se ingrasa din varii motive: hormonale, stresul s.a.m.d. Barbatul vine nervos si el. Sigur, ca daca ar fi intelegere unul si altul ar gasi mai mult. Problema este ca nu mai este nici dispozitia, si ei sunt deziluzionati, apar conflictele si conflictele sunt chiar rodul acestor asteptari falese. Ca daca ne-am asteptat ca sotia noastra sa fie asa cum este mama nostra si cum a fost o femeie reala normala totul ar fi bine, si ca sotul nostru sa fie un om precum tatal. Ce spune Reich? Sa-i impingem la divort, sa-i impingem pe copii sa traiasca fara unii din parinti, pentru ca, constata, zice el, ca copii care traiesc fara unul dintre parinti au tendinte mai mari la divort si la poligamie. De ce? Pentru ca tocmai asta, ei n-au avut modelul acesta familial coerent si armonios pe baza careia sa-si construiasca viziunea privind familia, si mai tarziu  nu si-o pot cosntrui.Ce ar fi daca am intelege ca familia este in criza datorita acestor modele?!
Insa o alta problema este ca barbatul nu mai este barbat, cum am spus, si femeia nu mai este femeie. Asa o vedem inca de la ideea de concubinajConcubinajul apare pentru ca in societatea moderna femeii i se spune ca ea trebuie sa faca cariera. Si ea atuncea incepe sa amane casnicia, dar totusi, viata intima si relatiile afective nu le poate amana la nesfarsit, si atuncea incearca sa le impace, si accepta concubinajul, si spune: “copiii o sa-i fac mai tarziu. Chiar imi spunea ieri un prieten ca o mare vedeta la moda in America a sfatuit fetele si femeile sa-si puna in frigider ovulele pentru atunci cand vor sa nasca peste patruzeci de ani, si unele raspundeau, si au spus ca le-a schimbat viziunea privind viata, si ca ce important a fost sa fie sfatuite sa-si congeleze ovulele. Deci cam asta este viziunea care se promoveaza privind familia.

Problema este ca atunci cand ea, femeia nu mai doreste, si se constata din studii lucrul acesta, familia nu se mai realizeaza. Ea este principalul motor al realizarii. Dar nici barbatul nu mai doreste. Si unele studii spun asa, ca inainte cand o femeie traia cu un barbat fara sa-i fie sotie se considera ca e proasta, acuma se considera ca e educata si profesataIar barbatul nu are de ce sa nu profite de acest aceasta situatie. Problema concubinajului este ca nici unul, nici celalalt, nu-si asuma in mod responsabil casnicia.  Adica: “stam impreuna, convietuim, tu faci menajul pentru o vreme, si cand nu-ti mai place ne despartim“. Necazul care este? Necazul este ca creierul uman se obisnuieste cu aceasta situatie. Omul se obisnuieste cu situatia aceasta si cand trebuie sa se casatoreasca i se pare mult prea greu sa il asume pe celalalt, pentru ca abia in casatorie incepe sa se nasca familia, in sensul ca atunci omul intelege ca trebuie sa si-l asume pe celalat pana la capat.

Deci problema pe care o pun specialistii in discutii este aceea a responsabilitatii. Mai cu seama barbatii nu mai doresc sa-si asume o responsabilitate, deci sa fie barbati. Acuma, daca e sa ne oprim putin asupra definitiei barbatului, si asupra faptului ca exista o natura barbateasca si una femeiasca, si nu cred ca exista in sala acuma cineva care sa conteste acest lucru, crezand precum in ideile feministe ca trebuie sa fim egali si la fel. In timp ce din punct de vedere al cromozomilor, al activitatii hormonale, al naturii organelor, al modului de functionare al creierului, al perceptiilor atitudinilor s.a.m.d. barbatul este diferit de femeie, exista o presiune mediatica a negarii lor.  Si astfel ca barbatii sunt tot mai mult mai feminini.  Ei asteapta o noua initiativa si responsabilitate, insa multi cercetatori spun ca ceea ce defineste in primul rand barbatia este stapanirea de sine si responsabilitateaCand un barbat nu mai este stapan de sine si responsabil nu poate sa-si asume o familie si nu poate fi recunoscut de femeie ca propiul barbat.

Necazul este ca sub presiunea ideilor feminsite, se intampla astazi ca femeia se casatoreste cu un barbat puternic si destept, intotdeauna mai destept ca ea, pentru ca intotdeauna asa cauta ea un barbat mai puternc, dupa care uita lucrul acesta, si vrea sa-l domine si sa-l stapaneascaDaca-l domina si-l stapaneste e dramatic, e total nefericit. Daca nu-i reuseste mai are o sansa, insa oricum presiunea ideologica o convinge de faptul ca trebuie sa se impuna. Asa se intampla cu noua generatie si cu multe din fete, si mamicile moderne le-au crescut asa: sa faca cariera, sa puna piciorul in prag, sa nu fie sluga barbatului, sa nu puna masa s.a.m.d. Am o prietena in Biserica, si i-am explicat niste lucruri privind ascultarea si mi-a zis: “Mai Virgile inteleg, dar mama l-a dominat pe tata intotdeauna si a facut ce a vrut ea si eu nu pot face altfel“. In conditiile astea discutia s-a inchis. Deci practic, daca modelul ei i-a fost o mama dominatoare si impulsiva, cu un caracter barbatesc, ea nu poate sa-si asume caracterul asta, chiar daca mintea ei intelege ca ceea ce cauta asa trebuie. Asa este din fire ca barbatul isi doreste o femeie sfioasa, si care sa asculte, si care sa intre intr-o relatie de sfat,  nu o femeie dominatoare, iar femeia cauta un barbat care sa aibe o autoritate si care sa-si asume cu responsabilite si jertfa pana la capat. Din pacate lucrurile acestea se intampla tot mai putin. Se intampla datorita mutatiilor produse in mentalitatile noastre, ale tuturora, luate din mass-media.

Vestimentatia, comportamentele, stereotipiile verbale, aproape totul este dominat de o viziune reiesita privind barbatia si feminiatea. Nu se va putea, nu mai poate rezista familia atata timp cat nu-si mai intelege fiecare rostul si locul in familieFamilia este o unitate teribil de, ce sa spun, care transcede orice capacitate de intelegere a mintii umane, pentru ca ei se unesc, fiecare avand un lucru complementar, si se unesc armonios. Nu pot sa se uneasca ca doua monade, ci altfel, fiecare aduce altceva in relatia dintre ei. In momentul in care se creaza aceasta dimensiune la nivelul simtirii ei, viata de familie devine tot mai grea, pana la a ajunge un calvar.

Voi prezenta in continuare doua-trei fenomene care spun cum afecteaza astazi copiii si tinerii inca din primii ani de viata. Este vorba in primul rand de o declarate a fostului presedinete, al unei asociatii din SUA, Paul Zimbardo,  care spune ca baietii au sanse cu 30% mai mari ca sa-si abandoneze studiile, in Canada raportul e de 5 baieti la 3 fete. Fetele sunt mai bune la orice nivel decat baietii, de la scoala primara pana la facultate. Cu 10% mai multe fete isi iau licenta si termina alte studii. Doua treimi din cei care au nevoie de asistenta scolara sunt baietii. Baietii au de 5 ori mai mari sanse sa faca ADHD – deficienta a atentiei sau hiperactivitate-, le e frica de relatii intime, care presupune o relatie emotionalaBaietii sunt continuu mai timizi, stangaci social, nu stiu ce sa spuna si ce sa faca, nu cunosc limbajul fata catre fata, regulile verbale si nonverbale. Asta in America, nu stiu daca se aplica si in Romania.
Ideea pe care o gasesc psihologii americani este folosira excesiva a internetului, a jocurilor video, si al pornografiei, care le-au dat dependenta. Creierul lor este format altfel.Deci vorbim despre conexiuni care sunt complet modificate si depind de noutate, schimbare si excitatie. Daca nu se schimba ceva, daca nu este o noutate, creierul nu se poate concentra. Si atuncea evident  ca baietii care au acumulat, dupa cum spune Paul Zimbardo, peste 10.000 de ore de jocuri pe calculator si pornografie pana la 21 de ani, sunt incapabili sa-si mai construiasca viata, pentru ca, uitati, un asemenea profil nu este nicidecum barbatesc: frica de relatii intime, care presupun relatii emotionale, stangacii sociale, nu cunosc limbajul fata catre fataEi sunt obisnuiti tot mai mult cu lumea virtuala, cu raporturile virtuale, in care nu intalnesti omul in fata ta, si nu ti-l asumi in niciun fel, iar asta este o problema mare a internetului, a facebook-ului, ca si a altor retele de socializare, nu este o asumare a omuluiToate actele umane, care presupun invecinarea cu omul de langa noi implica asumarea acestuiaSi faptul ca vorbim cu el inseamna ca ni-l asumamE un lucru extraordinar sa stai sa asculti pe cineva, si oamenii nu mai au timp sa se asculte, dar pe internet trimit mesajeTrimit mesaje si altii ii raspund la aceste mesaje, si omul se minte, sa amageste ca este intr-o comunicare, intr-o comunitate. Insa s-au intamplat mai multe drame cu astfel de tineri, pentru ca lipsa unei prezente umane poate conduce la depresieFacebookul poate conduce la depresie si multi tineri ajung sa ameninte ca se vor sinucide daca nu va putea cineva, omeneste, sa-i opreasca de la acest lucru. Si pe facebook nu au gasit pe nimeni sa-i sprijine si s-au sinucis. Facebookul este cea mai mare putere poate, sau prima- a doua la nivel mondial. Acolo se consuma mare parte din economia si din…. De ce? Pentru ca el acumuleaza toate referintele, profile psihologice si le vinde, le vinde celor care au nevoie sa le manipuleze, si care vor sa stie totul despre cum gandim, cum ne miscam. Pe de alta parte manipuleaza lumea la nivel de comunitate. Ei au creat o comunitate virtuala de sute si sute de milioane de oameni, ceea ce nu s-a intamplat in lume asa ceva pana in momentul acesta. In urma cu 10-15 ani daca spuneam asa ceva intr-o conferinta ma luau in ras. Dar astazi fenomenul globalizarii este unul foarte real. Ganditi-va ca sunt copii care se scoala la 5.30-6 dimineata ca sa intre pe facebook, pana pleaca la scoala sa intre putin sa se joace pe facebook. Zilele trecute spunea cineva ca copiii ei fac innot profesionist, merg la scoala si totusi copiii ei se scoala la 5.30 dimineata sa intre pe facebook. Deci asta arata ca intr-adevar copilul ala are o dependenta.

In orice comunicare interpersonala noi comunicam 7% pe baza cuvintelor, 38% pe baza tonalitatii si 55% pe baza limbajului trupului. Ganditi-va ca atunci cand noi suntem pe internet noi nu comunicam decat cu cei 7%. Aceasta este o comunicare incompleta si frustranta pentru creier si fiinta umana, si atuncea omul are tendinta sa completeze ceilalti 93% din imaginatie. Si aicea este problema caci cunoasterea si comunicarea devine una imaginativa si nu se bazeaza pe realitateacelui din fata taSi daca astazi facem asa, maine la fel, la un moment dat nu mai stim sa comunicam inter-personal si intram foarte mult in imaginatie. Sunt situatii in care unii umbla cu ochii deschisi si care au alta lume in fata ochilor, forme de schizofrenie, cel putin la nivel psihologic. Nu vorbim de patologie, ci vorbim de mutatii mai fine nuantate, in psihologia omului modern. De aceea copii acestia nu raspund la stimuli normali sociali, de aceea nu mai pot comunica normal.
O alta problema pe care o observa psihologii americani este aceea a aparitiei unei zone tranzitorii intre copilarie si maturitate. Baietii nu se maturizeaza. Se numeste gayland. Va citesc tot asa un textulet relevant, extras din cartea unuia dintre cei mai mari psihologi americani, specialist in problema aceasta. “In alte vremuri tineri care astazi parasesc bancile facultatilor ar fi fost sarguinciosi sa-si intemeieze o familie imediat dupa absolvirea facultatii, o afacere, sa-si gaseasca un loc de munca, sa devina liberi profesionisti, sa-si gaseasca un rost in viata si in societate. In alte cuvinte sa devina viitorul societatii, liderii de maine, oamenide incredere, respectabili, si care respecta semenii lor. Studiile sociologilor americani insa reflecta o schimbare radicala la nivelul  ultimilor doua generatii. In 1970 77% dintre femei si 65% dintre barbatii americani sub 30 de ani, desi aveau un rost in viata parasisera caminul parintesc si-au terminat educatia, incepusera sa munceasca, s-au casatorit si au devenit parinti. Pana in 2000 aceste procente au scazut la 46% pentru femei si la 31% pentru barbati. In 2000 20% dintre tinerii americani sub 25 de ani inca locuiau cu parintii lor.”

Cum este astazi? Lucrurile stau total diferit fata de trecut. Prinsi intre adolescenta si maturitate, ca intr-o menghina, oamenii acestia nu se grabesc sa se maturizeze. Viitorul nu ii intereseaza si aceasta tocmai pentru ca modelele identitare pe care le promoveaza mass-media nu privesc evolutia omuluiMass-media se opreste doar la individul tanar care traieste pentru placeri, pentru divertisment. Si dovada ca tinerii care au acest model, nu mai doresc sa depaseasca aceasta si nu mai pot pana la urma. Vor sa opreasca timpul, sa savureze la nesfarsit viata fara griji in universitate, la care nu sunt buni. Avem acuma universitate pentru ca asta este la moda sau pentru ca-i imping parintii din spate.  Trec prin studiile universitatilor ca pestele prin apa fara ca sa se prinda mai nimic de ei. Dispretuiesc studentii sarguinciosi. Dupa ce absolvesc universitatea sar dintr-un loc de munca la altul si fara scop fara intentiea de a prinde radacini niciunde. Fara ambitii profesionale petrec mai mult timp jucandu-se jocuri copilaresti la computere, fiind obositi la locurile de munca. Pierd serile, noptile si WE, le petrec in baruri, beau, fumeaza, joaca biliard, inventeaza sau spun bancuri despre cei care lucreaza din greu si sunt flegmatici. La ziua de maine nici nu se gandesc nici la semenii lor, le place sportul si isi cheltuiesc banii si energia participand la evenimente sportive. Castiga bani putini pe care insa ii cheltuiesc aiurea. Putini dintre ei se gandesc la viitor, viseaza la ambitii grandioase dar nu fac planuri serioase pentru a le realiza. Constituie un grup conpact, un fel de haita in care intra decat cei care gandesc sau se comporta ca ei. Se duc pe strada in grupuri  ca si lupii in haita pentru ca le lipseste confidenta de sine sau autostima de sine. Desi incep facultatea imaturitatea acestor tineri persista multi ani. Copilaria si adolescenta persista dupa anii 20 ai vietii, sau derutati dupa 30 de ani. Sufera de o agonie, o activiate cronica de a lua decizii. Si intr-adevar Thomson observa ca una din problemele tinerilor de astazi care nu isi definesc identitatea este agonia, pentru ca orice decizie, si orice lucru pe care-l face omul il face intr-un raport identiatar, adica stie cine este, se raprorteaza intr-un fel la oamenii din afara. Totodata intr-un studiu realizat de acest psiholog american in randul acestor 50 de tineri din invatamantul superior din mai multe universitati americane a constata ca studentii sunt preocupati de propia persoana, nesiguri in privinta viitorului si mult mai optimisti dect orice alta categore de varsta analizata. Potrivit concluziilor psihologului, se arata ca tinerii de 20 de ani experimenteaza un sens al posibilitatilor, adica cred ei ca se poate, intrucat niciunul dintre cei care a participat la studiu nu si-au putut imagina ca viitorul ar putea sa le aduca un job istovitor, un divort, sau copii pe care ii vor trata cu dispret sau ii vor dezamagi. Totusi Arnet a observat ca majoritatea se confrunta in acelasi timp cu sentimente de nesiguranta, cu tristete dar si frustrare, dar si cu impresia ca nu inteleg foarte bine regulile joculuiSi bineinteles ca nu inteleg regulule jocului pentru ca acesta sunt facute de altii si sunt facute ca ei sa nu mai ajunga niciodata barbati.

Pana la urma acesta este modelul cultural in care suntem scufundati, acesta este mediul in care sunt scufundati tinerii astazi. Mass-media nu face altceva decat sa le cultive, si tinerii pornesc pe acest drum. Nu este simplu sa afli lucrurile acestea si sa vrei sa fi altfel, pentru ca toate mesajele pe care noi le primim vizual le decodificam vrem – nu vrem in mod automat, si mintea noastra si le insuseste. De aceea tot spun pe peste tot: feriti-va de a vedea, feriti-va de a intra in incidenta cu mesajele mediatice, pentru ca vazul manipuleazaEu nu pot sa ma detasez, sa ma departez foarte mult de cele pe care le vad.Deci ochiul are o capacitate automata de a-si insusi modelele vazute. El decodeaza imediat, si stie mai bine decat mine, creierul, ce se spune acolo, chiar daca nu stie care sunt perspectiviele, el stie cum si mintea, ce comportament [sa aibe]. Cand am fost anul trecut am aratat care este fundamentul neurologic al acestui fenomen. E vorba de neuronul-oglinda din neocortex care poate sa imite foarte bine orice comportament vazut si lucrul acesta nu se intampla prin controlul nostru constient. In general neurostiinta si marea parte a stiintelor sociale astazi nu lucreaza pentru om, din pacate, ci lucreaza pentru cei care platesc mai mult. Si platesc mai mult companiile. Chiar observam azi dimineata ca inainte spunea compania cutare, compania a doua, compania a treia, erau cele care actionau intr-o armata, sau in alta armataAcuma companiile astea transnationale au si ele armatele lor si actioneaza intr-o tara sau alta si isi impun propiile lor interese.

Nici fetele nu scapa foarte bine in aceasta stransoare sau din problema asta mediatica. Problema lor este una bazata pe atractia lor. Vedeti, baietii petrec foarte mult timp cu jocuri pe calculator, pentru ca baiatul, barbatul, este atras prin firea lui de luptaEl ar fi vrut sa fie un luptator, el trebuie sa-si apere familia, si are acest lucru in el. Femeia nu este atrasa de fotbal, nu este atrasa de jocuri pe calculator. De aceea fetitele scape de ADHD, ele nu consuma jocuri pe calculator, [decat poate] foarte putin. Barbatii, baietii sunt atrasi mai ales de jocuri violente, tocmai pentru ca acolo ei isi epuizeaza, in spatiul virtual, dorinta de a se realiza ca barbati, dar pe masura ce si-o epuizeaza acolo, in lumea reala nu mai sunt capabili de sa faca lucrul acesta, devin infirmi.

Fetita este si ea prinsa intr-un model. Cei care controleaza aceste mesaje stiu foarte bine cum arata barbatul, ce e barbatul, cum arta femeia, ce trebuie sa fie femeia, si atuncea ne iau de acolo de unde suntem, de unde suntem si ne duc unde vor ei. Femeia este interesanta in excelenta de relatia afectiva. Ea constituie, am mai zis-o si o s-o zic, fondul, inima familiei. Femeia costituie inima familiei, ea este cea care tine familia, sa stiti. De aceea, marea parte a divorturilor se datoreaza in primul rand femeii. Si am constatat ca sunt foarte multe femei care au divortat, si au spus: “am gresit“. Unele au ajuns la a doua casatorie si mi-au spus: “nu era mai bine ca prima oara“, desi ele credeau ca o sa fie mai bine. Nu pentru ca era usor la prima casatorie, ci pentru ca n-au putut sa mearga mai departe, n-au avut rabdarea si forta sa treaca peste unele conflicte pe care Dumnezeu, sau pana la urma pentru rabdarea noastra se rezolva. Chiar vorbeam cu P. Ioan astazi, unul din sensul unirii in familie este transgresarea, depasirea egoismului. Eu asa cred ca este, si dragostea acest lucru face. Si chair acolo unde indragostirea aceea s-a dus, omul trebuie sa faca efortul de a-si depasi egoismul. Numai asa pot sa devina din doi una, si numai asa poate supravietui familia in timp. Daca e un egou nu poate supravietui in timp, daca raman doua egouri nu pot supravietui in timp.
Problema care este astazi? Bombardati cu mesaje sexuale din primii ani de viata, tinerii au impresia ca relatia se epuizeaza eminamente la nivel trupesc. Pe cand la nivel trupesc nu se hraneste decat, in primul rand egoismul. La nivel trupesc 70% este egoism si doar 30% este daruire, pentru ca omul, inevitabil traieste o anumita placere care este placerea lui, o placere egoista. Jertfa, si celelalte ce tine de familie se petrec in alt spatiu, in spatiu spiritualIn momentul in care tinerii se reduc la aceasta perceptie, le vine tot mai greu sa si-l asume pe celalalt. In primul rand pentru ca celalalt nu-l odihneste. Daca o femeie nu-si odihneste barbatul printr-o sfiosenie si printr-o ascultare, si prin sfat, atuncea barbatul va simti o frustrareCe-i va ramane lui? Ii va ramane relatia trupeasca, care sa zic ca-l tine intr-o constanta, intr-o legatura cosntanta pentru un anumit timp, mai cu seama daca intervin copii, dar el nu se hraneste, deci nu-i o relatie realaAtunci cand  se sexulaizeaza, cand se depreciaza relatia dintre barbat si femeie, mai ales in casatorie, in mod inevitabil toata ierarhia de valori pe care se bazeaza familia cade, se demoleaza, nu mai are valuare, insa, fara acele lucruri familia nu rezista. Fara autoritatea, si fara jertfa barbatului, fara responsabilitatea barbatului, familia nu se poate tine si si femeia nu e multumita si ea poate chiar ca incearca barbatul, il provoaca prin demersurile ei sa-si asume rolul conducator, dar un rol conducator responsabil si nu tiranicPentru ca e o diferentafoarte mare intre tiranie, si responsabilitate, si jertfa. Autoritatea care se bazeaza pe jertfa este cea care o incurajeaza crestininismul, si in Biserica lucrurile asa se gandesc. Nu exista o autoritate tiranica, despotismul. Si tot asa si femeia, femeia trebuie sa inteleaga. Nu se intelege, din pacate.

Deci oamenii au facut revolutie sexuala si modul in care intervine ea, chiar in acest fenomen al demasculinizarii barbatilor si al defeminizarii femeilor, este aceasta reducere a perceptiei lor la viata sexualaSexualitatea nu stiu daca este 10-20% – va spun din tot ce am citit pana acum, sute, mii de studii pe tema familiei-, din relatia dintre un barbat si o femeie. Ceea ce constituie 78% este afectivitateaUnde este afectivitate creste nivelul de oxitocina, se consolideaza relatia, pe barbat nu-l mai intereseaza alta femeie si pe femeie alt barbat. Insa afectivitatea aceasta se cultiva in timp si se bazeaza pe respect. Unde mai incape respectul cand pe tine nu te intereseaza decat trupul celuilalt, sau mai grav, cand incepi sa introduci in viata intima perversiunile?  Se duce si respectul celuilalti, si respectul de sine si atunci individul saracu’ devine prada fantasmelor si bolilor psihice. 
As incheia si cu o observatie facuta privind, drama prin care trece fetita, tanara copil care creste cu papusa Barbie, cu telenovele si cu vedeteFetita, sa stit,  mai mult decat barbatul este captivata si dependenta de model, mult mai mult decat barbatul. Ati vazut barbatul este mai putin interesat de cum se poarta ala, de cum nu stiu ce, de cum se imbraca ala. Dar femeile sunt foarte interesate si cauta permanent sa-si valideze comportamentul, sa-si imbogateasca registrul, astfel incat sa poata sa-si ataga barbatul, sa-si tina casatoria, si in general femeia este mai atrasa catre imagineEi bine femeile stau si observa femeile mediatice, pentru a-si construi modelul de mici, fetitele. Problema este ca 90% dupa studiile facute, din femeile care apar in mass-media sunt cu tenta sexualizata si 65% sunt hipersexualizate. Asa ca in momentul in care fetita sta si urmareste modelele respective ea invata ca sa fie un individ social eficient, sa aibe succes in viata, trebuie sa fie tratata, sa se prezinte, sa se vanda bine din punct de vedere sexual. 

In 1997 s-a descoperit acest fenomen, se numeste “obiectificarea sexuala a trupului“,  adica proportional cu gradul in care o femeie isi asuma acest model sexual din mass-media, ea incepe sa sufere de un sindromPur si simplu isi vede trupul, infatisarea, cu un ochi exterior si o evalueaza, si o obiectiveaza si doreste sa provoace si sa fie tratata ca un obiect sexual. Este aproape din punctul de vedere al unui om normal, este aproape o constiinta sinucigasa la femeie. Insa vreau sa va spun, iertati-ma ca vi-o spun, aceasta mentalitate a patruns foarte, foarte mult, a patruns foarte mult in mentalitatea femeilor si le afecteaza.

Am un prieten preot si-mi spunea: “mai a venit la mine o femeie si-mi spunea Parinte am trei copii, am casa dar tot imi place sa ies (semi)dezbracata pe strada ca sa se uite barbatii la mine. Nu stiu ce sa fac.” Deci asta, saraca, chiar vroia sa nu aibe comportamentul acesta dar daca ea de mica traiese hranindu-se din reviste la moda… Si chiar o spun si colelgele lor: eu cand eram mica citeam Bravo si alte reviste. Ele au facut aceasta experienta, si in general revistele se adreseaza in primul rand femeilor, si ele sunt principalele consumatoare de reviste la moda. Iata ca revistele fac parte din istoria ei, din naratiunea ei.

Iata, de curand am plecat intr-o tara straina si timp de o ora, o ora si ceva, o femeie a consultat o revista. Bineinteles ca fiind interesat de fenomene sociale si de comportamente sociale o urmaream. M-am uitat sa vad ce e in revista aia, asa, o ora si ceva se uita pe niste pagini. Nu era mai nimic. Pur si simplu era o revista de moda, de prezentare, cu texte foarte putine. Pur si simplu era asimilarea imaginei, iar acele imagini din pacate le asimilam. Si asimilam nu numai faptul ca ne plac, ca ne produc o placere estetica sau ca dorim sa fim ca ele, ci ca se inscriu in subconstientul nostru si vrem-nu vrem mai tarziu  e ca un program, ca un soft mic. Cine lucreaza la calculator isi instaleaza un soft mic, asa, si [functioneaza] cu acea aplicatie.

Ei bine problema aceasta a obiectificarii sexuale a trupului este foarte, foarte grava. Sunt deja cateva zeci de studii despre asta spunand ca femeile care au dobandit acest sindrom intr-o masura mai mare, se sesizaza ca proportional cu gradul in care sufera de acest sindrom, scade nivelul de inteleigenta, adica performantele, scorurile la teste. Se constata ca femeia aceasta care este preocupata de imaginea aceasta sexulala a trupului da rezultate tot mai proaste la teste. Cred eu ca aceast lucru explica de ce sunt foarte multe blonde. Si va spun de ce. Blondele nu sunt mai proste ca brunetele, ar fi  o prostie se credem lucrul acesta, ca blondele au mai putina materie cenusie. Din potriva, nu este nici o dovada in sensul asta, si totusi blondele sunt enorm de multe si sunt la moda. Problema este care? Multe din vedetele hollywoodiene erau blonde, si erau si femei care nu puneau foarte mult accent pe inteleigenta. Si a inceput sa se promoveze ideea de blonda care vrea sa promoveaza o imagine sexy si nu are nimic in cap. Cred ca aceasta este una din principalele cauze a bancurilor cu blonde. Alta nu vad.
O noua problema este aceea ca femeile care sufera de acest lucru devin tot maianxioase. De ce? Pentru ca modelele mediatice sunt greu de ajunsDe la anxietatea aceasta mai mica sau mai mare ajung la probleme de alimentatieEle nu mai mananca, pentru ca modelele mediatice sunt anorexice. Daca ati vazut prezentatoarele la moda au o fata, asa… -eu nu ma uit la prezentatoarele la moda, nu vad televizor de ani de zile, dar am incrcat si eu sa vad cum arata modelele – nu au nico forma cele mai multe dintre ele, si m-am mirat, pentru ca ele sunt prezentatoare, deci ele sunt un model feminin. Dar modelele feminine de cand e lumea si pana astazi, si sunt studii, dovedesc acest lucru ca femeia are solduriProportional cu nivelul de estrogeni, cresc dimensiunile soldurilor. E o anumita forma la femeie data de estrogeni care presupune o fertilitate mai mare, asa spun studiile.Deci se stie ca o femeie care are o cantitate mai mare de estrogeni, prin firea ei, este mai inclinata sa ramana insarcinata si sa aibe copii. Necazul este ca la ora aceasta modelele sunt anorexice, devin niste femei, care la acel nivel de greutate nu poti sa te mentii, decat daca esti bolnav psihic.

Noi avem impresia ca problema aceasta e de cand lumea, ca femeia slaba e frumoasa. Nu este asa. In trecut cu totul alta era mentalitatea. Ganditi-va la toate tablourile lui Rembrand, lui Renoir s.a.m.d. toata arta veche, si pictura, arata cum erau [femeile],  si arata ca nu erau slabe, erau grasute. Eu nu cred ca acum 50-70 de ani femeia era atat de preocupata de a slabiAcuma in marea parte a discutiilor, o sa vedeti ca este cum sa slabim, ce-am mai gasit, ce miscare sa mai facem, ce medicamente sa luam ca sa slabimAsta arata ca exista o anumita presiune care se face asupra femeii ca femeia sa fie slabaOr femeia, prin firea lucrurilor, mai ales dupa ce naste se ingrasa, pentru ca se schimba metabolismul hormonal, si deja decat foarte greu pot fi controlate si numai in anumite cazuri, cand genetic asa este. Insa aceste modele,  fiind peste relaitatea, sa zic datul genetic al firii umane, impun femeii un regim de slabire. Ceea ce face ca in SUA sa fie zeci de mii, nu mai stiu daca sute de mii de cand am citit eu statisticile, erau dramatice, si care sufera de anorexie. Si stiti ce e anorexia: nu mai mananca, nu mai mananca cu lunile, pana slabesc.

De curnad mi-a fost dat sa merg undeva, sa merg la cineva sa vad o fata, sa discut cu ea, avea anorexie. Adica avea  33Kg si 1.70m. N-a vrut sa stea de vorba cu mine, nu vorbea cu nimeni de altfel. Si saracuta nu mai manaca deloc din martie. Putin acuma mai ciugulea cate ceva, mai ii dau cate ceva dar e hranita cu perfuzii. Si saptamana trecuta au bagat-o la spitalul de boli psihice, ca sa poata sa-i da ceva ca sa nu moara. Ei ganditi-va ca au murit multe vedete in conditiile astea. Pentru ca organismul rezista cu perfuzii o vreme, dar cand isi consuma complet resursele omul se stinge.

Ce s-a intmplat? S-a stricat ceva la baza lucrurilor. Asta nu s-a intamplat niciodata in istorie si este un fenomen tipic mediatic. 100% mediatic. Nu o sa auziti de vre-o scriere veche in care sa vedem o femeie grasa care n-a mai mancat, n-a mai mancat, pana cand moare de inanitie. Dimpotriva, e instinctul de supravietuire, care nu-l poate nega omul obisnuitdar astazi vedeti, ca aceste softuri, acesti virusi care sunt implantati in mintea oamenilor, ii determina saracii sa ia niste hotarari anume, dar nici macar nu le iau ei, ci pur si simplu vin de undeva din launtrul lor ca niste blocaje psihologice.  Omul isi da seamaca moare, dar nu se poate opri din treaba aceasta.

M-am tot gandit de ce se promoveaza femeia aceasta anorexica prin prezentatoarele de moda. Cred ca alta cauza nu este, cred ca acesta femeie nu poate sa faca copii. Aceste femei au un nivel de testosteron foarte ridicat si un nivel scazut de estrogeni, si oricum o dereglare hormonala prin alimentatia pe care o are, pentru ca e o alimentatie foarte speciala, sunt tratate cu tot felul de chestii ca sa-si mentina greutatea. Si atuncea cand promovezi un asemenea model la nivel global, la sute de milioane de femei, vei avea niste efecte. Si efectele vor fi masurabile.

O alta problema a obiectificarii sexuale a trupului este ca femeia va vrea sa-si confirme, ca intr-adevar functioneaza ca un obiect sexual, deci va accepta mult mai usor relatii cu barbatii, intamplatoare, pentru a-si linisti constiinta. Se creaza niste conflicte de constiinta, ca intr-adevar nu sunt, ca intr-adevar nu este. Si aud fetite peste tot ca-s stressate, ca ele nu-s placute. Se vorbeste in scoli, si-n licee despre baieti, cum le vad, si apar problemele astea. Si nu stiu acum 20-30 de ani, nici nu existau problemele astea. Acuma exista problemele aceasta, pentru ca ele sunt de mici bombardate cu aceste modele. Si pana la urma ajung sa se si uneasca trupeste cu baietii la 12-13-14 ani si sa-si distruga viata.

O alta problemea este ca-si cumpara tot felul de lucruri pentru a se infrumuseta.Publicitatea spune urmatorul lucru: femeie nu este frumoasa in sine, si frumusetea se creeaza, si pentru asta suntem noi si va oferim produsele noastre. Si atuncea investeste, investeste in implanturi. Au ajuns sa faca implanturi peste tot si sunt foarte multe femei care au ajuns sa-si faca implanturi. Ajung mult mai urate, dar asta e in capul lor.

Si ultima problema este depresia pentru ca in cele din urma batalia aceasta nu poate fi castigata, nu poti sa castigi batalia cu modelele virtuale impuse mediatic, si vei pierdeCu cat inainteaza omul in varsta devine mai depresiv, pentru ca el nu se mai realizeaza ca om, batranul ca batran sau femeia varsnica ca femeie varsnica, ci ea vrea sa se realizeze ca obiect sexual, dar nu mai este cautat si este depresiva, si va face foarte multe greseli ca sa-si impuna acest lucru. Cu alte cuvinte mi se par dure si socante.

Din pacate asta este realitatea. Atat barbatii cat si femeile astazi sunt victimile unor strategii, unor inginerii sociale si psihologice care ne fac sa traim tot mai putin barbateste si sa ne realizam tot mai putin barbateste si tot mai putin ca o femeie.

Va dau un exemplu referitor la femeie si familie. Din studiille pe care le-am facut timpul proportional petrecut de femeie in cariera scade succesul vietii de familie. Nu-i compatibil foarte mult cariera cu familia. O femeie poate sa-si faca cariera, dar daca cariera devine o obsesie, daca cariera devine principalul ei scop in viata nu mai poate sa-si faca familie.Femeia care castiga mai multi bani decat barbatul, inevitabil, in studii se arata ca e o rata mult mai mare de divortBarbatul nu poate accepta, si nici ea nu poate accepta ca ea sa castige mai mult decat barbatul.  Il va umili, si-i va reposa, si barbatul nu va accepta acesta situatie, si va divorta.

In general astazi, mentalitatile din care ne impartasim nu favorizeaza familia, aceasta este problemaCred ca o intoarcerea a fiecaruia dintre noi catre firea noastra, asa cum a fost ea, e si greu, ca nu mai ai modele, unde te intorci nu mai gasesti, greu gasesti barbati barbati si femei femei. Cine poate? Dumnezeu poate sa schimbe firea noasta si sa poata sa ne faca sa traim, insa asa cum suntem in familie, daca intelegem ca avem aceasta neputinta, macar sa facem rabdare, macar sa punem gandul bun inainte.

Ascultam zilele trecute o conferitna a P. Constantin Coman din Bucuresti si spunea acolo ca a intrebat-o pe o femeie care i-a spus: “Parinte, nu mai merge, divortez“, si Parintele i-a spus: “mai dar tu-l iubesti? Tu vrei sa-l iubesti?“. “Parinte, daca se schimba vreau“. Deci pana la urma, nici macar nu vroia sa-l iubeasca. Deci vedeti cat suntem de departe, ca noi insine suntem victimele acestor mentalitati bolnave in care ne justificam permanent si cautam sa se implineasca si sa se realizeze numai propiul egoism, cand de fapt toata bucuria si toata satisfactia omului vine tocmai din puterea de a se darui. Sa stiti ca intotdeauna omul care se daruieste, se bucura mai mult si se implineste mai mult decat cel care primeste. Iar intre barbat si femeie, cand unul primeste, si altul da, asta nu inseamna ca se strica rapotul de egalitate. Chiar Parintele spunea cand un barbat daruieste flori unei femei si femeia le primeste asta, nu inseamna ca femeia este inegala cu barbatul. Adica asta este darul femeii de a primi si de a stii sa primeasca si  al barbatului de a darui, de a sti sa daruiasca, de a stii sa-si asume femeia, de a se jertfi pentru ea.

sursa articol

Virgiliu Gheorghe-  biofizician si autor a numeroase carti 

Proiectul Anatolia de Sud-est si profetia unui razboi mondial apropiat

O conferinţă asupra apei reflectă rolul central al Turciei în regiune

 

photoTurcia a încercat să exploateze potenţialul agricol al sud-estului său prin dezvoltarea unei serii de proiecte de irigaţii ample. [Reuters]

Al 2-lea Forum Internaţional al Apei de la Istanbul a avut loc de marţi (3 mai) până joi, atrăgând participanţi din toată lumea pentru a discuta despre problemele presante legate de apă. Participanţii au pus accent pe cooperarea regională, concentrându-se în special pe Orientul Mijlociu.

„Lucrurile care ne unesc sunt mult mai numeroase decât lucrurile care ne dezbină”, a declarat Secretarul General al Forumului Mondial al Apei, Oktay Tabasaran, subliniind interesele regionale comune.

„Ţara noastră nu este o ţară bogată în resurse de apă”, a declarat ministrul turc al pădurilor şi mediului, Veysel Eroğlu, la conferinţă. „Dar nici nu este săracă”. Cu reglementări adecvate, a afirmat el, există suficiente resurse pentru a satisface nevoile interne.

Pentru Turcia, chestiunea crucială este managementul izvoarelor fluviilor Tigru şi Eufrat, pe cursul cărora au apărut o serie de baraje şi hidrocentrale al căror număr este în creştere rapidă. Barajele şi proiectele de irigare au fost construite în mare măsură în contextul Proiectului Anatolia de Sud-est (GAP), care vizează exploatarea energiei din resursele de apă ale Turciei şi consolidarea economiei sud-estului, una din cele mai sărace regiuni din ţară.

Susţinătorii proiectului argumentează că GAP nu va oferi doar o soluţie la problemele energetice şi economice; aceştia spun că dezvoltarea de succes a sud-estului va aplana de asemenea tensiunile cu kurzii din Turcia prin dezvoltarea economică şi integrare.

Criticii GAP declară că cu cât Turcia utilizează mai mult aceste râuri, cu atât mai puţină apă ajunge în statele riverane din aval Siria şi Irak. Chestiunea debitului de apă din aval a creat un flux şi reflux de dificultăţi politice între cele trei state.

Şeful Centrului pentru Studii legate de Apă şi Securitatea Apei Arabe al Ligii Statelor Arabe, Chakra Ksia, şi-a exprimat însă optimismul cu privire la debitele de apă dintre Turcia şi Siria.

„Acesta este motivul pentru care mă aflu aici”, a declarat Ksia. „Avem în prezent relaţii foarte, foarte bune. Au fost semnate multe protocoale şi au fost produse memorandumuri de înţelegere privitoare la cooperarea legată de Tigru”.

În privinţa propunerii de a exporta apă din lacurile de acumulare din Turcia către agricultorii irakieni în schimbul petrolului, Imane Abd El Al, reprezentantă ONU şi angajată a unui ONG, nu a fost optimistă. „Discutăm despre Mesopotamia aici”. Importarea apei în „leagănul civilizaţiei”, a argumentat ea, este absurdă, aşa cum este şi ideea de a trata apa ca pe o marfă, nu ca pe un drept.

Mehmet Karpuzcu de la Universitatea Gazikent a contrazis-o, afirmând că orice beneficii pe care lacurile de acumulare ale Turciei le-ar oferi altor ţări trebuie plătite de respectivele ţări şi că, deşi apa nu este o marfă, infrastructura costă.

Deşi politica a dominat multe din discuţii, managementul apei nu a fost prezentat ca fiind limitat doar la sfera politică.

Preşedintele Consiliului Mondial al Apei, Loic Fauchon, a subliniat de asemenea problemele de mediu şi morale. „În timp ce împărţim apa în mod echitabil între om şi state, nu trebuie să uităm o altă obligaţie: împărţirea apei între om şi natura

De Anna Wood, din Istanbul pentru Southeast European Times – 06/05/11

 

Să vedem acum ce spune Părintele Paisie Aghioritul:

„Când veţi auzi că apele Eufratului sunt îngrădite de turci în susul lor cu un baraj şi sunt folosite pentru irigare, să ştiţi atunci că deja suntem în proces de pregătire a acelui mare război şi astfel se deschide drumul pentru armata de două sute milioane de oameni a răsăritului, precum spune Apocalipsa. Printre pregătiri va şi aceasta: va trebui să sece râul Eufrat ca să poată trece o armată numeroasă. La o adică, zâmbi Stareţul, dacă două sute de milioane de chinezi, ajungând aici, vor bea câte o cană de apă, îl vor usca pe loc! Mi s-a spus că armata Chinei numără acum două sute de milioane de ostaşi, adică acel număr concret despre care scrie Sfântul Ioan în Apocalipsă. Chinezii pregătesc chiar şi un drum pe care îl numesc „miracolul epocii“, cu lăţimea unui rând de o mie de ostaşi aliniaţi. Acest drum deja e construit până la hotarele Indiei. E nevoie, de fapt, de multă atenţie şi luciditate ca să deosebim semnele vremurilor, căci într-un fel sau altul, se întâmplă că cei care nu se îngrijesc de curăţenia inimilor lor să nu le deosebească şi să greşească. Să presupunem că cineva ştie că, pentru venirea unei armate multimilionare, trebuie să se usuce râul Eufrat. Dacă însă va aştepta o minune: de exemplu, să apară o crăpătura care să înghită toată apa, va greşi, pentru că nu s-a îngrijit ca, prin curăţenia inimii sale, să „pătrundă în spiritul“ Scripturii.

 (din cartea „Stareţii despre vremurile din urmă“)

„Turcii ne vor lovi dar Grecia nu va suferi prea mult. Nu va trece mult timp după atacul turcilor şi ruşii îi vor lovi pe turci şi îi vor căsăpi. Aşa cum rupi o coală de hârtie tot aşa va fi sfâşiată Turcia. O treime din turci vor fi ucişi, o treime se vor încreştina, şi o treime va merge în adâncurile Asiei. Folosirea apelor Eufratului de către turci pentru irigaţii va fi o preînştiinţare că a început pregătirea marelui război care va urma. După destrămarea Turciei, Rusia, va continua războiul până va ajunge în Golful Persic şi îşi va opri trupele lângă Ierusalim. Atunci puterile occidentale îi vor soma pe ruşi şi le vor da 6 luni. Rusia însă nu-şi va retrage trupele şi atunci puterile occidentale vor începe să aducă trupe pentru ai ataca pe ruşi.Războiul care va izbucni va fi mondial şi în cele din urmă vor pierde ruşii. Se va vărsa mult sânge. Marile oraşe vor deveni ruine. Dar noi, grecii, nu vom participa la acest război. Toti cei din jurul nostru se vor sfâşia unii pe alţii, însă noi vom sta de-o parte.„

 (din cartea „Cuviosul Paisie Aghioritul – Mărturii ale închinătorilor“, Nicolae Zurnazoglu)

Uniunea Europeană:împlinirea unei utopii juridico-administrative injuste

Legi împotriva Legii

 

REZUMAT: În dezbaterea publică, este adesea ridicată chestiunea crizei eticii și a educației, adică, în general, a crizei vremii noastre. Ea se manifestă în creșterea criminalității, mai ales juvenile, inclusiv sub forme extrem de brutale, în prăbușirea familiei și anomia socială. Răspunsul la acestea este, de obicei, adâncirea acțiunilor care au dus la această criză. Adică sunt introduse noi legi, tot mai amănunțite, care ar trebui să înlocuiască orice alte sisteme de norme sociale, și să ne planifice viața în detaliu. Detașate de legea naturală, deci de ideile de dreptate general acceptate, reglementările umflate necontrolat pătrund în toate sferele vieții.

Uniunea Europeană, în forma sa actuală, poate fi considerată aproape ca împlinirea unei utopii juridico-administrative. Juridică, ceea ce nu înseamnă justă. Rețeta pentru orice neajuns este o nouă reglementare – care, de obicei, nu poate fi deosebită de lege – iar juriștii devin doctorii realității noastre betege, şi totodată, ultima instanță, adică suveranii regimului postdemocratic.

Se înmulțesc noile generaţii de drepturi ale omului, ce se bat cap în cap unele cu celelalte, iar legiuitorii europeni se îngrijesc într-atâta de noi, încât se străduiesc să cuprindă în paragrafe toate domeniile vieții umane. Legislația are pretenția să reglementeze viaţa intimă şi de familie, totalitatea relaţiilor dintre angajator şi angajat, toate comportamentele noastre, exprimările și atitudinile noastre. Ea devine sinonimă unei politici cu ambiţii din ce în ce mai totalitare şi se transformă în instrument de inginerie socială, pentru construirea Europeanului, adică a Omului Nou.

Pentru a realiza acest lucru, legislația trebuie să distrugă formele tradiţionale de existență ale locuitorilor continentului nostru, precum şi orice identitate mai puternică ce le definește statusul, cum ar fi naţiunea, religia, şi chiar familia şi sexul; deconstruieşte cultura clasică europeană şi principiile acesteia.

Legislația ajunge să înlocuiască obiceiul, etica, precum şi piaţa, și să devină singurul sistem de reglementare al comportamentelor umane. În acelaşi timp, prin forța lucrurilor, se desprinde de ideea de dreptate și de intuițiile etice universale. În veșmintele unui pragmatism liber definit, devine domeniul unor inițiative complet arbitrare, care fac apel la noi drepturi ale omului, înființate ad hoc, și a căror principală preocupare ar fi grija de minorităţi create arbitrar. O astfel de legislație devine instrument al noii ideologii a stângii liberale, căreia, deşi nu posedă un canon oficial, i se pot deduce cu ușurință principiile, atât din teoria cât şi din practicile curentului politic şi cultural dominant în Europa de astăzi.

Concepută astfel, legislația are ambiţia de a înlocui, sau cel puțin de a reduce în mare măsură politica, deci sfera auto-determinării comunităţilor reale, naţionale, ceea ce înseamnă, de asemenea, lichidarea democraţiei sub forma care ne este cunoscută. În locul acesteia sunt create ficţiuni de tipul democraţiei europene, adică al consensului prin dialog, care, paradoxal, conduce la dominaţia celor mai puternice grupuri de influenţă, al căror teren de vânătoare devine în prezent UE. În acest fel sunt realizate interese, atât materiale, cât şi ideologice, care, întrepătrunse, constituie configurația actuală a Europei.

Dar, ca de obicei, proiectele utopice sunt puse în aplicare sub forma caricaturii lor – un paravan, în spatele căruia cei mai puternici preiau puterea. Reacţia puterilor continentale, în special a Germaniei, a făcut ca politica acestor țări să fie cea care stabilește în prezent direcţia de acţiune a UE. Politica reală se împleteşte însă cu ideologia stângii liberale, care își pune amprenta asupra ei.

Naţiunea și statul național luate la ochi

Se poate considera că acest proces a luat amploare începând cu Tratatul de la Maastricht, adică de la apariția UE la începutul anilor ’90 din secolul care a trecut, dar noile concepte legislative deja apăruseră mai devreme şi s-au dezvoltat odată cu formarea comunităţii europene. Proiectul acesteia este un răspuns față de cel de-al Doilea Război Mondial şi, în sens mai larg, față de criza europeană 1914-1945, care aproape că a dus la sinuciderea continentului nostru.

În acest context, ideea înființării unei comunități europene mai profunde, care ar putea depăşi animozităţile tradiţionale, era, din toate punctele de vedere, rezonabilă. Dar, la crearea ei au participat și unele fobii care, în timp, au apăsat extrem de greu asupra configurației viitoarei Uniuni Europene şi au devenit un element esențial al noii ideologii. Ele provin din diagnosticul care punea responsabilitatea pentru criza europeană, culminând în cel de-al Doilea Război Mondial, pe seama naţionalismului și considera naţional-socialismul, echivalat cu fascismul, drept o continuare directă a naționalismului.

Prima afirmaţie este doar parţial adevărată; cea de a doua, care extinde în mod nejustificat conceptul de fascism, are caracter ideologic, și mai mult mistifică decât clarifică. Ea a făcut totuși o carieră remarcabilă şi continuă să fie una dintre abordările canonice de interpretare a naţional-socialismului. În cadrul ideologiei de stânga, devine o justificare pentru lupta împotriva patrimoniului cultural al Europei, al cărui moştenitor, mai mult sau mai puțin legitim, ar fi hitlerismul.

Putem fi de acord că, într-o anumită măsură, el a rezultat din tradiţia europeană, care conţine numeroase curente de idei, ce se ciocnesc între ele, iar la marginea ei a funcţionat întotdeauna un curent revoluționar ce o contesta. Din acesta s-a născut naţional-socialismul, pe drept cuvânt numit de unul dintre adepții săi, devenit mai târziu un critic, Herman Rauschning, „o revoluţie a nihilismului”. El era îndreptat împotriva fundamentelor culturii occidentale, împotriva întregului ei raţionalism clasic şi împotriva creştinismului. Metaforic, putem considera că principalii dușmani ai lui Hitler şi ai echipei sale au fost cele două surse ale tradiţiei noastre: Atena şi Ierusalimul. Naziștii urau și capitalismul, identificat cu „spiritul evreiesc”. Cu toate acestea, în lupta pentru putere, nazismul, ca și leninismul de altfel, nefiind legat de niciun fel de reguli, de nicio lege primordială sau naturală, s-a dovedit a fi foarte pragmatic şi a jonglat cu uşurinţă cu diferite idei.

În jargonul şi eristica stângistă, denumirea de „fascist”, sau, și mai neclară şi arbitrară, cea de „fascizant”, au devenit epitete curente, îndreptate împotriva unor atitudini şi credinţe diverse, care nu numai că nu au avut nimic de-a face cu fascismul, ci dețin un loc binemeritat în tradiţia europeană, cum ar fi: etica eroică și categoria sublimului etc.

Experienţa nazismului a provocat suspiciuni față de un stat puternic, ce se folosește de lege pentru a impune o ordine etică. Trauma războiului a declanșat teama de majoritate și a sugerat o grijă specială pentru minorităţi care, prin natura lucrurilor sunt mai slabe. De fapt, acestea au fost mai degrabă reflexe rezultate din luarea în serios a propagandei naziste.

Hitlerismul a instrumentalizat categoriile de „stat” şi „lege” şi se poate dovedi că a acționat împotriva ideilor fundamentale ale acestora. Naziştii au fost doar o minoritate bine organizată, care are întotdeauna un avantaj faţă de majoritatea neorganizată şi reușește să-i impună voința sa. Acest lucru nu înseamnă că temerile de tirania unui stat puternic şi de despotismul majorității sunt nefondate. Acestea trebuie totuși să fie privite în contextul altor pericole.

Experienţa nazismului în Europa a dus la impunerea de constrângeri legale asupra voinţei democratice a majorităţii. Au slujit pentru aceasta Curțile Constituţionale, care aveau rolul de a supraveghea democraţia, ca să nu comită suicid, aşa cum s-a întâmplat în cazul Republicii de la Weimar. Cu timpul, acestea au început să treacă dincolo de rolul ce le fusese încredințat, şi să interpreteze nu numai litera, ci și „spiritul” Constituţiei, ceea ce le-a făcut să treacă mult dincolo de atribuțiile prevăzute de creatorii lor.

Putem observa un proces similar în Statele Unite, unde întregul sistem judecătoresc, în special Curtea Supremă, încearcă în permanență să-și extindă competenţele în dauna reprezentării politice şi politicii ca atare. Legislația care pierde fundamentul puternic al normelor general acceptate, definite drept lege naturală, se lipsește, în același timp, de restricţiile care rezultă din aceasta. Autoritatea sa suferă o atrofie, față de care răspunsul ei este extinderea continuă a sferelor sale de acţiune şi asumarea de noi și noi competențe.

Pericolele pozitivismului juridic

Experienţa celui de-al Doilea Război Mondial a impus contestarea dogmei pozitivismului juridic, ce domnea înainte pe continent. Teza sa principală spunea că legea este voinţa suveranului, iar sistemul moral şi cel juridic operează în ordini complet diferite. Adoptând o jurisprudenţă astfel concepută, nu era posibilă judecarea criminalilor naziști, care acționaseră în conformitate cu legislația celui de-al Treilea Reich, şi nici ca această legislație să fie supusă unei critici fundamentale.

Mai mult decât atât, procesul de la Nüremberg părea să încalce o normă sacră de drept, „lex retro non agit” (legea nu este retroactivă). Acestor îndoieli le-a răspuns filosoful juridic german Gustav Radbruch, introducând categoria de„fărădelege legiferată”. Acest lucru nu înseamnă doar o lege nedreaptă, ci o lege care este făcută cu contestarea conștientă a ideii de justiţie.

Cel de-al Doilea Război Mondial a trebuit să ducă la respingerea pozitivismului juridic dur, care funcţionase înainte, de la John Austin, trecând prin Hans Kelsen. Noile sale versiuni, în ediția lui Herbert Hart sau Joseph Raz, s-au îndepărtat de la dogmele pozitiviste, nu au subliniat importanţa dominantă a voinţei suveranului, nici diferenţe radicale între sistemul juridic şi cel moral. Hart este cel care a spus că dacă societatea nu se vrea a fi un club de sinucigași, atunci sistemul ei normativ trebuie să reflecte un minim de drept natural.

Se poate considera că pozitivismul juridic tradiţional a fost o tentativă, tipică pentru acele vremuri, de a construi un sistem științific de reglementări, şi prin urmare, închis şi auto-suficient, care respingea legea naturală ca pe relicva unei concepții pre-științifice, religios-mitologice asupra lumii. În urma experienței devastatoare a nazismului, unii gânditori anterior favorabili pozitivismului, cum ar fi Radbruch, au înţeles că trebuie să se revină la o anumită formă de drept natural. În general însă, a domnit convingerea că apărarea împotriva despotismului puterii constă în independenţa sistemului judiciar, având drept element Curțile Constituţionale, dar și în normele universale cuprinse în drepturile omului şi în crearea unei legislații supra-naționale pe baza acestora.

În mare măsură a dispărut conştientizarea faptului că atât normele constituţionale, cât mai ales cele supra-naţionale, garantate în drepturile omului, trebuie să aibă un anumit fundament, şi să rezulte dintr-o anumită concepţie asupra omului şi a lumii. Se pare că nimeni nu se preocupa atunci de aceasta, peste tot dominând spiritul pragmatismului.

Drepturile omului şi evoluţia lor

Nu întâmplător, drepturile omului sunt numite astăzi „religia seculară a timpurilor moderne.” Şi, așa cum se întâmplă cu Ersatz-urile (înlocuitorii, n.t.) religiei, se încurcă în contradicţii.

Drepturile omului pot fi deduse din legea naturală. Ele sunt atunci un element dintr-o ordine mai largă şi derivă din ideea de dreptate. Expunerea lor a fost un efect al apariţiei liberalismului, care a redirecționat gândirea juridică şi politică asupra subiectului uman individual, iar ordinea politică a dedus-o dintr-un contract social, adică dintr-un acord ipotetic al tuturor pentru crearea unui anumit sistem de putere.

Această schimbare a avut un caracter fundamental. De la dreptul obiectiv, care indica regulile funcționării lumii, şi deci și a omului integrat în ea, şi, în același timp, considera pedeapsa drept o reacție adecvată față de încălcarea acestora, accentul a fost mutat pe dreptul subiectiv, subliniindu-se drepturile individului uman. În general, însă, clasicii liberalismului nu au contestat ordinea din lume, adică legea naturală.

Termenul „drepturile omului” a apărut pentru prima dată în Codul de Legi al Statului Virginia în anul 1776. Astfel de drepturi i se cuvin fiecărui om, prin naştere, şi se află mai presus de politică. John Locke, cel care a scris despre acestea în Două tratate despre cârmuire (1690), le-a denumit „drepturi naturale” şi a arătat că ele trebuie să ocrotească viaţa, sănătatea, libertatea şi proprietatea. În Constituţia Americană, acestora li se adaugă și dreptul la„căutarea fericirii”. De fapt, până la mijlocul secolului al XX-lea domnea un consens general cu privire la domeniul lor de aplicare.

În anul 1945, încă în umbra celui de-al Doilea Război Mondial, organizaţia care a fost creată ca o încercare de răspuns față de tragedia lui, adică ONU, subliniază necesitatea acestora în documentul său constitutiv, Carta Națiunilor Unite. Trei ani mai târziu, adoptă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ea se compune din 30 de articole. Primele 20 pot fi considerate drepturi naturale ale omului, înscrise în reglementări concrete. Articolul 21 este un fel de manifest democratic, ce identifică drepturile civile cu sistemul democratic. Următoarele nouă sunt un ansamblu de largi revendicări ținând de economie, politică şi cultură.

Noile generaţii de drepturi ale omului au apărut ca o consecinţă a evoluţiei pe care a parcurs-o gândirea politică occidentală, inclusiv liberalismul însuși. Creşterea predispozițiilor de stânga a dus la considerarea drepturilor clasice ale omului ca fiind „abstracte” şi chiar ca „apărătoare ale ordinii exploatării capitaliste”. Adepții unor astfel de opinii au susţinut că nu se poate beneficia de adevărata libertate, şi nici chiar de viaţă, fără satisfacerea nevoilor elementare economice şi sociale. Făcând abstracție de gradul de îndreptățire al acestei abordări, trebuie să atragem atenţia asupra diferenţei fundamentale, calitative, dintre drepturile clasice ale omului şi „noile generaţii” ale acestora: revendicări economice şi drepturi colective.

Primii care au extins drepturile omului la drepturile sociale au fost iacobinii. În anul 1793, ei au introdus„Declaraţia Drepturilor Omului și Cetățeanului” în versiunea lor (prima provenind din anul 1789), ce garanta, printre altele: dreptul la muncă – şi la îngrijire, în cazul incapacității de a munci. Aceasta se întâmpla în momentul apogeului terorii revoluţionare.

În 1961, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat Carta Socială Europeană. În 1966, Adunarea Generală ONU a adoptat două acorduri internaţionale privind drepturile: Pactul International cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale şi Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, care au intrat în vigoare în 1976. În plus, a promulgat un număr mare de convenţii în această privință.

În prezent, sunt propuse noi generaţii ale acestora, chiar şi în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, parte integrantă a Tratatului Constituțional UE, care, după respingerea acestuia, a fost anexată – ca non-obligatorie, deşi semnată de aproape toate ţările – la Tratatul de la Lisabona, de fapt, introducând propunerile constituţiei eșuate. Proliferează noi și noi „drepturi”: reproductive, ecologice, drepturi ale copiiilor, și chiar ale animalelor.

Revendicarea ca drept

Drepturile tradiționale ale omului erau menite să-l apere împotriva despotismului puterii şi să-i impună acesteia limitări. Prin urmare, au un caracter negativ şi relativ uşor de determinat. Pot fi considerate norme universale. Viaţa, libertatea, un anumit nivel de garantare a proprietății asupra a ceea ce s-a dobândit în conformitate cu legea, sunt indispensabile pentru funcţionarea şi dezvoltarea omului, indiferent de civilizaţia în care trăiește.

Acestea sunt reguli condiţionate. Oricine le încalcă şi, în sens mai larg, încalcă regulile de drept, poate fi lipsit de proprietate, de libertate, iar în cazuri speciale, de viaţă. De asemenea, în situații excepționale, comunitatea politică are dreptul de a le limita.

Drepturile civile au un caracter diferit. Cele recunoscute la articolul 21 din Declaraţia Universală adoptă drept normă sistemul democratic, prevăzând dreptul de a participa la alegeri regulate, universale şi secrete. Se poate considera că, în cultura noastră, aceasta este o regulă politică ce funcţionează, deci este justificată. Aceasta presupune, însă, o serie de condiţii prealabile, fără de care ea se poate transforma în propria-i parodie, și poate duce la efecte radical diferite de cele scontate. Alegerile în ţări fără o identitate civică au devenit o ocazie pentru ca un anumit grup (naţiune, trib) să-și impună voința comunității generale, şi, sub pretextul aplicării formale a democraţiei, care în sistemul social respectiv funcționează defectuos, au fost de multe ori distruse structurile sociale tradiţionale, care acționau acolo.

Revendicările sociale trebuie să fie, prin natura lucrurilor, arbitrare. Care este nivelul de trai adecvat? Ce înseamnă asistenţă medicală, sau învăţământ gratuit? Şi ce înseamnă „drept la muncă” şi cum ar trebui ca statul să îl asigure tuturor? Aceste aşa-numite drepturi sunt particulare, iar tentativa de a le universaliza este utopică. Unul este standardul decent de trai în Sudan şi altul în Elveţia. Nu pentru că sudanezii ar fi o specie inferioară de oameni, ci pentru că standardul de viață al elvețienilor, acumulat de-a lungul secolelor, le-a creat acestora alte aşteptări şi alte posibilități de a le pune în aplicare.

Se poate, într-adevăr, considera că foamea fără vină este un scandal moral-politic şi lumea ar trebui să facă tot posibilul pentru a o elimina, dar nu există pentru aceasta vreo reţetă. Ajutorul extern trebuie să treacă prin instituțiile locale, într-o oarecare măsură responsabile pentru starea ţării în care domnește foametea. Un astfel de ajutor poate, prin urmare, servi la consolidarea acelei politici dezastruoase, care a cauzat nenorocirea. Cunoaștem, din secolul XX, câteva exemple de ajutor internaţional care a consolidat regimuri criminale. Controlul exercitat de către donatori asupra distribuției pe plan național ar însemna subordonarea ţării respective față de aceștia. Instituţiile internaţionale funcţionează prost etc.

Revendicările sociale se raportează la situația cantității limitate de bunuri în care omul funcționează, şi ridică întrebarea privind regula redistribuției. Se vor dedica mai mulţi bani îngrijirii sănătăţii, sau poate educaţiei, sau justiţiei, sau armatei? Puterii i se pot impune anumite restricţii, dar nicio reglementare nu o poate dota cu mijloace materiale. Cineva trebuie să plătească pentru aşa-numitele beneficii „gratuite”, altfel spus: trebuie ca mai întâi să fie luate de la cetățeni resursele, pentru ca, mai apoi, ele să fie redistribuite. Întotdeauna, aceasta se leagă de întrebări ca: în ce măsură statul poate dispune de proprietatea privată şi interveni în viaţa cetăţenilor, pentru a duce o politică redistributivă eficientă? Reflectând la gradul aplicării acesteia, trebuie să cântărim, de asemenea, consecinţele negative inevitabile pe care trebuie să le declanșeze, printre altele, extinderea instituţiilor birocratice, care au tendinţa de a deveni independente, şi de a înghiți tot mai multe resurse.

Toate acestea, mai ales într-un sistem democratic, se află în domeniul politicii, adică al preocupării pentru binele comun. Comunitatea cade de acord asupra metodelor optime de auto-organizare, în condiții care se schimbă. Intervenţiile legislative în politică duc la limitarea acesteia, şi, astfel, la lipsirea de autodeterminare a cetăţenilor, în locul cărora cineva vrea să decidă, odată pentru totdeauna, şi să le planifice viaţa.

Pentru apărarea autonomiei persoanei umane pot fi – şi, probabil, trebuie – impuse constrângeri permanente şi universale oricărei guvernări (chiar democratice). Apărarea demnităţii umane, într-o anumită măsură, trebuie exclusă din domeniul politicii. Totuși, aceasta este o abordare model şi ştim că, în cazuri speciale (stare excepțională), astfel de norme trebuie să fie, de asemenea, reduse. Cu toate acestea, în general, ele sunt relativ evidente.

Revendicările sociale sunt contrariul unei astfel de evidențe. Drepturile social-economice sunt o încercare de a impune modelul de stat social-democrat, ceea ce vine în contradicţie cu convingerile democratice declarate în altă parte de către susţinătorii acestuia. Acesta este un atac la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, o limitare a libertăţii lor politice şi o încercare de a decide în locul lor chestiuni fundamentale din acest domeniu.

 

Clientul, membru al colectivului

În cazul așa-numitelor drepturi sociale, se schimbă de asemenea, fundamental, modul în care este considerată persoana umană. Drepturile clasice ale omului îl consideră pe acesta drept un subiect a cărui demnitate trebuie protejată împotriva intervenţiei puterii. Drepturile sociale îl reduc la rolul de client imatur, care trebuie luat în grijă. Într-adevăr, aceasta este o problemă constantă a statelor bunăstării, care creează atitudini de pasivitate şi de revendicare. Subminează legăturile tradiţionale ale comunităţii, care, la scară socială, se sting, dacă nu au și rațiuni materiale. Înainte, obligația de a se îngriji de cei inapți de muncă revenea familiei, comunității religioase sau vecinilor. Odată cu preluarea acestor angajamente de către stat, aceste instituţii sociale de bază își pierd una dintre rațiunile majore ale existenței lor, ceea ce nu poate să nu le influențeze situația.

Pentru ca statul să poată îndeplini îndatoriri sociale, el trebuie să se extindă radical şi să creeze un larg aparat de control, care să permită verificarea status-ului cetăţenilor. Trebuie să le verifice situația reală a proprietății, precum și posibilitățile de câștig. Această supraveghere, care pretinde tot mereu noi și noi competențe, înseamnă că statul îi ia pe cetățeni sub tutelă. Relaţia dintre tutore și persoana aflată în grijă nu este una simetrică. Într-un astfel de sistem, puterea trebuie să adopte o atitudine paternalistă.

Indicarea acestor dependențe nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la toate elementele statului bunăstării. Trebuie totuși să fim conştienţi de costurile şi de consecinţele sale. Probabil, o parte considerabilă a acestor funcţii poate fi preluată de instituţii neguvernamentale. Şi, mai ales, chiar considerând ca legitime unele revendicări sociale, trebuie să ne dăm seama că ele aparţin sferei politicii, şi nu constituie drepturi naturale.
În același timp, mediile formatoare de opinie dominante astăzi se străduiesc, din păcate cu succes, să mai impună o generaţie de drepturi ale omului, încă și mai îndoielnică, reprezentată de drepturile colective.

În realitate, drepturile comunității fie pot fi derivate din drepturile fundamentale ale omului, fie vor începe să intre în conflict cu acestea, iar uneori chiar în contradicţie directă.

Un caracter diferit îl are dreptul naţiunii la auto-determinare. Comunitatea care locuiește într-un anumit teritoriu are dreptul de a-și crea propriul stat. Dar chiar şi în acest caz, putem vedea potenţialele conflicte dintre diferite grupuri care aspiră la aceleaşi ținuturi. Mai mult decât atât, acest drept, cel mai natural dintre drepturile colective, este în ultimul timp tot mai subminat de alte revendicări din același val, mai ales de acelea care scot în relief, la scară tot mai largă, drepturile minorităţilor. Drepturile clasice ale omului nuanțau, într-o anumită măsură, aceste tensiuni, considerând persoana umană ca subiect cu o natură identică, indiferent de sex, rasă sau de cultura în care se formează. Din acest motiv, în chestiunile fundamentale, el trebuie să fie tratat în același fel. Drepturile colective se îndepărtează de la aceste principii şi, de la început, creează germenii unor potenţiale tensiuni.

Ele rezultă din premiza că persoana umană este determinată de apartenența la colectiv, care, prin aceasta, începe să joace rolul subiectului. Conform acestei abordări, omul trebuie să fie considerat în primul rând ca reprezentant al unui anumit grup: de gender, rasial sau sexual. Contradicţia față de drepturile clasice ale omului este, în acest caz, izbitoare.

Acţiunile în favoarea minorităţilor dezavantajate (uneori, aceste minorități sunt convenţionale, ca atunci când feministele încearcă să plaseze în acest rol totalitatea femeilor) sunt numite „discriminare pozitivă”. Deja acest termen trebuie să trezească întrebări din punctul de vedere al drepturilor naturale, doar este vorba de o tratare inegală, adică de privilegii pentru un anume grup, numai din rațiunea apartenenței la acesta. Am putea să le acceptem ca soluţii politice temporare care să reducă inegalităţi statornicite în timp, totodată fără a uita caracterul lor fundamental nedrept. A vorbi în acest caz de „drepturi” este un abuz ieșit din comun. Şi, chipurile, acestea ar trebui să fie drepturi universale.

Egalitatea în faţa legii, care decurge din drepturile clasice ale omului, nu impune puterii niciun fel de obligaţii suplimentare. Drepturile colective pretind acțiuni specifice, croite la scară largă, adică o inginerie socială, care să ducă la depășirea situației de până acum a grupurilor dezavantajate (ca să nu mai discutăm aici cât de justificată este această evaluare şi cât de reală este această identificare de grup). În acest caz, ca şi în cazul revendicărilor sociale, limbajul „drepturilor omului” devine un abuz ideologic evident.

La fel de evident este caracterul ideologic în cazul unor noi „drepturi”: reproductive, ecologice, sau drepturi ale copilului.

Împotriva familiei

Drepturile copilului, ce se găsesc, printre altele, în Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, pot fi luate ca studiu asupra felului cum este concepută astăzi legea. „Ei [copiii] pot să-şi exprime opiniile în mod liber. Aceste opinii vor fi luate în considerare în problemele care îi privesc, în conformitate cu vârsta şi maturitatea lor.”

Ce înseamnă această recomandare şi ce relație are cu legea? De ce un lucru de o asemenea naivitate şi, în același timp, opacitate, se găsește într-un document intitulat atât de pompos şi de obligatoriu? Această prevedere aparent lipsită de sens (cine şi pe ce bază stabilește „gradul de maturitate” şi „ia în considerare” ?), reprezintă o bună ilustrare a tendinţei de a reglementa de sus în jos totalitatea realității umane, precum şi de a impune ca drepturi puncte de vedere ideologice. În plus, această formă caracteristică, impersonală, tipică documentelor cu coloratură ideologică, lasă puterii uriașe oportunităţi de acţiune arbitrară.

Recunoaşterea unui drept al copiiilor de a se pronunța în problemele lor şi a faptului că această pronunțare, în funcţie de maturitatea copilului, ar trebui să fie luată în considerare, pare să fie o poziție concordantă cu bunul simţ, care, mai mult sau mai puţin, este acceptată în cele mai multe familii. Presiunea pentru a face din ea un drept legiferat îi schimbă caracterul.

Aceasta nu este o schimbare nevinovată. Chiar dacă, precum în cazul Cartei Europene, apare rezerva că aceste dispoziţii se vor aplica „în conformitate cu legile naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Ne putem întreba: atunci, de ce mai apar, de vreme ce în toate sistemele juridice aceste chestiuni sunt, într-un fel sau altul, reglementate? În realitate însă, ele deschid uşa pentru impunerea unui anumit standard întregii Europe. Această metodă se practică în UE încă de la înființarea ei.

Prevederea din Cartă introduce un arbitru ipotetic între părinţi şi copii. Dreptul copiilor de a-şi exprima opiniile şi obligaţia de a le lua în considerare, impun o îndatorire în primul rând ocrotitorilor lor naturali. Puterea primește astfel autoritatea ingerinței în relaţia dintre părinţi şi copii, ceea ce înseamnă încălcarea esenţei relaţiilor de familie şi caracterului lor primordial. Într-o direcție asemănătoare se îndreaptă toate tentativele juridice de „combatere a violenţei în familie.”

Pentru că nu este vorba, în acest caz, de patologie. În cazul patologiei, adică faţă de încălcări ale unor norme de bază, legea trebuie să intervină în orice instituţie, inclusiv în familie. Prevederea din Carta Europeană (sau cele din alte legi pentru combaterea violenţei în familie) se îndepărtează totuși de această concepție, şi este un exemplu de abordare utopică a legii care, dorind să reglementeze totul, începe să distrugă toate celelalte instituţii sociale, în special pe acelea care, fiind primare, ar trebui să constituie pentru ea o restricţie naturală. Autoritatea părinților este înlocuită cu autoritatea legii. Acesta este un nou pas ideologic pe calea diminuării rolului instituţiei de bază, care este familia, în lumea contemporană.

Această stare de fapt atrage după sine anumite consecinţe. Una dintre ele este practica, astăzi mult mai ușor aplicată de către instanțe, de a lua copiii de la părinții lor. Iată un exemplu semnificativ. A avut loc în Polonia, dar reflectă procese mai largi.

Cu mai puţin de trei ani în urmă, unei familii de la țară, care își crescuse deja trei copii, instanța i-a luat fiica nou-nascută. A motivat aceasta prin faptul că părinţii nu sunt capabili să aibă grijă în mod corespunzător de un nou copil, căruia îi va fi mai bine într-o familie de plasament. Decizia instanţei a fost menţinută după primul proces şi abia valul de indignare care a cuprins Polonia a avut ca rezultat revenirea, după două luni, a copilului la părinţii săi.

Cu ocazia naşterii, fără a i se cere permisiunea, mama copilului a fost sterilizată. Ea a aflat de acest lucru din biletul de ieșire pe care l-a primit când a părăsit spitalul.

Decizia de a lua copilul de la părinți a fost luată de instanţă la cererea unui asistent social, care a declarat că în casă este dezordine, mama nu se descurcă, şi, probabil, este retardată psihic, iar tatăl are deja 63 de ani, se ocupă de fermă și nu o ajută prea mult. Alţi observatori, printre care autoritățile şi reprezentanţi ai unor instituţii locale (direcția şcolii, preotul paroh) spuneau altceva şi, mai ales, subliniau grija părinţilor pentru copii şi puternicele legături emoționale reciproce. Nimeni nu a susţinut că familia, căreia i s-a luat copilul, ar fi patologică. Instanța a cântărit dacă în casă ordinea este „corespunzătoare” şi dacă îngrijirea copilului va fi „adecvată”. A considerat că are competența de a decide cu cine îi va fi mai bine copilului. A decis că trei copii în acea familie sunt deajuns, iar micuței Róża îi va fi mai bine într-o familie cu un standard material mai ridicat. Se poate considera că făcut apel la singurul criteriu măsurabil ce îi stătea la dispoziție.

Mai trebuie oare să căutăm alte dovezi ale patologiei funcţionării sistemului de justiţie contemporan sau, în general, mai trebuie să comentăm cazul? Se pare că trebuie.

În discuţia care s-a creat în jurul cazului, au apărut uimitor de multe opinii care cereau ca el să fie tratat pragmatic, adică să se ia în considerare dacă decizia instanţei nu este cea mai favorabilă pentru micuța Róża. Erau opinii ale unor oameni educați, constituind clasa superioară. Nu are rost să intri în polemici cu astfel de judecăți, care conduc la afirmația că orice copil ar trebui întotdeauna dat unora mai bogați. Este important de remarcat câtă devastare a produs deja îndepărtarea de la legea naturală, adică de la norma evidentei și indiscutabilei funcții primordiale a familiei. Acesta este reversul ingineriei sociale, care încearcă să ordoneze întru totul realitatea socială. Normele şi instituţiile naturale trebuie să fie înlocuite cu ceva. Acest ceva întotdeauna va fi atotputernicia autorităților. În acest caz, a judecătorilor, care nu văd nimic nepotrivit în a-și asuma atribuții divine.

Este semnificativ faptul că apărarea acestei familii de la țară, apărare care în cele din urmă i-a readus copilul, nu a fost o campanie organizată de către cele mai vocale medii ale opiniei publice din Polonia de astăzi. Societatea a reuşit să se opună arbitrariului judecătoresc, în mare parte datorită „lipsei de modernitate” a Poloniei, adică atașamentului relativ puternic pentru familie şi rolului Bisericii Catolice din această țară. În alte împrejurări, judecătorii, probabil, ar fi reușit să-şi apere poziţia de arbitru cvasi-dumnezeesc.

Ciocanul ideologic

De altfel, nu numai judecătorii aspiră la un astfel de rol. Doctorii care, fără să o întrebe, au sterilizat-o pe mama copilului, au considerat că o nouă sarcină ar putea fi periculoasă pentru ea și, nefiind siguri că ea înțelege importanța riscului, au luat decizia cu de la sine putere. Instanța nu a văzut în aceasta nicio încălcare a legii, deși fusese comisă în mod clar, iar dezbaterea publică s-a concentrat în cea mai mare măsură asupra întrebării: avea oare rost să fie întrebată mama când lucrurile erau atât de clare? Că doar de o parte se afla profesionalismul unor autorități medicale, iar de cealaltă – mama, nu foarte înzestrată intelectual.

Cu acest prilej, s-a manifestat încă un aspect al tendinței cultural-ideologice dominante în Occidentul contemporan. Utopica închipuire că realitatea socială ar putea fi planificată trebuie să presupună existența unor specialiști, care ar deține algoritmi pentru soluționarea problemelor umane, și, prin urmare, ar trebui să aibă autoritatea de a le aplica.

Regulile nescrise ale moralității și obiceiurilor, ce s-au statornicit de multe generații, prin natura lor, sunt plastice și pot reacționa la schimbarea condițiilor realității. Dreptul natural indică numai principiile la care facem referire atunci când construim, sau, mai degrabă descoperim, normele dreptului legiferat, ce au în mod necesar un caracter larg.

Gândirea utopic-ideologică încearcă să planifice lumea în detaliu. Ea trebuie să se substituie legii naturale și ordinii morale rezultate din aceasta, dar și regulilor ce țin de cutumă, și convențiilor culturale, care sunt deja mult mai particulare.

Nu este de mirare deci că apărătoarea deciziei sterilizării mamei a fost o feministă vocală, profesor de etică. Nu a deranjat-o evidenta încălcare a demnității victimei. Catolică, mamă cu mulți copii, nu se potrivea idealului feminist al feminității, și deci mutilarea ei de către medici, privarea ei de demnitate și de libertate, feminista în chestiune a considerat-o ca pe o acțiune în direcția „eliberării” femeii de „constrângerea” nașterii. Conform ideologiei feministe, femeile catre optează pentru vocația de mamă sunt victime ale presiunii sociale. În scopul de a le elibera de aceasta, după cum se vede, pot fi acceptate măsuri extreme.

Conceptul de demnitate, de care de asemenea se abuzează în noul jargon ideologic – detașat de sensul său clasic, înrădăcinat în legea naturală – încetează să mai aibă semnificație și devine o formulă ideologică arbitrar construită.

În acest caz concret, vedem cât de ușor este ca într-o lume lipsită de punctele tari de referință pe care le constituie legea naturală și recunoașterea rolului primordial al unei instituții cum este familia, să se producă abateri în direcția unor acțiuni care amintesc de eugenie.

Numărul de copii care au fost luați de la părinți în Polonia este mare. Legea, care în această chestiune ar trebui să-i ocrotească pe cei mai vulnerabili, adică pe copii, se întoarce de regulă împotriva mediilor mai slabe, mai sărace, care nu știu să se apere, acelora care „nu pot avea grijă în mod corespunzător”, după cum apreciază, din poziția lor atotștiutoare, judecătorii. Contrar aparențelor, aceasta este regula experimentelor stângiste, al căror scop declarativ este apărarea celor mai săraci și mai slabi.

Tot prin apărarea celor mai slabi sunt motivate legile privind „mobbing-ul” sau „molesting-ul” – este semnificativ faptul că în limba poloneză, ele funcționează în cópiile lor grotești din limba engleză. Primele sunt menite să apere angajatul împotriva abuzului din partea angajatorilor sau superiorilor. Este evident că astfel de acțiuni, în cazul în care depășesc o anumită limită, sunt penalizate de legile tradiționale care interzic ofensa și ultrajul. Extinderea lor și repetarea în versiune amănunțătă, cu referire la o relație socială concretă, este o expresie a tendinței utopic-ideologice de a reglementa riguros toate domeniile vieții. Nu suntem capabili să eliminăm în acest fel formele mai perfide de violență, dar cu siguranță acționăm spre distrugerea moravurilor care apără împotriva ei, dereglăm modalitățile specifice întreprinderilor de a organiza lucrul și stricăm legislația.

Chiar și mai izbitor, se manifestă aceste fenomene în cazul normelor care vizează molesting-ul, adică un comportament inadecvat, motivat sexual. În mod tradițional, ele erau reglementate în principal prin convenții morale, și numai încălcarea lor radicală putea fi considerată ca fiind o insultă inclusă în codul penal – nu este vorba aici de violența sexuală comună, care era considerată o infracțiune gravă. Încercarea de cuprindere juridică a acestei materii cât se poate de complexe a relațiilor interumane distruge spontaneitatea și creează un nou tip de violență, întrucât devine cu ușurință un instrument de șantaj. Pune sub semnul întrebării, de asemenea, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului: prezumția de nevinovăție.

Aceste reguli sunt expresia concepției utopice a eliminării din lumea umană, cu ajutorul legii, a oricăror forme identificate cu dominația și cu violența. Ca de obicei, aceast tip de acțiune duce la consecințe inverse celor plănuite: nu reduce cantitatea de violență, dar în schimb dereglează modalitățile, structurate de generații, prin care ea putea fi atenuată; în plus, generează noi forme de violență, și adâncește anomia ce afectează societatea contemporană.

Legea ar trebui să intervină în situații specifice și în cazul conflictelor pentru a căror reglementare nu sunt suficiente morala și obiceiurile. Legea înțeleasă utopic încearcă să elimine orice rău, și, prin urmare, în mod necesar, trebuie să adopte o formă ideologică. Deoarece lumea tradițională este plină de violență și de comportamente umane inadecvate, atunci ea trebuie respinsă, sau, cel puțin, transformată radical, iar instituțiile sale cheie trebuie transformate astfel încât să devină de nerecunoscut.

Iată un exemplu al unui astfel de proiect, convenția „cu privire la prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice” (așa numita CAHVIO), pe care la 11 mai 2011 a adoptat-o Consiliul Europei. Aflăm din ea că sexul este un construct social și statele trebuie să promoveze schimbări în modelele sociale și culturale de comportament al bărbaților și femeilor, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și tuturor celorlalte practici bazate pe rolurile stereotipe ale bărbaților și femeilor.

În acest caz, considerarea legislației drept un instrument al revoluției este declarată de-a dreptul. La o astfel de funcție a acesteia fac apel, de asemenea, toate normele derivate din regulile așa-numitei corectitudini politice. Principiile acesteia alcătuiesc corpusul noii ideologii, care trebuie să fie impusă de sus ca normă obligatorie.

Interesele ecologice

La rândul lor, drepturile ecologice se trag din dorul utopic de a transfera totalitatea problemelor umane pe terenul unor norme de drept clare, legiferate, și de a le rezolva juridic, odată pentru totdeauna. Ele par să facă referire, din nou la lucruri evidente. Cu toții ne dorim să trăim într-un mediu ecologic curat, nedegradat. Se pare, totuși, că până și examinarea stării acestuia, ca să nu mai vorbim de abordarea amenințărilor reale la adresa lui, provoacă tot felul de probleme.

De câteva decenii suntem bombardați cu rapoarte alarmiste și apeluri privind starea mediului nostru înconjurător. Probabil primul astfel de raport, intitulat Limitele creșterii, alcătuit de către grupul de experți al Clubului de la Roma în 1972, prevedea că toate resursele importante de pe pământ vor fi epuizate până în 1995. Membrii clubului susțin că aceasta nu s-a întâmplat, datorită faptului că prognozele lor au fost luate în considerare – dar argumentul este greu de luat în serios.

În anii ’80 am fost asigurați, și în general am crezut, că gaura de ozon cauzată de utilizarea de către noi a freonilor va duce la distrugerea atmosferei și la un dezastru ecologic. Ca urmare a acestor convingeri, a fost semnată în 1985 Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon. Occidentul a oprit utilizarea freonilor pentru fabricarea de frigidere, care au fost trimise în China. Din perspectiva de astăzi, putem avea îndoieli serioase cu privire la validitatea acestor rapoarte alarmiste, dar nu există nici o îndoială că unele companii, care investiseră în lupta împotriva găurii de ozon, au câștigat o mulțime de bani din adoptarea noilor soluții tehnologice.

Astăzi trăim în epoca luptei împotriva încălzirii globale. Toate datele, și mai ales bunul simț, care ne permite să le analizăm, indică faptul că impactul uman asupra fenomenelor climatice are o importanță minimă. E suficient să comparăm fapte necontestate: CO2 reprezintă doar câteva procente din gazele cu efect de seră, iar omul emite doar câteva procente din totalul de dioxid de carbon din atmosferă. Ca să nu mai vorbim de faptul că mulți oameni de știință pun sub semnul întrebării, în general, orice influență decisivă a gazelor cu efect de seră asupra temperaturii pământului. Au fost dovedite o serie de fraude, de care s-au folosit luptătorii împotriva emisiilor de CO2. Faimosul grafic sub forma „bățului de hockey”, care era menit să arate creșterea în salt, nemaiîntâlnită anterior, a emisiei acestui gaz în ultima vreme, s-a dovedit a fi o manipulare, pentru că nu ținea cont de alte timpuri, în care, fără intervenție umană, cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă era mult mai mare decât în prezent.

În ciuda acestora, și multor altor zeci de motive de îndoială, UE a adoptat măsuri drastice pentru reducerea emisiilor de CO2, care au lovit mai ales țările sale recent intrate (în special Polonia) și aduc mult câștig firmelor din vechea Europă, crescând competitivitatea țărilor lor pe piața internă.

Desigur, ecologia nu înseamnă numai beneficii pentru corporațiile prevăzătoare și minunate poziții și apanaje pentru indivizii și grupurile care se angajează în ea. Ea este, de asemenea, o ideologie contemporană de o extraordinară intensitate a angajamentului credincioșilor, care dovedește încă o dată că, acolo unde religia este pe moarte, încep să domnească superstițiile. Ca orice ideologie, este un excelent vehicul al luptei pentru putere, ca și un instrument pentru a face afaceri, lucruri care sunt posibile numai prin implicarea fanatică a unei mulțimi de credincioși. Ea inițiază și aprinde toată industria ideologică, ce devine trambulina carierei multor persoane și grupuri, ceea ce nu exclude câtuși de puțin sinceritatea atitudinilor lor.

Cel mai mult ne place să credem în ideile care ne aduc un anumit avantaj. Această stare de lucruri trebuie luată în considerare și de către oamenii politici raționali și onești, care pot fi cu ușurință compromiși sub sloganul atitudinii antiecologice și acuzațiilor că ar acționa în interesul marilor afaceri. Cumva, informația despre felul cum marile afaceri se folosesc de eco-amoc, nu ajunge să fie conștientizată de opinia publică.

Problema organizațiilor supranaționale

Campaniile ecologiste evidențiază riscurile asociate cu funcționarea instituțiilor transnaționale. Înființate în scopuri nobile, organizate, în multe cazuri, de către idealiști dezinteresați, se alienează rapid și încep să lucreze în interesul politic și material al grupurilor din care sunt constituite. Marile campanii, precum cele ecologiste, sunt pentru ele metoda ideală de a-și extinde sferele de influență și de a obține noi resurse. Lupta contra emisiei de CO2 oferă mai mult decât suficiente exemple în acest sens. Sub lozinci nobile, are loc o luptă nemiloasă împotriva adversarilor, diverse lobby-uri își aranjează interesele etc.

Problema privește nu numai campaniile individuale, ci natura însăși a activității unor astfel de instituții.

Funcționarea Organizației Națiunilor Unite furnizează o mulțime de dovezi ale degenerării acestei organizații, care a deviat în mod fundamental de la ideea ce constituia rațiunea ei de a exista. Încredințarea conducerii Comisiei ONU pentru Drepturile Omului Libiei lui Muammar Gaddafi, despotul sângeros, sprijinitor al terorismului global și persecutor al opoziției din țara lui, a fost numai o demonstrație, poate cea mai spectaculoasă, a acestui fapt. Un alt exemplu este modul de funcționare al UNESCO (Organizația ONU pentru pentru Educație, Știință și Cultură), care nu doar consumă cea mai mare parte a fondurilor pentru nevoi interne, dar, în repetate rânduri, sub stindardul apărării țărilor Lumii a Treia, a încercat să introducă un fel de cenzură globală.

Aceste procese rapide de degenerare a organizațiilor internaționale sunt legate probabil de lipsa de supraveghere asupra lor din partea opiniei publice care, în privința instituțiilor statale, de bine, de rău, funcționează totuși. Foarte probabil, un lucru atât de puțin concret ca „opinia publică mondială” este mult mai ușor de manipulat de către lobby-urile puternice decât opinia publică dintr-o țară anume, mult mai conștientă de rolul ei (și de interesele ei), ceea ce nu înseamnă că această opinie publică nu este, în prezent, manipulată, chiar şi în țările care se bucură de libertate. Trăim într-o eră a relaxării standardelor, care ne este vândută drept rod al progresului moral și civilizațional. Totuşi, opinia publică este mult mai ușor de manipulat în mod arbitrar, dacă ea nu are fundamentul unei comunităţi conștiente de interesele sale.

În situația în care nu există reguli tari, care să facă posibilă evaluarea atitudinilor și comportamentelor, și nu există nici vreo comunitate, care să poată verifica funcționarea grupurilor și entităţilor, este mai ușor să se dezvolte corupţia, înţeleasă în sens larg, aceasta găsindu-și, în plus, şi o argumentare ideologică, doar este vorba de ţeluri vrednice de laudă, la scară globală. Acțiunile umane, în lipsa unui control extern, au fost întotdeauna mult mai expuse la ispite, ceea ce s-a văzut în diferitele excese ale colonialismului, probabil, cel mai bine cuprinse artistic în Inima Întunericuluide Joseph Conrad. Astăzi, din fericire, tipul de oportunități care se deschideau în fața lui Kurtz nu există, dar asemănarea atitudinii noilor stăpâni ai destinelor noastre cu personajul de ficţiune al lui Conrad este uimitoare.

Reprezentanții instituțiilor internaționale, prin natura lucrurilor, intră în conflict cu autoritățile statelor suverane. Desigur, ei au o altă atitudine față de aceia care sunt capabili să profite de aceste organizații pentru a-şi realiza interesele lor. Cel mai bun exemplu al acestui fenomen este, de ceva timp, funcționarea UE. Instituțiile europene, în prezent, lucrează împotriva suveranității statelor mai slabe, adesea în interesul duetului dominant, germano-francez.

Uitarea legii naturale

Organizațiile internaționale și dreptul internațional sunt privite și promovate ca reprezentând un nou nivel al progresului. Ele ar trebui să depăşească egoismele naționale, asociate epocii dominaţiei statelor-națiune, și conflictele produse de acestea, nu arareori terminate în războaie. Și să ne conducă în împărăţia „păcii veşnice.”

Această utopie contemporană a rezultat atât dintr-un diagnostic unilateral în ce priveşte sursele răului secolului XX, numit secolul totalitarismelor și al războaielor, precum şi dintr-o evaluare prin prismă ideologică a vremurilor noastre. Afirmația că doar datorită comunităţii europene s-a asigurat pacea pe continent, timp de aproape șaptezeci de ani, este un abuz de interpretare tipic, ce permite ca orice element al realităţii, selectat arbitrar, să fie considerat a fi cauza acelei stări de lucruri. Chiar dacă suntem de acord că procesul de integrare europeană a facilitat depășirea unor animozităţi de lungă durată, totuşi, la aceasta au contribuit mulți alți factori și, cu siguranță, UE, în forma sa actuală, nu numai că nu este necesară pentru aceasta, ci provoacă, în plus, noi conflicte naționale, părând să trezească la viaţă tensiuni latente.

Excesele naționalismelor au fost doar una dintre cauzele conflictelor internaționale și nu au avut o influență mare asupra apariției totalitarismelor. Formele atât de extreme ale naționalismelor, precum şi totalitarismele, sunt opera modernității, în special a acelei evoluții care a dus la contestarea legii naturale. Acceptarea sa formală nu protejează împotriva degenerării ordinii politice și nici împotriva multiplelor manifestări ale nedreptăţii, dar respingerea sa ne lasă expuşi la contestarea ordinii etice elementare.

Dacă etica și categoria ei fundamentală care este dreptatea le considerăm derivate din istorie şi din condițiile culturale, adică drept expresie variabilă a specificului local, atunci nu vom ști cum să mai apărăm drepturile universale ale omului, și nici pe ce să mai sprijinim judecarea chiar şi a celui mai criminal regim. Însă, dacă presupunem că demnitatea omului este înnăscută, identică, indiferent de diversitatea culturală, atunci acceptăm prin aceasta, cel puțin, un oarecare minimum antropologic ce face referire la natura umană.

Diferitele concepţii asupra legilor naturale se situează între doi poli: unul le tratează ca fiind ordinea lumii, proiectată de Creator, ordine din care face parte şi omul; celălalt le reduce la principiile elementare ale rațiunii umane. În fiecare dintre acestea, însă, există fundamentul dreptăţii, universal, independent de voinţa omului, dar identificabil de către acesta, pe baza căruia el poate nu atât crea, cât descoperi etica, de care suntem obligaţi să ţinem seama. Din aceasta ar trebui să rezulte dreptul pozitiv.

Dacă punem sub semnul întrebării orice lege naturală, așa cum s-a întâmplat în pozitivism, devenim o jucărie aflată la voia grupurilor dominante, ceea ce au arătat experienţele noastre din secolului XX. Nu statul-națiune a fost sursa exceselor de naționalism, ci respingerea de către ele a legii naturale, și, prin urmare, a principiului universal al dreptăţii, care împiedică reducerea omului la un element dintr-un ansamblu mai mare sau nerespectarea demnității sale inerente.

Noua utopie

Interpretările ideologice ale răului din secolul XX au închis ochii asupra faptului că totalitarismul a fost rezultatul separării legii de moralitate și contestării fundamentului natural al dreptului. Au văzut sursa răului în funcționarea unor state naţionale puternice. Prin urmare, au considerat că remediul faţă de acestea ar fi independența legii de structurile de stat, atât prin dezvoltarea normelor supranaționale, cât și prin încercarea de a înfiinţa organizații internaționale, care le-ar putea supraveghea.

În acest fel, răspunsul la încercarea utopică, reprezentată de pozitivism, de a face legea „științifică”, a devenit o altă utopie. Versiunea ei contemporană constă în presupunerea că legea trebuie să ordoneze definitiv lumea umană. Unul dintre aspectele acestei utopii au devenit drepturile omului, tratate ca proiectul unui nou model de sistem. Pentru a îndeplini această sarcină, ele sunt dezvoltate și extinse după bunul plac, ceea ce a dus la îndepărtarea lor de fundamentul dreptului natural, deschizând drumul pentru creativitatea arbitrară, ideologică și conducând la risipirea totală a ideilor inițiale pe care acestea se bazau.

În măsura în care drepturile omului au o dimensiune universală, ele trebuie să se reducă la un minimum evident. În prezent, avem de-a face cu opusul acestei situaţii. Deci, în locul unui fundament al dreptului pozitiv, avem o cârpeală ideologică incoerentă, adesea intrinsec contradictorie. Aceasta este efectul la care duce, cu necesitate, tratarea lor drept o modalitate de a pune în ordine realitatea socială. În această versiune, ele vor trebui să interfereze cu specificul național.

Legea naturii, sau drepturile clasice ale omului, ce rezultă din aceasta, nu exclud diferențele culturale reprezentând diferite variante de raționalitate. Identitatea universală a naturii umane și demnitatea umană înnăscută, ce rezultă din ea, nu contestă posibilitatea unor modalități diferite de organizare a lumii umane. Diversele culturi, împreună cu tradițiile lor, crează diferite forme ale ordinii umane și este suficient să adere la principiile dreptății ca să nu existe nici un motiv pentru a le contesta. Premiza imperfecțiunii omului, și, prin urmare, a civilizației sale, înseamnă că ar trebui să acceptăm posibilitatea unei rezolvări alternative a multor probleme umane. Aceasta implică posibilitatea de a forma în feluri variate diferite instituții. O legiferare rațională trebuie să presupună că nu este în măsură să prevadă toate accidentele sau toate împrejurările.

În schimb, gândirea utopică acceptă posibilitatea soluționării definitive a tuturor problemelor și, deci, ia în considerare răspunsuri uniforme la toate întrebările de bază și proiectează un singur model al ordonării definitive a lumii. Paradoxul vrea ca ideologia liberală de stânga, dominantă astazi, promovând egalitatea în drepturi a diferitelor modele de existență individuală și, respingând orice posibilități naturale de a le evalua, construiește în același timp singurul model acceptabil de funcționare a comunității, guvernat de o lege cu ambiții de-a dreptul totalitare.„Eliberat”, în sfera moravurilor, omul este închis într-o cușcă tot mai strâmtă de reguli birocratice, care sunt raționale numai din puncul de vedere al proiectanților lor.

Optând declarativ pentru pluralism, utopia contemporană încearcă să impună un model perfect, deci unic, de organizare a societății. Lovește în culturile existente în mod real, și, deci, inevitabil, în culturi particulare. Deosebit de semnificativ stau astfel lucrurile în cazul proiectului actual al UE și, mai ales, al felului în care funcționează în ea raportarea la lege.

Un singur model

De la început, sloganul „armonizării legislației” ar trebui să ridice îndoieli serioase. Statele Unite ale Americii sunt o țară unică, iar cetățenii lor au un puternic simț al identității naționale, aceasta deși există diferențe între legile statelor individuale – legi care, în pofida tendinței spre uniformizare, rămân distincte chiar și în chestiuni fundamentale, cum ar fi pedeapsa cu moartea. Pretenția armonizării legislative a UE rămâne un exemplu de inginerie socială, condusă de un impuls ideologic.

Este izbitoare discrepanța dintre justificările unor astfel de acțiuni, față de efectele lor reale. Acesta se manifestă cel mai bătător la ochi în ceea ce privește economia. „Necesitatea”, adesea reiterată în UE, a construcției unor reglementări uniforme, cu scopul de a îmbunătăți funcționarea pieței, reprezintă un oximoron evident, iar faptul că nu este demascată și ridiculizată peste tot îl datorăm în exclusivitate influenței dominante a apărătorilor configurației actuale a uniunii.

Esența unei piețe libere este spontaneitatea acesteia. Desigur, piața trebuie să fie inclusă în standarde legale larg înțelese, dar supravegherea lor funcționărească și controlul detaliat cu care avem de-a face în UE în prezent este negarea modelului pieței. Încă o dată, merită să amintim de SUA care, în ciuda faptului că sunt o singură țară, își supraveghează incomparabil mai puțin economia, fapt pentru care le merge mult mai bine.

Această contradicție între obiectivele declarate și acțiunile reale nu se datorează simplei ipocrizii, sau nu numai ei. Ca toți ideologii, susținătorii noii configurații a Europei (și a lumii, dar deocamdată cel mai mare potențial găsindu-l în UE) cred în caracterul mântuitor al activităților lor și în competențele lor deosebite, care ar trebui să le confere puteri și poziții speciale, pentru realizarea modelului perfect al realității umane. Așa precum Hrușciov declara că, în 1980, Uniunea Sovietică va depăși economic SUA, proiectanții Strategiei de la Lisabona credeau că în virtutea decretelor lor, rata de creștere a PIB-ului statelor membre ale UE va depăși America în 2010. Conform modelului ideologic, pentru lipsa de succes în acest sens, ei învinuiesc rămășițele lumii vechi ce blochează progresul. Una dintre principalele astfel de rămășițe este statul-națiune și atașamentul cetățenilor acestuia față de identitatea lor, adică față de diversitatea lor culturală.

De aici tentativa de a le impune un model unic, compatibil cu ideologia dominantă astăzi în Europa. Această campanie are două dimensiuni. Una dintre ele este reducerea suveranității statelor și reducerea drepturilor politice a cetățenilor lor. A doua este, sub lozinca progresului, cruciada împotriva culturilor naționale tradiționale, care, conform gândirii noilor legislatori europeni, ar trebui să fie reduse la folclor. Desigur, nu mulți dintre ei au o conștiință clară a scopului activităților lor. Cei mai mulți acționează fragmentar, găsindu-și locul în trendul actual și, fără reflexii mai profunde asupra lui, îi acceptă consecințele.

Legea împotriva politicii

Politica este o artă a acțiunii, care se bazează pe conștiința variabilității provocărilor cu care trebuie să se confrunte comunitatea umană. Tocmai de aceea, este o artă care nu poate fi încadrată într-o rețetă definitivă. Dreptul pozitiv are un caracter diferit. El ar trebui să creeze un cadru larg, pe care să-l umple libertatea umană. Legislația europeană, înțeleasă ideologic, îngustează tot mai mult sfera politicului. Astfel, le răpește societăților autodeterminarea.

Încercarea de a impune politica egalității, menită a lupta împotriva discriminării: de „gender”, sexuale, etnice, culturale, sau cum o mai fi, este încă un act de imixtiune în ordinile interne ale statelor, tot mai puțin suverane.

În continuare avem de a face cu aceeași abuz. Pentru combaterea justificată a discriminării, ar fi suficiente drepturile elementare ale omului, care interzic tratarea mai rea a acestuia, din motive de rasă, sex sau religie. Dar campania anti-discriminare a UE este o formă de inginerie socială, care pătrunde în toate domeniile vieții sociale și le supune unui control birocratico-juridic. Scopul său este remodelarea atitudinilor și moravurilor; face, deci, din instanțe și judecători, autoritatea ultimă în toate problemele.

Proiectele de prevederi cum ar fi „interdicția discriminării în privința accesului la bunuri și servicii, educație, asistență medicală și socială” sunt extrem de arbitrare și în contradicție cu sensul tradițional al legii, dar încredințează puteri extraordinare în mâinile arbitrului, care vor fi judecătorii. Un caracter similar îl are proiectul privind paritatea sexelor în organismele de reprezentare politice, sau consiliile directoare ale companiilor, inclusiv a celor private.

Ideologia de stânga poartă în sine neîncrederea față de orice formă de putere. A rezultat din convingerea perfecțiunii potențiale, moral-cognitive, a omului, iar răul îl situa în condiționările sociale sau civilizaționale pe care, nu se știe de ce, omul și le-a produs pentru sine, spre propria pagubă. Poate cea mai grăitoare în acest sens este propoziția inițială a Contractului Social al lui Jean-Jacques Rousseau: „Omul se naște liber, și, peste tot, el este în lanțuri.”

Comunismul pretindea că va duce la dispariția statului și a puterii, sub orice formă a acestora. Punerea sa în aplicare a fost o tiranie fără precedent în istoria omenirii. Interpretarea liberală de stânga a acestui dezastru ne poruncește să vedem în el o consecință a „gândirii dogmatice”, pe care, chipurile, ar fi moștenit-o marxismul din tradiția occidentală. În locul unei reflecții asupra nihilismului revoluționar care a respins legea naturală, a distrus fundamentele unei civilizației construite de milenii și a permis experimente arbitrare pe om, avem din nou de-a face cu „combaterea răului dominației” care, chipurile, ar sta ascuns în modelul patriarhal al culturii noastre. Din nou, în numele libertății, este distrus fundamentul cel mai natural al instituțiilor umane și este creată arbitrar o nouă ordine, ai cărei supraveghetori dobândesc puteri aproape nelimitate în ceea ce privește restul speciei umane.

Legiuitorilor stângii liberale li se pare că, împiedicând și limitând statul-națiune, reduc la neputință demonul puterii ce sălășluiește în el. În realitate, în loc să îi elibereze pe locuitorii acestuia, ei le răpesc drepturile, încredințându-le în mâinile unei noi oligarhii, care devine o putere cu atât mai mare, cu cât este necontrolată.

Împotriva democrației

Riscurile asociate cu forma democratic-republicană a statului național sunt recunoscute. Tirania majorității, despre care a scris Tocqueville, se manifestă mai ales în extrapolarea unor atitudini democratice asupra unor instituții care, prin natura lucrurilor, sunt ierarhice, cum ar fi familia sau biserica, deci în distrugerea ordinii tradiționale a virtuților și valorilor. Paradoxal, trăim astăzi într-o lume în care revolta maselor a obținut victoria și, conform profețiilor lui Ortega y Gasset, elitele lumii noastre întruchipează cel mai deplin mentalitatea gloatei. În această realitate, bunul simț este păstrat mai mult în mentalitatea omului „obișnuit”, care, în practica vieții lui, se întâlnește mult mai îndeaproape cu condiționările acesteia.

De altfel, democrația modernă a absorbit, din fericire, și elemente ale tradiției republicane, adică sentimentul că suntem formați de către o comunitate, care nu se limitează la aici și acum, ci este un lanț de generații care se moștenesc una pe cealaltă. Astfel, deci, comunitatea națională se caracterizează printr-un sentiment al înrădăcinării și durabilității, nemaiîntâlnit astăzi în alte organisme, și depășind modelul contractual al instituțiilor contemporane. Acest aspect al ei este, ca și în cazul familiei, cel care creează tensiune între ea și tendințele ideologice dominante astăzi deoarece democrația republicană are, de asemenea, caracter natural (națiunea este comunitatea mai largă cu care oamenii pot să se identifice) și, ca atare, este mai puțin susceptibilă la operațiunile constructiviste ale creatorilor lumii noi.

Este semnificativ faptul că astăzi este numită „societate civilă” rețeaua de ONG-uri aflate adesea în conflict cu autoritățile democratice. În mod tradițional, se vorbea de societate civilă cu referire la integrarea societății, manifestată în colaborarea și crearea de asociații care să umple spațiul dintre instituțiile naturale și domeniul statului. Acestea erau diferite forme de auto-organizare, asociații de întrajutorare sau de ocrotire, create de jos în sus, în general, în mediile unor persoane care se cunoșteau între ele.

Astăzi sunt organizații birocratizate, instituite cel mai adesea pentru a supraveghea îndeplinirea de către stat a unor obligații ideologie. Adesea, deci, sunt create împotriva lui, deși îi folosesc fondurile, deoarece se dovedește că întreg acest sector de ONG-uri (organizații non-guvernamentale) devine o perfectă industrie și rampă de lansare pentru cariere, și, de asemenea, o sursă de venituri, dacă, desigur, acționează conform curentului ideologic al UE. El este acela care se ocupă în cea mai mare măsură de promovarea minorităților create ad-hoc.

Accentul aproape obsesiv pus asupra drepturilor acestora trebuie să se întoarcă împotriva democrației, care constă în faptul – ca să cităm un clasic – că majoritatea conduce. Dușmanii de astăzi ai democrației proclamă adâncirea acesteia punând, de fapt, sub semnul întrebării principiul de bază al acestui sistem. Această inversare a sensului este o regulă a realității noastre ideologizate.

Putem fi de acord că drepturile majorității își au limitele lor, cuprinse chiar în dreptul natural, și în drepturile clasice omului, derivate din acesta, însă accentuarea nemăsurată a drepturilor minorităților, alături de dezvoltarea unor noi drepturi ale omului, ajungându-se la un sistem de reglementare amănunțită a vieții sociale, reduce democrația la o formă lipsită de semnificație.

Amorfismul ideologic

Cu un proces similar de „democratizare” avem de-a face în cazul legislației. Conform acestui slogan, ar trebui să lăsăm ca aceasta să fie stabilită și aplicată de „reprezentanții societății civile”, adică cele mai diverse grupuri și organizații, de obicei create pentru apărarea anumitor grupuri de interese.

Unul dintre conceptele democratizării legislației este proiectul lui Jürgen Habermas de a o introduce într-un sistem de comunicație și de a o trata ca pe un dialog. Această idee provine din observația corectă că mecanismele, raționale în intenție, de organizare a societății s-au alienat și și-au subordonat-o (au „colonizat” societatea). Sistemele raționale nu mai slujesc astăzi atât lumii omenești, cât o instrumentalizează și o transformă într-un obiect. Legea încetează să mai fie o instituție și devine tot mai mult un mediu, un mijloc pentru atingerea anumitor obiective. Rețeta pentru această problemă ar fi un alt fel de raționalitate, o raționalitate de comunicare, adică o făurire a lumii umane pe baza interacțiunii.

Este caracteristic faptul că, atât în cazul lui Habermas, cât și al altor critici stângiști, înrudiți cu acesta, ai actualului status quo, recunoașterea părții întunecate a trufiei raționaliste, care duce la perspectiva mecanicistă asupra lumii (și omului, care face parte din ea) și la instrumentalizarea ei, nu este însoțită de gândul la o eventuală eroare care să fi condus la această situație. Nu întâlnim printre ei vreo reflecție asupra limitărilor raționalității omenești și necesității unor principii de nezdruncinat pe care ea să se sprijine și să creeze fundamentul sistemelor umane. Cu alte cuvinte, ei nu își pun problema consecințelor respingerii legii naturale, care ar fi constituit granița experimentelor noastre, iar răspunsul îl caută în fuga spre și mai ambițioase acte de transgresie și spre noi proiecte constructiviste.

Proiectul legiferării prin dialog, al neîncetatei negocieri a punctelor de controversă, este realizat în prezent în UE. Problema este că acest dialog este dominat de către cei mai puternici, care sunt capabili să exercite o influență atât de mare asupra opiniei publice, încât să-i impună soluțiile avantajoase pentru ei. În prezent, cea mai tare nu este puterea politică a statelor suverane – adică emanația majorității, care, într-un anumit sens, în sistemul democratic, trebuie să țină cont de atitudinile și voința cetățenilor -, ci grupurile puternice de influență: marile medii de afaceri, mass-media, corporațiile puternice, printre care și casta juriștilor.

Trăim într-o lume a închipuirilor, care adesea au foarte puțin de-a face cu realitatea. Una dintre ele este scoasă din ideea lui Montesquieu asupra separării celor trei puteri. În democrația contemporană, nu există în mod real o separare între puterea executivă și cea legislativă – majoritatea parlamentară conformează guvernul, aparținând aceluiași partid, și constituie și organismul legislativ – iar puterea judecătorească, în prezent, nu are legătură cu aceea pe care o concepea autorul Spiritului Legilor. El considera că agenții puterii judecătorești trebuie să fie jurii, alese pe termen scurt și că încredințarea „unei puteri atât de mari, cum este judecata” unei anumite corporații poate să conducă la cea mai rea tiranie. Elemente ale acestei stări de fapt începem să le vedem încă de astăzi.

Deși în lumea occidentală, deja de mult timp magistrații constituie o corporație profesională, în trecut ei erau totuși legați de un sistem de norme sociale tari, a căror contestare era, pentru ei, greu de imaginat. Chiar și în țările dreptului cutumiar, unde ei nu erau limitați de coduri, iar competențele lor erau, aparent, mai mari, ei acționau nu numai pe baza normelor dreptului natural, evidente pentru toți, ci și în contextul moralității și convențiilor sociale în vigoare, care constituiau patrimoniul cultural al comunității.

Astăzi, după respingerea dreptului natural și contestarea, în numele ideologiei progresului, a identităților culturale, magistrații sunt legați mai ales de prejudecățile mediului lor social. Mai mult, nefiind îngrădiți de nimic, se străduiesc să-și lărgească în permanență autoritatea. Statul de drept este astăzi înțeles ca statul juriștilor.

În dezbaterea publică, este adesea ridicată chestiunea crizei eticii și a educației, adică, în general, a crizei vremii noastre. Ea se manifestă în creșterea criminalității, mai ales juvenile, inclusiv sub forme extrem de brutale, în prăbușirea familiei și anomia socială. Răspunsul la acestea este, de obicei, adâncirea acțiunilor care au dus la această criză. Adică sunt introduse noi legi, tot mai amănunțite, care ar trebui să înlocuiască orice alte sisteme de norme sociale, și să ne planifice viața în detaliu. Detașate de legea naturală, deci de ideile de dreptate general acceptate, reglementările umflate necontrolat pătrund în toate sferele vieții.

Pe măsură ce, în mod inevitabil, se bucură de tot mai puțină autoritate, începe să se șteargă tot mai mult diferența dintre lege și oricare altă reglementare. În mod deosebit, la aceasta a contribuit funcționarea UE.

Legea vine astăzi în contradicție cu orice principii care constituiau odinioară cadrul său. Ea ar fi trebuit să fie generală, astfel încât să îngăduie funcționarea altor ordini sociale ca moralitatea, obiceiurile și, de asemenea, politica sau alte sisteme de organizare. În prezent, legea se străduiește să le înlocuiască și se caracterizează printr-o absurdă amănunțime. Oamenii trebuie să fie conștienți de lege, ceea ce în cazul zecilor de mii de pagini ale reglementărilor UE și permanentei producții în această ramură sună ca o glumă în diferitele țări ale Europei. Legea trebuie să fie clară, lucru de care nu poate fi vorba în cazul hipertrofiei sale și caracterului său ideologic. Nu poate fi nici contradictorie, ceea ce nu se poate evita în situația de față.

Aceste principii de bun-simț, pe care le-am citat, au fost formulate de Lon Fuller în Morality of Law, la jumătatea anilor 60, și considerate atunci drept evidente. A fost suficientă o jumătate de veac pentru ca ele să poată fi așezate în muzeul unui trecut de neconceput.

În culturile arhaice, moralitatea și legea nu erau separate. Legea însemna ordinea lumii. Conținea interdicții și porunci fundamentale, norme morale, dar și uzanțe și reguli estetice. Apariția dreptului pozitiv a marcat diferențierea dintre ordinea politică, pe de o parte, și moralitate și sfera obiceiului, de cealaltă. Rămânând în continuare puternic înrădăcinată în acestea, legea a început să însemne structura-cadru care susținea coeziunea marilor unități organizaționale, adică a țărilor.

În prezent, putem avea impresia că are loc un proces invers. Legea, care în permanență își lărgește domeniul, își pierde specificul, devine tot mai mult o reglementare socială arbitrară care dislocă toate celelalte sisteme de reglare socială, moralitatea, etica, obiceiul. În acest fel, reduce rolul instituțiilor tradiționale, de ex. al familiei, nereușind să le înlocuiască autoritatea. În plus, în forma actuală, subminează fundamentele statului național, deci modelului prezent de republică, singurul care îi apără pe cetățeni împotriva acțiunilor arbitrare ale celor mai puternici jucători din realitatea globală și locală.

 

Bronisław Wildstein este scriitor și jurnalist polonez de orientare conservatoare, fost disident împotriva regimului comunist.

Traducere de Anca Cernea. Eseu preluat integral de la www.inliniedreapta.net

___________________________________________