DESPRE REÎNCARNARE SI INVAZIA EXTRATERESTRA
Danion Vasile
Editie realizata dupa versiunea tiparita la
Editura Bunavestire, Galati, 2003
APOLOGETICUM
2004
În cautarea adevarului
„Suntem ai Bisericii pe cât suntem ai Sfintilor Parinti” [68; 187]1.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos
„Rezultatele stiintelor si metodele de atingere a rezultatelor acestora ramân de
nepatruns pentru oamenii ce nu s-au îndeletnicit cu stiintele: rezultatele si metodele
atingerii rezultatelor din stiinta stiintelor, din stiinta care s-a pogorât din cer, din stiinta
daruita lumii de catre Fiul lui Dumnezeu, din stiinta care îl schimba pe om cu desavârsire,
din stiinta care îl preface din trupesc si sufletesc în duhovnicesc, din crestinism,
cu atât mai mult ramân de nepatruns pentru cei care nu s-au îndeletnicit cu studierea ei
legiuita, dupa metoda rânduita de Dumnezeu.
Deci lipsita de judecata este dorinta unora ca rezultatele studierii crestinismului,
înaltele si adâncile lui taine sa fie pentru ei pe deplin limpezi fara nici o studiere prealabila
a crestinismului. Vreti sa cunoasteti tainele crestinismului? Studiati-l…” [16;75-76].
Aceste cuvintele ale marelui ierarh rus ar trebui sa ramâna pentru totdeauna în
mintile celor care vor sa afle raspunsul la întrebarile legate de adevarul spiritual. Pe cât
de comod este omul modern, care vrea sa serveasca raspunsurile la întrebarile sale cu
aceeasi graba cu care serveste masa într-un fast-food, pe atât de greu îi este sa ajunga la
raspunsurile corecte.
Adevarul nu este un obiect, nu poate fi cumparat cu bani. Cunoasterea adevarului
necesita nevointa, necesita jertfa. Cei care încearca sa afle raspunsul la întrebarile lor
fara a face nevointa necesara, ori vor afla raspunsurile adevarate, dar nu vor avea
maturitatea sa le aprecieze valoarea, si atunci se vor îndeparta de ele, ori vor afla
raspunsuri false, si nu vor fi în masura sa le observe falsitatea.
A cunoaste adevarul presupune a accepta modul în care Dumnezeu vrea sa
descopere oamenilor acest adevar. A respinge acest mod de cunoastere înseamna a
respinge rezultatele cunoasterii la care conduce. Unii se întreaba: „cum vede Biserica
problema X?”. Si, dupa ce afla raspunsul, se grabesc sa îl conteste numai pentru ca nu
l-au înteles. Biserica are o pozitie care poate fi înteleasa numai de cei care au parcurs o
treapta absolut necesara cunoasterii spirituale: întelegerea valorii Sfintei Scripturi si a
Sfintei Traditii.
„Ceea ce a zis Dumnezeu este limpede ca nu-i perfectibil, dar ceea ce a spus clerul
în numele lui Dumnezeu formeaza o stiinta susceptibila de perfectionare, asemenea
tuturor celorlalte stiinte omenesti. Este nevoie ca, din când în când, teoria teologica sa
fie reînnoita, asa cum este cazul fizicii, chimiei si fiziologiei” [33; 6], scria Claude-
Henri, conte de Saint-Simon, în lucrarea sa Noul crestinism. Numai ca daca în privinta
cunoasterii stiintifice poate fi vorba de un progres, si anumitor teorii considerate o
vreme adevarate li se vadeste falsitatea, în privinta cunoasterii spirituale înnoirea nu îsi
poate gasi locul. În momentul în care adevarul Bisericii nu este un adevar inventat de
oameni, fie ei si clerici, ci este descoperit de Dumnezeu pentru binele si mântuirea
oamenilor, el nu poate fi înlocuit de nici un alt adevar. Cine crede într-un progres al
1 Datorita numarului mare de citate folosit în aceasta carte am folosit sistemul alternativ de indicare a
sursei citate: între parantezele drepte se afla numarul cartii din care s-a citat (asa cum apare în bibliografia
de la sfârsit), si numarul paginii –citatul acesta este luat din cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos –
Cugetul Bisericii Ortodoxe, pagina 187.
adevarului presupune ca, în fiecare etapa, adevarul este relativ. Si ca ceea ce apare de
fiecare data drept nou adevar va sfârsi prin a fi contrazis de adevarul care îi succede.
Sfânta Traditie nu va fi niciodata contestata de catre Parintii sfinti pe care îi are si îi va
mai avea Biserica pâna la sfârsitul veacurilor. Asta nu înseamna ca, pe masura ce noi
erezii si noi provocari spirituale vor asalta Biserica, aceasta nu va da un raspuns pe
masura. Dar pentru aceasta nu are nevoie sa îsi modifice, sa îsi modernizeze învatatura.
Adevarul nu poate fi modernizat.
Omul contemporan are nevoie nu numai de marturisirea adevarului de credinta, ci
si de lamuriri în ceea ce priveste probleme care, desi nu sunt neaparat importante, fac
parte din framântarile sale. „Ce energii exista în piramide? Cum se pot vedea câmpurile
energetice? Cum se poate vindeca omul prin propriile puteri de bolile pe care le are?”
La multe dintre aceste întrebari, scrierile Sfintilor Parinti dau raspunsuri precise si
extinse. Nu este nevoie decât de cel mult de o traducere a limbajului arhaic astfel încât
sa poata fi accesibil omului modern.
La alte întrebari, raspunsurile se gasesc mai greu în Traditie, si osteneala e o
conditie necesara gasirii lor. E adevarat ca asa cum protestantii au ajuns la mari rataciri,
tâlcuind în mod gresit diferite versete ale Sfintei Scripturi, tot asa un crestin ortodox ar
putea tâlcui gresit anumite citate din Sfintii Parinti. Pentru cine se apropie cu inima
mândra de scrierile patristice, vrând sa se trufeasca cu cunoasterea lor, aceste scrieri îi
pot fi sabie cu doua taisuri.
Dar cel care se apropie cu smerenie de aceste scrieri gaseste în ele o comoara de
mare pret. El nu va cadea în greseala pe care o face protestantul care tâlcuieste Sfânta
Scriptura fara a avea nici un reper la care sa se raporteze. El se va raporta întotdeauna la
cugetul Bisericii, si îsi va modela cunoasterea dupa acest cuget. Si, ori de câte ori va
vedea ca Predania Sfintilor Parinti contrazice propria parere, va renunta fara sovaiala la
aceasta parere.
Cei care nu vor sa primeasca raspunsurile Bisericii considera ca aceasta nu este în
masura sa propovaduiasca adevarul, si nu poate decât sa conteste celelalte învataturi
spirituale pentru a se aseza pe ea însasi în ipostaza izvorului cunoasterii.
Sfântul Dionisie Areopagitul îi scria unui preot: „Sa nu te socotesti învingator,
Preote Sosipatru, pentru ca defaimezi un cult si o doctrina care nu ti se par bune. Nici sa
nu-ti închipui ca daca le-ai combatut, urmeaza ca parerile lui Sosipatru ar fi deja
adevarate. Pe buna dreptate se poate ca, tie si altora, din pricina multor minciuni si aparente,
sa va ramâna ascuns adevarul, care este unic si tainic. Caci nu este de ajuns ca un
lucru sa nu fie rosu ca prin aceasta sa fie alb; nici ceea ce nu e un cal sa fie în mod
necesar un om. Astfel, daca voiesti sa ma convingi, aceasta sa faci: înceteaza sa vorbesti
împotriva altora; ci astfel sa cuvântezi despre adevar, încât spusele tale sa ramâna pentru
totdeauna ireprosabile” [23; 56 ].
Acesta este duhul Ortodoxiei: marturisirea smerita a Adevarului. Ortodoxia nu
înseamna negare – a patimilor, a ereziilor, a minciunii. Ortodoxia este marturisirea
luminii, a Adevarului, a lui Hristos.
Aceasta marturisire implica negarea tuturor formelor de întuneric si de minciuna.
Dar esentiala este în primul rând lumina. Una dintre cele mai impresionante carti scrise
în duhul acesta este capodopera Arhimandritului Vasilios, Intrarea în împaratie2.
Cerându-i-se acestui avva athonit sa scrie ceva despre ratacirea ecumenista, el s-a
multumit sa marturiseasca despre frumusetea de nespus a Ortodoxiei. Cei care înteleg
marturia lui nu mai au nevoie de nici o critica la adresa catolicismului sau a
protestantismului. El a reusit sa prezinte atât de iscusit lumina Ortodoxiei, încât
convinge cititorii ca orice alta lumina paleste în fata ei.
2 Traducerea în limba româna a acestei minunate carti a a aparut la Editura Deisis, Sibiu, 1996.
A fi ortodox înseamna a raspunde chemarii lui Dumnezeu. A fi ortodox înseamna
a cunoaste binecuvântarea de a fi în Biserica.
A fi ortodox înseamna a trai bucuria pe care o marturisea Sfântul Ioan de
Kronstadt: „Eu sunt în aceeasi tulpina si împreuna rânduit cu Biserica cereasca si cu cea
de pe pamânt – cu Maica Domnului, cu cinurile îngeresti, cu toti sfintii patriarhi,
prooroci, apostoli, arhierei, mucenici, preacuviosi, drepti, cu toti sfintii, prin harul lui
Dumnezeu” [39; 36].
Tot Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Crestinilor, mai ales ortodocsilor, care
pastreaza si pazesc curate dogmele credintei noastre de Dumnezeu predanisite, li s-au
dat de catre Dumnezeu atâtea bunatati si puteri spre mântuire, li s-au descoperit atâtea
taine ale lui Dumnezeu, încât cei credinciosi, cu luare-aminte, care se nevoiesc întru
credinta lor, sa se mântuiasca si sa se faca mostenitori ai Împaratiei ceresti si vesnice”
[39; 36].
Si totusi, chiar daca bunatatile de care se învrednicesc cei care merg pe cale
Biserici sunt de mare pret, multi oameni îsi pleaca urechile la propovaduirea dascalilor
eretici si se îndeparteaza de Adevar pentru a se apropia de minciuna. Ce s-ar putea face
pentru a veni în ajutorul celor înselati de diferitii eretici?
„Dupa câte stiu, n-am polemizat vreodata nici cu elinii, nici cu cei de alta credinta,
având convingerea ca oamenilor onesti le este de ajuns daca vor putea sa cunoasca în
sine si sa vorbeasca despre însusi acest adevar care exista în chip real. Din moment ce
acest adevar, oricare ar fi el, este dovedit cu dreapta judecata si fara greseala, din
moment ce este clar stabilit, atunci orice afirmatie straina si pretins adevarata va fi
respinsa, caci este altceva si neasemanatoare cu adevarata realitate, mai degraba parând
ca este decât ar fi într-adevar. Nu-i este de nici un folos celui ce descopera adevarul sa
se înfrunte cu unii sau cu altii, caci fiecare pretinde ca poseda moneda împarateasca si
nu are poate decât un idol înselator, ceva din vreo parte de adevar; daca tu combati pe
acesta, altul si iarasi celalalt vor cauta cearta pentru un lucru identic.
Dupa ce aceasta ratiune adevarata va fi fost stabilita cu dreapta judecata, ramâne
de nerespins de catre toti ceilalti, ceea ce nu este asa (conform cu adevarul) prin sine
decade de la starea de neatins a adevarului autentic. Cunoscând deci bine, dupa câte
cred, acest lucru, nu am provocat nici o discutie în contradictoriu, nici cu elinii, nici cu
altii, ci îmi este de ajuns – Dumnezeu sa ma ajute! – sa aflu mai întâi adevarul, apoi,
odata cunoscut, sa-l propovaduiesc asa cum se cuvine”, îi scria Sfântul Dionisie
Areopagitul episcopului Policarp [23; 58-59].
Adevarat lucru este ca polemicile pe teme religioase sunt neroditoare. Pentru cei
care nu accepta predaniile Sfintilor Parinti, nici un argument nu poate sta în picioare. Iar
cei care le accepta nu au nevoie de polemica: cercetând izvoarele Sfintei Traditii, vor
gasi raspunsuri la întrebarile lor.
Din scrisoarea sfântului Dionisie nu trebuie sa întelegem ca Ortodoxia nu
cunoaste spiritul polemic, si ca singura aparare împotriva atacurilor eretice este
afirmarea smerita a adevarului.
Ortodoxia ofera acelasi raspuns, dar în forme diferite, pentru cautatorii adevarului.
Unora le este de ajuns sa citeasca despre frumusetea credintei, altii au nevoie de texte
apologetice, de combateri ale ereziilor.
Ortodoxia este în aceeasi masura a Sfântului Dionisie Areopagitul, care evita
polemica, dar si a Sfântului Irineu al Lyonului, care a scris voluminoasa lucrare Împotriva
ereziilor. Ortodoxia este în egala masura a parintelui Sofronie de la Essex, urmasul
Sfântului Simeon Noul Teolog, si a parintelui Iustin Popovici, urmasul Sfântului Maxim
Marturisitorul.
În momentul în care crestinii vor cunoaste dreapta-credinta, vor putea urca pe
scara aratata de parintele Sofronie Saharov. Dar, câta vreme ei stau departe de
învatatura ortodoxa si cocheteaza cu diferitele rataciri, au mare nevoie de învatatori
asemenea Preacuviosului parinte Iustin.
La Sfântul Irineu al Lyonului aflam o buna caracterizare a ereticilor: „Toti ereticii
sunt asa: ei stau pe tronul ciumei, iar cei ce primesc otrava învataturilor lor se
pervertesc. (…) Ei Îl dispretuiesc pe Dumnezeul Care exista si fac idoli din ceea ce nu
este si îsi creeaza un tata mai înalt decât Creatorul nostru si astfel cred ca au gasit ceva
mai mare decât Adevarul. De fapt ei sunt necredinciosi si hulitori ai Creatorului si
Tatalui lor.” [81; 66, 151-152]. Astfel de hulitori ai lui Dumnezeu încearca astazi sa
darâme Biserica lui Hristos, încearca sa spulbere predaniile Sfintilor Parinti.
„Eu însumi sunt convins ca îndeplinesc o misiune divina chemând popoarele si
regii la adevaratul spirit al crestinismului” [33; 77], spunea Claude-Henri, conte de
Saint-Simon, prezentând un crestinism care nu are nimic în comun cu învatatura
Evangheliei. Acelasi lucru îl afirma toti ereticii: ca misiunea lor este divina, si ca ei
propovaduiesc adevaratul spirit al crestinismului, spirit pe care Biserica nu îl cunoaste.
În cartea Fiii Varsatorului, Marilyn Ferguson, unul dintre principalii stâlpi ai
pagânismului de factura New Age, facea apologia unui nou tip de adevar, a unui nou tip
de cunoastere: „Conspiratia Varsatorului este o forma deosebita de revolutie, cu
revolutionari de un stil nou. Ea are în vedere schimbarea constiintei unui numar decisiv
de oameni, suficient pentru a provoca o reînnoire a societatii.
«Nu putem astepta ca pamântul sa se învârteasca – a spus filosoafa Beatrice
Bruteau – ca timpurile sa se schimbe si noi sa ne schimbam odata cu ele, ca revolutia sa
vina si sa ne ia cu sine în noul ei curs. Noi suntem viitorul. Noi suntem revolutia»”[79;
20]3.
Vremuri din ce în ce mai tulburi se arata la orizont. Norii negri ai ereziilor
împânzesc cerul. Si se aude din ce în ce mai tare glasul Ispititorului care întreaba: „De
ce sa pastrati învatatura Bisericii ? De ce nu vreti sa primiti în sufletele voastre adevarul
si va încapatânati sa pastrati o credinta care si-a pierdut valabilitatea? Nu vedeti ca
termenul ei de garantie a expirat?”
Ca un ecou al acestei voci, în rândurile crestinilor au aparut din ce în ce mai multi
„învatatori” care încearca sa ia tot ceea ce li s-a parut mai de pret în ortodoxie si sa
amestece cu o sumedenie de credinte religioase care par sa fie apropiate de sufletul
omului contemporan. Putem reduce mesajul lor la câteva teme esentiale: reîncarnare,
câmpuri bioenergetice, puteri paranormale, vindecari miraculoase, incursiuni în timp.
În fata acestei oferte de practici spirituale, un refuz motivat de un simplu raspuns:
„Sunt ortodox!”, pare sa ascunda o teama de cunoastere, pare sa ascunda o lipsa de
interes pentru cunoasterea adevarului.
Tipica în acest sens este discutia contradictorie dintre un crestin-ortodox si un
neoprotestant, discutie în care fiecare vrea sa îl converteasca pe celalalt. Nici unul nu
stie sa argumenteze temeinic de ce adevarul ar fi de partea sa, dar totusi insista sa îl
convinga pe celalalt sa se converteasca. Nici unul nu vrea sa renunte la traditia în care a
fost crescut.
Dar adevarul nu este bicolor. Cine vrea sa cunoasca adevarul nu trebuie sa puna
nici o stavila în calea acestuia. Si noi suntem ortodocsi nu doar pentru ca aceasta este
credinta în care ne-am nascut. Nu doar pentru ca mosii si stramosii nostri au fost
ortodocsi. Suntem ortodocsi pentru ca am înteles ca Biserica Ortodoxa este Trupul lui
Hristos si ca este cea care detine adevarul de credinta.
În fata ratacirilor contemporane nu avem decât doua optiuni: ori primim învatatura
Bisericii despre acestea, ori ne formam o opinie personala si încercam sa deosebim dupa
mintea noastra ceea ce este bun de ceea ce este rau.
3 A doua parte a acestui capitol reproduce capitolul cu titlul Despre cugetul Bisericii si soaptele
diavolului din lucrarea mea Darâmarea idolilor.
Exista doua atitudini în cunoasterea adevarului: ori sa plecam noi în cautarea lui,
ori, daca Adevarul vine spre noi, sa îl primim cu bratele deschise.
Este trist ca din ce în ce mai multi oameni pleaca în cautarea Adevarului si,
nestiind cum sa caute, trec pe lânga el în graba. Întrebarea lui Pilat din Pont rasuna
astazi cu putere: „Ce este adevarul?”
Oamenii cauta un adevar care sa corespunda imaginii pe care ei însisi si-au creato,
cauta un chip cioplit care sa aiba dimensiunile standard. Oamenii au lucrat pantoful
dupa cum au vrut si acum cauta o Cenusareasa careia sa i se potriveasca. Au luat patul
lui Procust si acum încearca sa verifice daca adevarul încape în el. Nu ar fi de mirare
daca am gasi în vreun ziar un anunt gen: „Caut adevarul. Ofer recompensa
substantiala.”
Nu este greu de observat faptul ca oamenii nu stiu sa caute Adevarul. Adevarul nu
este o idee, nu este un obiect. Adevarul este o Persoana care vine spre noi, care iese în
întâmpinarea noastra. „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata – a spus Hristos. Nimeni nu
vine la Tatal Meu decât prin Mine.”(Ioan 14, 6).
Iata piatra de poticnire: Adevarul este o Persoana. Si noi putem respinge sau primi
acest Adevar. Dumnezeu ne-a lasat liberi. Numai ca daca Îl vom ocoli pe Hristos nu
vom putea ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru ca noi sa ne mântuim. Daca noi
vrem sa primim învataturile Sale si sa Îi ascultam poruncile, vom dobândi mântuirea.
Daca vrem sa gasim o alta cale si încercam sa intram în Împaratia Cerurilor pe vreo usa
laturalnica, o vom afla cu siguranta încuiata.
Nu noi L-am creat pe Dumnezeu, ci El ne-a creat pe noi. Nu Dumnezeu trebuie sa
corespunda tiparelor pe care noi ni le-am imaginat, ci pe Dumnezeu trebuie sa Îl primim
asa cum El Însusi S-a descoperit oamenilor.
Ratacirile contemporane nu pot fi atacate decât în numele adevarului. O
combatere a acestora doar în numele unei credinte false – cum este cea musulmana – nu
îsi are rostul. De aceea, înainte de a încerca sa respingem valul de neopagânism trebuie
sa stim daca este bine ce facem, sa stim daca Adevarul este sau nu de partea noastra.
Pentru credinta oricarui crestin ortodox exista câteva elemente fundamentale:
recunoasterea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul dintre cele trei ipostasuri ale
Sfintei Treimi, întelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui Hristos, pastrarea dreptei
credinte si trairea unei vieti în ascultare fata de poruncile Bisericii.
Daca noi recunoastem dumnezeirea lui Hristos, daca noi primim învataturile
Bisericii si ascultam poruncile ei, atunci mergem pe calea mântuirii. Numai în
momentul în care am înteles ca Biserica detine adevarul de credinta putem sa venim în
ajutorul celor care s-au lasat înselati de învataturi necurate.
Fara nici un triumfalism afirmam în fata lumii întregi ca învatatura Bisericii este
învatatura cea dreapta; chiar daca întotdeauna au fost oameni care au pus la îndoiala
adevarul pe care îl propovaduieste Biserica. Putem spune ca unul dintre simbolurile
credintei noastre este mâna Sfântului Spiridon facatorul de minuni, mâna prin care s-a
vadit puterea Sfintei Treimi. În fata ucenicilor lui Arie, care nu credea ca Hristos este
ipostas al Dumnezeirii, ci credea doar ca este cea mai importanta fiinta creata, Sfântul
Spiridon a luat în mâna o caramida care, prin putere dumnezeiasca, s-a despartit în
elementele din care a fost facuta: apa i-a curs sfântului printre degete, vapaia de foc s-a
ridicat si în mâna i-a ramas doar lutul. Asa a aratat Sfântul Spiridon cum cele trei
ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt unite într-o singura dumnezeire.
Ceea ce mintea omeneasca nu putea pricepe, Dumnezeu a aratat printr-o lucrare
minunata. De ce a fost nevoie de o minune? Pentru ca ratiunea nu poate deduce dogmele
Bisericii în mod logic. Ceea ce tine de credinta nu poate fi înteles numai cu ajutorul
ratiunii. Oricât s-a straduit Arie sa înteleaga taina Sfintei Treimi, folosindu-se numai de
ratiune, nu a reusit.
Totusi, arianismul nu a murit nici dupa minunea facuta de Sfântul Spiridon.
Ratacirile care neaga dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu se înmultesc fara întrerupere si
ecourile lor se manifesta într-un perimetru din ce în ce mai larg.
Analizând impactul arianismului asupra culturii din vremurile noastre,
Preacuviosul Parinte Iustin Popovici constata ca „arianismul nu a fost înmormântat înca;
astazi el este mai la moda si mai raspândit decât oricând. E raspândit ca un adevarat
suflet în trupul Europei contemporane. Daca priviti la cultura Europei, în adâncul ei veti
gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeulom
Hristos a fost redus la cadrele unui om. (…) Protestantismul l-a depasit în arianism
chiar si pe Arie. Iar papismul cu etica lui este în mare masura arian. Cine nu cunoaste
abominabilul arianism al intelectualilor nostri?…” [57; 33].
În zilele noastre cultura nu numai ca s-a îndepartat cu mândrie de cult, ci chiar se
straduiesc sa fie dusman al cultului, coborându-se din pozitia de unealta a lui Dumnezeu
în cea de unealta a diavolului. Daca cineva ar face o evaluare critica a culturii
contemporane, ar observa deasupra ei pecetile ereziei. Si aceste peceti nu au aparut la
întâmplare, ci sunt rodul unei îndepartari sistematice de ceea ce înseamna cugetul
Bisericii.
Diavolul gaseste tot timpul argumente pentru a-i tine lânga el pe cei care la un
anumit moment s-au lasat pacaliti. Chiar în fata unor minuni – precum cea facuta de
Sfântul Spiridon – unii eretici au ramas întepeniti în ratacire. Vedem chiar ca istoria
Bisericii este plina de minuni care au aratat neputinta ereticilor, a pagânilor sau a
slujitorilor idolesti care au stat împotriva marturisitorilor crestini. Totusi, nici unul
dintre aceste semne nu a avut rolul de a anihila libertatea umana. Daca Dumnezeu ar fi
vrut ca toti oamenii din lume sa fie obligati a recunoaste ca singura credinta adevarata
este cea ortodoxa, ar fi facut minuni înfricosatoare si, de spaima, oamenii s-ar fi
convertit. Pentru drept-credinciosi minunile care au vadit adevarul dreptei-credinte sunt
dovezi ale dragostei lui Dumnezeu, sunt dovezi ca Domnul vegheaza ca turma sa nu
mearga pe cai gresite.
Vom aminti aici de minunea pogorârii luminii sfinte în noaptea de Pasti, lumina
care se pogoara în fiecare an peste Sfântul Mormânt, lumina care arata ca adevarata
credinta este cea ortodoxa. Ar fi normal ca aceasta minune, care marturiseste de secole
care este Biserica adevarata, sa fie cunoscuta în toata lumea si toti oamenii sa ia aminte
la „mesajul” ei. Dar pe cât este de clar pentru ortodocsi ca aceasta lumina este semn
dumnezeiesc, pe atât de clar pare pentru cei de alte credinte ca totul este o simpla
scamatorie care stimuleaza credinta pelerinilor. Minunea este evidenta si totusi unii o
contesta, fiind asemenea celor despre care Hristos a zis ca „vazând, nu vad si auzind, nu
aud, nici nu înteleg” (Matei 13, 13). Totusi, au fost multe cazuri de convertiri spontane
în care unii oameni au înteles de ce lumina sfânta se arata numai atunci când ortodocsii
praznuiesc Sfintele Pasti. Minunea pogorârii sfintei lumini vorbeste despre modul în
care Dumnezeu respecta libertatea oamenilor. El se face cunoscut prin anumite semne si
minuni care invita, dar nu forteaza; cheama, dar nu obliga pe nimeni sa vina.
Crestinii ortodocsi nu au nevoie de semne. Ei cred ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
îi cheama la mântuire prin glasul Bisericii. Pentru crestinii ortodocsi nu poate exista
minune mai mare decât Întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea drept-credinciosii nu
cauta minuni, ci cauta sa devina partasi minunii care este viata vesnica în rai alaturi de
Hristos. Dar desi cei întariti în credinta nu au nevoie de minuni, minunile nu lipsesc din
Biserica. Se cade sa amintim aici cum a aratat Dumnezeu ca numai Biserica Ortodoxa
este Biserica adevarului, ca sfânta lumina se pogoara numai la ortodocsi.
Iata relatarea unui arhimandrit, pe nume Calist, despre minunea întâmplata în anul
1580, pe vremea patriarhului Sofronie al Ierusalimului: „armenii erau în acel timp rau
intentionati fata de ortodocsi. Ei au fagaduit sa dea guvernatorului Ierusalimului o suma
importanta de bani ca el sa vina si sa îl împiedice pe patriarhul ortodox sa intre în
Biserica Învierii în Sfânta si Marea Sâmbata. Din cauza lacomiei, guvernatorul a
ascultat si a poruncit sa se faca asa. Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în
biserica, nadajduind sa primeasca lumina sfânta, în timp ce ortodocsii stateau cu
patriarhul afara în curte si cuprinsi de mâhnire se rugau la Dumnezeu cu inimi pline de
cainta sa-Si arate mila îndurarii Sale.
În timpul rugaciunii lor o coloana de piatra (care a fost numita mai apoi «Stâlpul
Ortodoxiei» n.n.) s-a despicat si Lumina sfânta a iesit prin ea. Vazând aceasta,
patriarhul s-a ridicat repede si închinându-se cu evlavie a aprins lumânarile pe care le
avea în mâna sa si a împartit lumina ortodocsilor, spre sfintirea lor. Când au vazut
minunea, portarii mahomedani au deschis de îndata portile bisericii. Patriarhul si marea
multime împreuna cu el au intrat în biserica slavoslovind: «Cine este Dumnezeu, mare
ca Dumnezeul nostru… » si astfel a fost slujita liturghia.
Ca urmare a acestei minuni, unul dintre acei portari mahomedani a marturisit cu
tarie pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si a crezut în El. Dar când au auzit aceasta, fostii
sai coreligionari s-au aprins de mânie si l-au ars în curtea sfânta, si în acest fel el a
primit moarte de martir” [77, 15-16]. De ce nu a venit lumina sfânta la armeni? De ce a
venit si vine numai la ortodocsi? Pentru ca numai credinta ortodoxa este cea adevarata.
Si Dumnezeu, care cu puterea Sa a facut sa se crape stâlpul de piatra ca sa tâsneasca din
el lumina pe care o asteptau credinciosii, nu va conteni sa reverse lumina Sa duhovniceasca
asupra celor care pastreaza neschimbata învatatura Sfintilor Parinti.
Pâna la sfârsitul veacurilor Stâlpul Ortodoxiei va ramâne alinare pentru dreptcredinciosii
care vor fi dispretuiti pentru credinta lor si sprijin pentru cei care se vor
clatina în credinta. Din pacate, din ce în ce mai multi oameni vor avea îndoieli privitoare
la învataturile Bisericii.
Din experimentul comunist dusmanii credintei crestine au înteles ca, oricât de
puternic ar fi prigonita Biserica, sângele martirilor nu va înceta sa rodeasca; si cu cât
mai multi oameni dobândesc cununa muceniciei, cu atât mai mult sporeste slava
Bisericii. Desi au slabit-o puternic, zeci de ani de prigoana nu au putut darâma Biserica.
Si diavolul a întetit lupta chiar din interior. Asa cum un parinte îsi momeste copilul cu
ceva dulce atunci când vrea sa îl linisteasca, tot asa diavolul i-a momit pe crestini cu
„bunatatile” eretice. De fapt, i-a servit cu cotorul care ramasese de la marul din care a
muscat Adam. Si încetul cu încetul, ca vrajiti, oamenii au început sa manânce din acest
cotor.
Nu mai este nevoie de prigoana: lepadarea vine de la sine, cu multa eleganta.
Satui de discursul „învechit” al Bisericii, intelectualii au gasit învataturi care de care
mai incitante, care de care mai misterioase. Scopul diavolului a fost atins – metoda a dat
roade.
Încetul cu încetul ratacirea s-a întins si se întinde fara sa tina cont de stavile. Un
parinte spunea ca secolul XX a adus omenirii doua rele: S.I.D.A. si mentalitatea
New-Age, mentalitatea Noii Ordini Spirituale. Pe cât de grijuliu se feresc însa oamenii
de S.I.D.A., pe atât de putin se feresc de virusul new-age-ist, al pagânismului îmbracat
în haina crestina.
Acest virus are în componenta sa ispita cunoasterii spirituale; asa cum Dumnezeu
îi ajuta pe sfinti sa Îl cunoasca, tot asa diavolul îi ajuta pe eretici sa cunoasca o
sumedenie de „realitati transcedentale.” Oamenii nu mai vad în erezie un pericol, nu
mai sunt capabili sa simta prezenta Ispititorului. Oamenii se duc de bunavoie spre diavol
crezând ca se îndreapta spre Dumnezeu. La drept vorbind, foarte putini sunt cei care, în
inconstienta lor, vor sa ajunga în chinurile vesnice. Majoritatea sunt bine intentionati,
dar vrând sa se uneasca pentru totdeauna cu Hristos se unesc cu dusmanul Sau.
Singurul remediu care exista în aceasta situatie este cautarea adevarului Bisericii.
Numai sorbind apa de la izvorul curat al Sfintei Traditii vom putea sa Îl primim în
sufletele noastre pe Hristos. Sa nu încercam sa ne unim cu Hristos urmând calea pe care
o arata diferitii „învatatori” care nu au nimic în comun cu Sfintii Parinti ai Bisericii. Asa
cum atunci când vrem sa urcam un munte nu îi întrebam despre dificultatea muntelui pe
cei care au poze ale muntelui, ci pe cei care au urcat muntele, tot asa despre mântuire,
despre unirea cu Hristos si despre dobândirea sfinteniei trebuie sa îi „întrebam” pe cei
care au dobândit sfintenia.
Sfânta Traditie este ca o gazda primitoare care îsi asteapta nerabdatoare oaspetii
pentru a-i hrani cu bunatati alese. Sa avem curajul de a cauta raspunsuri la nelamuririle
noastre în Traditie. Ea este calea cea dreapta, ea este izvorul cel curat.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne pune înainte o adânca învatatura patristica:
„În Biserica, cum spune Sfântul Grigorie Palama, exista «cei învatati prin experiere» iar
apoi cei care-i urmeaza si-i cinstesc pe cei încercati. Deci, daca nu avem propria
experienta în privinta acestor lucruri, trebuie totusi sa urmam învatatura celor ce Îl vad
pe Dumnezeu, sfintii cei îndumnezeiti si încercati. Numai asa putem avea cugetul
Bisericii si constiinta Bisericii. Altfel în multe chipuri deschidem calea propriei
pierzanii” [68; 187].
Plin de dumnezeiescul har, Parintele Serafim Rose ne spune: “nu trebuie sa ne
îndreptam spre Sfintii Parinti doar pentru «a afla câte ceva despre ei». Daca nu vom face
mai mult de-atât, ne vom pomeni în situatia antipaticilor polemisti ai defunctelor
academii din aceasta pieritoare lume moderna, chiar si când aceste academii se numesc
ortodoxe si învatatii teologi din ele definesc clar si explica totul despre sfintenie,
spiritualitate sau theosis, neavând experienta necesara pentru a vorbi direct din inima
sufletelor însetate, ranindu-le dorinta de înaintare pe calea luptei spirituale, nici
capacitatea de a descoperi fatala greseala a teologilor academici care vorbesc despre
Dumnezeu cu tigara si paharul de vin în mâna si nici curajul de a-i acuza pe ierarhii
apostati de tradare a lui Hristos. Trebuie mai degraba sa ne adresam, sa recurgem la
Sfintii Parinti pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învatatura adevaratei vieti,
mântuirea sufletului, chiar daca prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi si vom
deveni proscrisii ei. Daca facem astfel, vom gasi calea de iesire din aceasta mlastina
confuza a gândirii moderne, mlastina care apare din lepadarea sfintei predanii a
Parintilor. Vom descoperi astfel ca Sfintii Parinti sunt uimitor de contemporani prin
faptul ca vorbesc direct despre lupta crestinilor ortodocsi de astazi, dând raspunsuri
întrebarilor cruciale ale vietii si mortii, întrebari pe care eruditia academica, dintr-o
teama nejustificata, de obicei nici nu le pune, dar, chiar când se întâmpla sa o faca, da
un raspuns neconcludent acestor întrebari puse de catre curiosii care nu înseteaza cu
adevarat dupa niste raspunsuri. De la Parinti vom afla adevarata calauzire, învatând
smerenia si neîncrederea în desarta noastra întelepciune lumeasca, pe care am absorbit-o
împreuna cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu ajutorul
celor ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom gasi în ei pe adevaratii Parinti, care
lipsesc atât de mult astazi, când dragostea multora s-a racit (cf. Matei 24, 12) – Parinti al
caror scop este de a ne calauzi ca fii ai lor, ai lui Dumnezeu si ai Cerestii Sale Împaratii
unde vom petrece si vom vorbi vesnic cu acesti oameni îngeresti într-o fericire negraita
[34; 16-17].
Aceasta este calea smereniei: sa primim în inimile noastre predania Sfintilor
Parinti. Omul contemporan însa, plin de iubire de sine, vrea sa ajunga el însusi la
cunoasterea directa a adevarului. Biserica nu a rezervat aceasta cunoastere unui numar
limitat de sfinti: calea sfinteniei este deschisa si oricine merge pe aceasta cale Îl va
putea cunoaste pe Dumnezeu „prin experiere”, cum l-au învatat Sfintii Parinti (chiar
daca masura lor este foarte dificil de atins în zilele noastre în care credinta multora s-a
racit). În secolul XX, de exemplu, un monah precum Sfântul Siluan Athonitul a putut sa
ajunga asemenea marilor Parinti ai Bisericii. Omul contemporan refuza calea
„cunoasterii prin experiere” deoarece aceasta presupune întâi de toate smerenie, apoi
nevointa, ascultare si îndelungata rugaciune. Omul zilelor noastre cauta trairi mistice „la
minut”, cauta extazuri imediate si sfintire fara efort. Ceea ce nu se poate.
E interesant de remarcat ca aceiasi oameni care se sfiesc sa mearga pe calea
nevointei pe care au aratat-o Parintii depun eforturi impresionante pentru a merge pe cai
spirituale îndoielnice (de exemplu, oameni care spuneau ca nu pot tine posturile pe care
le-a rânduit Biserica tin cu usurinta regimuri mult mai aspre numai pentru a-si
îmbunatati capacitatile vindecatoare; ca sa practice o astfel de nevointa acesti „asceti”
primesc puteri de la diavol).
În zilele noastre este foarte raspândita ideea ca Biserica propovaduieste o
învatatura pe care au nascocit-o slujitorii ei, o învatatura care contine adevarul
amestecat cu minciuna. Într-un moment istoric în care cele mai ciudate credinte
religioase au pretentia de a se aseza la masa dialogului cu credinta crestina, o astfel de
idee nu mai poate surprinde pe nimeni.
Dar credinta crestina nu are cum sa dialogheze cu alte credinte deoarece este
singura credinta mântuitoare, este singura credinta care îl uneste pe om cu Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a aratat noua calea spre cer si pe
aceasta o propovaduieste Biserica. Cine vrea sa separe Biserica de Hristos comite o crima,
deoarece separa Trupul de Cap.
Un gânditor indian, vrând sa arate ca recunoaste frumusetea învataturilor lui
Hristos, a spus: „Dati-mi-L pe Hristos si pastrati voi Biserica si toate ale ei.” Cam asta
încearca omul zilelor noastre – sa Îl separe pe Hristos de Biserica si sa Îl înteleaga dupa
cum îi place. O astfel de conceptie este idolatra; cei care o au nu se închina lui Hristos,
ci ideilor preconcepute dupa care vor sa modeleze realitatea.
Hristos nu trebuie cunoscut dupa cum ni se nazare noua, ci asa cum a vrut El
Însusi sa fie descoperit, asa cum S-a aratat Bisericii. Hristos nu vrea sa fie cunoscut
decât ca Fiu al lui Dumnezeu si ca mântuitor al sufletelor. Celor care încearca sa
gaseasca în credinta crestina tot felul de paralele cu alte credinte religioase, Hristos le
este piatra de poticnire.
Este foarte greu de înteles legatura dintre dogma si vietuirea duhovniceasca a
crestinilor. Pe cât de simplu este a întelege de ce Sfintii Parinti s-au luptat cu atâta jertfelnicie
pentru apararea cultului sfintelor icoane, pe atât de greu este a întelege de ce au
fost atâtea polemici teologice între cei care sustineau ca Hristos a avut o vointa – cum
sustineau ereticii monoteliti, sau doua – cum învatau Parintii purtatori de Dumnezeu.
Acum se sustine nu numai ideea ca pe mireanul obisnuit nu l-au interesat niciodata
astfel de probleme, ca a mers pe calea mântuirii fara sa îsi puna probleme dogmatice, ci
si ca oricare ar fi fost adevarul, viata sa morala ar fi fost aceeasi.
Aceasta problema este una dintre problemele esentiale si cine nu o întelege cum
trebuie risca sa se îndeparteze de adevar. Caci atât dogmele cât si ereziile au ecou în
vietuirea celui ce si le însuseste. Dar numai adevarul este mântuitor. Nu ne putem uni cu
Adevarul decât pe calea adevarului. În momentul în care relativizam importanta unui
anumit aspect al credintei crestine atunci relativizam propria noastra relatie cu Hristos.
Uneori oamenii pot întelege implicatiile morale ale unora dintre rataciri. De
exemplu, oricine îsi poate da seama ca teoria conform careia toti oamenii se vor mântui în
cele din urma (apocatastaza), deoarece Dumnezeu nu poate fi neîndurator cu propria Sa
creatie, are drept consecinta directa un elan spre o viata de pacat; caci daca suntem
predestinati sa ne unim cu Dumnezeu pe lumea cealalta (chiar daca stam câtava vreme
prin iad), pe lumea asta putem sa ne facem de cap „în liniste”. Dar este aproape imposibil
pentru marea majoritate a credinciosilor sa constientizeze care erau urmarile acceptarii
unor erezii care celor neînvatati li se par neesentiale – cum ar fi monotelismul.
Monotelismul arata cât de fina este deosebirea dintre adevar si erezie: credinta dusmanilor
Sfântului Maxim Marturisitorul era aproape curata; singurul lucru pe care nu îl primeau
era învatatura despre cele doua vointe ale Mântuitorului, si de aceea au fost anatemizati de
Biserica. Astazi, cei care au credinte mult mai ratacite, sustin ca în privinta dogmelor
nuantele nu sunt chiar atât de importante.
Dumnezeu nu vrea ca mirenii sa fie doctori în teologie; dar vrea ca mirenii sa
primeasca învatatura propovaduita de Biserica tocmai pentru ca aceasta învatatura este
mântuitoare. Un crestin nu trebuie sa respinga o erezie numai dupa ce este constient de
urmarile ei, ci chiar din momentul în care a luat cunostinta de ea. Crestinul trebuie sa
primeasca tot ceea ce au hotarât de Dumnezeu purtatorii Parinti de la Sfintele Sinoade si
sa respinga tot ceea ce au respins acestia.
Afirmatia potrivit careia pe mireni nu îi intereseaza învatatura dogmatica a
Bisericii este rau-voitoare. Pe mireni îi intereseaza mai ales faptul ca Biserica detine
adevarul de credinta, si aceasta le da o mare siguranta si o liniste binecuvântata. Ei se
împartasesc de aceasta învatatura dogmatica nu numai prin predicile pe care le asculta,
cât mai ales prin slujbele la care iau parte (caci nu numai predicile au continut dogmatic,
ci si textele liturgice).
Recunoscând ca pentru mireni este extrem de important sa dobândeasca asanumitul
„cuget al Bisericii”, Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul observa ca „multi sfinti
mucenici, atunci când nu stiau dogma, spuneau: «Cred ceea ce au marturisit Sfintii
Parinti». Daca cineva spunea asta, marturisea! Adica nu stia sa aduca dovezi prigonitorilor
pentru credinta lui si sa îi convinga, dar avea încredere în Sfintii Parinti. Se gândea:
«Cum sa nu avem încredere în Sfintii Parinti?»” [50; 321].
Pe mireni îi intereseaza învataturile bisericesti, chiar daca nu le cerceteaza
amanuntit; adâncimea unor amanunte face dificila întelegerea lor de catre cei fara
pregatire teologica. De fapt, nici cea mai serioasa pregatire teologica nu este de ajuns
pentru a întelege dogmele. Un geniu ateu poate cerceta o dogma si totusi nu o poate
patrunde. Necredinciosii nu poate întelege de ce învatatura Bisericii este radical diferita
fata de orice sistem filozofico-religios al lumii acesteia. În Biserica nu geniile au stabilit
dogmele. Ci adevarul mântuitor a fost descoperit prin Duhul Sfânt de Dumnezeu
luminatilor Parinti care l-au raspândit apoi lumii întregi. „Parutu-s-a Duhului Sfânt si
noua…” (Fapte Ap. 15, 28) este formula care arata clar ca Sfintii Apostoli – si urmasii
lor, Sfintii Parinti – nu vorbeau doar dupa propriile cugete, ci dupa cum le insufla Duhul
adevarului.
Marturisind faptul ca numai în Biserica, singura detinatoare a adevarului, ne
putem împartasi de adevar, Sfântul Irineu al Lyonului învata ca „trebuie sa ne adapostim
în Biserica, sa ne lasam formati la sânul ei si sa ne hranim din Scripturile Domnului.
Caci Biserica a fost plantata ca un paradis în aceasta lume” [55;69].
Credinciosii stiu ca în Biserica gasesc adevarul si astfel merg pe calea pe care îi
modeleaza dogmele, pe calea sfinteniei, în timp ce înteleptii închipuiti asteapta sa
înteleaga dogmele cu propriile minti si se lasa modelati de ratacire. Si pe cât sunt de
contradictorii învataturile înteleptilor închipuiti, pe atât de unitara este învatatura
Bisericii Ortodoxe, care prin Sfânta Traditie se împartaseste de adevarul propovaduit de
Mântuitorul Hristos, de Sfintii Apostoli si de urmasii acestora.
„Biserica, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta
credinta, macar ca e raspândita în toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui
într-o casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea
un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea în armonie cu Apostolii, învata si
transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi în lume limbile sunt deosebite, puterea
Traditiei e una si aceeasi. Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi în
toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe
toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare în cuvânt dintre
Întâistatatorii Bisericilor nu va spune altceva decât aceste învataturi, caci nimeni nu este
mai presus de Învatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvânt nu va
împutina Traditia” – Sfântul Irineu al Lyonului [5; 33]. Una si aceeasi este învatatura
Bisericii Ortodoxe, si ea va ramâne neschimbata pâna la sfârsitul veacurilor, oricât de
grele ar fi atacurile din partea vrajmasilor vazuti sau nevazuti.
Privitor la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „toate sa le încercati, tineti ce este
bine…” (I Tes. 5, 21), trebuie facute unele precizari. În perioada comunista se reprosa
Bisericii ca prosteste lumea, ca o arunca în întuneric deoarece respinge cunoasterea; si
multa cerneala „rosie” a curs împotriva dictonului „biblic”: „crede si nu cerceta!” Multi
oameni s-au îndepartat de Biserica numai aflând acest „verset” care ucide aspiratia
fireasca a omului spre cunoastere. Dar de fapt acest dicton – si nimic nu pare mai contrar
cunoasterii decât el, nu se regaseste în Sfânta Evanghelie.
Acelasi diavol care sustinea ca Biserica se opune cercetarilor stiintifice striga
astazi ca avem dreptul de a „cerceta toate”, si de a alege numai dupa ce stim precis ce
alegem. Învesmântându-se în vesminte teologice, acest diavol reuseste sa capteze atentia
oamenilor. Caci ce este rau în a cerceta noi daca exista sau nu reîncarnare? Ce este rau
în a vedea ce spun astrele? Ca daca ar fi ceva rau, ar parea clar ca cercetarea
„mesajului” lor este de la diavol.
Se uita prea usor ca Biserica a dat o porunca peste care nu se poate trece. A saptea
porunca bisericeasca spune raspicat: „Sa nu citim carti eretice”. Iata ca cei care vor sa
fie fii adevarati ai Bisericii nu au voie sa citeasca carti eretice; si daca porunca s-ar fi dat
astazi ar fi fost extinsa la promovarea ratacirii prin orice ramura a mass-mediei. Omul
nu poate discerne singur care este adevarul (daca ar fi fost asa nu mai era nevoie sa se
adune Sfintele Sinoade). Atunci când le porunceste credinciosilor sa nu citeasca carti
eretice, Biserica încearca sa îi fereasca de ratacire. Iata cum caracteriza Rolf Nosterud
impactul cartilor literaturii neopagâne: „Prin deghizarea conceptelor oculte într-o
terminologie crestina, cartile new-age-iste au introdus, înselator, o multime de asa-zisi
crestini în cercuri New-Age si neopagâne… Observati marea cautare de care se bucura
îngerii contrafacuti si distorsiunile feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai multi
dintre «cautatorii de adevar» contemporani nu cunosc nici datele si nu au nici vointa de
a rezista acestor iluzii seducatoare, o noua paradigma – o schimbare în viziunea
Americii despre realitate – transforma cultura noastra… În timp ce natiunea noastra
rationalizeaza pacatul si idealizeaza pagânismul, crestinii ar trebui în schimb sa ia
aminte la avertismentele Scripturilor ” [37; 63].
Sa nu se creada ca turma Bisericii e o turma pe care pastorii o îngrijesc pentru ca sa
traga foloase de pe urma ei. Biserica este ca o mama care îi ocroteste pe copii, o mama
care îsi însuseste durerea copiilor ei. Biserica vrea ca fiii ei sa cunoasca cât mai mult si
sa fie cât mai sporiti duhovniceste. Dar cunoasterea rupta de adevar este întuneric si e de
datoria Bisericii sa arate credinciosilor care drumuri sunt bune si care nu.
Se vehiculeaza ideea ca mai sunt si unele elemente (cum sunt centrii de forta sau
circuitul energiei cosmice) pe care nu avem de ce sa le cautam în cartile bisericesti,
pentru ca Biserica nu s-a ocupat decât de dogme.
Despre orice lucru de folos duhovnicesc Sfintii Parinti si urmasii lor au scris sute
de pagini. Daca exista un anumit aspect privitor la vietuirea duhovniceasca despre care
Parintii nu au scris nimic se poate afirma cu tarie ca nu este decât rodul ratacirii.
Sa luam exemplul „aurelor energetice”. Oare Parintii vazatori cu duhul nu ar fi
putut scrie tratate întregi, daca aceasta ar fi fost de folos celorlalti? Numai ca în loc sa
faca tot felul de descrieri si catalogari exacte ei s-au multumit într-un cor sa afirme ca e
bine ca orice fel de vedenie sa fie respinsa. Aceasta mai ales datorita faptului ca un
criteriu rational de diferentiere a vedeniilor nu este suficient (darul deosebirii duhurilor
nu este dobândit decât de cei sporiti în viata duhovniceasca; asa cum vedem în Vietile
Sfintilor, acestia stiau care descoperiri erau de la Dumnezeu si care de la diavol).
Pe cât de simplu este expusa aceasta idee în cartile duhovnicesti, pe atât de
sofisticat sunt prezentate în cartile neopagâne criteriile de deosebire a vedeniilor între
„pozitive” si „negative”. Este usor de înteles ca autorii acestor carti nu au ajuns la
masura Sfintilor Parinti si daca au scris altfel decât Parintii au facut-o tocmai pentru ca
s-au aflat în înselare. Criteriile expuse în aceste carti, departe de a fi obiective, sunt
rodul unei experiente spirituale superficiale; se datoreaza tendintei de deosebire a
duhurilor care ignora experienta Bisericii, singura care poate sa se pronunte într-o
problema atât de delicata.
Exemplul de mai sus este definitoriu pentru cei care, dintr-o dorinta sincera de
cunoastere sau dintr-o curiozitate excesiva, încearca sa gaseasca raspunsuri în literatura
new-age-ista. Fiind fascinati de subiectele interesante pe care le gasesc acolo nu îsi dau
seama ca pretul pe care îl platesc este tocmai îndepartarea de adevarul pe care pretind ca
îl cautau.
Putem sa cautam pâna la sfârsitul vietii noastre dovezi despre existenta lumilor
paralele sau despre centrii de forta ai universului. Nu vom putea epuiza subiectul.
Sufletele noastre vor fi pline de o dragoste pietista fata de semeni si fata de întreaga
creatie, dar sufletele noastre vor fi departe de cunoasterea Dumnezeului cel adevarat.
Oricât ar încerca omul sa cucereasca raiul prin propriile puteri nu face altceva
decât sa se lupte cu Dumnezeul pe care nu are cum sa Îl învinga. Daca El a rânduit ca
omul sa mearga pe calea mântuirii în Biserica, atunci cel ce va încerca sa ajunga la
destinatie pe alt drum se va rataci cu siguranta.
Daca Dumnezeu ar fi deschis fata de oricare forma de „spiritualitate” si ar fi
încurajat orice „experienta mistica”, atunci ereticii zilelor noastre nu ar avea de ce sa se
teama. Dar atunci Dumnezeu ar fi cu totul altul fata de Cel care S-a descoperit poporului
ales si i-a cerut sa stârpeasca idolatria, ar fi altul decât Cel pe care Îl cunoastem din
Evanghelii.
Dar oricât am încerca noi sa schimbam rânduielile omenesti (aceasta fiindu-ne
uneori cu putinta), pe Dumnezeu nimeni nu Îl poate schimba. Nu exista mântuire pentru
cel care de bunavoie se rupe de învatatura Bisericii.
Vrem sau nu, traim într-o lume eretica. Pe cât de multi oameni afirma ca ei cred în
Dumnezeu, pe atât de putini cred ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu
adevarat din Dumnezeu adevarat; multi Îl considera doar cel mai mare iluminat. Sfântul
Chiril a atacat aceasta erezie înca din secolul al V-lea: „Daca cineva îndrazneste sa
spuna ca Hristos este un om purtator de Dumnezeu si nu ca este Dumnezeu cu adevarat,
ca Fiu Unul si prin natura, întrucât Cuvântul S-a facut trup si a fost partas la fel cu noi
sângelui si trupului, sa fie anatema” [19; 47].
Anatema data de Sfântul Chiril este valabila si în zilele noastre, dar oamenii nu
mai vor sa mai tina seama de ea; si parca preotii însisi uita sa o aminteasca poporului.
Ar trebui poate ca astazi un Sinod sau macar vreun ierarh îngrijorat de ratacirile care
ispitesc turma sa aiba curajul de a actualiza anatema Sfântului Chiril: „Oricine spune ca
Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevarat si om adevarat, ci ca este doar
cel mai mare spirit sau cea mai elevata creatura, sa fie anatema!”
Traim o vreme în care cuvântul „anatema” a fost aproape exclus din limbajul
teologic, o vreme în care dintr-o deschidere ecumenica îndoielnica acest cuvânt nu mai
este pomenit. Dar oricine citeste Hotarârile dogmatice si canoanele Sfintelor Sinoade
sau scrierilor Sfintilor Parinti gaseste ca singurul cuvânt pronuntat cu privire la eretici
este acesta.
Primul Canon al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune limpede: „Sa fie data
anatemei orice erezie…” [28; 64]4. Prin acest canon sunt osândite toate ereziile trecute si
viitoare, si nici o erezie nu va putea fi aparata sub pretextul lipsei unei condamnari
speciale din partea Bisericii. Orice învatatura care intra în contradictie cu învatatura
Bisericii este erezie, si nici un artificiu logic nu o poate acoperi, nu o poate scapa de
acest verdict bine meritat. Este adevarat ca ar fi de dorit ca si în zilele noastre fiecare
4 Toate Canoanele Sinoadelor Ecumenice si locale incluse în aceasta lucrare sunt luate din cartea
Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca – Canoanele Bisericii Ortodoxe.
erezie sa fie condamnata de Biserica cu aceeasi precizie cu care au fost atacate ereziile
primelor secole. Dar, chiar daca din motive mai mult sau mai putin întemeiate astfel de
anateme nu se prea rostesc astazi, glasul puternic al Sfintilor Parinti nu îl poate sugruma
nimeni. Iar acestia au dat anateme ori de câte ori dreapta-credinta a fost atacata de catre
eretici.
Pentru a ramâne în duhul Sfintilor Parinti, fiecare dintre arhiereii Bisericii
Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniti episcopi, o marturisire de credinta: „Marturisesc
ca voi pastra si voi urma cu sfintenie, pâna la suflarea mea cea mai de pe urma, toate
canoanele celor sapte Sinoade Ecumenice si ale celor locale si învataturile de Dumnezeu
purtatorilor Parinti si traditiile Sfintei Biserici ortodoxe…”. Dar înainte de a marturisi
acestea, ei au repetat: „Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!” [3; 93].
Nimeni nu poate fi hirotonit episcop pâna nu îsi însuseste constiinta apologetica a
Parintilor, pâna nu marturiseste dreapta-credinta si pâna nu îi anatemizeaza pe eretici.
Asa cum „Crezul” este repetat la fiecare slujba a Bisericii (orice rugaciune facuta de cei
care nu marturisesc „Crezul” fiind îndoielnica), tot asa la fiecare hirotonie a unui
arhiereu se repeta anatemele asupra ereticilor.
De altfel, nici un eretic care nu se pocaieste de ratacirea sa nu se poate împartasi
din bogatia spirituala a Bisericii. Dupa cum arata Moliftelnicul, la începutul fiecarei
spovedanii, înainte de a-l întreba despre pacatele savârsite, preotul trebuie sa îl întrebe
pe cel care vine la el pentru întâia oara urmatoarele:
„«Mai întâi de toate spune-mi, fiule, crezi cu adevarat în Sfânta si de-viatafacatoare
Treime? Crezi ca soborniceasca si apostoleasca Biserica este sadita si crescuta
în Rasarit si de la Rasarit s-a întins peste toata lumea, si ca de atunci sta neschimbata si
neclintita? Sau te îndoiesti de vreo oarecare porunca sau învatatura?»
Si de va crede drept si fara îndoiala si de va sti carte, sa zica Simbolul Credintei
pâna la sfârsit. Iar nestiind carte, sa-l înveti sa zica acestea: «Cred într-una sfânta,
soborniceasca si apostoleasca Biserica a Rasaritului, care sta din început în toate
dogmele ei neclintita si neschimbata” [4; 54].
Cel care nu vrea sa primeasca învatatura Bisericii nu poate fi spovedit, pentru ca
de buna voie sta departe de adevar. Si asa cade sub osânda anatemei Sfintilor Parinti.
Ortodoxia nu are cum sa renunte la acest cuvânt, „anatema”, care îi este propriu,
asa cum nici pastorul nu va renunta niciodata la câinii care pazesc turma. Trebuie facuta
o precizare: se reproseaza Bisericii ca a folosit prea des acest cuvânt dur si ca astfel s-a
îndepartat de Duhul lui Hristos. Adevarul este ca daca nu ar fi aparut ereticii Biserica nu
ar fi folosit acest cuvânt. Deci vina este a celor care s-au îndepartat de adevarul de
credinta. Biserica nu i-a pedepsit când i-a anatemizat, ci doar i-a ajutat sa îsi
constientizeze starea de ratacire.
Sa presupunem ca un om are lepra. Ce este mai bine sa faca doctorul, sa îi spuna
ca are o raceala trecatoare sau sa îi dea diagnosticul corect? Daca nu i-ar spune adevarul
si i-ar da drumul, atunci leprosul i-ar mai îmbolnavi si pe altii. La fel este cu ereticii.
Daca Biserica i-ar lasa „în pace”, atunci ei nu si-ar da seama cât de mare este distanta
care îi separa de adevar. Deci nu Biserica îi molipseste de „lepra”, ci ea constata doar ca
sunt leprosi.
Sa nu se uite ca Biserica da anatema cu scop pedagogic, pentru a arata ereticilor
ca merg pe calea întunericului, si ca pentru a merge pe calea mântuirii trebuie sa se
lepede de ratacire. Erezia strica sufletele, le murdareste atât de tare încât ereticul care
moare nepocait se duce direct în iad. Numai dogmele dumnezeiesti ofera cadrul potrivit
celui ce vrea sa se mântuiasca.
Putem spune ca dogmele au si rolul de garduri care separa poporul lui Dumnezeu de
restul lumii. Cine vrea sa stea în afara acestor „granite” îsi asuma autodistrugerea, îsi
asuma chinurile vesnice. Pentru apararea acestor „granite” Sfintii Parinti s-au luptat pâna
la moarte, fiecare dintre ei fiind gata sa apere cu pretul vietii adevarul de credinta.
Ca sa nu se creada ca vremea Parintilor care au iubit Ortodoxia mai presus decât
propria lor viata a trecut, amintim un fragment din marturisirea de credinta a cunoscutului
avva Filothei Zervakos, unul dintre sfintii secolului XX:
„Am fost si sunt, prin harul lui Dumnezeu, pregatit sa ma fi jertfit si sa ma jertfesc
pentru credinta ortodoxa si traditiile Parintesti, daca o va cere timpul. Nu primesc,
resping si anatemizez: orice impietate, necredinta, slava desarta, erezie si greseala,
veche sau noua, care este potrivnica credintei ortodoxe si traditiilor Apostolice si
patristice. Nu accept nici un fel de inovatie sau învatatura omeneasca straina, potrivnica
învataturii si credintei ortodoxe sanatoase si sfintelor traditii despre care Sinodul VII
Ecumenic declara: «Toate inovatiile sau adaugirile facute pe lânga învatatura formulata
de pururea pomenitii Parinti ai Bisericii, sa fie anatema!»” [78; 182].
Scrierea unei carti despre pericolul neopagân si despre modul în care Biserica îl
respinge ar putea parea fara sens într-o tara crestina cum este România. Dar un studiu
îndelungat asupra gruparilor eretice din tara noastra, precum si discutiile cu diferiti crestini
care se considera ortodocsi desi se îndeparteaza de învatatura Bisericii în întelegerea
unor anumite probleme dogmatice, a avut ca rezultat constientizarea dezvoltarii fenomenului
neopagân în tara noastra si nevoia de a trage un semnal de alarma.
România a fost realmente inundata de râurile ratacirilor si a ajuns sa „cloceasca”
ouale multora dintre cucii întunericului (cucul este o pasare care nu îsi cloceste singura
ouale, ci le depune în cuiburile altor pasari; dupa ce puii de cuc ies din gaoace încep sa
îi arunce afara din cuib pe ceilalti, pentru a ramâne singurii stapâni ai teritoriului). Tara
noastra este cuibul în care fel de fel de cuci, care de care mai „initiati”, vin si îsi lasa
ouale. Din pacate puii lor cresc foarte repede si se lupta din toate puterile sa stapâneasca
cât mai mult din cuib.
Sondajele arata ca populatia României este majoritar ortodoxa, si ca Biserica
Ortodoxa este recunoscuta ca fiind Biserica nationala. Problema ratacirilor duhovnicesti
nu ar fi prea îngrijoratoare daca peste 80% dintre români (câti s-au declarat în sondaje
ortodocsi) ar trai ca fii ai Bisericii. Exista însa trei probleme serioase privitoare la calcularea
acestui procent.
Prima problema este numarul mare de persoane care si-au declarat formal
apartenenta la Biserica Ortodoxa, dar care chiar daca vin din când în când la Biserica au
anumite conceptii eretice (cred în reîncarnare, merg la „vindecatori”, fac yoga, …). Or, o
persoana care crede în reîncarnare sau în altele asemenea sta sub anatema Sfintelor
Sinoade Ecumenice si a Sfintilor Parinti. Oricât de buna la suflet ar fi, oricât de multe
fapte bune ar face, o asemenea persoana s-a rupt fara sa îsi dea seama de Biserica din
care a facut parte.
A doua problema este numarul mare de eretici care ascund faptul ca au parasit
Biserica pentru a nu trezi în rândurile preotilor o reactie prompta si pentru ca lupta
împotriva sectelor sa fie de proportii reduse. Daca de exemplu s-ar face public faptul ca
mai putin de 40% dintre locuitorii unui anumit judet din tara noastra au ramas ortodocsi,
atunci ierarhul locului ar fi obligat sa ia masurile necesare pentru a stârpi ratacirea, dupa
cum arata si Canonul 123 al celui de-al optulea Sinod local de la Cartagina: „Daca
vreun episcop va fi neglijent fata de eretici, ori în privinta condicilor, ori în privinta
scaunelor, sa se admonieze de catre episcopii sârguinciosi vecini si sa i se arate
neglijenta lui ca sa nu aiba cuvânt de aparare; iar daca din ziua în care a fost admoniat,
pâna în sase luni petrecând în aceeasi eparhie, nu ar purta de grija în privinta celor ce
sunt datori a se întoarce în unitatea soborniceasca, cu unul ca acela sa nu intre în
comuniune, pâna când nu va îndeplini acest lucru (…)” [28; 296]. În momentul de fata,
având sondaje care nu fac altceva decât sa lase impresia ca activitatea gruparilor eretice
este redusa, nu putem fi constienti de amploarea reala a fenomenului.
Cea de-a treia si cea mai grava problema este urmatoarea: numarul de crestini îl
recunoastem nu dupa ce spun sondajele, ci dupa ce „spun” bisericile în zilele de
duminica, dupa numarul de credinciosi care vin la Sfânta Liturghie (exista în multe
cazuri impedimente reale care îi împiedica pe crestini sa vina la sarbatorile din timpul
saptamânii – serviciu, scoala, …, – desi în unele cazuri – mai ales la unii pensionari,
„impedimentul” principal este pierzatoarea de suflet patima a comoditatii). Asa cum
într-o batalie nu conteaza doar câti au ramas pe câmpul de lupta, ci conteaza si câti au
dezertat, tot asa în ceea ce priveste numarul de crestini nu conteaza atât ce spun sondajele,
cât conteaza numarul celor care vin la slujbele Bisericii. Acest numar nu au cum sa
îl cunoasca direct ierarhii. De fiecare data când la vreo parohie se slujeste o liturghie
arhiereasca pentru respectiva comunitate este sarbatoare si vin la biserica si tinerii si
batrânii, nevrând sa rateze un asemenea eveniment (din punct de vedere practic este
foarte greu pentru episcopi sa tina legatura cu sutele de parohii pe care le pastoresc).
Când arhiereul vine la vreo parohie si gaseste biserica arhiplina nu poate sa nu se
bucure. Dar numai preotul paroh stie câti dintre acei oameni vin de obicei la slujba, sau
câti au venit chiar din parohiile vecine pentru a-l vedea pe episcop slujind.
Din pacate la astfel de momente festive prea putini preoti considera ca este
potrivit sa aduca la cunostinta ierarhului starea reala a parohiei. Pentru a nu tulbura
frumusetea momentului, multi se multumesc sa se bucure ca a venit atâta lume.
Dupa caderea dictaturii comuniste numarul celor care s-au apropiat de Biserica a
crescut considerabil. Numarul celor care veneau la slujba în perioada comunista era,
incontestabil, mult mai mic. Cresterea a fost fireasca si s-a datorat libertatii religioase
recunoscute de catre stat (ca sa nu mai amintim elementele secundare care au facilitat-o:
introducerea religiei în scoli, crearea paracliselor în spitale…). În aceste conditii cel care
afirma ca numarul real de credinciosi ortodocsi este mult mai mic decât arata statisticile
risca sa intre sub incidenta ridicolului.
De aceea pentru a argumenta semnalul de alarma pe care încerc sa îl trag prin
intermediul acestor rânduri voi trece la statistici mult mai precise. Capitala României,
orasul Bucuresti, are peste 2.500.000 de locuitori si aproximativ trei sute de parohii. Un
calcul estimativ arata ca si daca toate bisericile ar fi arhipline, mai mult de 10 % dintre
bucuresteni nu ar avea – fizic – cum sa încapa în ele. Dar tot asa cum la bisericile unde
slujesc preoti mai cunoscuti lumea se înghesuie ca la târg, tot asa la celelalte biserici
mai ramâne destul loc liber. O statistica obiectiva arata ca mai putin de 10% dintre
bucuresteni vin duminica la slujba.
Desi procentul de mai sus poate parea ambiguu, întâlnim o situatie asemanatoare în
marea majoritate a parohiilor rurale. Desi oamenii de la tara sunt mai credinciosi, întâlnim
foarte putini tineri în biserica (si foarte multi în locurile în care se pierd sufletele…). Daca
dintr-o parohie de 400 de persoane – dintre care s-au declarat ortodoxe 60%, la biserica
vin numai 50, nu este obiectiv sa ne multumim cu rezultatul sondajului „oficial”. Mai ales
ca sunt destule sate în care desi sondajele arata linistitor triumful Ortodoxiei, numarul
persoanelor care merg la diferitele adunari neoprotestante depaseste numarul celor care
merg la biserica. Numarul celor care merg în noaptea de Pasti la biserica este într-adevar
mare. Dar nu toti cei care merg atunci la biserica sunt cu adevarat credinciosi. Noaptea de
Pasti este pentru multi un spectacol, si dupa ce vin „sa ia lumina” se duc la cele mai
patimase petreceri.
Pentru unii ca acestia se mâhnea Sfântul Calinic de la Cernica: „Ah! Acestia sunt
fiii luminii, cum îi numeste Apostolul pe toti crestinii? «Ca fiii luminii sa umblati»
(Efeseni 5, 8). Sunt oare acestia ucenici ai lui Dumnezeu – Omul Iisus? Sunt ei copii ai
Sfintilor? Mostenitori ai atâtor mucenici, care ne calauzesc si care si-au varsat sângele si
care si-au dat viata prin mii de chinuri, ca sa nu faca vreun pacat care dupa înfatisare era
vrednic de iertare, adica sa se lepede de credinta numai cu gura, dar sa o pastreze în
inima? De unde provin toate acestea? Din slabirea credintei. E limpede ca ne-am
apropiat de acele nenorocite timpuri de care a vorbit Domnul îndoindu-Se, ca atunci
când va veni pe pamânt va gasi oare credinta pe care a sadit-o cu atâtea pilde si a
cultivat-o cu dumnezeiescul Sau sânge.” [68; 9].
Dupa învatatura Sfintilor Parinti, crestin este numai cel care ia parte la slujbele
Sfintei Biserici. A existat chiar o pravila care spunea ca „cel care lipseste la mai mult de
trei liturghii sa fie scos din comunitate!”. Daca s-ar mai tine cont de ea astazi atunci
bisericile ar fi aproape goale (dar si cei care ar ramâne, ar fi crestini adevarati, nu numai
cu numele…).
E adevarat ca Biserica dovedeste îngaduinta si întelegere pentru cei pacatosi, si ca
pâna când se va stabili mai precis de catre un sinod daca cei care vin la biserica numai la
sarbatorile „mari” pot sau nu pot fi împartasiti, acestia mai au înca libertatea de a se
considera „buni credinciosi”.
Totusi putem considera modul în care ei înteleg Biserica drept o erezie
soteriologica: li se pare ca daca au fost botezati si daca îsi imagineaza ca se vor pocai
înainte de moarte atunci au tot ce le trebuie ca sa se mântuiasca. Dar nu aceasta este
întelegerea corecta a Bisericii: Biserica este Trupul lui Hristos în care cine nu traieste ca
madular viu, se usuca si moare. Rolul Sfintei Biserici nu este numai de a boteza si de a
da iertare de pacate celor aflati în pragul mortii, ci este acela de a creste sufletele în
urcusul duhovnicesc spre Împaratia Cerurilor.
Revenind la ideea ca foarte putini clerici sunt constienti de amploarea
fenomenului neopagân, vom accentua ideea ca lucrurile nu trebuie sa ramâna asa.
Încetul cu încetul, cu cât preotii si ierarhii vor întelege cât de mare este asaltul
neopagân, cu atât replica data va fi mai roditoare. Pentru a da un exemplu pentru felul în
care ierarhia Bisericii poate afla starea reala a baricadelor ratacirii, vom reproduce un
chestionar alcatuit în 1984 de Vatican – prin Secretariatul pentru Unirea Crestinilor,
chestionar trimis Conferintelor episcopale si dicasteriilor cu scopul de a înlesni
cunoasterea si combaterea caracatitei neopagâne (oricât am critica spiritul iezuit al
Vaticanului, uneori se dovedeste mai folositor decât melancolia balcanica):
„1) Va rugam sa indicati în ce masura se pune problema sectelor în tara sau
regiunea dumneavoastra. Indicati, de exemplu: tipurile de secte (de origine crestina sau
de alta origine…), importanta numerica a adeptilor lor; ce atractivitate exercita asupra
catolicilor?
2) Care sunt principalele probleme pastorale puse de acest fenomen? Care grupuri
de catolici sunt mai lovite? Tinerii? Familiile?
3) Cum a intervenit Biserica din tara sau regiunea dumneavoastra în fata acestui
fenomen? A facut, de exemplu, un recensamânt al sectelor, a facut cercetari, a elaborat
un directoriu, un plan de actiune pastorala…?
4) Care sunt cauzele aparente ale succesului sectelor la catolicii din tara sau
regiunea dumneavoastra? (Conditii socioculturale sau politice speciale, nevoi religioase
sau psihologice nesatisfacute…)?
5) Ce atitudine evanghelica este bine de adoptat în fata acestui fenomen?
6) Va rugam sa ne indicati principalele documente sau carti publicate (de catre
catolici sau si de catre membrii altor Biserici sau comunitati ecleziale care trebuie, la
rândul lor, sa faca fata acestei probleme) cu privire la problematica sectelor în tara sau
regiunea dumneavoastra.
7) Care sunt persoanele cele mai competente care ar putea participa, în viitor, la
aprofundarea acestei consultari?” [75; 36].
Chestionarul acesta (cu toate insuficientele sale) ar putea sa fie o lectie pentru cei
care cred ca nu trebuie sa ne ostenim combatând miscarile eretice din vremurile noastre.
Totusi, un astfel de chestionar (chiar facut de ierarhii ortodocsi) nu rezolva prea multe
probleme. Fetele înselarii sunt cât se poate de schimbatoare, asemenea culorii
cameleonului. Doar chestionarul de mai sus provine din mediul catolic contemporan –
mediu destul de pervertit prin mai multe „filiere” neopagâne (de la „avva” Teilhard de
Chardin pâna la tehnicile Zen practicate în unele manastiri catolice). Dar chiar daca
unele forme ale ratacirii vor scapa vigilentei celor care pot întocmi astfel de chestionare,
cel putin restul vor fi tratate cu seriozitate.
Din pacate foarte putini dintre crestini iau în serios semnalele de alarma privitoare
la raspândirea ratacirilor (tacerea nu este totala – exista si clerici care prin predici sau
scrieri combat aceste rataciri). Pe cât de mare este vina clericilor care nu vegheaza
asupra turmei, pe atât de mare este vina pastoritilor care nu vor sa ia aminte la
povatuirile pastorilor. Mai mult chiar, cea mai mare parte dintre cei rataciti nu vor sa
vada în aceste povatuiri o chemare la pocainta, ci se multumesc sa pastreze o atitudine
de superioritate.
Pentru a întelege modul în care crestinii aflati în ratacire privesc încercarile
preotilor de a feri turma de erezie citam un fragment din „Scrisoarea catre parintii caresi
prigonesc copiii”:
„Nu era nici o sarbatoare religioasa în calendarul crestin ortodox. Era pur si
simplu într-o miercuri. Parohul a avut ca invitat un alt preot. S-au citit douasprezece
evanghelii (se pare ca se slujea Sfântul Maslu la care se citesc sapte sau opt si nu
douasprezece evanghelii – n.n.). Rastimp în care cei doi predicau: «Fiti cu bagare de
seama, iubiti credinciosi, zise invitatul, ca au aparut tot felul de secte, paziti-va copiii!»…
«Da, completa parohul, si la noi în oras se afla puternica secta Elta, foarte periculoasa
»… si tot asa, când cu o evanghelie, când cu puternica «secta periculoasa», si da-i, si
da-i, ca la minunatele lectii de «ateism stiintific» de acum câtiva ani când, vai! deodata
un urlet puternic a întrerupt slujba. Daca sub domnia satanicului de acum câtiva ani
cineva întrerupea slujba de ateism stiintific, îl papau «baietii cu ochi albastri», acum
însa, da-i si da-i, când cu evanghelia, când cu «periculoasa secta», a rasunat un urlet, si
iar o evanghelie, si iar un urlet, în sfârsit, totul s-a terminat cu un scheunat prelung…
Oameni buni, urlase si scheunase în timpul slujbelor oficiale în sfânta catedrala a lui
Stefan cel Mare si Sfânt o femeie! Lumea era îngrozita, si atunci rasuna alta voce în biserica:
«oameni buni, nu acesta este adevarul despre ELTA, cititi revista cu acest nume,
duceti-va la cursurile filialei din orasul nostru, adica mergeti la izvoare… » Vocea era…
un copil! O parte din oameni s-au înghesuit în jurul lui si al prietenilor sai: «Spune-ne,
spune-ne tu, copilule, adevarul!», îl rugau ei atât în biserica cât si afara (…).
Am scris ca «lupii au intrat în altarele Domnului». Sa demonstram în continuare
acest mecanism diabolic. Preotul a spus un neadevar în Sfântul Altar (chipurile, prin
avertizarea asupra sectei n.n.) . Adica o minciuna. Aceasta se numeste blasfemie. Lupul
când urla în pustie îi raspunde un alt lup. În cazul de fata, al doilea lup a fost femeia
care a urlat (…)
Când am relatat acest caz nemaipomenit cuiva care cunoaste care sunt aceste
relatii în cadrul clerului, omul mi-a raspuns: «O, sa nu crezi cumva ca cei doi preoti au
facut ce-au facut de capul lor». Cu alte cuvinte, tot jalnicul spectacol (adica
demascarea pericolului sectar! n.n.) a fost dirijat de mai sus, adica de superiorii în
grad bisericesc” [72; 17].
Am reprodus – cu strângere de inima – acest fragment care arata foarte expresiv
cum este privita misiunea pastorilor de a veghea asupra turmei. Nu era anormal ca o
persoana posedata sa urle în timpul slujbei (doar pentru aceasta sunt adusi demonizatii
în biserica, pentru a fi eliberati din lanturile diavolesti). Dar este anormal ca cineva sa
traga concluzia ca aceste urlete, care dovedeau tocmai faptul ca pe diavol îl ardea
puterea dumnezeiasca invocata în rugaciune, se datorau unei predici apologetice.
Daca s-ar fi dus la ELTA sau la oricare alta grupare eretica, demonizatul nu ar fi
avut de ce sa urle, s-ar fi simtit „în familie”. Este bine sa se înteleaga ca numai în
Biserica demonizatii pot afla tamaduire. Desi exista o sumedenie de grupari eretice sau
de „vindecatori” care pretind ca alunga duhurile necurate, de fapt acolo linistirea celui
bolnav este superficiala si se datoreaza tocmai acceptarii ereziei (exista unele
„vindecari” care par atât de spectaculoase – cu urlete, zgomote stranii, miros de fum,
încât sunt usor de confundat cu cele reale care au loc numai în Casa Domnului).
Daca bolnavul ar parasi calea întunericului si ar vrea sa se întoarca în Biserica
Ortodoxa, atunci diavolul, simtind ca îl pierde din gheare, l-ar chinui din nou pâna când
Dumnezeu va socoti ca este momentul sa Îsi arate puterea tamaduitoare. Si, o alta piatra
de poticnire: mai de folos îi este celui demonizat sa moara în suferinta decât sa accepte o
vindecare de moment care îi va aduce chinuri vesnice.
Este tulburator modul în care ereticii se împotrivesc încercarilor pastorilor
Bisericii de a-i întoarce pe drumul cel bun (cazul prezentat mai sus fiind clasic). Daca
cei rataciti ar fi cautat cu inima curata adevarul, atunci, dupa cum arata Sfântul Atanasie
cel Mare, „n-ar fi cazut în atâta nerusinare încât sa se împotriveasca si celor ce, cazând
ei, voiesc sa-i ridice, ba sa-i socoteasca mai vârtos dusmani pe cei ce-i îndeamna la
dreapta credinta. Dar precum se vede, ereticul este cu adevarat viclean si are inima
stricata si aplecata spre necredinta în toate privintele. Caci, iata, fiind respinsi în toate si
goliti de orice întelegere, nu se rusineaza, ci ca fiara numita de miturile eline «hidra»,
dupa ce sunt ucisi serpii dinainte, naste alti serpi, întrecându-se cu ucigatorul lor prin
nasterea altora, asa si dusmanii si urâtorii lui Dumnezeu, plângând sufleteste pe ruinele
argumentelor ce le-au folosit, nascocesc alte si alte argumente prostesti. Si socotind ca
adevarul e dusman al lor, nascocesc obiectii noi împotriva lui, ca sa se arate prin toate si
mai dusmani ai lui Hristos” [12; 390].
Este oarecum delicat sa afirmam ca toti ereticii sunt vicleni si aplecati spre
necredinta „în toate privintele”. Este bine sa nu se treaca cu vederea faptul ca unele
rataciri par foarte logice, ca par bine argumentate scripturistic (exemplu: teoria mântuirii
tuturor, apocatastaza). Uneori este extrem de dificil a convinge pe cineva ca se afla în
ratacire. O persoana poate spune ca practica yoga a ajutat-o sa fie mai buna, mai echilibrata.
Dar o astfel de bunatate este urâciune înaintea Domnului. Dracul mâniei se
retrage tocmai pentru a face loc dracului ereziei. De multe ori oamenii judeca superficial
realitatea si în numele progresului spiritual devin slujitori ai întunericului.
Uneori faptele de caritate pe care le fac ereticii le sunt piedica pentru a ajunge la
Hristos (chiar donatiile facute manastirilor, orfanilor sau bolnavilor). Ei se gândesc ca
daca fac atâta bine înseamna ca sunt pe placul lui Dumnezeu. Dar pe placul lui
Dumnezeu nu pot fi câta vreme resping adevarul Bisericii.
Totusi, ereticii sunt oameni ca si noi, cu suflet ca si noi, cu probleme ca si noi.
Sunt iesiti dintre noi. Sa întelegem ca Hristos S-a rastignit pentru toti oamenii, si ca
oricând ereticii se pot pocai si pot dobândi Împaratia Cerurilor.
Crestinii zilelor noastre sunt asaltati de multimea ereziilor care se înmultesc din zi
în zi. Constient de imposibilitatea practica de a le combate cu acrivie pe fiecare în parte,
cunoscutul parinte duhovnicesc Epifanie Teodoropoulos afirma: „ca sa se combata toate
neghiobiile ce se scriu împotriva crestinismului ar trebui urmatoarele: creierii sa fie
munti, copacii tocuri, marea cerneala si câmpiile hârtie” [71; 162]. Ne-ar fi fost peste
putinta a combate toate aceste neghiobii. Am încercat sa lamurim macar câteva dintre
ele.
Ar fi foarte bine daca cei care citesc aceasta carte ar fi capabili sa înteleaga macar
o parte din „tehnica” prin care vrajmasul atrage lumea în erezie. Cel care priveste cu
atentie observa ca „tehnica” este aproape aceeasi. Sau mai bine zis, cu toata varietatea
amanuntelor, ecuatia are câteva constante care nu sunt greu de observat. Si chiar daca
aici nu sunt prezentate decât câteva dintre aceste constante, ele înlesnesc punerea în
evidenta a întregului arsenal diavolesc.
Atunci când vrem sa stim mai mult despre modurile în care se manifesta înselarea
este bine sa întelegem ca unul dintre motivele principale pentru care cei de lânga noi
s-au lasat amagiti este tocmai faptul ca au avut prilej de sminteala. Foarte putini sunt cei
care au parasit Biserica dupa ce au înteles ca ea este Trupul lui Hristos. Majoritatea au
parasit-o tocmai pentru ca nu cred aceasta, pentru ca au avut de ce sa se sminteasca si
aceasta sminteala le-a oferit o perspectiva deformata asupra Bisericii. De multe ori
comportamentul crestinilor (adica al nostru) lasa de dorit. Si uneori chiar si al pastorilor.
Deci înainte de a ne pripi sa îi judecam aspru pe cei care au cazut în îngrozitorul pacat al
ereziei, sa tinem seama si de modul în care am reusit sa îi convingem ca suntem cu
adevarat ai lui Hristos.
Bineînteles ca ideal ar fi ca oricât de mari ar fi smintelile, oamenii sa nu
paraseasca Biserica; dar diavolul, artizanul acestor sminteli, face totul ca sminteala sa
fie cât mai mare si cât mai multi oameni sa caute adevarul în alta parte. Oferim mai jos
o mostra clasica de sminteala, un extras din „Taxele Cancelariei Apostolice” – o brosura
ce continea tarifele de rascumparare a pacatelor prin indulgentele care au fost atât de
raspândite în spatiul catolic:
„Uciderea unui episcop – 36 tournois, 9 ducati; uciderea unui abate – 24 tournois;
uciderea unui preot -18 tournois, 4 ducati; uciderea unui mirean – 2 tournois, 4 ducati;
uciderea sotiei de catre un sot care vrea sa se recasatoreasca – 8 tournois, 2 ducati;
infanticid – 4 tournois, 1 ducat; avort 4 tournois, 1 ducat; incest – 4 tournois; depravare –
4 tournois; iertarea pentru orice fel de crima -80 tournois, 20 ducati” [15; 82].
Citirea acestei liste stârneste indignare, pentru ca oricine îsi da seama ca o asemenea
negutatorie nu are nimic în comun cu duhul Evangheliei, ci numai cu duhul întunericului.
Este firesc ca au existat oameni ca Martin Luther care au înteles ca Biserica Catolica se
afla pe drumul spre prapastie. Nu este greseala reformatorilor ca s-au îndepartat de o
institutie care semana foarte putin cu Biserica primelor veacuri; daca li se poate reprosa
ceva cu îndreptatire, este faptul ca nu au stiut sa caute adevarul în Ortodoxie, în Biserica
Mama, din care catolicismul, care si-a însusit un duh strain, duhul lumii acesteia, s-a
desprins… Da, multi s-au îndepartat în veacul al XVI-lea de Biserica Catolica tocmai
datorita refuzului de a accepta ca harul iertarii pacatelor se poate cumpara cu bani, de a
accepta acest nou tip de simonie îmbracata într-o falsa binecuvântare.
Chiar daca în Biserica Ortodoxa nu exista statornicite rânduieli care sa poata
produce o asemenea tulburare, totusi la anumite biserici si chiar manastiri exista – si nu e
bine sa trecem cu vederea – anumite „rânduieli locale” care au produs sminteala (si vor
mai produce pâna când ierarhii vor lua masurile cuvenite). Sa ne aducem aminte cât de
aspru predicau Sfintii Parinti împotriva clericilor cazuti în pacatul ereziei. Ei predicau asa
tocmai pentru ca existau preoti care sminteau poporul. Daca în zilele noastre nimeni nu
mai predica împotriva unor astfel de scaderi (în afara mass-mediei care nu o face pentru
îndreptarea situatiei, ci numai pentru defaimarea Bisericii), aceasta se întâmpla nu pentru
ca situatia s-a remediat, ci pentru ca nu prea mai sunt voci care sa cuvânteze „contra
curentului”.
Cartea aceasta nu este o carte scrisa împotriva cuiva, nu este scrisa pentru a
condamna pe cineva, nici pentru a da cu piatra în cei cazuti în erezie. Vrea sa fie o mâna
întinsa celor cazuti în prapastia pierzarii, sau mai degraba un îndemn adresat
credinciosilor de a-i ajuta pe cei cazuti sa se ridice.
Daca, citind aceasta carte, cineva îsi da seama ca fratele sau mama sa a fost atins
de virusul ereziei, si încearca sa îndeparteze acest virus, atunci aceasta carte nu a fost
scrisa degeaba. Sau daca un singur cititor îsi da seama ca diavolul l-a pacalit si l-a rupt
de Hristos, si daca se întoarce fara sovaiala „acasa”, pocaindu-se, atunci acel cititor va
putea simti ca aceasta carte îi este dedicata. I-as multumi ca a avut rabdarea sa o
citeasca, trecând cu vederea neajunsurile ei, si i-as cere sa ma pomeneasca în rugaciunile
sale… 5
5 „Domnule Danion Vasile, va rog sa aratati îngaduinta fata de mine si sa îmi împartasiti câteva lucruri.
Sa ma iertati pentru îndrazneala mea, dar am citit un articol dubios despre dumneavoastra si as vrea sa ma
pot încredinta ca am o imagine corecta despre dumneavoastra. Daca doriti îmi raspundeti, daca nu, nu. Eu
Sa tinem minte îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: „Fratilor, sa stam pe piatra
credintei si pe Predania Bisericii, neparasind hotarele pe care le-au pus Sfintii nostri
Parinti, nedând prilej celor ce vor sa izvodeasca si sa strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu
sobornicesti si apostolesti Biserici. Caci daca s-ar da voie oricui ar voi, dupa putina
vreme tot trupul Bisericii se va strica” [56; 47].
Sa Îl iubim pe Hristos, sa tinem poruncile Sale si sa Îl marturisim celorlalti. Asta e
calea mântuirii. Între cele mai frumoase cuvinte despre aceasta cale se afla si cele pe
care ni le spune Avva Efrem Aghioritul: “Domnul a spus si rosteste continuu din Sfânta
Sa Evanghelie: «Cel care este sluga Mea credincioasa, cel ce se lupta cu vitejie pentru
numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu si a ramas credincios si marturiseste
despre Mine în fata oamenilor, cel ce Ma propovaduieste ca Dumnezeu adevarat
întrupat în om, cel care zice ca M-am rastignit si am înviat din iubire pentru oameni,
despre acela voi marturisi si Eu în fata îngerilor Tatalui Meu, în fata îngerilor din
ceruri».
Preamarit si fericit este omul crestin, drept-credinciosul care va marturisi în fata
tiranilor, în fata ateilor, în fata materialistilor si rationalistilor, dumnezeirea Hristosului
nostru. Biserica noastra crede si marturiseste ca va naste sfinti pâna în vremurile de pe
urma, pâna la sfârsitul veacurilor, ca va arata fii sfinti si vrednici de cununa.
Dupa cum vedem, astazi nu avem oameni care sa se nevoiasca precum vechii
asceti si pustia nu mai arata ca atunci sfinti facatori de minuni si purtatori de duh. Care
vor fi, deci, sfintii timpurilor de pe urma, de vreme ce nu lucram nevointa si virtutea
vechilor asceti si monahi? Trebuie sa credem neclintit ca în vremurile de pe urma, în
care am intrat deja, oamenii sfinti vor fi aceia care vor da marturie despre Iisus al nostru
si vor propovadui si vor spune raspicat ca Hristosul nostru este Dumnezeu adevarat,
întrupat în om. Prin aceasta marturisire se vor încununa si se vor sfinti.” [25; 11].
sunt doar un om pacatos, cu o curiozitate pe care o puteti demonta raspunzând. Am înteles ca o anumita
perioada ati considerat yoga ca pe calea sau ca pe o cale spre Dumnezeu. Vreau sa stiu daca considerati
acea perioada ca o ratacire (chiar daca caderile sunt uneori folositoare) în afara Bisericii Ortodoxe, în
afara de calea spre Dumnezeu. Mai practicati vreo forma de yoga? Mai simpatizati cu filosofii si idei
orientale yoghine? Actualmente sunteti în ascultare fata de Biserica prin parinte duhovnic? Marturisiti
crezul ortodox si nimic altceva? Iertati-mi curiozitatea si nu mi-o luati în nume de rau, va rog. Astept email-
ul dumneavoastra. Doamne-ajuta!” Am primit cu tristete aceasta scrisoare, si am fost surprins de
faptul ca dupa toate cartile pe care le-am publicat pâna acum nu a fost clara ruperea mea de ratacirile
yoghine si primirea în întregime a învataturii ortodoxe. Articolul în cauza, singurul articol de acest gen, a
aparut pe un site ortodox, si mai multi cititori mi-au scris ca au încercat sa îmi ia apararea. Un batrân din
Pateric a rabdat toate defaimarile, dar nu si pe aceea ca este eretic. As vrea ca cele scrise în capitolul
precedent sa fie considerate o marturisire de credinta, nu doar expunerea unei învataturi bisericesti. Am
scris pentru ca am crezut în adevarul celor marturisite…
Despre credinta în reîncarnare
„Cea mai mare contributie a Indiei adusa lumii este sa îi ofere o viziune
spirituala a omului. Iar lumea face bine daca se deschide de bunavoie acestei stravechi
întelepciuni ca sa dobândeasca prin ea o îmbogatire pentru viata omeneasca” [36;
139].
– Papa Ioan Paul al II-lea –
Parintele Cleopa Ilie marturisea ca „cea mai mare nebunie, pagânatate si ratacire
de la adevar este de a crede cineva ca dupa moarte sufletul omului intra în alte trupuri
de oameni, dobitoace…” [40; 325]. Aceasta afirmatie poate parea cam aspra, dar este cât
se poate de adevarata, este exprimarea concisa a modului în care Biserica lui Hristos
priveste teoria reîncarnarii.
Stim ca unul dintre elementele cele mai importante ale credintei crestine este
lamurirea învataturii despre viata de dupa moarte, despre Judecata sufletelor si despre
Învierea mortilor. Strâns legata de aceasta învatatura este combaterea ratacirilor teoriei
reîncarnarii, una dintre cele mai periculoase conceptii pagâne care încearca si reuseste
sa se strecoare astazi în mintile credinciosilor.
Cu greu gasim rataciri care sa fie primite de catre credinciosi atât de usor cum este
primita credinta în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este usor
de înteles. Ca Maica Domnului a ramas fecioara si dupa nastere cred toti crestinii
ortodocsi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru ca asa
învata Biserica. Putini dintre ei se întreaba ce implicatii directe are asupra vietii lor
acceptarea acestui adevar.
Atunci când este vorba de ceea ce se întâmpla cu sufletul dupa moarte, siguranta
cu care oamenii îsi recunosc conceptiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuata.
Starea de fapt este urmatoarea: desi o persoana care crede în reîncarnare se
considera crestina (si procentul unor astfel de persoane este foarte mare), dupa
învatatura Bisericii ea este rupta de trupul lui Hristos si sta sub condamnarea anatemei.
Vom încerca sa aratam câteva dintre motivele pentru care Biserica osândeste cu
vehementa teoria reîncarnarii si pe cei care o accepta. Nici în cazul acestei controverse
argumentele aduse de catre Biserica nu vor fi în masura sa îi convinga pe cei înselati sa
se lepede de ratacire. Dar aceste argumente sunt suficiente pentru crestinul care crede în
adevarul propovaduit de Hristos. Unul dintre semnalele de alarma care arata înselarea
specifica vremurilor pe care le traim este tocmai faptul ca, desi vor sa duca o viata
curata si sa mearga pe calea mântuirii, un numar mare de credinciosi s-au lasat înselati
de aceasta credinta orientala. Dar credinciosii care cred în reîncarnare sunt rupti de
Hristos. Sunt, fara sa îsi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, desi putini dintre ei au
acceptat ratacirea constientizând gravitatea unei asemenea optiuni.
Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un crestin crede în
reîncarnare sunt urmatoarele:
1. faptul ca se îndoieste ca Biserica detine adevarul de credinta si ca învatatura
Bisericii este în întregime fara greseala;
2. faptul ca nu este constient de pacatul ereziei careia i se face partas;
3. faptul ca i se pare ca a gasit în Sfânta Scriptura dovezi privitoare la reîncarnare;
4. faptul ca nu gaseste o explicatie mai potrivita pentru suferintele unui numar
foarte mare de oameni decât aceea ca acestia suporta consecintele propriilor greseli din
vietile anterioare;
5. faptul ca o credinta conform careia oamenii au sansa de a-si îndrepta greselile într-o
viata viitoare i se pare mai potrivita cu învatatura Dumnezeului care îi iubeste pe
oameni decât credinta într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeste pe oameni la
chinuri vesnice.
Este evident ca multi dintre cei care se afla în diferite rataciri nu sunt constienti ca
au o credinta diferita de cea pe care a propovaduit-o Hristos, sau nu considera ca
îndoiala pe care o au fata de unele puncte din învatatura Bisericii are consecinte grave.
Nimeni nu poate nega ca daca ar avea de ales între un Dumnezeu care îi
mântuieste pe toti oamenii si un Dumnezeu care primeste în frumusetile raiului numai o
mica parte dintre oameni, iar pe ceilalti îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu
este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit
moartea jertfelnica din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât sa
nu Îsi reverse mila Sa iubitoare si asupra celor din iad?
La o astfel de întrebare nu este bine sa se dea un raspuns pripit. Daca omul poate
da raspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a facut el însusi, în ceea ce priveste
problema sufletului dupa moarte lucrurile îl depasesc. Omul nu este Dumnezeu ca sa
stie cum este mai bine, si de aceea nu îi ramâne decât sa primeasca lucrurile asa cum
le-a lasat Dumnezeu. Este de netagaduit faptul ca daca Dumnezeu ar fi putut sa îi
mântuiasca pe toti oamenii, atunci ar fi facut-o si iadul s-ar fi golit pe loc.
Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât sa ajunga cu toti în rai, dar omul a ales
pacatul. Si daca Dumnezeu i-a lasat aceasta libertate, înseamna ca nu putea fi altfel.
Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joaca cu destinele
oamenilor, care alege sa îi bucure sau sa îi chinuiasca în vesnicie. Daca Dumnezeu l-a
creat pe om în asa fel încât sa aiba libertatea de a alege pacatul si de a suporta
consecintele sale, înseamna ca asa este mai bine (chiar daca nu ne este dat noua a
întelege de ce este asa).
Faptul ca Dumnezeu ne-a facut liberi arata ca avem putinta de a nu Îl asculta, ca
avem putinta de a ne îndeparta de El. Este greu de înteles pentru mintea omeneasca de
ce Dumnezeu nu este mai putin aspru în încercarea de a-l convinge pe om sa I se
supuna, de ce nu gaseste mijloace pentru a-i mântui pe toti oamenii.
Dumnezeu, Cel care cunoaste toate tainele vietii omenesti, nu a vrut ca omul sa îi
fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru ca ar fi avut nevoie de ceva, pentru ca ar fi
vrut sa fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul
sa se poata bucura în vesnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca si dragostea, nu se
pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament
care sa bucure sufletul, si nici vreun drog care sa nasca în suflet sentimente de dragoste
adevarata.
Daca sufletul nu vrea sa se deschida fata de Dumnezeu, el trebuie sa îsi asume
consecintele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum sa mântuiasca pe nimeni cu forta.
Dar în acelasi timp El încearca toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a murit pe cruce pentru pacatele noastre, vadind dragostea Sa pentru neamul
omenesc. Este rândul oamenilor sa raspunda dragostei aratate de Dumnezeu. Si în
functie de acest raspuns îi asteapta fericirea sau osânda vesnica.
Cei care vor sa creada în mântuirea tuturor, atât a celor cu viata curata cât si a
celor care au murit nepocaiti (conceptie denumita apocatastaza), se afla în contradictie
cu învatatura Sfintei Scripturi.
Aceasta teorie condamnata de Biserica s-a raspândit totusi în secolul XX peste tot
unde iubirea patimilor a fost mai puternica decât iubirea virtutii. Un observator al
mediului protestant, Richard J. Buckham, constata ca „pâna în secolul al XIX-lea
aproape toti teologii crestini au sustinut realitatea chinului etern în iad… (pentru ei era) o
parte la fel de indispensabila a credintei crestine universale ca si doctrina despre Treime
si Întrupare. Începând cu 1800, situatia s-a schimbat în întregime, si nici o învatatura
traditionala nu a fost abandonata pe scara atât de larga ca cea despre pedeapsa eterna.6
Sustinatorii ei printre teologii de astazi sunt mai putini ca niciodata înainte… Printre cei
mai putin conservatori, salvarea universala, fie ca speranta, fie ca dogma, este acum atât
de larg acceptata încât multi teologi o presupun fara sa mai caute dovezi” [10; 44].
Iata un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: „Într-o seara am
predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult
despre iad, cu atât râdeau mai mult.” [49; 41]; (chiar daca râsul patologic este specific
charismaticilor, ironizarea învataturii despre iad este prezenta în multe dintre gruparile
„crestine”).
Observând în lumea occidentala o larga raspândire a conceptiei mântuirii
colective (iadul nefiind considerat vesnic), putem vedea în ea o prima treapta pentru
acceptarea teoriei reîncarnarii. Iata de ce gândirea new-age-ista se foloseste atât de
insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care
vad în ea izbavirea de suferinta vesnica.
Biserica Ortodoxa nu a preferat si nu prefera nimic adevarului. Chiar daca uneori
adevarul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire.
Învatatura despre apocatastaza a fost condamnata de mai multe ori de-a lungul istoriei:
„Daca cineva învata sau cugeta ca pedeapsa demonilor si a oamenilor pacatosi nu va fi
vesnica, ci va avea un sfârsit, si ca atunci va avea sa urmeze o restabilire a tuturor în
fericire, sa fie anatema” [61; 162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a
hotarât: „Daca cineva crede în fabuloasa preexistenta a sufletelor si în acea
condamnabila restaurare (apocatastaza), adica restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la
început, sa fie anatema” [61; 162].
Conceptia despre reîncarnare este strâns legata de cea despre preexistenta
sufletelor. Biserica învata ca sufletele omenesti nu au fost create de la începutul lumii
sau ca ar fi „scântei divine”, particele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu
nu poate sa fie o parte desprinsa de Creator. Asa cred numai cei care confunda creatia
cu Creatorul si sustin vechile idei panteiste.
Dumnezeu a rânduit ca sufletul sa existe din aceeasi clipa în care apare si
embrionul uman în care se va salaslui. Astfel, fatul creat este rod al dragostei parintesti,
nefiind posibila existenta unui suflet care are libertatea de a se întrupa (si nici macar de
a exista) independent de parinti.
Atât în teoria reîncarnarii cât si în cea a preexistentei sufletului se poate observa
foarte usor o implicatie directa: daca sufletul exista independent de parinti, si de-a
lungul mai multor vieti fiecare suflet a avut mai multe perechi de „parinti”, unicitatea
relatiei parinte-copil dispare. Odata cu ea dispare fundamentul dragostei dintre parinti si
copii, dragoste care sta la baza familiei. Daca în societatea hindusa anumite traditii
foarte puternice mentineau strânsa legatura dintre parinti si copii, chiar daca acestia
credeau în reîncarnare, în societatea contemporana, refractara fata de orice forma de
traditionalism, credinta în reîncarnare genereaza puternice conflicte între generatii,
tinerii cautând cu orice pret sa îsi manifeste independenta fata de cei pe care nu îi mai
recunosc drept parinti în adevaratul sens al cuvântului.
Bineînteles ca nu implicatiile sociale ale acestei credinte orientale sunt cele mai
grave, ci cele duhovnicesti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaste învatatura
Bisericii despre Judecata sufletelor si despre Învierea mortilor. Pentru ca totusi foarte
multi oameni cred ca au gasit în Sfânta Scriptura dovezi despre reîncarnare, si implicit
neaga ca s-ar afla în ratacire, sa ne oprim putin asupra textelor de Dumnezeu inspirate.
6 Acest fapt se datoreaza influientei exercitate asupra crestinismului de catre spiritism si teosofie. (n. ed.)
„Vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au
facut cele bune, spre învierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre învierea osândirii”
(Ioan 5, 28-29).
„Iar daca se propovaduieste ca Hristos a înviat din morti, cum zic unii dintre voi
ca nu este înviere a mortilor? Daca nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si
daca Hristos n-a înviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si
credinta voastra. (…) Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începatura (a învierii)
celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea
mortilor. Caci precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia.” (I Cor. 15, 12-
22).
„Dar va zice cineva: Cum înviaza mortii? Si cu ce trup au sa vina? Nebun ce esti!
Tu ce semeni nu da viata, daca nu va fi murit. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va sa
fie, ci graunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (…). Asa este si învierea
mortilor: se seamana (trupul) întru stricaciune, înviaza întru nestricaciune” (I Cor. 15,
36-42).
„Mortii Tai vor trai si trupurile lor vor învia” (Isaia 26, 19). „Eu stiu ca
Rascumparatorul meu este viu si ca El, în ziua cea de pe urma, va ridica iar aceasta piele
a mea ce se destrama” (Iov 19, 25).
Consideram potrivita pentru încheierea acestui manunchi de citate scripturistice
reproducerea unei afirmari clare a învierii, care poate fi gasita de oricine vrea sa
înteleaga învatatura biblica despre acest subiect: „Fost-a mâna Domnului peste mine si
m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp de oase omenesti, si m-a
purtat împrejurul lor; dar iata oasele acestea erau foarte multe pe fata pamântului si
uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu am
zis: «Dumnezeule, numai Tu stii aceasta». Domnul însa mi-a zis: «Prooroceste asupra
oaselor acestora: Iata Eu voi face sa intre în voi duh si veti învia. Voi pune vine pe voi si
carne va creste pe voi; va voi acoperi cu piele, voi face sa intre în voi duh si veti învia si
veti sti ca Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci precum mi se poruncise. Si când am
proorocit, iata s-a facut un vuiet si o miscare si oasele au început sa se apropie, fiecare
os la încheietura sa. Si am privit si eu si iata erau pe ele vine si crescuse carne si pielea
le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului,
prooroceste duhului, prooroceste si spune duhului: Asa graieste Domnul Dumnezeu:
Duhule, vino din cele patru vânturi si sufla peste mortii acestia si vor învia!» Deci am
proorocit precum mi se poruncise si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multa de
oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (Iez. 37, 1-10)
Citatele de mai sus sunt foarte explicite si sunt suficiente pentru cei care vor sa
afle învatatura biblica despre viata de dupa moarte si sa gaseasca dovezi împotriva
teoriei reîncarnarii.
Nimic nu este mai potrivnica acestei rataciri decât Învierea lui Hristos. Totusi,
dusmanii adevarului nu s-au sfiit sa denatureze textul biblic pentru a-si apara ideile.
Cele mai cunoscute pasaje pe care le invoca ei sunt cele privitoare la Sfântul Ioan
Botezatorul – pe care îl considera reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, si la omul orb din
nastere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos: „Învatatorule, cine a pacatuit:
acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? (raspunsul la o asemenea întrebare poate sa
clarifice problema reîncarnarii – n.n.) Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii
lui, ci ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3)
Din acest pasaj, ereticii trag concluzia ca omul s-a nascut orb din cauza unor
pacate savârsite într-o viata anterioara. Dar daca aceasta ar fi fost situatia, atunci Hristos
ar fi raspuns simplu: „Omul acesta sufera din cauza pacatelor din viata pe care a trait-o
mai înainte.” Fiul lui Dumnezeu nu a mintit niciodata, nu avea de ce sa tagaduiasca
adevarul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împartasi oamenilor tainele mântuirii.
Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la aceasta problema,
permanent invocat de fanii teoriei reîncarnarii; cel privitor la Înainte Mergatorul
Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul: „Adevarat zic voua. Nu s-a ridicat între cei nascuti
din femeie unul mai mare decât Ioan Botezatorul. (…) Si daca voiti sa întelegeti, el este
Ilie, cel ce va sa vina…” (Matei 11, 11-14).
Textul este scurt si precis. „Cine poate contesta ca Sfântul Ilie s-a reîncarnat în
Ioan Botezatorul? Cum rastalmaceste Sfânta Traditie, care neaga reîncarnarea, aceste
cuvinte ale lui Hristos?” – se întreaba credinciosii murdariti de noroiul ratacirii.
Daca într-un singur fragment din Noul Testament s-ar gasi referiri favorabile
teoriei reîncarnarii, atunci ar fi clar ca învatatura Bisericii este potrivnica adevarului.
Dar înainte de a ne pripi sa afirmam asa ceva, sa vedem daca poate fi sustinuta teoria
reîncarnarii prin citatul anterior. În primul rând, înainte ca Sfântul Ilie sa se poata
reîncarna, el trebuia sa moara. Nu gasim nici o referire în Sfânta Scriptura privitoare la
moartea Sfântului Ilie. Gasim în schimb descrierea ridicarii sale la cer, într-un car tras
de cai de foc (în IV Regi 2, 11). Presupunând totusi ca Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în
Sfântul Ioan Botezatorul, înseamna ca pe Muntele Tabor, când în fata celor trei ucenici
ai Sai Hristos S-a schimbat la Fata, trebuia ca alaturi de Sfântul Prooroc Moise sa îl
vada pe Sfântul Ioan Botezatorul, si nu pe Sfântul Ilie. Doar Sfântul Ioan, fiind mai
mare decât toti cei nascuti din femeie, era mai mare si decât Sfântul Ilie, si nu avea de
ce sa îsi ascunda identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos. Si daca în ultima reîncarnare
fusese Sfântul Ioan, nu avea cum sa se arate ca Ilie.
Sfânta Traditie explica pasajul scripturistic de mai sus prin faptul ca Mântuitorul a
spus despre Sfântul Ioan Botezatorul ca este Ilie, aratând astfel harisma profetiei si
puterea propovaduirii adevarului cu care a fost înzestrat, vrând sa îi convinga pe ucenici
de importanta mesajului Înainte-Mergatorului.
Cei care cred ca au gasit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnarii nu mai
au cum sa nege faptul ca s-au înselat. Asa se înseala toti cei care, fara a citi cu atentie
cuvintele Evangheliei, se grabesc sa interpreteze anumite fragmente dupa propriile
cugete, sau mai bine zis dupa cum îi insufla diavolul. Acestia însa nu vor sa cunoasca
învatatura Sfintei Scripturi, ci numai sa gaseasca în ea argumente pentru propriile
rataciri. Caci daca ar vrea sa se împartaseasca de adevarul Evangheliei, atunci ar
întelege ca fiecare om are de trait pe pamânt o singura viata, si ca toti mortii vor învia.
Cu mult mai grava este ratacirea celor care cred în reîncarnare atunci când sunt
preoti, si când încearca sa gaseasca anumite puncte de legatura între aceasta erezie si
învatatura Bisericii. Este foarte mic numarul clericilor ortodocsi (sau mai bine-zis exortodocsi)
molipsiti de acest virus. Dar în ceea ce priveste clericii catolici, situatia este
mai grava. Deschiderea are loc la mai multe nivele, de la cel al cochetarii cu aceasta
idee pâna la cel al justificarii teologice. Din clipa în care se accepta posibilitatea
reîncarnarii, chiar numai ca o ipoteza demna de luat în seama, ne aflam departe de
predaniile Sfintilor Parinti; si ne aflam aproape de cel care seamana îndoiala, de
diavol…
„Problema pe care Biserica o are în privinta reîncarnarii este ca, potrivit cu
aceasta doctrina, unicitatea persoanei pare eliminata, deoarece la fiecare noua nastere
eul devine un alt individ care nu-si mai aminteste nimic despre cel precedent, afirma
parintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiana din Roma. Ramâne atunci sa ne
întrebam care este nucleul autentic al personalitatii: trupul sau sufletul care traieste în
el? Mai este apoi înca o problema: reîncarnarea prevede la sfârsit un fel de reînviere,
pentru ca parcurgând drumul renasterilor eu ma eliberez de necesitatea de a ma mai
reîncarna si intru în absolut. În felul acesta se înlatura, într-un anumit sens, mediatiunea
lui Hristos, întrucât omul se mântuieste prin reîncarnare, adica prin sine însusi,
nemaiavând nevoie de nimeni.
Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însa daca reîncarnarea nu poate fi
pusa în armonie cu Biserica catolica interpretând-o ca pe un fel de desavârsire, în
întelesul pe care noi, catolicii, îl dam Purgatoriului, care printre altele înseamna tocmai
desavârsire. (…) Personal sunt interesat de problema reîncarnarii, întrucât foarte multi
oameni din lume cred în ea: e vorba de milioane de persoane, si noi trebuie sa ne aflam
în dialog cu ele, pentru a încerca sa ne recuperam credintele comune, care sunt mai
numeroase decât credem” [29; 108].
Si înca o pozitie asemanatoare, apartinând purtatorului de cuvânt al
Arhiepiscopului anglican din Canterbury: „Acesta nu este un subiect asupra caruia
exista pareri crestine oficiale. Asa cum probabil stiti, cu mult timp în urma Biserica a
respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au aparut dovezi care sa impuna
reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur ca, daca vor aparea astfel de dovezi, acestea
vor fi luate în discutie; dar, pentru moment, cele care exista trebuie puse cel putin, în
categoria «nedovedit»” [32; 155].
Iata doua idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar daca Biserica s-a
pronuntat cu timp în urma împotriva unor erezii, astazi nu mai exista «pareri oficiale»
privitoare la acestea; si daca vor aparea dovezi care sa contrazica învatatura Bisericii,
aceasta ar putea fi ajustata.
O astfel de abordare a problemei este caracteristica celor care s-au îndepartat de
Sfânta Traditie. În numele gasirii unei punti catre milioanele de oameni aflati în ratacire,
în numele gasirii unor îndoielnice „credinte comune”, se deschid usile ratacirii. Iar
acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o gramada de dovezi favorabile
reîncarnarii, dovezi care celor slabi în credinta le arata ca învatatura Bisericii este
gresita.
Iata un exemplu: o fetita indianca sustinea ca îsi aducea aminte ce i s-a întâmplat
în viata anterioara, în care a trait sub numele de Sudha: „«La 5 octombrie 1978, pe când
fetita mea avea un an, sotul meu si cu infirmiera m-au ucis. M-au strangulat…. ». Glasul
micutei Meenu e plin de groaza în timp ce evoca din nou scena, ochii i se umplu de
lacrimi. Dar amintirile nu se opresc aici: pentru a face sa dispara cadavrul, cei doi
amanti l-au pus într-o lada, pe care apoi au încarcat-o într-un tren cu intentia de a o
arunca în Gange, atunci când trenul avea sa treaca peste fluviu. Dar diavolul si-a vârât
coada: cazând din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost vazuta si
deschisa. Astfel cadavrul a fost descoperit si doctorul a fost condamnat pentru
omucidere la închisoare pe viata. Dincolo de întâmplarea povestita în toate amanuntele
ei, Meenu a dat multe detalii în legatura cu viata ei precedenta: de pilda, numele tatalui
ei si a altor membri ai familiei. Povestea s-a raspândit si a ajuns astfel si la urechile
tatalui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru a o cunoaste pe fetita în
care nefericita lui fiica se reîncarnase. Meenu l-a recunoscut pe data, l-a îmbratisat si de
atunci s-a atasat de el spunându-i tata.
Ulterior micuta a fost dusa la Kampur si, pe când strabateau podul peste Gange, ea
a indicat cu precizie locul în care cazuse lada care continuse cadavrul «sau». La Kampur
a gasit singura strada si casa unde a recunoscut pe mama, pe frati, pe cumnata, pe
diferite rude si prieteni, precum si obiectele sale personale, hainele si chitara la care în
cealalta viata îi placuse sa cânte” [29; 94].
Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Multi dintre cei care sustineau
ca si-au adus aminte anumite lucruri din vietile anterioare, în stare normala sau de
hipnoza, nu erau capabili sa spuna amanunte precise privitoare la locurile în care
sustineau ca au trait.
Referitor la „amintirile” împrospatate prin hipnoza exista anumite suspiciuni
serioase: „informatiile furnizate de catre personalitatile evocate din «vieti anterioare»
sunt dependente de cunostintele existente la momentul respectiv (data regresiei
hipnotice) în cultura mondiala. În multe cazuri, desi informatiile survenite pe aceasta
cale concorda cu realitatea, prin descoperiri ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbra
de îndoiala asupra veridicitatii «vietilor anterioare». În lucrarea lui Ian Wilson –
Reincarnation – sunt aduse în discutie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se refera
la o «personalitate» ce a trait în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a
da numele folosit pe atunci pentru resedinta faraonului – conform descoperirilor recente
acest nume fiind No – «egipteanul» folosea numele Teba, dat de greci mult mai târziu.
Totodata, se stie ca în Egiptul antic numele faraonilor nu era însotit de numeralele
ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în secolul trecut, pentru
claritate istorica. (…) Un alt caz a desemnat o personalitate ce a trait în America de Nord
în secolul al XI-lea, fiind martor al invaziei vikingilor. În descrierea data acestora, ei
purtau coifuri cu coarne. Desi aceasta este o cunostinta comuna pentru multi, mai recent
s-a descoperit ca vikingii nu foloseau asemenea coifuri în lupta, decât în ritualurile
religioase. În lupta foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunostintele avute de
persoana supusa regresiei hipnotice au conditionat mesajul personalitatii evocate din
urma cu noua secole. Aceste fapte ne demonstreaza ca «personalitatile anterioare»
depind în mare masura de cea actuala, stârnind serioase îndoieli asupra veridicitatii
metodei” [64; 189].
Pe cât de multa reclama i se face hipnozei, a carei obiectivitate e considerata de
necontestat de catre sustinatorii ei, pe atât de putin sunt cunoscute criticile legate de
acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist american care a avut mai mult de 500 de
pacienti carora le-a aplicat tehnica de hipnoza regresiva, constata ca amintirile
subiectilor erau inexacte chiar si în ceea ce privea evenimente normale din viata
cotidiana. Cei hipnotizati combinau amintirile cu elemente imaginare: „De multe ori s-a
întâmplat ca oamenii sa nascoceasca tot felul de lucruri din dorinte, fantezii, vise,
lucruri de genul acesta… Oricine se ocupa de hipnoza si realizeaza acest tip de regresie
va descoperi ca de multe ori oamenii au o imaginatie atât de vie, încât vor inventa te
miri ce, doar ca sa fie pe placul hipnotistului” [60; 132-133].
Sustinând acelasi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetator al
experientelor de regresie hipnotica, observa ca „aceasta metoda este plina de riscuri, cel
mai mare dintre toate provenind din tendinta inconstienta a mintii omenesti spre fantezia
dramatica. Ceea ce apare prin hipnoza poate fi la fel de bine un vis despre o existenta
anterioara, pe care subiectul si-ar fi dorit sa o traiasca sau chiar crede, adevarat sau fals,
ca a trait-o… Un psiholog a dispus unui grup de subiecti în stare de hipnoza sa-si
aminteasca de o existenta anterioara; ceea ce s-a si întâmplat, fara absolut nici o
exceptie. Câteva dintre relatarile astfel obtinute includeau numeroase detalii chiar pline
de culoare, deosebit de convingatoare… Cu toate acestea, la o noua sedinta,
rehipnotizati fiind, fiecare membru al grupului a reusit sa lege toate detaliile atribuite
initial unei existente anterioare de surse normale: o persoana cunoscuta în copilarie,
scene dintr-un roman citit sau dintr-un film vazut cu ani înainte, etc” [60, 133].
Desi unii considera ca în marea majoritate „amintirile” din vietile anterioare sunt
doar rod al imaginatiei, altii considera ca precizia relatarilor infirma aceasta supozitie;
M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veridicitatii relatarilor respective.
Jean Prieur, un cercetator al cazurilor de asa-zisa amintire a vietilor anterioare
observa ca „reîncarnarea maguleste eul persoanelor care se simt dezamagite de o viata
prozaica. Au trait mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în India, în Tibet (tari
binecunoscute si despre care stim oricând câte ceva), dar niciodata în Choresmia, în
Atropaten, în Arachozia, tinuturi adevarate, dar cunoscute doar de eruditi. Au fost
mereu florentini, dar niciodata masageti, au fost aragonezi, dar niciodata cherusci. Dar
masagetii si cheruscii au existat cu adevarat. De ce nu s-ar reîncarna?” [18; 294].
Ne-am îndepartat putin de cazul micutei Meenu: aici nu ne aflam în fata unei
sarlatanii. Cum putea aceasta fetita sa cunoasca atâtea amanunte despre viata Sudhei,
daca nu era ea însasi reîncarnarea acesteia?
Raspunsul corect poate fi dat de catre cei care cunosc temeinic atât învatatura
Bisericii cât si cazuistica manifestarilor diavolesti, asa cum apare ea în Vietile Sfintilor.
Aici vedem ca, posedati de diavol, unii oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au
învatat niciodata; ca spuneau o sumedenie de lucruri din vietile celor de lânga ei, pe care
numai daca ar fi fost de fata le-ar fi putut afla. Dar tot aici vedem cum, dupa repetate
slujbe de exorcizare, acestia s-au tamaduit; si au uitat limbile în care diavolul vorbea
prin gura lor, si si-au pierdut iscusinta de a spune amanunte din trecutul celorlalti.
Dupa cum arata bogata experienta a luptei împotriva duhurilor întunericului pe
care o are Biserica, si dupa cum marturisesc într-un glas Parintii care traiesc în
vremurile noastre, în toate cazurile de „amintire a vietilor anterioare” nu avem de-a face
decât cu cazuri de posesie demonica. Chiar daca acest verdict pare prea simplist celor
dornici de explicatii paranormale, acesta este adevarul.
Sa amintim aici rezerva pe care o au chiar „maestrii” indieni (care fiind înselati de
diavol cred în reîncarnare, chiar daca din alte „motive”) fata de cazuistica careia i se
face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson:
„Toate cele trei sute de cazuri pe care le-ati studiat nu sunt argumente pentru
reîncarnare… Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învatatii din Sudul Indiei” [64;
195]. Desi ei nu îsi dau seama ca duhurile care intra în alte trupuri sunt ale dracilor, ci
cred ca sunt ale celor morti, iata ca pâna si unii maestri orientali sunt capabili sa observe
ca în aceste cazuri nu este vorba decât de posesie.
Vom argumenta aceasta afirmatie cu doua cazuri interesante, asemanatoare cu cel
al micutei Meenu: „Cazul Lurancy Vennum sugereaza o posesie si mai clara. Timp de
câteva luni, si rareori dupa aceea, personalitatea lui Mary Roff (care a murit când
Lurancy avea un an) a înlocuit total personalitatea fetitei, posedându-i trupul. Dupa
trecerea acelui timp Mary Roff s-a retras si copilul a revenit la normalitate. Câta vreme
ocupa trupul fetitei, Mary Roff pretindea ca a ocupat în mod temporar trupul disponibil
al fetitei Lurancy Vennum” [64; 195].
„În primavara anului 1954 un baiat indian pe nume Jasbir, în vârsta de trei ani si
jumatate, s-a îmbolnavit de variola si a intrat în coma, parintii sai crezând ca a murit.
Câteva ore mai târziu s-a trezit si apoi si-a revenit. Dupa câteva saptamâni, fiind
sanatos, avea un comportament total diferit. Pretindea ca este un brahman pe nume
Sobha Ram care a murit la vârsta de 22 de ani, în 22 mai 1954 (când s-a îmbolnavit
Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El spunea ca dupa ce a murit un sadhu (un
sfânt n.n.) l-a sfatuit sa intre în trupul lui Jasbir” [64; 194]. Jasbir nu putea fi
reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru simplul motiv ca cel din urma murise abia la trei ani
dupa nasterea celui dintâi. Jasbir a fost posedat de diavolul care se dadea drept Sobha
Ram exact asa cum micuta Meenu a fost posedata de cel care se dadea drept Sudha.
Ca o concluzie la aceasta cazuistica, putem afirma ca exista trei situatii:
– când avem de-a face cu o simpla sarlatanie, „amintirile” fiind rodul imaginatiei
(mai ales cele împrospatate prin hipnoza);
– când „amintirile” insuflate de diavol contrazic realitatea istorica sau cea
geografica;
– când „amintirile” sunt corecte din punct de vedere istoric si geografic, fiind
semn al unei posesiuni demonice partiale sau, mai rar, chiar totale.
Daca primele doua situatii nu pot justifica existenta vietilor anterioare, cel de-al
treilea caz – si singurul demn de atentie – este o piatra de încercare pentru cei a caror
credinta este slaba. Dar atunci când cineva este slab în credinta ar face mai bine sa
ramâna aproape de credinta Bisericii si a sfintilor, chiar daca ar avea oarecare îndoieli,
decât – având aceleasi îndoieli – sa îmbratiseze erezia (si acest sfat este valabil nu numai
în cazul credintei în reîncarnare, ci si în toate situatiile în care credinta se clatina).
Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne referim la
reîncarnare este diferentierea dintre modul în care este înteleasa aceasta de catre orientali
si de catre autorii new-age-isti. Un ex-parinte catolic, apostatul Francois Brune,
observa: „de fapt, curentele ezoterice occidentale moderne sunt în totala opozitie cu
aceste conceptii budhiste si foarte departe si de traditia hindusa. (…) Occidentul nu a
urmat orbeste conceptiile orientale. Diferentele culturale erau, fara îndoiala, prea
profunde. (…) În acest sistem (al lui Rudolf Steiner – n.n.) nu suntem deloc în contextul
unei purificari treptate de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevarata
îmbogatire a personalitatilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un
progres. (…) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca si aceea a lui Allan Kardec, este net hristica.
Hristos îsi asuma si rezolva în el consecintele cosmice ale tuturor greselilor noastre. În
afara de aceasta, el da fiecaruia forta necesara pentru a înfrânge povara karmei sale”
[17; 84].
Sub o aparenta recunoastere a importantei lui Hristos, autorii new-age-isti
raspândesc învataturi potrivnice credintei crestine. Si pentru ca reîncarnarea datorata
legii karmice, asa cum o înteleg orientalii, era o credinta prea rece si prea dura pentru a
putea fi acceptata în spatiul crestin, s-a trecut la aceasta alternativa mult mai atragatoare:
reîncarnarea ca urcus spre o noua treapta spirituala, ca îmbogatire în cunoasterea
adevarurilor eterne (trairea unei alte vieti pe pamânt nu mai este considerata o ispasire a
greselilor, ci o sansa de progres liber asumata).
La autorii new-age-isti apare si ideea trecerii de la un regn inferior catre un regn
superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la regnul uman si în cele
din urma la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o etapa necesara pentru ca
oamenii sa îsi înteleaga esenta divina, sa ajunga la stadiul de supra-oameni.
În conceptia neopagâna reîncarnarea viitoare nu are de ce sa apara ca ceva rau, câta
vreme este o poarta spre noi culmi spirituale. Si în fata clericilor care combat varianta
clasic-orientala a reîncarnarii (în care sufletul se tot reîncarneaza pâna îsi nimiceste orice
tentativa de a se manifesta, orice ramasita a personalitatii), new-age-istii se apara afirmând
ca reîncarnarea de care vorbesc ei este o învatatura care se încadreaza foarte firesc în
doctrina crestina.
Dar este foarte nepotrivit ca cineva sa afirme ca este crestin si ca în acelasi timp crede
în reîncarnare. Cele doua credinte se exclud reciproc. A fi crestin este un lucru esential si
înseamna a ramâne ancorat în învatatura Bisericii. A crede în reîncarnare înseamna a nu mai
putea spune nici macar „Crezul”, înseamna a nu mai astepta Învierea Mortilor. Înseamna a
fi ca acela despre care psalmistul spune ca „omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alaturatu-s-a
dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor” (Ps. 48, 12).
Reproducând un fragment din relatarea unei initieri în explorarea mistica a
timpului, vom vedea pâna unde poate merge prostia umana, sau mai bine-zis cum îsi
bate joc diavolul de cei care se considera prea întelepti pentru a mai lua în serios
învataturile Evangheliei:
„«Aminteste-ti de felul cum traiai ca peste», a sugerat Jean Houston la
Sacramento.
Aproape o mie de persoane… s-au aruncat pe jos si au început sa dea din
«aripioarele» lor de pesti, ca si cum s-ar fi deplasat prin apa.
«Noteaza ce simti când te deplasezi ca un peste. Cu ce seamana lumea ta, cum
suna, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pamânt», a reluat Houston,
facându-ne sa trecem prin stadiul de amfibie…
Apoi Houston a sugerat: «aminteste-ti complet ce traiai când erai reptila… unii
dintre voi au început pe urma sa zboare, altii sa se catere în copaci»… Sala s-a
transformat într-o adevarata gradina zoologica, cu tot felul de zgomote si de miscari
facute de mamifere primitive, maimute si primate.
Houston ne-a cerut apoi sa ne amintim de vremea când eram «oameni primitivi»
care tocmai sunt pe cale sa-si piarda blana protectoare si sa evolueze în oameni
moderni.
Acest exercitiu deja intens care ne luase mai mult de o ora s-a terminat prin
urmatoarea experienta culminanta: «acum vreau sa mergeti mai departe, pâna la
urmatorul stadiu al evolutiei voastre personale». Ne-am transformat într-o gramada de
oameni care sareau de bucurie, uneori singuri, altadata în grupuri, care în final si-au unit
cu totii mâinile si vocile. Impactul era electric…
Deveniseram o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine,
terapeuti, artisti, lucratori sociali, clerici, educatori, medici si surori medicale… (care)
umblau în patru labe, de-a valma unii peste altii, bucurându-ne si învatând din nou ceea
ce era ascuns profund în amintirile noastre” [37; 87-88].
Lasând la o parte caracterul delirant al acestui „show” new-age-ist, este interesant
de observat faptul ca, pe cât de usor unii oameni reproseaza Bisericii ca are o învatatura
„numai buna pentru adormit copiii”, pe atât de usor aceiasi oameni accepta învataturi
lipsite de ratiune mai ales pentru ca vin în contradictie cu învatatura crestina. De aici
însa nu se poate trage concluzia ca reîncarnarea este acceptata numai de catre gospodine
si surori medicale, sau chiar medici si educatori cu un nivel intelectual redus. Daca
unora manifestarile gen „Sacramento” li se par dubioase, simpliste sau chiar demonice,
îngerul întunericului le pune înainte o alta editie a credintei în reîncarnare, garnisita cu
explicatii atât de savante încât prefera sa se multumeasca cu faptul ca sunt partasi ai
unor înalte învataturi (chiar daca nu le înteleg).
Celor care prefera sa creada în reîncarnare desi vor sa se numeasca pe sine
crestini, prin gura Sfintilor Parinti care au propovaduit Învierea mortilor Hristos le
spune: „Sfântul Sinod Ecumenic a hotarât ca nimanui nu îi este îngaduit sa înfatiseze, sa
scrie sau sa alcatuiasca, nici (el însusi) sa gândeasca, nici sa învete pe altul o alta
marturisire de credinta. Cât despre cei care îndraznesc sa alcatuiasca o alta (marturisire
de) credinta, sa o înfatiseze altora spre învatatura, sau sa raspândeasca un alt Crez celor
care vor sa se întoarca la cunostinta adevarului de la ratacirile elinesti sau iudaicesti sau
de la oricare alta erezie, acestia, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie îndepartati
(episcopii de episcopie si clericii de cler), iar daca sunt monahi sau laici, sa se dea
anatemei” [2; 28].
Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnarii cu un cuvânt al Parintelui Simeon
Adrian: „Cei care cred în reîncarnare nu mai pot sa creada si în Înviere, în Hristos; sunt
pagâni, eretici sau atei si nu pot avea nici o împartasire cu Hristos, cu Biserica, facânduse
de bunavoie mostenitori ai iadului” [8; 54].
Despre libertatea de a fi robi destinului
„Au nu stiti ca celui ce va dati spre ascultare robi, sunteti robi aceluia caruia va
supuneti: fie ai pacatului, spre moarte, fie ai ascultarii, spre dreptate?” (Rom. 6, 16).
Problema libertatii umane este una dintre cele mai vechi probleme ale omenirii.
Caderea lui Adam s-a datorat unei întelegeri gresite a libertatii. Cu Adam a început seria
celor care si-au dorit sa îsi manifeste libertatea altfel decât a rânduit Dumnezeu. Nu este
o amenintare afirmarea faptului ca cei care îsi folosesc gresit libertatea, urmând greseala
lui Adam, se fac urmasi îndepartarii de Dumnezeu.
Nu putem aprecia corect starea de ratacire în care se afla omenirea contemporana
fara a ne apropia de întelegerea acestui mare dar pe care Dumnezeu l-a facut omului:
libertatea. Daca oamenii nu ar fi liberi, daca oamenii nu ar fi responsabili pentru faptele
lor, atunci nici rasplatirea si nici osândirea acestor fapte nu si-ar mai avea rostul.
Asa cum nu putem vorbi într-o limba straina fara a-i cunoaste cuvintele si
gramatica, asa cum nu putem intra într-o competitie fara a-i cunoaste regulile, asa nu
putem începe o viata crestina pâna când nu am înteles sensul libertatii pe care ne-a
daruit-o Dumnezeu.
Lumea contemporana fuge de responsabilitate. Nimeni nu mai vrea sa îsi
recunoasca propriile greselile, si fiecare încearca sa dea vina pe situatii exterioare. În
lumea de astazi au loc din ce în ce mai multe catastrofe naturale, dar nimeni nu vrea sa
observe în ele mânia lui Dumnezeu.
Parca nimic nu suna mai strain în gura omului secolului XXI decât cuvintele:
„miluieste-ma, Dumnezeule…”. Omul contemporan are o conceptie magica asupra
timpului. Trecerea timpului nu mai este privita ca având loc sub privirea atenta a
Dumnezeului celui Viu. Întâmplarea si destinul sunt doua dintre zeitatile tinute astazi la
mare cinste, chiar daca nimeni nu afirma ca se închina constient lor; dar multi oameni
refuza sa vada în propria viata rânduiala lui Dumnezeu. Omul oscileaza între aceste
doua zeitati: ori pune încercarile care îi sunt trimise de catre Dumnezeu pe seama
întâmplarii, ori pe seama legii implacabile dupa fapta si rasplata.
A recunoaste ca Dumnezeu te-a pedepsit pentru un anumit pacat înseamna a fi
capabil sa te smeresti. Mândria pentru omul de azi este însa virtute, si îi este parca peste
puteri sa îsi recunoasca în fata Domnului propriile slabiciuni si caderi. Este usor sa vezi
în necazurile pe care le întâmpini capriciile destinului. Aceasta nu implica nici o
schimbare a vietii, si nici o dificila ridicare din pacat. Consideram ca aici este una dintre
cauzele raspândirii conceptiei magice asupra trecerii timpului: în refuzul marii
majoritati a oamenilor de a-si aseza vietile dupa învataturile Evangheliei, motivul
principal fiind comoditatea.
Oamenii nu sunt constienti ce aleg atunci când cred în nemiloasa lege a karmei. Ei
Îl resping pe Dumnezeul care le iarta pacatele, Îl resping pe Dumnezeul care le poarta
de grija, si aleg o lege dura, dupa care orice rau sau orice bine facut de om se întoarce
înapoi exact cu aceeasi intensitate. Daca majoritatea oamenilor ar duce o viata curata, ar
avea un motiv (chiar daca superficial) pentru ca legea karmei sa li se para o lege buna.
Dar este usor de observat ca oamenii aleg mai lesne pacatul decât virtutea, si legea
karmei devine o lege cât se poate de dura.
Oamenii nu sunt constienti de maretia chemarii lor. Este litera moarta astazi
cuvântul Sfintilor Parinti cum ca „Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa devina
dumnezeu” (dumnezeu prin har, nu prin fiinta, caci aceasta nu este cu putinta). Oamenii
nu mai înteleg ca au fost creati pentru a trai în comuniune vesnica cu Facatorul lor. Din
pricina slabiciunii firii omenesti, a urmelor pacatului lui Adam asupra firii umane,
Însusi Hristos Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat si a primit crucea pentru pacatele noastre.
„Hristos ne-a iubit pe noi si S-a dat pe Sine pentru noi, prinos si jertfa lui Dumnezeu”.
(Efes. 5, 2)
Hristos S-a facut om pentru noi, cei slabi si pacatosi. Hristos S-a întrupat pentru
ca oamenii sa biruiasca în razboiul duhovnicesc si sa se sfinteasca. Nici o lege nu poate
covârsi dragostea nespusa a lui Dumnezeu pentru om. Pacatosii nu sunt condamnati, ci
sunt chemati la o viata noua. Pilda fiului risipitor este unul din cele mai bune rezumate
care se pot face Sfintei Scripturi.
Hristos a aratat oamenilor un nou mod de viata, i-a învatat ca adevarata împlinire
este nu de a sluji patimilor si poftelor, ci de a te darui în întregime lui Dumnezeu. În
locul iubirii de sine a asezat iubirea de aproapele, în locul mândriei a asezat smerenia.
„Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu, Ci S-a desertat pe sine, chip de rob luând, facându-se asemenea oamenilor,
si la înfatisare aflându-se ca un om, S-a smerit pe Sine pâna la moarte, si înca moarte pe
cruce”. (Fil. 2, 5-8)
Cu un astfel de Dumnezeu, cine si-ar mai putea dori sa fie adevarata legea
karmei? Cine ar voi sa stea departe de dragostea Sa?
Fiecare om este liber sa mearga pe calea mântuirii. Numai prin alegere libera
omul poate sa traiasca acoperit de puterea dumnezeiasca. Fara libertate nu poate exista
dragoste, nu poate exista bucurie.
Dumnezeu nu a îngaduit sa existe nici o conditionare exterioara pentru cei care
vor sa mearga spre El. Viitorul nu este decis dinainte. Nu exista predestinare. Dumnezeu
i-a facut omului acest mare dar al libertatii, si nu i-l va lua înapoi. Dumnezeu, fiind
Atotputernic, prevede, dar nu predetermina. Omul este cel care, folosindu-se bine sau
rau de libertatea sa, culege roadele acestei libertati.
Hristos ne-a aratat ce este de fapt libertatea, si ce anume ne face liberi: „Daca veti
ramâne în cuvântul Meu, sunteti cu adevarat ucenicii Mei; si veti cunoaste adevarul, si
adevarul va va face liberi” (Ioan 8, 32-33). Libertatea pe care ne-o arata Hristos nu are
nimic în comun cu libertatea de a pacatui. Libertatea la care ne cheama El este aceea de
a muri patimilor si poftelor si de a ne bucura de dragostea Sa.
„Unde sunt, dar, cei ce pun în fata dogmelor Bisericii tirania ceasului în care se nasc
oamenii si periodicitatea timpului? – îi întreaba Sfântul Ioan Gura de Aur pe cei care iscodesc
mersul planetelor pe bolta cereasca. Cine a mentionat vreodata ca S-a aratat un alt
Hristos, ca s-a mai petrecut un lucru ca acesta datorita periodicitatii timpurilor?
Pot sa spuna multi ca s-au scurs sute de mii de ani de la facerea lumii, dar aceasta
n-o pot nascoci. Despre ce alta periodicitate ne mai pot vorbi? N-a mai fost nici o alta
Sodoma, nici o alta Gomora, nici un alt potop. Pâna când va jucati vorbind de
periodicitatea timpurilor si de ceasul când se nasc oamenii?” [38; 854].
Negând cât se poate de ferm teoria predestinarii, negând influentele astrologice
asupra vietii oamenilor, este bine sa tinem totusi cont si de modul în care omul interactioneaza
cu mediul înconjurator. În aceasta privinta, Sfântul Ioan Damaschin scria:
„Noi spunem ca stelele nu sunt cauza celor care se întâmpla, nici a producerii celor care
se fac, nici a distrugerii celor care pier, ci mai degraba semne ale ploilor si schimbarii
aerului. (…) Calitatea aerului, însa, care rezulta din pricina soarelui, lunii si stelelor, da
nastere într-un fel sau altul la diferite temperamente, stari sufletesti si dispozitii. Dar
starile sufletesti fac parte din actele care sunt în puterea noastra; caci atunci când ele se
schimba sunt stapânite si sunt conduse de ratiune” [22; 58].
Sfântul Ioan Damaschin ne atrage atentia asupra faptului ca exista o anumita
influenta pe care mediul o are asupra psihicului uman. Faptul ca pe unii oameni ploaia îi
face sa se simta mai rau sau altora luna plina le creeaza tulburari de somn nu este o
problema metafizica, ci un fapt obisnuit. Ca si faptul ca influenta soarelui, în zilele de
activitate solara intensa, poate genera dureri de cap si ameteli (efectul radiatiilor fiind
din ce în ce mai puternic pe masura ce grosimea stratului protector de ozon care
înconjoara pamântul scade).
Astrologii, care cauta ca prin orice mijloace sa atraga noi „clienti”, nu se sfiiesc sa
profite de aceasta influenta a mediului si sa ofere acestora diferite „harti” ale variatiei
comportamentale. Dar influenta aceasta (care nu are nimic ocult în ea, ci este studiata
stiintific) nu este responsabila pentru faptele oamenilor. Întotdeauna omul este deasupra
acestei influente si este liber sa faca lucruri bune sau rele. Este o lasitate ca omul sa dea
vina pe ploaie sau pe soare în loc sa recunoasca ca a ales în cunostinta de cauza sa faca
un anumit lucru.
Nu putem crede în acelasi timp ca suntem liberi sa alegem virtutea sau pacatul, si
totodata ca vietile noastre sunt predestinate. Unul dintre cele mai importante motive
pentru care Biserica a condamnat formele de ghicit este tocmai acela ca viitorul nu îl
stie nimeni în afara de Dumnezeu.
Când va fi sfârsitul lumii nimeni nu stie, „nici îngerii din ceruri, nici Fiul (dupa
firea omeneasca, caci ca Dumnezeu stie tot – n.n.), ci numai Tatal” (Matei 24, 36). La
fel este si cu orice alt moment din viitor: nu este dat oamenilor sa îl cunoasca (si nici
dracilor). Oricând Dumnezeu poate zadarnici planurile omenesti sau planurile diavolilor
de a interveni în vietile oamenilor.
Abia când cunoastem dragostea lui Dumnezeu întelegem marele dar al libertatii. Tot
atunci pricepem ca viitorul nostru nu îl poate cunoaste nimeni în afara de Dumnezeu, ca
depinde numai de noi si de modul în care stim sa raspundem chemarii pe care ne-a facut-o
Dumnezeu: aceea de a ne bucura în vesnicie de dragostea Sa.
35
Apocalipsa contemporana
„Am vazut cer nou si pamânt nou. Caci cerul cel dintâi si pamântul cel dintâi au
trecut; si marea nu mai este.” (Apoc. 21, 1)
Unul dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care oamenii apeleaza la diferiti
ghicitori sau iau în serios diferite profetii catastrofale este obsesia sfârsitului lumii.
Omenirea se confrunta cu o decadere spirituala care se accentueaza din zi în zi. Se
poate spune ca plaga pacatului se extinde într-un proces ireversibil. Si oamenii ajung la
convingerea ca Dumnezeu nu va mai putea rabda pentru multa vreme atâta desfrâu,
atâta cadere.
Chemarea de la sfârsitul Apocalipsei – „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20), se
transforma într-un disperat „Dumnezeu va veni sa pedepseasca!”.
Daca în primele secole ale Bisericii a Doua Venire era asteptata cu încordare de
catre crestinii care îsi doreau sa se uneasca pentru vesnicie cu Hristos, încetul cu încetul
aceasta asteptare s-a transformat în panica si tulburare.
Pe cât este de contrar ideii pacifiste de Era a Varsatorului ideea unui sfârsit
apocaliptic, pe atât de bine coexista aceste idei în mentalitatea contemporana. Pentru ca
omul, oricât ar încerca sa se pacaleasca cu ideea unei ere înfloritoare, vede în jurul sau
din ce în ce mai mult dezastru. Daca toti oamenii ar crede ca vom intra într-o epoca de
aur atunci nimeni nu ar mai cumpara carti si reviste despre Apocalipsa. Dar despre acest
subiect se tiparesc si se cumpara materiale în tiraje enorme, lucru care dovedeste
interesul din ce în ce mai ridicat al oamenilor fata de ceea ce va veni.
O istorie a Frantei descrie atmosfera tensionata din preajma anului 1000:
„Existenta oamenilor era sumbra, mizerabila si barbara. De altfel, credinta în sfârsitul
lumii, credinta care parea justificata de ciumele, foametea, calamitatile de orice fel care
bântuiau Europa, raspândea o spaima universala. Totul era înghetat în asteptarea zilei
fatale, toate afacerile fusesera suspendate; nu mai era nici o speranta de viitor. Lumea îsi
regasea o înnoita fervoare religioasa, se îngramadea în manastiri, îsi dona proprietatile
Bisericii. Din toate partile se auzea acelasi tipat lugubru: «Sfârsitul lumii se apropie!»”
[54; 17].
În preajma anului 2000 situatia nu a fost chiar atât de apasatoare. Totusi,
apropierea acestui an a generat o psihoza apocaliptica care nu a trecut nici la începutul
anului urmator.
Tot felul de calcule, care de care mai precise, încearca sa stabileasca când anume
va veni sfârsitul. Dar nimeni nu poate sa afle când va veni sfârsitul; chiar daca sunt
unele semne cum ca ar fi aproape. Însa indiferent când va veni, crestinii trebuie sa fie
pregatiti duhovniceste pentru acest moment. Fara a intra în panica, fara a se lasa prada
deznadejdii, crestinii trebuie sa înteleaga ca timpul este în mâinile lui Dumnezeu. Si ca
la „plinirea vremii” Hristos va veni nu pentru a-i pedepsi pe cei care i-au fost
credinciosi, ci pentru a-i face partasi bucuriei vesnice.
Sa nu se creada ca falsii profeti care vestesc sfârsitul lumii ar tulbura planul
satanic de asteptare a Noii Ere. Diavolul nu are nici un interes ca oamenii sa fie fideli
doar unei singure conceptii despre viitor, ci interesul lui este ca oamenii sa fie cât mai
îndepartati de punctul de vedere al Bisericii. Orice abatere, cu cât stârneste mai multa
confuzie, cu atât îi este mai placuta. Sau, mai exact, chiar daca diavolul ar vrea ca toti
oamenii sa astepte venirea Noii Ere, pe cei pe care nu reuseste sa îi amageasca prin
ispita „pacii acestei lumi” încearca sa îi sperie cu profetii apocaliptice îngrozitoare (la
aceasta rubrica intra si binecunoscuta „psihoza a cataclismelor”: tot soiul de initiati
emana „previziuni” asupra unor diferite calamitati, mai ales cutremure, „previziuni”
care îi sperie pe oamenii creduli si le induc spaime ale caror urmari asupra psihicului se
tamaduiesc greu).
„Profetiile” despre sfârsitul lumii sunt cât se poate de variate, diavolul adaptândusi
mesajul în functie de mai multe caracteristici între care, la loc de cinste, se afla si
spatiile geografice pregatite sa devina locurile de izbavire în care se va arata puterea
„dumnezeiasca”. Exista în lume mai multe astfel de „profetii” despre locurile în care sar
putea întemeia Noul Ierusalim, si nu putini sunt cei care sunt foarte convinsi ca
traiesc în spatiul predestinat de Dumnezeu pentru o misiune spirituala de importanta
mondiala.
Cea mai celebra dintre ratacirile de acest gen care s-au raspândit cu mare succes în
România este cea care are la baza asa-numitele „profetii ale lui Sundar Singh”. Ideile
principale ale acestui text sunt urmatoarele: „România va trece prin mai multe faze de
transformari spirituale, devenind în cele din urma, gratie spiritualizarii sale, un veritabil
focar spiritual (…) Se va numi «Noul Canaan», iar Bucurestiul se va transforma într-un
centru spiritual al acestuia (…) Bucurestiul va fi considerat «Noul Ierusalim pamântesc»
(…) Asa precum a ales Mântuitorul Isus pe iubitii Sai apostoli din Galileea, cea mai
înapoiata provincie din acea vreme, însa cu cea mai dârza credinta, pe acelasi
considerent a ales si Tara Româneasca si poporul român, sa fie altar de viata pilduitoare
(…) Canalul Marea Neagra – Dunare va functiona normal, precum si canalul Dunare –
Bucuresti, ceea ce va permite vapoarelor de mare tonaj sa mearga pâna la Cetatea
Minunata, acestea fiind lucrari din Plan Divin care se vor realiza fulgerator” [47; 312].
Aceste profetii au fost primite cu deosebita receptivitate de catre românii care au
gasit în ele ecoul unor aspiratii de factura mesianica. Nu putini au fost cei care, dupa ce
le-au citit cu mândrie, au raspândit mai departe „vestea cea buna” a faptului ca Noul
Ierusalim va fi în tara noastra. Demersul lor este justificat în masura în care daca întradevar
viitorul ar fi rezervat Bucurestiului cinstea de a fi Noul Ierusalim, atunci ar fi
fost normal ca toata suflarea româneasca sa graviteze în jurul acestor profetii.
Formula introductiva a fost de mare efect: „Acum când fac cunoscute aceste
profetii, daca as fi român de origine, probabil ca as putea fi învinuit de partinire
nationala, iar daca as fi european din continuitatea latina, ar exista fara îndoiala unele
motive sa fiu judecat într-un fel omenesc, cu patima omeneasca. Însa, deoarece sunt
indian luminat prin intermediul lui Isus Hristos si ferm stabilit în credinta crestina, pot
vorbi acum cu toata usurinta încredintându-va ca acum nu fac altceva decât sa exprim
voia lui Dumnezeu” [47; 313].
Sundar Singh, despre care se sustine ca ar fi autorul profetiilor, este cel mai
celebru caz de convertire de la hinduism la crestinism. Fara a discuta trecerea de la
pagânismul hindus la crestinismul de coloratura neoprotestanta (desi a primit botezul la
anglicani, Sundar Singh s-a aratat deschis fata de toate gruparile „crestine”, fiind
reticent numai fata de Biserica Catolica) si fara a analiza originea „minunilor” la care a
fost martor, sunt importante trei elemente: daca Sundar Singh era în masura sa faca
profetii despre sfârsitul lumii, daca profetiile despre tara noastra îi apartin sau nu, si
daca aceste profetii – chiar daca nu îi apartin lui Sundar Singh – se pot împlini.
Din punct de vedere ortodox, o persoana poate avea darul înainte-vederii numai
daca pastreaza si marturiseste dreapta-credinta, si atunci nimic din ceea ce va profeti nu
are cum sa fie strain sau potrivnic Sfintei Traditii sau Sfintei Scripturi. Orice manifestari
asemanatoare ale persoanelor care nu sunt madulare ale Trupului lui Hristos sunt de o
37
provenienta îndoielnica. Deci, chiar daca aceste texte i-ar fi apartinut lui Sundar Singh,
nu era normal ca drept-credinciosii sa se aplece cu interes asupra lor.
La a doua problema raspunsul este cât se poate de simplu: cu siguranta profetiile
nu îi apartin lui Sundar Singh. O dovada în acest sens este ca desi în text se face referire
la vestea pe care o aduce poporului român – argumentând ca nu are nici un motiv sa îl
laude de prisos, Sundar Singh nu a facut niciodata publica o astfel de profetie. Nici în
conferintele pe care le-a tinut în toata lumea, nici prin scrisul sau (si interesul pe care l-a
manifestat fata de tara noastra a fost atât de mare încât, desi a predicat si prin Europa, la
noi nu s-a ostenit sa ajunga).
Nimic din ceea ce a scris Sundar Singh nu contine vreo referire la viitorul
mesianic al României. Cei care au alcatuit aceste profetii le-au raspândit sustinând ca
Sundar Singh a vrut ca ele sa fie cunoscute doar de catre un cerc restrâns de initiati. Dar
atunci de ce se adreseaza poporului român si nu doar acelor initiati? De ce nu poate fi
dovedit faptul ca îi apartin lui Sundar Singh, daca acesta ar fi vrut sa fie purtatorul
„cerescului” mesaj adresat poporului nostru?
Oricine cunoaste „profetiile” si în acelasi timp cunoaste si ceva despre
personalitatea lui Sundar Singh îsi da seama ca acesta nu putea redacta astfel de profetii.
El sustinea atât în conferinte cât si prin scrisori particulare ca sfârsitul lumii va fi asa
cum este prezentat de Apocalipsa Sfântului Ioan si nu altfel. Sfânta Scriptura arata ca
Noul Ierusalim se va arata cu mare slava abia dupa ce „Cerul cel dintâi si pamântul cel
dintâi au trecut” (Apoc. 21, 1). Adica dupa ce despre orasul Bucuresti se va vorbi la
timpul trecut.
Aceasta nepotrivire fundamentala între ceea ce arata Sfânta Scriptura si ceea ce
arata aceste „profetii” este o conditie necesara si suficienta pentru a dovedi falsitatea
celor din urma. Duhul Sfânt care a inspirat Sfânta Scriptura nu putea sa insufle pe
cineva sa profeteasca lucruri potrivnice acesteia. Nu încape îndoiala ca aceste falsuri
sunt ticluite de amagitorul diavol si de cei care îl slujesc.
Cei care au compus „profetiile” au speculat faptul ca falsul va fi observat destul
de greu, ca punând înaintea oamenilor povestea vietii unui hindus convertit (poveste
care are anumite asemanari cu literatura hagiografica), lumea va trece cu vederea
autenticitatea profetiilor.
Asa a si fost. Profetiile au avut parte de o primire foarte calduroasa, caci au zgândarit
orgolii nationaliste, si printr-o amagire de coloratura mesianica au creat impresia unui rost
(altul decât cel real) pentru care necazurile prin care trece poporul nostru merita sa fie
înfruntate.
Oriunde au aparut sau vor mai aparea profetii similare, în „Sfânta Rusie”, în
Grecia sau în alte parti ale lumii, astfel de profetii trebuie combatute cu pricepere si fara
sovaiala. Ele încurajeaza conceptia conform careia daca la sfârsitul lumii te vei afla în
locul „sfânt”, atunci sansele ca Dumnezeu sa te mântuiasca sunt foarte mari, chiar daca
pacatele personale sunt nenumarate.
Credinciosii trebuie sa stie ca atunci când va veni sfârsitul lumii nu va exista nici
un loc special de izbavire în afara Bisericii. Toti cei care îsi pun nadejdea în Noul
Ierusalim pamântesc vor fi facuti de rusine, si nimic nu îi va putea feri de urgia Celui ce
va veni sa judece viii si mortii.
Sfântul Nicolae Velimirovici spunea: „Vedem si noi multe semne care au fost
prezise de catre Domnul Iisus; nu suntem orbi.7 Asta însa nu ne da dreptul sa hotarâm
7 Si vedem si semne care au fost prezise de catre sfintii si cuviosii Bisericii. Unul dintre cele mai clare
este cel privitor la preconizata intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, intrare care dupa mai multe
profetii va însemna sfârsitul Athosului si va fi semn al sfârsitului lumii. Pâna acum câtiva ani acest
moment nu parea sa fie prea aproape de noi. Dar „Parlamentul european […] cere ridicarea interdictiei
care împiedica accesul femeilor pe muntele Athos din Grecia, zona geografica de 400 km2 unde accesul
acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în 1045 de catre calugarii celor douazeci de manastiri
ziua sfârsitului lumii, si cu atât mai putin sa ne dorim înmultirea raului în lume. Caci o
data cu înmultirea raului se înmulteste si numarul nedreptilor ce îsi pierd sufletul. Iar
noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie sa dorim ceea ce doreste si Tatal nostru Ceresc, si
anume ca toti oamenii sa se mântuiasca. Marea n-are decât sa se clatine, si pamântul sa
se cutremure, si stelele sa cada; noi trebuie sa stam netulburati, încredintându-ne voii
celei bune a Facatorului si dorind binele tuturor fapturilor omenesti” [67; 115].
Este clar ca, în cele din urma, sfârsitul lumii va veni. Dar crestinii nu au de ce sa îl
astepte cu spaima. Celor ce au crezut cu adevarat în Hristos sfârsitul le va fi spre
împlinire, spre bucurie vesnica în dragostea lui Dumnezeu. Crestinii nu trebuie sa se
teama ca vine sfârsitul, nu trebuie sa se molipseasca de disperarea sectantilor a caror
propovaduire nu are în centru dobândirea raiului si unirea cu Hristos, ci spectacolul
apocaliptic.
Cei care se gândesc ca sfârsitul este departe, ca va veni abia peste câteva sute de
ani, sa reflecteze asupra faptului ca desi nu vor prinde cu toti sfârsitul lumii, totusi de
propriul sfârsit nu îi va scapa nimeni. Si daca vrajmasul încearca sa substituie cugetarea
la moarte, cugetare datatoare de pocainta, cu „cugetarea” la înspaimântatoarea Apocalipsa,
noi sa zadarnicim planurile sale si sa cugetam la propriul sfârsit; acesta va fi,
vrem sau nu, mica noastra Apocalipsa de care nimeni nu are cum sa ne scape.
ale regiunii, decizie care violeaza astazi principiul universal recunoscut al egalitatii genurilor, al nondiscriminarii,
ca si legislatia comunitara asupra egalitatii, precum si dispozitiile relative la libera circulatie
a persoanelor în cadrul UE” –extras din Procesul Verbal al sedintei din 15 ianuarie 2003 privind
prezentarea raportului referitor la situatia drepturilor fundamentale în Uniune www.europa.eu.int [21;
266]. Recunoastem în acest text duhul împaratilor romani care prigoneau credinta crestina, chipurile spre
binele imperiului. Chiar daca momentan aceasta intrare a fost întârziata (din cauza rezistentei grecilor),
totusi îndraznim sa credem ca acest refuz a fost prevazut, dar ca totusi vrajmasul diavol a vrut sa
porneasca pe fata lupta împotriva spiritualitatii athonite si implicit a Ortodoxiei. Trebuie sa avem ochii
mintii deschisi si sa întelegem ca cine vrea intrarea femeilor în Athos vrea surparea acestui Munte
binecuvântat. Si ca cine vrea surparea Athosului vrea îngenuncherea Ortodoxiei.
39
Fenomenul O.Z.N.
„Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Facusem Miezonoptica si eram pe la
sfârsitul Utreniei, când deodata aud: buf, buf, buf! Se cutremura pamântul. Eu am iesit
sa vad ce se aude, dar când am deschis usa la bordei am vazut afara o lumina mare si
în lumina, o masina de alama cu multe roti. Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari,
pe jumatate albi si pe jumatate negri, care numai atât a zis apasat: «Ce cauti aici?»”
Parintele Cleopa Ilie [80, 102-104].
În vremurile noastre planeaza un mare semn de întrebare asupra controversatului
subiect O.Z.N.: „Cât de reale sunt contactele cu extraterestri? Cine sunt ei? Oare poate
fi cineva atât de limitat încât sa creada ca suntem singura planeta unde exista viata?” –
se întreaba unii. Numai galaxia noastra, una dintre nenumaratele galaxii ale universului,
are peste 100 de miliarde de stele. Dupa unele statistici, sansele sa existe si alte
civilizatii sunt foarte mari. Oare cu ce ne-ar fi afectata credinta daca am tine cont si de
mesajele binevoitoare ale celorlalti? Si daca întâlnirile cu extraterestri ofera date
fundamentale pentru progresul spiritual al umanitatii, oare nu este mai bine sa parasim
pozitia crispata si învechita potrivit careia tot ce este diferit de învatatura clasica a
Bisericii vine de la diavol?
Mihail Gorbaciov, una dintre personalitatile cheie ale politicii mondiale, afirma
cât se poate de ferm: “Fenomenul O.Z.N. exista si el trebuie tratat cu atentie” [30; 29].
Ce rost ar avea sa ignoram aceasta realitate si sa ne ascundem capul în nisip, precum
strutul?
Unii considera ca asistam la o adevarata invazie extraterestra; nu în sensul
obisnuit al cuvântului, nu la o invazie de genul celor prezentate în filmele S.F., în care
tot felul de fiinte ciudate vor sa distruga sau sa cucereasca Planeta albastra. Pozitia lor ar
putea fi rezumata în cuvintele: „Asistam la o invazie în viata de zi cu zi a omului
modern: la televizor, filme despre extraterestri, în ziare si reviste, articole incitante de
acest gen. Cine nu crede ca exista extraterestri risca sa fie considerat habotnic, precum
sunt cei care se îndoiesc de faptul ca au existat dinozauri si brontozauri”.
Impactul enorm al fenomenului s-a datorat mai ales campaniei mediatice de care a
avut parte, si exploziei de informatii venind din domeniul S.F.-ului. S-au realizat sute de
filme, s-au scris mii de carti, au aparut o sumedenie de reviste de specialitate. Ba, mai
mult, senzationalele stiri despre ultimele “contacte” fac deliciul emisiunilor de stiri si
împânzesc presa.
Astazi filme ca E. T. – extraterestrul, 2001- Odiseea spatiala, seria Razboiul
stelelor sau serialul Star Trek sunt la fel de vizionate ca în perioada în care au fost
difuzate pentru prima oara. De la revistele pentru copii mici pâna la desenele animate si
pâna la cartile marilor autori S.F. gasim aceeasi goana dupa senzational. Patronii massmediei
au vazut ca “fenomenul” se vinde bine. Si investitiile mari în aceasta directie au
adus câstiguri fabuloase.
Una dintre directiile în care s-a manifestat efectul filmelor S.F. a fost rapida
raspândire a cultului Jedi. Totul a pornit de la un e-mail trimis initial unui mare numar
de fani ai science-fiction-ului, în care acestia erau rugati ca la recensamânt sa se declare
ca fiind de religie Jedi. S-a ajuns ca de exemplu în Australia peste 70000 dintre cei
recenzati sa declare o astfel de apartenenta. Chris Brennan, presedintele Societatii Star
Wars din Australia, era de parere ca dintre acestia numai 5000 formeaza un nucleu
puternic, iar restul au facut o astfel de alegere numai ca sa se distreze. Chiar daca în
Australia Oficiul de Statistica nu a prevazut o rubrica speciala pentru acesti adepti, în
Anglia si în Noua Zeelanda la rubrica religie exista optiunea oficiala „cavaleri Jedi”. În
conformitate cu optiunile democratice, blasfemia a fost luata în serios.
Putem vorbi despre o invazie extraterestra? Doctorul Jacques Valee, unul dintre
cei mai reputati si mai impartiali cercetatori ai fenomenului O.Z.N., constata ca „fiecare
val de O.Z.N.-uri are un impact social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi
de tineri sunt atrasi pâna la fascinatie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice
si para-psihice, de noi frontiere ale constiintei. Apar mereu pe aceasta tema sumedenii
de carti si articole care modifica în profunzime mentalitatile si întreg spatiul cultural în
care traim” [59; 144].
Putem vorbi deci despre o invazie extraterestra? Raspunsul vom încerca sa îl dam
la sfârsitul acestui articol. Dar pâna atunci vom observa ca, dintr-un anumit punct de
vedere, putem vorbi de o invazie prin filmele si serialele care fascineaza milioane de
spectatori, prin cartile si articolele pe marginea acestui subiect sau prin emisiunile în
care diversi martori relateaza întâlniri de gradul III. Se poate observa o schimbare.
Sociologii pot confirma: fara contactele cu extraterestri (indiferent daca sunt reale sau
iluzorii), si mai ales fara efectele directe si indirecte ale promovarii acestui subiect,
peisajul spiritual contemporan ar fi cu totul altfel8.
Monseniorul catolic Corrado Balducci (în interviul care i-a fost luat de catre dr.
Steven Green – directorul Centrului de studiu al inteligentei extraterestre) afirma ca
extraterestrii „trebuie sa fie ceva între noi si îngeri” si ca, „daca sunt alte fiinte, atunci
sunt mai evoluate decât noi”9.
„Asemenea opinii sunt cât se poate de firesti pentru un ufolog sau pentru orice alt
cetatean. Însa, atunci când sunt exprimate de catre un reprezentant al Bisericii, ele dau
de gândit. Evident, se pune problema daca avem de-a face cu o pozitie personala a unui
preot cu vederi mai largi decât suntem obisnuiti sau daca este ceva mai mult. Altfel zis,
avem sau nu un semnal ca Vaticanul se pregateste pentru eventualitatea în care opinia
publica va fi pusa în fata unor dezvaluiri coplesitoare?
O astfel de întrebare este foarte justificata. În cazul unui «contact oficial» cu o
civilizatie extraterestra, una dintre consecintele anticipate este o zdruncinare a credintei.
Cum în Biblie nu scrie nicaieri explicit ca exista alte planete populate cu fiinte
inteligente care pot lua contact cu noi, Bisericile crestine risca sa traverseze un soc. Ori,
sa nu uitam, s-au adunat destule dovezi stiintifice cu privire la planetele extrasolare, iar
marturii referitoare la OZN-uri si fiinte extraterestre inteligente exista cu duiumul.
Asadar, este de presupus ca este doar o chestiune de timp ca acel «contact oficial»
sa se produca, iar Vaticanul stie cu siguranta acest lucru. Prin urmare, pentru a
preîntâmpina dificultatile create de niste goluri doctrinare si teologice, ar fi întelept sa
actioneze de pe acum, în ideea de a pregati terenul. Cum? Practicând logica lui «dar
daca?… ». Aceasta înseamna în primul rând acceptarea publica a faptului ca pot exista
civilizatii extraterestre. Caci, negându-le existenta acum, risca sa plaseze mai târziu
Biserica într-o situatie extrem de dificila: pe de o parte va trebui sa-si recunoasca
greseala într-o chestiune arzatoare, iar pe de alta parte va da apa la moara cultelor
ufolatrice (care venereaza OZN-urile si ocupantii acestora), deja foarte active peste
8 Nu e vorba aici de catre cei care au ajuns la psihoze din cauza ufo-latriei (asteptarii salvatorilor de pe
alte planete). Acestia reprezinta un procent mic fata de cei care sunt interesati de fenomen; multi si-au
schimbat numai anumite aspecte ale orientarii religioase, fara sa îsi schimbe religia (si fara sa îsi dea
seama ca în sistemul religios pe care si-l formeaza exista elemente contradictorii). Pe cât de usor se
observa efectele spirituale pe care le are fenomenul asupra celor care au devenit ufo-latri, pe atât de greu
se pot observa efectele avute asupra celor care si-au pastrat formal credinta (fie ei crestini, musulmani sau
de alte religii).
9 http://misterium.tripod.com/news/2000_11/2k11_cseti_v.htm
41
ocean. În concluzie, devine credibila ipoteza ca ideile exprimate de Monseniorul
Corrado Balducci fac parte dintr-o strategie pe termen lung, menita sa atenueze un viitor
posibil soc cultural si religios”10, scria Florin Iorga, reusind sa atinga un subiect cât se
poate de delicat: impactul fenomenului O.Z.N. asupra Bisericii.
Comentariile de mai sus reusesc (intentionat sau nu) sa atraga atentia asupra
importantei precizarii pozitiei Bisericii fata de acest subiect destul de controversat.
Indiferent daca suntem sau nu de acord cu punctul de vedere al lui Florin Iorga, trebuie
sa recunoastem ca are dreptate constatând ca o apreciere gresita a fenomenului de catre
Biserica va avea ca rezultat (chiar daca nedorit) pierderea unui segment din masa
credinciosilor.
În analizarea din perspectiva crestina a fenomenului O.Z.N. vom pleca de la unul
din punctele de sprijin ale celor care sustin ipoteza ca fiinte de pe alte planete încearca
sa ia contact cu planeta noastra. O observatie nu lipsita de interes: s-a putut observa un
numar mare de cercuri aparute din senin în câmpurile cultivate, cercuri misterioase
carora li se face o reclama sporita în mass-media.
Poate contesta cineva existenta lor? Nu. Sunt unii care încearca sa gaseasca o
explicatie naturala, cum ca astfel de cercuri ar putea fi produse de catre anumite
vârtejuri de vânt. Dar cercurile se formeaza si pe pantele dealurilor si în alte locuri în
care vântul nu poate produce modificari geometrice ale vegetatiei. De multe ori formele
sunt foarte complicate si exclud o origine naturala. Vântul nu poate desena cercuri
concentrice legate prin linii paralele, nici triunghiuri echilaterale enorme sau haltere de
mari dimensiuni (desi au avut loc si câteva “creatii” mai deosebite ale curentilor de aer
care au fost caracterizate pripit ca fiind de origine extraterestra).
Au existat si câteva cazuri în care câmpurile au fost “desenate” de catre sarlatani
care au încercat sa discrediteze aceasta problema, dar falsurile au fost usor de depistat;
cazurile au fost rare si autorii descoperiti. Dar pentru celelalte sute de cazuri autorii nu
au fost gasiti, desi s-au oferit sume mari (chiar si 5000 de lire sterline) celor ce ar fi
putut dovedi ca este vorba despre farse.
În anul 1990 numai în câmpurile cultivate din Marea Britanie s-au gasit în jur de
1000 de asemenea cercuri. Indiferent cu câta seninatate am nega faptul ca o buna parte
dintre ele au o cauza neobisnuita, sunt câteva cazuri (în locuri în care se stie precis ca nu
a avut loc nici o interventie umana, iar formele par trasate de catre un specialist) care ne
pun semne de întrebare: cine si de ce a facut semnele respective?
În unele cazuri au fost observate O.Z.N.-uri care au zburat deasupra locurilor
respective. Oare care vrea sa fie mesajul acelei puteri care, direct sau indirect, lasa
aceste semne peste tot, în Europa si America, în Asia si în Australia?
Un antropolog german care a studiat fenomenul spunea: “Dupa parerea mea, este
vorba de comunicari inteligente din partea unor inteligente extraterestre care în acest
mod doresc sa ne semnaleze ceva, sa ne faca sa întelegem ceva. (…) Poate e vorba de
mesaje adresate inconstientului nostru, provenind de la creaturi superioare noua, care ne
observa de milenii si carora le pasa de noi” [29; 181].
Cine sunt aceste inteligente extraterestre si ce urmaresc ele vom încerca sa
lamurim împreuna. Introducerea privitoare la aceste cercuri a avut doar rolul de
constatare a unui fapt interesant: ca exista dovezi fizice ale unor puteri stranii care au
capacitatea de a interveni în planul fizic într-un mod dificil de înteles.
Misterul care se ascunde în câmpurile desenate seamana putin cu misterul
celebrelor desene din podisul peruan Nazca, unde pe sol exista forme geometrice
gigantice care nu pot fi observate decât de la mare înaltime si despre care se presupune
ca au fost facute tocmai pentru a înlesni contactul cu navele spatiale.
10 http://misterium.tripod.com/news/2000_11/2k11_cseti_v.htm
Sa privim putin în istoria contactelor cu asa-zisele civilizatii extraterestre si sa
observam ca notiunea de aparat de zbor nu este deloc noua. Înca în Mahabharata îl
gasim pe Arjuna zburând cu un car divin, cu care calatorea prin spatii prin care mai
treceau si alte “mii de care uluitoare la chip” [43; 99]. În texte vechi de mai mult de
doua mii de ani, precum Drona Parva sau Mahavira, vedem descrieri amanuntite ale
vimanelor, aparate de zbor care se deplaseaza prin aer cu viteze mari. Si în unele cronici
vechi egiptene si chinezesti se gasesc referiri la anumite care luminoase asemanatoare
unor pasari mari.
Au fost descoperite stravechi basoreliefuri si sculpturi care reprezinta diferite
aparate de zbor si imagini ale pilotilor acestora îmbracati în costume speciale. De
exemplu, în vestita placa mayasa de la Palenque se afla reprezentat celebrul om cu
masca de jad, pilotul în spatele caruia se afla o imagine în care unii specialistii
descifreaza o racheta în sectiuni (dupa unele interpretari mai recente imaginea pare a fi a
unui vehicul de transport mai simplu, “motorul” fiind inclus în categoria celor de avion
– cu ardere interna). Autenticitatea unor astfel de dovezi nu este usor de contestat.
Notiunile de zbor, de nava spatiala nu par deci a fi noi în istoria omenirii (este interesant
de remarcat faptul ca asa-numitele “vehicule spatiale” protoistorice se potrivesc foarte
mult cu imaginea sablon din anii ‘60 a modului în care ar trebui sa arate astfel de
vehicule. Dar astazi este evident faptul ca o racheta în trepte nu mai constituie o solutie
optima pentru zborul spatial).
Totusi, astfel de dovezi sunt considerate de catre multi amprenta clara a faptului
ca planeta noastra a “beneficiat” de vizite din partea extraterestrilor, si chiar a faptului
ca rasa umana ar fi rodul unor descinderi extraterestre.
Cunoscuta întrebare a lui Kepler privitoare la viata de pe celelalte planete este mai
actuala ca oricând: “Daca aceste lumi sunt locuite, cine le locuieste? Suntem noi sau
sunt ei stapânii lumii?” [44; 47]. Înca din antichitate, Democrit, Epicur sau Lucian de
Samosata si-au pus aceeasi întrebare. În secolul III î.C., Metrodor din Hios afirma ca “ar
fi tot asa de absurd sa nu asezi decât o lume în spatiul infinit, ca si cum ai crede ca este
un singur spic de grâu într-un lan” [44; 51]. Se pare ca aceasta parere au avut-o si o au
în mod firesc marea majoritate a oamenilor. Si astfel începem sa ne apropiem de fondul
problemei.
Oare ce fac celelalte spice din acest lan cosmic? Se intereseaza de noi? Vor sa ne
contacteze?
Secolul XX a fost vremea în care observarea asa-numitelor O.Z.N.-uri si contactul
cu fiintele extraterestre a atins apogeul. Pâna atunci, vreme de aproape doua mii de ani,
marturiile au fost extrem de rare si reclama care li s-a facut ulterior a fost prea mare (de
exemplu, faptul ca în Istoria Francilor Grigorie de Tours a notat trecerea unui glob de
foc deasupra orasului Tours în anul 584 apare în multe dintre cartile care trateaza
fenomenul O.Z.N.).
În secolul trecut au fost mii si mii de oameni care au declarat ori ca au vazut
O.Z.N.-uri, ori ca au vazut extraterestri, ori ca au avut chiar legaturi strânse cu acestia.
Exista oameni, si nu putini, care cred ca toate contactele cu extraterestri nu sunt
decât experimente în masa facute de guvernele marilor puteri pentru a studia în ce
masura pot fi manipulate masele. În cartea sa Pasaport pentru Magonia, doctorul
Jacques Valee afirma clar ca „a devenit posibila determinarea a mari segmente ale
populatiei sa creada în existenta unor rase supranaturale, în posibilitatea masinilor
zburatoare, în pluralitatea lumilor locuibile, si acestea doar cu ajutorul câtorva scene si
imagini atent regizate, ale caror detalii sunt adaptate desigur culturii si superstitiilor
existente într-un anumit spatiu geografic la un moment dat” [59; 144]11.
11 Sa ne gândim cum ar reactiona locuitorii unui orasel mic daca, într-o seara, ar avea parte brusc de
imaginile holografice de care au parte spectatorii mega-concertelor lui Jean-Michel Jarre. Daca nu ar fi
43
Nu vrem sa contestam faptul ca anumite întâlniri ar putea fi experimente (simple
sau complexe) ale specialistilor în iluzii optice. Si, daca pâna acum nu putem sti daca au
avut loc astfel de experimente, nu avem de ce sa contestam posibilitatea ca ele sa aiba
loc în viitor. Putem contesta însa aprecierea tuturor contactelor O.Z.N. drept efectele
unei manipulari coordonate de cine stie ce guvern sau putere oculta. Se poate descoperi
ca un mare numar de contacte au fost simple circuri mediatice, ca multe fotografii ale
aparatelor zburatoare extraterestre sunt trucate sau ca ramasitelor O.Z.N.-urilor care au
cazut la sol nu sunt decât obiecte fabricate de catre escroci care vor sa atraga atentia
opiniei publice12. Dar, cu toate acestea, ramân multe întâlniri asupra carora nu poate fi
pusa eticheta de fals, escrocherie sau experiment.
Înainte de a aborda direct problema este nevoie sa facem constatarea ca, pentru cei
care considera ca fenomenul O.Z.N. este doar o farsa mediatizata si toate “contactele”
apartin imaginatiei si ca totul este o minciuna omeneasca, analiza pe care o vom face
mai jos nu poate fi relevanta. Pentru acestia atât nenumaratele observatii ale O.Z.N.-
urilor facute prin radar, cât si filmarile facute acestora ocazional, sau teancul enorm de
fotografii ale aparitiilor din toate colturile lumii sunt false.
Fara a contesta faptul ca asupra unui mare numar de dovezi planeaza
incertitudinea (cum era de asteptat, nu au lipsit nici “dovezile” trucate), îndraznim sa
fim de acord cu cei care cred ca nimeni nu putea falsifica un numar atât de mare de
dovezi a contactelor cu alte lumi.
Un sondaj de opinie facut în anul 1974 arata ca 54% dintre cei care stiau de
O.Z.N.-uri credeau ca sunt reale, iar 46% credeau ca exista viata inteligenta pe alte
planete. De atunci numarul de contacte a crescut enorm, si, odata cu el, a crescut si
numarul celor care cred în existenta fiintelor de pe alte planete venite sa ne viziteze.
Numarul mare de contacte a necesitat o împartire în diferite categorii. Cercetatorii
John Ankerberg si John Weldon propun urmatoarea clasificare:
“I. Reperari la Distanta – observarea unor lumini anormale pe cer, discuri sau alte
forme, cu ochiul liber sau cu ajutorul radarului;
II. Întâlniri în Apropiere din Prima Categorie – reperarea unui O.Z.N. cu sau fara
pasageri la o distanta de 150-200 de metri sau mai aproape13;
III. Întâlniri în Apropiere din a Doua Categorie – O.Z.N.-urile au lasat amprente
asupra mediului înconjurator (semne de aterizare, copaci cu trunchiurile frânte, …);
IV. Întâlniri în Apropiere din a Treia Categorie – reperari ale unor O.Z.N.-uri la
distanta foarte mica, ocupantii fiind în interiorul sau în preajma navei;
V. Întâlniri în Apropiere din a Patra Categorie – când din diferite motive au loc
rapiri ale oamenilor de catre O.Z.N.-uri (pentru comunicare, …); în multe cazuri astfel
de contacte sunt partial sau chiar total “uitate” pâna când, cu ajutorul hipnozei,
amintirile devin clare;
VI. Întâlniri în Apropiere din a Cincea Categorie – când anumite persoane pretind
ca prin mijloace oculte au stabilit un contact personal cu entitatile din O.Z.N-uri.
VII. Întâlniri în Apropiere din a Sasea Categorie – ca urmare a contactului cu
extraterestri sau cu O. Z. N-urile oamenii sunt vatamati fizic sau chiar mor” [9; 10].
preveniti ca au de-a face cu o parada riguros organizata ar fi convinsi ca sunt vizitati de civilizatii
extraterestre.
12 Au existat, exista si vor mai exista oameni care încearca sa alunge banalitatea vietii prin afirmarea
faptului ca au fost contactati de extraterestri. Dar, pe lânga acestia, exista foarte multi oameni care sunt
convinsi ca au avut parte de întâlniri de gradul III (evident, nu includem între acesti martori pe subiectii
cu probleme psihice; nici aceia însa nu lipsesc). Este gresit sa consideram totul doar un spectacol
mediatic. Pe lânga acest spectacol, care exista deoarece e o sursa de bani, ramân un mare numar de
contacte învaluite în mister.
13 Autorul acestei carti a avut o întâlnire de acest gen, relatata în Jurnalul convertirii [66;19].
John Ankerberg si John Weldon fac observatia ca solutia misterului O.Z.N. nu
poate fi gasita acolo unde o cauta cei mai multi oameni – între primele trei categorii de
întâlniri. Primele trei categorii nu fac altceva decât sa ofere o dovada ca pamântul este
vizitat de alte entitati, si doar atât. Ele nu pot lamuri care este scopul acestor vizite, în
opinia celor doi cercetatori acesta putând fi dedus doar dupa analiza contactelor directe
incluse în ultimele patru categorii.
Privitor la aceste ultime categorii am luat cunostinta de doua perspective diferite.
Una este a cercetatorilor care rezuma întâlnirile aproximativ astfel: “Caracteristicile
contactelor cu O.Z.N.-urile sunt urmatoarele: tentative de comunicare între oameni si
fiintele extraterestre, întelegere, dorinta de a ajuta umanitatea sa progreseze stiintific si
tehnologic si sa scape de problemele sociale”. Pentru astfel de cercetatori, o marturie
reprezentativa poate fi considerata cea pe care a facut-o publica doctorul Leopold Diaz
Martinez, care sustinea ca un “extraterestru” i-ar fi spus: “Este necesar ca voi, oamenii,
sa întelegeti ca multi semeni de-ai mei sunt amestecati printre voi, încercând sa va ajute,
fiindca voi va aflati în pragul unor mari necazuri cu planeta voastra. (…) Noi încercam
sa va ajutam pentru ca poluati atmosfera: contaminati nu numai planeta, ci si cosmosul,
si va aflati la un pas de distrugere…” [30; 98].
A doua perspectiva este cea pe care o au un numar mai restrâns de cercetatori ai
fenomenului, si este aceeasi cu cea pe care o au Parintii duhovnicesti ai Bisericii
Ortodoxe: ca la originea acestor manifestari sta înselarea diavoleasca. Pentru a doua
perspectiva sunt foarte importante doua elemente: în toate comunicarile cu fiintele asazis
extraterestre despre viitorul spiritual al omenirii, mesajul lor este aproximativ acelasi
– ca Iisus este doar un extraterestru, sau un om care a primit de la ei puteri miraculoase,
ca închinarea la Iisus trebuie înlocuita cu meditatii care sa aduca omul într-o noua stare
de evolutie, ca ei sunt ghizii care vor veghea ca aceasta transformare sa aiba loc fara
probleme. Al doilea element important pentru aceasta perspectiva este comportamentul
brutal al “extraterestrilor” într-un numar mare de experiente pe care le-au facut asupra
oamenilor.
Elias Seixas este unul dintre cei care afirma ca ar fi fost supusi unor astfel de
experiente “gingase”, si declara ca cei care l-au rapit într-o nava spatiala l-au supus unui
tratament sadic: i-au smuls suvite de par, i-au înfipt ace în vârfurile degetelor si între
degete, apoi – inducându-i în minte imagini erotice, i-au extras cu un dispozitiv lichidul
seminal.
Într-o rapire similara, brazilianul Antonio Villas-Boas a fost sedus de o “femeie
extraterestra”, experienta nefiind placuta: “mârâielile pe care le-am auzit iesind din gura
femeii în anumite momente aproape ca au stricat totul, dându-mi impresia neplacuta ca
eram cu un animal” [30;103].
Vedem între cele doua puncte de vedere ale cercetatorilor concluzii diferite care
pornesc de la premize diferite: primul gen de cercetatori considera ca dominant este
caracterul pacifist al întâlnirilor cu extraterestri, cel de-al doilea gen considera ca
dominant este caracterul agresiv. O impresie superficiala ar fi aceea ca obiectul observat
nu este acelasi, ca de fapt fiecare dintre cele doua tipuri de cercetatori analizeaza o alta
specie de extraterestri – unii pe cea buna si ceilalti pe cea rea. Parca fiecare a cautat ce a
vrut: argumente pro sau contra fenomenului O.Z.N..
Unul dintre materialele care pare sa prezinte unilateral acest fenomen este
cunoscuta “Analiza comparativa a contactelor si actiunilor O.Z.N.-urilor si demonilor
asupra oamenilor”, propusa de Parintele Rodion în cartea Oameni si demoni (una dintre
putinele carti religioase care acorda fenomenului atentia cuvenita). Parintele Rodion a
putut constata urmatoarele similitudini:
“I) în numeroase cazuri «extraterestrii» se comporta la fel de agresiv cum se
poarta si dusmanii neamului omenesc, demonii. Fiintele din O.Z.N.-uri distrug sau strica
diferite obiecte – demonii strica lucrurile oamenilor (darâma chilii, …). Entitatile din
45
O.Z.N.-uri ranesc si chiar omoara oameni; demonii îi bat pe pustnici, pe unii torturândui
pâna la moarte;
II) au avut loc cazuri de rapire violenta a oamenilor de catre O.Z.N-uri, dar si de
catre demonii care i-au rapit mai ales pe oamenii foarte pacatosi;
III) în cazurile de rapire violenta este lezata demnitatea umana – “extraterestrii”
iau în mod fortat probe de piele, de sânge, dezbraca oamenii si chiar au relatii intime cu
ei; demonii îsi bat joc de oamenii pe care i-au ademenit în fel si chip, aducându-i uneori
si la iluzia împreunarii trupesti;
IV) deseori comunicarea cu fiintele din O.Z.N.-uri s-a facut prin telepatie, nu
rareori oamenii fiind manipulati prin hipnoza; dracii cauta sa sugereze propriile lor
gânduri celor ce duc viata de nevointa, determinându-i sa primeasca gândurile lor, care
uneori se aud ca si cum ar veni dinauntru si nu din afara;
V) oamenii sunt invitati sa intre în O.Z.N.-uri, iar daca refuza sa intre, sunt fortati
sa o faca; diavolii încearca prin toate mijloacele sa intre în contact cu oamenii;
VI) în unele cazuri, cei care au fost contactati de O.Z.N.-uri au fost vindecati de
diferite boli; în Vietile Sfintilor gasim o sumedenie de astfel de vindecari facute prin
putere demonica, dar ele duc la pierzania sufletelor;
VII) în timpul contactelor cu entitatile din O.Z.N.-uri, oamenii sunt cuprinsi de
sentimente de frica si groaza; în timpul aparitiei duhurilor necurate oamenii simt
disconfort, tulburare si groaza;
VIII) aspectul exterior la fel de variat – la “vizitatori” si la diavoli: uriasi sau pitici,
indivizi frumosi sau urâti de ambele sexe; diavolii îsi fac aparitia si în ipostaza de
animale;
IX) aparitiile pot fi însotite în ambele cazuri de lumini sau diferite efecte
luminoase;
X) deseori «vizitatorii» sau O.Z.N.-urile apar foarte brusc si se dematerializeaza
(dispar) la fel de repede; diavolii apar dintr-o data si dispar de obicei doar când omul îsi
face cruce si începe sa se roage.”
Aceasta analiza este considerata impartiala de catre cei care vor sa “apere”
fenomenul O.Z.N. În sase dintre cele zece idei enuntate mai sus se repeta usor
modificata aceeasi idee: ca “vizitatorii” sunt agresivi. Asupra acestui punct, “aparatorii
fenomenului” îsi manifesta rezervele, considerând ca nu e corect ca dintr-un numar mic
de contacte mai dure sa se traga concluzii pripite.
Parintele Rodion a fost unul dintre pionierii care s-au aplecat asupra fenomenului
O.Z.N. de pe pozitii ortodoxe; chiar daca a prezentat faptele cu mici imperfectiuni,
aceasta nu afecteaza viziunea de ansamblu: chiar daca “vizitatorii” ar fi fost pasnici,
sunt observate cinci asemanari care nu pot fi tagaduite: ca în ambele cazuri avem de-a
face cu aparitii luminoase, ca înfatisarile entitatilor sunt foarte variate, ca, pentru
contacte, capacitatile telepatice sunt foarte importante, ca în urma contactelor au loc
anumite “vindecari”, si ca manifestarile de stapânire a materiei sunt prezente.
Nu numai Parintii ortodocsi au observat similitudinile dintre cele doua tipuri de
contacte, ci si unii cercetatori protestanti sau catolici, sau chiar unii cercetatori fara
credinta în Dumnezeu.
În O.Z.N.-urile si cei care le-au vazut – o bibliografie comentata, lucrare aparuta
sub egida Bibliotecii Congresului pentru Cercetarea stiintifica a Aviatiei militare a
S.U.A., bibliograful sef al lucrarii, Lynn Catoe, comenta: “O mare parte din literatura
disponibila referitoare la O.Z.N.-uri este strâns legata de misticism si metafizic. Ea se
ocupa cu subiecte precum telepatia mintala, scrierea automata si entitati invizibile, si de
asemenea cu fenomene precum manifestari si posedare de tip poltergeist. Multe dintre
rapoartele O.Z.N. publicate acum în presa accesibila maselor relateaza asa-zise
incidente care sunt izbitor de asemanatoare cu posesiunea demonica si cu fenomenele
parapsihologice” [9; 22].
Doi cercetatori ai O.Z.N.-urilor care au petrecut mult timp luând interviuri celor
“contactati” au observat ca de multe ori între oameni si “vizitatori” comunicarea se face
prin mijloace oculte: telepatie, scriere automata, materializari sau diferite procedee
mediumnice.
O alta asemanare cu ocultismul a fost observata de doi cercetatori implicati în
fenomenele de acest gen, Kenneth Ring si Cristofor J. Rossing, care au remarcat
similitudinile dintre experientele celor “contactati” cu ale celor care, aflându-se în
moarte clinica, au avut anumite “experiente spirituale”: “Ceea ce ne-a frapat în mod
repetat a fost incontestabila asemanare dintre cele doua grupe experimentale ale noastre,
cei care au luat parte la o întâlnire cu O.Z.N.-urile si cei care au avut o experienta de
moarte clinica (…) ar trebui sa tinem cont de faptul ca, în ciuda diferentelor de natura a
acestor experiente, ele pot avea o sursa comuna de baza – indiferent care poate fi acea
sursa” [9; 26].
Ceea ce nu stiau cei doi cercetatori era ca la originea celor mai multe “experiente
spirituale” ale celor aflati în moarte clinica sta aceeasi înselare diavoleasca. În
cunoscuta sa carte Sufletul dupa moarte parintele Serafim Rose face o analiza atenta a
acestor experiente, aratând modul în care se manifesta înselarea diavolului, modul în
care acesta ia chip de înger de lumina.
Oamenii s-au grabit sa considere cartile despre experientele celor care au avut
moarte clinica drept carti fundamentale, carti “binecuvântate” care i-au apropiat pe unii
dintre cititori de credinta în Dumnezeu (cea mai renumita fiind Viata dupa viata a
doctorului Moody). Ei au trecut cu vederea care este credinta la care au trecut acesti
cititori. Iar în momentul în care consideram ca orice credinta este de la Dumnezeu
numai pentru ca este superioara ateismului suntem cât se poate de subiectivi.
Statistic, s-a observat ca efectul cartilor despre cazurile de moarte clinica nu i-au
apropiat pe oameni de credinta crestina, ci i-au apropiat de formele de pagânism
promovate de Miscarea New Age.
Este momentul sa ne oprim putin asupra credintelor religioase pe care le propaga
“vizitatorii”. Ei cred în Fiinta Universala care este cosmosul, cred în existenta unor
diferite ierarhii celeste. Mesajul de baza este clasic pentru New-Age: vremea închinarii
la Hristos a trecut, omul trebuie sa treaca la o treapta superioara de existenta.
Doctorul Jacques Valee observa ca O.Z.N.-urile “ajuta la crearea unei noi forme
de credinta – o asteptare a unui contact real cu O.Z.N.-urile a unei mari parti din
colectivitate. La rândul ei, aceasta asteptare face ca milioane de oameni sa spere în
iminenta realizare a unui vis de secole: salvarea de sus, predarea în fata unei puteri mai
mari, a unor navigatori întelepti din cosmos” [9; 15]. Vorbind despre contactele cu
“vizitatorii”, doctorul Valee constata ca “experienta unei întâlniri mai apropiate cu un
O.Z.N. este o grea încercare fizica si mentala. Trauma are efecte care depasesc cu mult
ceea ce îsi aminteste martorul ocular. Apar noi tipuri de comportament si sunt favorizate
noi tipuri de convingeri. Consecintele sociale, politice si religioase ale experientei sunt
enorme daca sunt analizate nu în zilele sau saptamânile care urmeaza contactului, ci
dupa trecerea unei generatii” [9; 12].
Mentalitatea neopagâna afla pe acest teren misterios un mediu de dezvoltare
propice: ghizi spirituali, progres, puteri paranormale… În multe dintre studiile
specialistilor în U.F.O.-logie observam ecourile credintelor religioase ale acestora. Cei
care nu cred într-un Dumnezeu personal (de la atei si pâna la cei care au credinte
panteiste) gasesc în contactele O.Z.N. argumente în favoarea teoriei evolutioniste;
considera ca a venit timpul ca civilizatia umana sa treaca într-un nou stadiu de
dezvoltare, avându-i ca mentori pe cei care vin la noi de pe alte planete, din alte galaxii.
Întemeietorul sectei raelienilor, Rael, pe numele sau Claude Vorilhon, afirma ca a
primit urmatorul mesaj extraterestru: „noi suntem cei ce am creat toata viata
pamânteasca, voi ne-ati considerat zei, noi am fost la originea marilor voastre religii.
47
Acum ca sunteti destul de mari ca sa întelegeti aceasta, am dori sa stabilim contacte
oficiale printr-o ambasada”. Tot el spunea ca o fiinta extraterestra i-a descoperit faptul
ca marii profeti ai omenirii – Budha, Moise, Iisus si Mahomed au fost alesi si formati de
catre extraterestri.14
Încercând sa vedem care au fost urmarile religioase ale înmultirii aparitiilor
“extraterestre”, consideram ca urmatoarea confesiune – a unui ofiter de politie care a
avut mai multe “contacte”- este reprezentativa pentru transformarile care au avut loc în
mintile celor contactati: “Devenisem complet obsedat de O.Z.N.-uri. Eram convins ca
ceva maret mi se va întâmpla în curând. Am renuntat la lecturile zilnice din Biblie, nu
m-am mai gândit la Dumnezeu, dar în schimb am început sa citesc cu înversunare toate
cartile despre O.Z.N.-uri care îmi cadeau în mâna… Vegheam noptile, asteptând în zadar
sa mai primesc vreun semn, încercam sa comunic mental cu ceea ce credeam ca sunt
fiinte extraterestre, aproape ca ma rugam la ei sa-mi apara în fata sau sa intre într-un fel
în legatura cu mine” [59; 147]. Una dintre urmarile fenomenului O.Z.N. – îndepartarea
oamenilor de credinta crestina – ne îndeamna sa cunoastem “pomul” dupa “roade”.
Robert Monroe, descriind contactele sale cu entitatile pe care le percepea în planul
astral, povestea: “(Fiintele n.n.) parura a se ridica în zbor spre cer, în timp ce eu strigam
dupa ele, rugator. Aceasta m-a asigurat ca dispozitia lor mentala si inteligenta lor sunt
cu mult peste puterile mele de întelegere. Este o inteligenta impersonala, rece, fara nici
unul dintre sentimentele de iubire si de compasiune pe care noi le respectam atât de
mult… M-am asezat si am plâns cu hohote si suspine adânci, cum niciodata nu mai
plânsesem pâna atunci, caci din acel moment eu stiam, neconditionat si fara nici o
speranta în posibilitatea vreunei schimbari, ca Dumnezeul copilariei mele, Dumnezeul
bisericilor, al religiilor din întreaga lume, nu era cel caruia I se slujea sau asa cum
suntem noi facuti sa credem ca ar fi, si ca pentru tot restul vietii mele aveam sa sufar
pierderea acestei «iluzii»” [60;120].
Din aceasta descriere putem observa cât de mult se înrudesc aratarile extraterestre
cu entitatile vazute de Monroe si de vizionarii de aceeasi orientare cu el: originea lor
este comuna.
Comunicarea cu “vizitatorii” devine cu repeziciune o veritabila patima: în
momentul în care credinta în Dumnezeu a fost substituita de asteptarea “salvarii de sus”,
preocuparea pentru contacte devine obsesiva, mistuitoare. Nimic nu mai este important
pentru cei contactati decât sa se întâlneasca înca o data cu “vizitatorii”. Pe cât de legati
sunt unii oameni de lanturile patimase ale pacatelor trupesti, pe atât de legati de
“vizitatori” sunt mare parte dintre cei contactati. Uneori sunt gata sa-si paraseasca
familiile numai pentru a putea pleca cu “vizitatorii”, numai pentru a fi integrati într-o
nou tip de “familie”. Si credintele religioase sunt modificate la fel de usor, nemaifiind
nevoie sa crezi atunci când vezi.
La nivelul populatiei mondiale putini sunt cei care pretind ca au fost “contactati”
direct, putini au avut parte de “sansa” unor astfel de întâlniri. Dar pe cât de mic este
14 Raelienii sunt cunoscuti astazi în întreaga lume mai ales prin vâlva pe care au stârnit-o afirmând ca
sunt în masura sa cloneze oameni. “Clonarea este cheia vietii vesnice” – spune Rael. Exista printre
simpatizantii sai si oameni bogati care, desi nu dau crezare ineptiilor pe care le emana acesta, totusi îi
sponsorizeaza activitatile chiar si numai pentru ca prin clonare spera sa îsi prelungeasca viata. De fapt
învatatura raelienilor este o mixtura între mesaje dictate de extraterestri si promisiunea prelungirii vietii
pamântesti. Nu este greu de observat faptul ca raelienii cauta sa îsi faca reclama cu orice pret. Chiar daca
mass-media a prezentat mai multe materiale prin care a demascat sarlatania raelienilor, acestia nu au parut
stânjeniti, ci dimpotriva, au considerat aceasta un mijloc de a-si face publicitate. O publicitate negativa,
dar de care au avut parte gratuit, si pe care nu ar fi fost în stare sa o plateasca. De altfel, nu sunt singurii
care folosit acest gen de anti-reclama. Un studiu interesant despre secta raeliana, despre fondatorul ei si
despre asa-zisele contacte ale sale cu fiinte extraterestre este scris de parintele Dan Badulescu si are titlul:
„Raelienii, secta cu pretentii stiintifice”.
procentul celor contactati, pe atât de mare este procentul celor a caror credinta religioasa
a fost influentata de fenomenul O.Z.N.
Campania de promovare a O.Z.N.-urilor a dus la o crestere masiva a numarului de
oameni care cred ca extraterestrii exista, ca ne viziteaza, ca ne vor ajuta sa mergem pe o
cale mai buna.
Unul dintre primele efecte ale unei astfel de credinte este deplasarea “obiectului”
credintei: de la Dumnezeu la acesti mesageri ai “salvarii”. Si este mult mai usor sa crezi
în extraterestri decât în Dumnezeu; parca Dumnezeu Se tot ascunde, în timp ce
extraterestrii ies din ce în ce mai mult la iveala.
Automat apare îndoiala: din moment ce extraterestrii ne învata ca vremea
închinarii la Hristos a trecut, avem oare motive sa nu îi credem?
La acest raspuns o pecete importanta au pus-o concluziile unor faimosi cercetatori
ai O.Z.N.-urilor care afirma ca au reusit sa gaseasca multe asemanari între aparitiile
“vizitatorilor” si învatatura Bibliei. Ca de aceea nu este nimic rau sa parasim învatatura
lui Hristos – care acum nu mai este actuala, si sa primim noile tipuri de “învataturi”.
Acesti cercetatori spun ca înca în Vechiul Testament gasim dovezi ale contactelor
cu extraterestri, printre care “nava” cu care a calatorit profetul Iezechiel (Iez. 1, 3-28),
sau carul de foc al Sfântului Ilie (II Regi 2, 11).
Ei sustin ca Noul Testament contine de asemenea o sumedenie de referiri la
contactul cu extraterestri, Iisus Hristos nefiind decât un mare mesager extraterestru. Iata
un exemplu de tâlcuire blasfemiatoare a ultimei parti din viata lui Hristos pe pamânt:
“Sfârsitul sederii lui Hristos pe pamânt se compune dintr-un triptic care, cercetat cu
atentie, îsi poate releva caracterul foarte firesc: moartea, învierea, înaltarea. Înainte de
decolarea rachetei se stie ca orice cosmonaut trece printr-un stadiu de odihna totala; o
stare de somn prelungit, vazuta de martorii oculari de atunci, putea fi luata drept moarte,
iar dificultatile primilor crestini în raporturile lor cu statul roman au generat povestea
naiva a unei judecati soldate cu moartea prin rastignire. Dupa somnul obligatoriu
dinaintea zborului, orice cosmonaut se trezeste; aceasta a fost învierea. Apoi,
cosmonautul decoleaza în nava sosita sa-l ia (în evanghelie, nava fiind numita îngerul
Domnului, în virtutea vechii traditii biblice), iar decolarea nu este nimic altceva decât o
înaltare la cer” [44; 221].
În cartile cercetatorilor fenomenului O.Z.N. se gasesc astfel de paralele care vor sa
îi aduca la acelasi numitor comun pe cei care cred în Dumnezeu si pe cei care cred ca
“salvarea” va veni din cosmos. Si gasind în comunicarile extraterestre argumente care
sprijina concluziile lor, ei se întreaba cu nedumerire: “Ce este rau în faptul ca, pentru o
parte semnificativa a omenirii, are loc o schimbare de mentalitate? De ce cauta oamenii
Bisericii sa discrediteze fenomenul cu orice pret?”
Dupa multele paranteze pe care le-am facut cu scopul de a întelege mai bine
importanta fenomenului, am ajuns la explicarea mai pe larg a punctului de vedere
crestin.
Pornim de la premiza ca punctul de vedere ar fi fost acelasi, chiar daca ar fi lipsit
cele sase asemanari observate de parintele Rodion între aparitiile demonilor si cele ale
“vizitatorilor”- aparitiile luminoase, comunicarea telepatica, înfatisarile variate,
vindecarile survenite, materializarile bruste si comportamentul foarte violent. Chiar
daca “vizitatorii” ar fi fost blânzi, chiar daca nu ar fi folosit comunicarile telepatice,
chiar daca înfatisarile nu ar fi fost atât de diversificate, chiar daca materializarile ar fi
fost înlocuite de aparitii mai lente, si chiar daca nu ar fi fost urmate de vindecari,
verdictul ar fi fost acelasi: înselare draceasca.
De ce? Din cel putin alte doua motive: nu exista nici în Sfânta Scriptura, nici în
Sfânta Traditie nici un fel de referiri la contactele cu acesti “extraterestri”, iar mesajul
acestor entitati este contrar învataturii crestine.
49
Pentru cercetatorii care nu au o cultura crestina, mesajele new-age-iste ale
extraterestrilor nu sunt periculoase. Paralelele pe care le gasesc ei între “aparitii” si
textele biblice sunt de mare importanta. Din lipsa de informatie, ei nu îsi dau seama ca
ceea ce fac nu este decât o rastalmacire hidoasa a textelor sfinte. Dar “sa accepti Biblia
la valoarea ei reala înseamna sa reduci la zero ufologia «biblica»” [9; 51], spuneau John
Ankerberg si John Weldon, atragând atentia asupra pericolului întelegerii deformate a
textului sfânt. De acest pericol nu sunt constienti cercetatorii care pretuiesc în mod egal
textul revelat al Sfintei Scripturi si comunicarile venite de la “extraterestri”.
Pentru un crestin adevarat, un argument suficient pentru a întelege ca fenomenul
O.Z.N. este înselare draceasca este tocmai acesta: ca în mesajele “vizitatorilor” Hristos
nu este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, ca peste tot unde apar referinte la credinta
este recomandata parasirea credintei crestine si substituirea ei cu credinte neopagâne.
Este suspect si faptul ca aceste mesaje, care pretind ca vin de la alte civilizatii, nu contin
nimic aparte; majoritatea sunt chiar banale si par a fi rostite de fiinte de o inteligenta
mediocra. Unele dintre ele sunt identice cu mesajele standard primite de mediumi în
cadrul sedintelor de spiritism.
Recunoastem ca în tratarea unui subiect atât de amplu cum este acesta am încercat
sa simplificam la maxim datele problemei, si am ajuns la urmatoarea întrebare: ar avea
Biserica motive sa îi confunde pe “vizitatori” cu demonii, în cazul în care în nici unul
dintre contacte nu apar învataturi potrivnice Evangheliei?
Ne-a ramas o ultima directie de studiu, cea care contribuie la rezolvarea problemei
O.Z.N.. Ce ne-a învatat Hristos si ce învata Sfânta Traditie despre “vizitatorii spatiali”
care promit progres si cunoastere?
Un prim raspuns este ca nici în textul Sfintei Scripturi si nici în scrierile Sfintilor
Parinti nu gasim nici o referire directa la O.Z.N.-uri, asa cum le cunoastem astazi. Dar
raspunsul la întrebarea “cine sunt ei?” îl aflam numai daca avem credinta ca Hristos este
Fiul lui Dumnezeu si ca învatatura Bisericii este adevarata. Cei care se îndoiesc nu au
cum sa priceapa rationamentul expus mai jos.
Iata câteva întrebari:
Daca Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Cel Ce stie
tot trecutul si tot viitorul lumii, ar fi stiut ca oamenii vor fi ajutati în progresul material
de catre fiinte extraterestre, atunci El, Care ne-a iubit atât de mult încât a murit pe cruce
pentru pacatele noastre, ar fi ascuns aceasta taina ucenicilor Sai? Daca a profetit cum va
fi la sfârsitul lumii, de ce nu le-ar fi spus si despre “marele contact”?
Daca planeta noastra a fost “vizitata” înca dinainte de Întruparea lui Hristos, de ce
acesti vizitatori misteriosi nu au venit sa se închine Fiului lui Dumnezeu, în fata caruia
se închina toate Puterile Ceresti si toata faptura?
Cum de exista referiri la fiintele venite din cer în atâtea scrieri pagâne, iar în
scrierile Sfintilor Parinti nu gasim nici o referire?
Oare de ce au evitat “vizitatorii” sa îsi faca aparitia în Bizantul primului mileniu
crestin? Daca ar fi aparut, cu siguranta natura lor ar fi fost precizata în câteva canoane
ale Sfintelor Sinoade.
Daca au fost initiate contactele cu O.Z.N.-urile abia în al doilea mileniu al erei
noastre, (si deci acestea nu ar fi putut fi observate cu secole în urma de catre Sfintii
Parinti), atunci de ce acesti “mesageri cosmici” au ales ca persoane de contact oameni
cu un nivel spiritual obisnuit? De ce nu au luat legatura cu Parintii facatori de minuni
care duc viata de sfintenie în vremurile noastre?
Iata câteva posibile raspunsuri:
Hristos nu a profetit despre venirea unor “mesageri extraterestri” rânduiti sa ajute
omenirea deoarece astfel de mesageri nu exista. Dupa învatatura Bisericii, asupra
omenirii vegheaza doar Dumnezeul cel în Treime laudat, Maica Domnului si toti îngerii
si sfintii.
“Vizitatorii” nu puteau sa I se închine lui Hristos, pentru ca pe draci îi arde
puterea Sa dumnezeiasca.
Ei nu s-au aratat în vremurile Sfintilor Parinti, deoarece nu le-a îngaduit
Dumnezeu (ratacirea contemporana este pe masura pacatoseniei noastre). Daca ar fi
aparut atunci, astazi cu siguranta cartile de teologie ar fi continut, la capitolul despre
demoni, precizari interesante despre O.Z.N.-uri.
“Extraterestrii” nu au luat contact cu sfintii vremurilor noastre – cum ar fi Sfântul
Siluan Athonitul sau Sfântul Ioan Maximovici, pentru ca acestia ar fi vazut prin darul
lui Dumnezeu ca “vizitatorii” sunt demoni.
Extraterestrii au preferat oameni de contact lipsiti de darul deosebirii duhurilor,
oameni care nu erau capabili sa înteleaga cine le sta înainte. Dar chiar daca
“extraterestrii” s-au ferit sa apara înaintea Parintilor din vremurile noastre, acestia nu
s-au ferit sa marturiseasca într-un glas ca fenomenul O.Z.N. nu este altceva decât o
moderna înfatisare a diavolului.
Parintele Serafim Rose spunea ca “o evaluare justa a fenomenelor extraterestre nu
poate fi atinsa decât din interiorul revelatiei si al experientei crestine, fiind accesibila
doar crestinului credincios care traieste real si cu smerenie pe aceste coordonate. (…)
Cercetatorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia ca ele sunt identice cu
fenomenele numite demonice; dar numai crestinul – si anume cel ortodox, care este
instruit si luminat de 2000 de ani de experienta patristica a luptei cu demonii – este
capabil sa înteleaga semnificatia adânca a acestei concluzii” [59; 154].
Experienta duhovniceasca bimilenara a Bisericii Ortodoxe este cea care face
posibila punerea unui verdict. Un lung razboi între atletii lui Hristos si mesagerii
întunericului au dus la stabilirea unui întreg arsenal de înselaciuni diavolesti. Sfintii, pe
care diavolul încerca sa îi amageasca în fel si chip, i-au vazut tehnica de lupta si au
explicat-o în scrieri duhovnicesti de nepretuit.
Vedem ca în lumea catolica si în cea protestanta exista câtiva pseudo-teologi care
au cazut în cursa întinsa prin O.Z.N.-uri. si studiaza asa-numita “exoteologie” – teologie
a spatiului cosmic, încercând sa faca tot felul de clasificari între speciile extraterestre
care ne-au contactat. Din perspectiva celor care se adapa din izvorul viu al Sfintei
Traditii o astfel de cercetare nu poate fi decât gresita: caci “vizitatorii” sunt de o singura
specie, de o singura rasa: sunt demoni.
Apare o grea piatra de poticnire pentru unii credinciosi. Unii “vizitatori” au vorbit
cu oamenii, au fost pipaiti, altii se pare ca au fost studiati vreme îndelungata de diferite
comisii ale guvernului american. Doar dracii nu au trupuri; atunci cum au fost posibile
astfel de studii?
La aceasta întrebare, Vietile Sfintilor ofera o sumedenie de cazuri în care
interventia diavolilor a avut loc si în plan fizic (cele mai cunoscute aflându-se în Viata
Sfântului Antonie cel Mare si în Viata Sfântului Mucenic Ciprian, care din vrajitor a
devenit vas ales al lui Hristos).
Ni se pare firesc ca astfel de întâmplari sa para incredibile, dar, pentru cei
credinciosi, ele sunt cât se poate de reale. Aici este piatra de poticnire: cine nu crede ca
lupta diavolilor împotriva sfintilor a fost exact asa cum este descrisa de Vietile Sfintilor
nu poate sa creada ca “extraterestrii” care fac lucruri similare sunt draci. Cine nu vrea sa
tina seama de experienta Bisericii Ortodoxe nu poate sa se mai considere fiu al acestei
Biserici si nici nu îi poate întelege învataturile. În planul duhovnicesc o demonstratie
logica nu are cum sa fie definitiva: întotdeauna credinta este chemata sa spuna ultimul
cuvânt.
În ceea ce priveste amintirile despre întâlnirile cu extraterestri care au iesit la
iveala în urma unei sedinte de hipnoza ar fi cazul sa amintim punctul de vedere al
doctorului Arthur C. Hastings, un specialist californian în psihologia comunicatiei:
“Lucrul cel mai evident care se petrece cu persona aflata sub hipnoza este ca devine
51
extrem de sensibila si de maleabila la absolut orice fel de sugestie, oricât de subtila,
inconstienta, non-verbala sau verbala venita din partea hipnotistului. Daca îi ceri sa se
duca într-o viata trecuta, iar persoana respectiva nu are o viata trecuta, va inventa una
pentru tine! Daca îi sugerezi cumva ca a vazut un O.Z.N., va spune ca a vazut un
O.Z.N.” [60, 132].
Trebuie precizat ca doctorul Hastings nu este singurul specialist care are aceasta
pozitie. Dar, de obicei, mass-media nu vrea sa tina cont decât de cealalta varianta, si sa
faca reclama diferitelor tehnici de hipnoza.
Consideram potrivita aici o alta paranteza. Am amintit de experientele violente la
care au fost supusi oamenii – experiente pe care parintele Rodion le trateaza cu atentie,
dar care uneori au o anumita doza de subiectivism (în cazurile în care amintirile necesita
o împrospatare prin controversatele tehnici de hipnoza). Vom face o scurta referire la un
fapt asemanator ca brutalitate si legat de acestea prin faptul ca au aceeasi sursa:
fenomenul mutilarii animalelor, fenomen cunoscut mai ales pe teritoriul Americii.
Unul dintre primele cazuri de acest gen a avut loc la sud de Colorado, în anul
1967. Un mânz a fost aflat mort, având capul curatat de carne, iar organele interne si
coloana vertebrala îi fusesera extrase. Mai multe semne circulare au fost descoperite în
apropiere, si la o distanta destul de mica se vedea un cerc din câteva gauri adâncit în
pamânt. Un doctor care a investigat trupul calului mort, John Altshuler, constata ca
“marginile exterioare ale inciziei în piele erau foarte dure, parca fusesera cauterizate cu
un laser din zilele noastre. Dar în 1967 nu exista o astfel de tehnologie laser în chirurgie.
(…) Faptul cel mai uimitor era absenta sângelui. Facusem pâna atunci sute de autopsii,
nu poti taia un corp fara sa curga si putin sânge. Dar nici pe piele, nici pe pamânt nu
exista strop de sânge. Nici urma nicaieri. Acest lucru m-a impresionat cel mai puternic.
(…) Cum sa scoti inima din piept fara urma de sânge?” [30; 39-40].
Acest caz, cunoscut sub numele de “cazul Alamosa”, a fost cel care a atentionat
opinia publica asupra fenomenului mutilarii animalelor, si dupa el au aparut o
sumedenie de cazuri similare. Peste 90% dintre animalele care au fost mutilate sunt vite,
dar au fost mutilate si oi, capre sau animale de casa. Desi s-au oferit sume substantiale
pentru cei care puteau da informatii care sa duca la prinderea “vinovatilor” (ajungând
pâna la 45.000 de dolari), nimeni nu a revendicat recompensa.
Numarul de mutilari a crescut atât de mult încât în anul 1974 fermierii din
Nebraska s-au vazut nevoiti sa puna mâna pe arme si sa supravegheze turmele împotriva
unor astfel de experiente. Între 1974-1975 numai în Colorado au fost confirmate o suta
treizeci de cazuri de mutilari ale vitelor. În anul 1975, exasperat de înmultirea cazurilor
de mutilari, Richard Lamm, guvernator al acestui stat, a declarat ca “mutilarile sunt una
dintre cele mai grave insulte si provocari din istoria industriei de crestere a animalelor
din vest. Este important sa lamurim misterul cât mai curând cu putinta” [30; 46].
Multi cercetatori considera ca astfel de experiente pe animale sunt de origine
extraterestra, unul dintre argumente fiind si luminile ciudate care s-au vazut deplasânduse
în aer în zonele în care au avut loc mutilari. Doctorul Henry Monteith a constatat ca
indienii din zonele respective manifestau o teama deosebita fata de animalele mutilate:
“Nu vor sa spuna nimic deoarece ei stiu ca mutilarile sunt facute de «oamenii stelelor».
(…) Acestea sunt chiar cuvintele lor… Oamenii stelelor stiu ce fac si trebuie sa avem
încredere în ei” [30; 56].
Încercând sa verifice daca înainte de a fi mutilate animalele sunt marcate în vreun
fel, savantul Howard Burgess a supus o suta de vite unor verificari speciale facute cu
raze ultraviolete. El a sesizat ca cinci vite aveau pete fluorescente puternice,
asemanatoare cu cele observate pe animalele mutilate. Cine si de ce a marcat animalele
respective? Raportul oficial al F.B.I., Animal Mutilation Project, nu prezinta faptele
obiectiv si nici nu reuseste sa dea o explicatie coerenta; la fel de neclare sunt concluziile
cercetatorilor care considera ca la originea mutilarilor ar fi de fapt un experiment al
guvernului american sau ca autorii ar fi animalele salbatice. Dar animalele salbatice nu
pot depasi în iscusinta tehnica medicala, iar guvernul american nu avea nici un motiv sa
solicite realizarea unor astfel de operatiuni (si nici posibilitatea tehnica de a face aceasta
fara ca localnicii sa observe aceasta operatiune).
Suntem de acord cu cercetatorii care observa aceleasi manifestari în cazurile
O.Z.N. în care au loc experiente pe oameni si în cazurile de mutilare a animalelor;
consideram ca mutilarea animalelor este o alta lucrare draceasca prin care duhurile
întunericului vor sa amplifice psihoza “extraterestra”. Strategia lor este cât se poate de
variata: pe unii îi fascineaza prin luminite care apar pe cer, pe altii îi conving prin
emisiuni documentare. Pe unii îi sperie prin “contacte”, pentru altii e nevoie de un
spectacol grotesc – cum este cel al animalelor mutilate.
Diavolul face tot posibilul pentru a sustrage atentia oamenilor de la credinta în
Dumnezeu si de a o muta în alta parte. Daca ne-am gândi la cât de mult a captat atentia
opiniei publice fenomenul Roswell, am putea vedea o biruinta a vrajmasului. Amintind
de cazul Roswell, repetam întrebarea pusa de mii de curiosi: tine sau a tinut guvernul
american astfel de “extraterestri” sub observatie? Raspunsul este dificil de aflat, mai
ales dupa cât de ample sunt campaniile de dezinformare.
Din punct de vedere crestin este posibil sa aiba loc astfel de observatii îndelungate
asupra “vizitatorilor”: conditia principala este ca oamenii care îi cerceteaza sa fie rupti
de Hristos. Numai asa l-ar putea confunda pe diavol cu vreun “binevoitor” de prin alta
galaxie.
Nu stim cât de mari vor fi înselarile care urmeaza. Stim doar ca vor fi pe masura
pacatelor noastre, ceea ce nu are cum sa ne bucure. Nu ar fi exclus ca, peste câteva
decenii, contactele cu “vizitatorii” sa devina si mai dese, si la buletinele de stiri sa
putem afla ultimele noutati despre ei.
Oricât de mare ar fi apostazia, fiii Bisericii trebuie sa ramâna tari în credinta si sa
nu se lase înselati de miraculoasele “aratari”.
Crestinii trebuie sa se tina de calea aratata de batrânul din Pateric, caruia i s-a
aratat dracul în chipul lui Hristos. Batrânul a închis ochii si a spus: “Eu pe Hristos nu
voiesc sa Îl vad aici”. Si dracul s-a facut nevazut [6; 315-316]. Traditia ortodoxa învata
acelasi lucru despre vedenii: ca si daca s-ar arata cineva în chipul lui Hristos nu trebuie
sa i se dea atentie. Ca daca este Domnul, nu Se va supara. Iar daca este vrajmasul, cea
mai mica deschidere sufleteasca poate fi fatala.
Rezumând învatatura ortodoxa despre vedenii, Sfântul Diadoh al Foticeii spunea:
“Chiar daca ni s-ar trimite vreodata, din bunatatea lui Dumnezeu, vreo vedenie, daca nu
o vom primi, nu Se supara pe noi Prea Doritul Domnul Iisus Hristos. Ca stie El ca
facem acest lucru pentru a nu fi înselati de viclesugul dracilor” [41; 160].
Deci crestinii sa stie ca Hristos nu S-ar supara daca din nepricepere nu putem
recunoaste faptul ca “vizitatorii” sunt trimisi de Dumnezeu, ci S-ar bucura sa vada ca
suntem exagerat de circumspecti. Iar daca “vizitatorii” nu sunt trimisi de Dumnezeu, cu
atât mai mult Se va bucura vazând ca nu ne-am plecat înselarii lor.
Este adevarat ca punctul de vedere crestin legat de aparitiile extraterestre nu poate
fi înteles de catre cei care nu înteleg ca diavolul se poate arata în diferite feluri, luând nu
numai chipul unui înger de lumina, ci si al unui om sau al unui extraterestru. Marturia
de mai jos, extrasa din cunoscuta carte Pelerinul rus, ar merita sa fie citita cu luareaminte:
“Timp de cinci ani am fost profesor de liceu, strabatând cararile vietii prin
întunericul desfrâului si înflacarându-ma de filosofia desarta dupa firea lumii, iar nu
dupa Hristos. Si poate ca as fi pierit cu desavârsire daca nu m-ar fi retinut întrucâtva
faptul ca traiam împreuna cu evlavioasa mea mama si cu o sora care îsi petrecea viata cu
multa luare-aminte, într-o neîntinata feciorie…
53
Într-o buna zi, plimbându-ma pe strada principala, m-am întâlnit si am facut
cunostinta cu un tânar frumos, care se dadea drept francez. (…) Veni într-o buna zi la
mine, poftindu-ma sa mergem într-una din familiile mai sus pomenite si, pentru ca sa
ma înduplece mai usor, a început sa îmi vorbeasca despre veselia si buna dispozitie care
te întâmpina de cum pasesti pragul acelei case. Dar, dupa ce îmi spuse aceste cuvinte, la
un moment dat începu sa ma roage staruitor sa iesim afara din cabinetul în care ne aflam
si sa stam în salon. Rugamintea lui mi se paru ciudata, si dupa ce i-am spus ca am bagat
de seama de mai multe ori neplacerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat
care e cauza. Apoi l-am retinut în cabinetul meu si din alta pricina: salonul se afla lânga
camera mamei si sorei mele, unde n-ar fi fost frumos sa vorbim despre felurite
desertaciuni. El îsi mentinea totusi dorinta prin diferite siretlicuri. În cele din urma, îmi
spuse deschis urmatoarele:
– Pe raftul din fata se afla printre carti o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult
aceasta carte, încât îmi vine greu sa vorbesc în fata ei despre lucrurile noastre pline de
atâtea chestii neserioase… Te rog, du-o de aici, si atunci vom vorbi în toata libertatea.
Usuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi
Evanghelia din raft si i-am zis:
– Trebuia sa-mi fi spus mai demult.
Si punându-i-o în mâini am bâiguit:
-Uite, pune-o singur în cealalta camera!…
Dar, minune, de-abia m-am atins de el cu Evanghelia si, în aceeasi clipa, tânarul
se cutremura si se facu nevazut. Întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de
spaima, m-am prabusit în nesimtire pe podea” [76; 166-167].
Marturia de fata dovedeste cât se poate de clar ca diavolii pot lua înfatisare
omeneasca, si putem întelege ca nu le este greu sa ia nici înfatisare de fiare (cum citim
în Vietile Sfintilor), si nici de extraterestri.
„Povestea aceasta este buna de adormit copiii…”, ar putea spune cineva. „De vina
nu este cel care a scris-o, ci cei care au crezut cele scrise…” Este adevarat ca aceasta
marturie poate fi considerata mincinoasa, sau poate fi apreciata drept rod al unei
imaginatii bolnavicioase. Dar crestinii ortodocsi stiu ca Pelerinul rus este una dintre
cele mai importante carti duhovnicesti si nu se îndoiesc de învataturile si întâmplarile
descrise în ea.
În aceeasi perspectiva vom aduce o marturie care apartine Preacuviosului parinte
Cleopa de la Sihastria, marturie care nu este altceva decât o expunere practica a teoriei
pe care am încercat sa o expunem în acest studiu15:
„Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Facusem Miezonoptica si eram pe la
sfârsitul Utreniei, când deodata aud: buf, buf, buf! Se cutremura pamântul. Eu am iesit
sa vad ce se aude, dar când am deschis usa la bordei am vazut afara o lumina mare si în
lumina, o masina de alama cu multe roti (un clasic O.Z.N. –n.n.) Din ea a coborât un om
înalt, cu ochii mari, pe jumatate albi si pe jumatate negri, care numai atât a zis apasat:
«Ce cauti aici?» (acesta a fost momentul cel mai important: în loc sa intre în dialog cu
extraterestrul, cum ar fi facut altii, parintele si-a dat seama ca se afla în fata unei curse
diavolesti –n.n.) Atunci mi-am adus aminte ce zic Sfintii Parinti. Ca daca ai Sfintele
Taine, Îl ai pe Hristos viu! Eu aveam Sfintele Taine într-o scorbura de brad în bordei. Si
când am vazut asa, am intrat repede înauntru, am cuprins bradul cu Sfintele Taine în
brate si numai atât am zis: «Doamne Iisuse, nu ma lasa!» Sa vezi tu atunci rugaciune
când este dracul la usa! Si când m-am uitat din nou afara, l-am vazut cum se dadea
înapoi alungat de puterea lui Hristos. Lânga bordei era o râpa mare unde a cazut acel
duh necurat. Dar cum a cazut? Când a ajuns la râpa, s-a dat de trei ori peste cap cu tot cu
15 Prima parte a textului a fost pusa ca motto al acestui capitol tocmai pentru a atrage atentia asupra
importantei întâlnirii unui parinte ortodox cu o creatura extraterestra.
masina si pe urma a cazut si s-a facut un zgomot mare de mi-au tiuit urechile pâna a
doua zi la ora unu” [80; 102-104].
Nu este nevoie de alte comentarii. Aceasta întâmplare este o confirmare clara a
învataturii ortodoxe despre contactele cu fiintele care par a fi extraterestri.
Scopul acestui articol nu a fost acela de a demonstra ca nu exista viata pe alte
planete, ca suntem singurii locuitori ai universului. Ci a fost acela de a arata ca de fapt
contactele cu asa-zisele “civilizatii extraterestre” nu au fost decât întâlniri cu diavolul.
Nuanta e foarte importanta. Ar fi bine ca oamenii sa înteleaga ca universul a fost
creat pentru ei, ca omul este cununa creatiei, ca el este chemat la îndumnezeire si nu
cine stie ce entitate extraterestra. Universul a fost creat pentru om, si omul este cea mai
importanta fiinta din univers. Daca stiinta a confirmat sau va confirma acest lucru, nu
putem decât sa ne bucuram.16 Dar, chiar si fara demonstratiile stiintifice, crestinii stiu ca
lumea este creata pentru om ca spatiu în care omul poate dobândi cunoasterea lui
Dumnezeu. Nu omul este creat pentru univers, ci universul este creat de Dumnezeu
pentru om.
Daca ar fi fost mai importanti altii, si nu noi, atunci Hristos nu S-ar fi Întrupat, nu
ar fi primit rastignirea pentru mântuirea noastra. Daca cei slabi în credinta vor cu tot
dinadinsul sa se gândeasca la faptul ca în acest univers imens exista si alte civilizatii, ar
fi bine sa înteleaga totusi ca aparitiile extraterestre de pâna acum, carora li s-a facut
atâta reclama, nu au fost decât aparitii diavolesti.
Staretul Efrem Vatopedinul, un parinte athonit din zilele noastre, spunea:
“Evanghelia nu cred ca are de suferit chiar daca, prin absurd, ar exista viata pe alta
planeta. Unii «oameni de stiinta», între ghilimele oameni de stiinta, zic: «ce va spune
Evanghelia daca într-o buna zi vom descoperi viata pe alta planeta?». Ei spun ca
Evanghelia nu s-ar referi la existenta vietii umane si pe alte planete. Raspunsul nostru
este urmatorul: Evanghelia vorbeste despre sfintirea omului, aceasta este Evanghelia!
Evanghelia nu este o carte de stiinta despre cosmos! Iar problema extraterestrilor eu
cred ca este un mit” [26; 174-175].
Pozitia aceasta pare destul de îngaduitoare. Pe de o parte parintele afirma ca avem
de-a face cu un mit, pe de alta ca nu ar trebui sa ne deranjeze daca ar exista viata pe alte
16 Fara a evalua teoria schitata mai jos, vom reproduce un fragment dintr-un articol (în manuscris) al
parintelui Teodosie Paraschiv despre Principiul antropic cosmologic: “Principiul antropic este o reactie a
lumii stiintifice contemporane la principiul copernican. Acest principiu afirma ca desi pozitia omului în
univers nu este neaparat centrala, ea are totusi un caracter special si privilegiat, acesta fiind sensul unui
antropocentrism modern (Cecil Folescu, Ce este universul?, Editura Albatros, Bucuresti, 1988, p. 363).
Observam cum, macar în parte, lumea stiintifica se apropie tot mai mult de credinta crestina, conform
careia lumea vazuta a fost creata de Dumnezeu pentru om. Cu alte cuvinte, astazi materialismul nu mai
detine monopolul stiintei. John D. Barrow si Frank J. Tipler au scris chiar o lucrare voluminoasa
intitulata: Principiul antropic cosmologic (lucrarea a aparut în traducere, John D. Barrow si Frank J.
Tipler, Principiul antropic cosmologic, Editura tehnica, Bucuresti, 2001). Principiul antropic a fost
formulat în 1961 de astronomul Robert Dicke si se poate enunta pe scurt astfel: Universul are proprietatile
pe care le are si pe care omul le poate observa deoarece daca ar fi avut alte proprietati omul nu ar fi existat
ca observator. Formularea facuta de Robert Dicke se baza pe analiza unor lucrari ale fizicianului P.A.M.
Dirac, care descoperise similitudini prea mari pentru a fi întâmplatoare. Iata care sunt numerele: primul
din ele având valoarea 10-10, reprezinta constanta de cuplaj gravitational; al doilea reprezinta vârsta
universului în unitati atomice si are valoarea de 1040; al treilea numar adimensional este cel al
particulelor masive (protoni si neutroni) din univers, având valoarea de cca. 1080. Dirac a sesizat ca
primul numar este inversul celui de-al doilea, apoi ca al treilea numar este patratul celui de-al doilea, si ca
primul numar este inversul radacinii patrate al celui de-al treilea. O alta grupa de similitudini se refera la
dimensiunile corpurilor semnificative din univers. Se constata ca diametrul pamântului este media
geometrica dintre marimea întregului univers observabil si diametrul unui atom. De asemenea, masa unui
om este media geometrica între masa Terrei si cea a unui proton. Cecil Folescu concluzioneaza: Lasând
loc si afirmatiei ca este vorba de niste coincidente pur întâmplatoare, trebuie spus ca, pe baza valorilor
fortelor electromagnetica si gravitationala din universul actual, exista motive serioase pentru a argumenta
ca o fiinta inteligenta care sa poata realiza ceea ce face omul pe planeta Pamânt trebuie sa aiba exact
dimensiunile pe care le are corpul uman (op. cit., p. 366).”
55
planete. Cuvintele sale ar putea fi întelese astfel: “Daca unii vor neaparat sa creada ca
exista extraterestri, nimeni nu îi obliga sa îsi schimbe parerea. Dar ei sa înteleaga ca
Adevarul pe care îl marturiseste Biserica, cel privitor la mântuirea omului, nu poate fi
calcat în picioare în numele unor supozitii omenesti”.
Daca am încerca sa convingem pe cineva ca nu exista alte civilizatii extraterestre
riscam sa îl îndepartam de Biserica. Important este ca oamenii sa mearga pe calea
mântuirii pe care o propovaduieste Biserica. Si, încet-încet, vor renunta la toate
conceptiile gresite.
În pozitia parintelui Efrem gasim aceeasi învatatura evanghelica potrivit careia
celor slabi în credinta nu este bine sa li se puna juguri prea grele, ca nu cumva sa
paraseasca staulul Bisericii. Aceasta atitudine nu este singulara în istoria Bisericii. Fara
a favoriza învataturile gresite sau ereziile, pastorii turmei lui Hristos au avut iscusinta de
a-i tine de mâna pe cei care încercau sa cunoasca adevarul mântuitor fara a le pune
sarcini prea grele17.
Scopul vietii crestine nu este de a raspunde corect la întrebarea: „Exista sau nu
extraterestri?”. Scopul vietii este mântuirea. Tocmai de aceea insistenta cu care anumiti
crestini insista sa îi convinga pe cei care vin la biserica numai de sarbatori ca
extraterestrii sunt diavoli nu este justificata. Sunt multe alte lucruri mai importante pe
care acestia ar trebui sa le stie, si daca în loc sa fie ajutati sa cunoasca viata crestina
beneficiaza de anumite teorii impuse cu forta, fie ele si ortodoxe, efectul nu va fi
ziditor18. Unii, încercând sa demoleze idolii celorlalti, nu fac altceva decât sa îi
înlocuiasca cu idolii lor, cu modul lor rigid si îngust de a întelege lumea si viata
crestina. Se poarta ca niste inchizitori, ca niste vânatori de idei gresite, pe care le
zdrobesc cu trufie folosindu-se de învatatura Sfintilor Parinti19. Dar în loc sa Îl
marturiseasca pe Hristos se marturisesc pe ei însisi, si cuvintele lor nu au putere.
Departe de a-si propune sa epuizeze problema contactelor cu “civilizatiile
extraterestre”, acest studiu încearca sa dea un raspuns crestin care sa contracareze
propaganda neopagâna legata de acest subiect. Subliniem pentru ultima data ca am
încercat sa diferentiem între subiectul existentei vietii pe alte planete20 si cel al
17 E într-un fel ca la spovedanie: daca duhovnicul pune un canon prea greu pe umerii ucenicului risca sa
îl piarda. De aceea trebuie sa dea nu cel mai greu canon, ci canonul care cu adevarat îl va ajuta pe ucenic
sa se vindece. Duhovnicii mari nu sunt cei care dau cele mai grele canoane, ci cei care îi ajuta pe ucenici
sa se vindece de bolile sufletesti.
18 Nu este vorba aici de discutiile cu cei care sunt fascinati de contactele cu extraterestri si care stau
departe de Biserica tocmai datorita faptului ca au alte criterii de apreciere a adevarului. Este vorba numai
de discutiile polemice cu cei care doar cocheteaza cu ideea întâlnirilor de gradul III, fie din curiozitate, fie
pentru ca „asa e moda”, fie pentru a încerca sa para mai „spirituali” prin abordarea unor astfel de teme.
19 Parintele Savatie Bastovoi spunea foarte frumos ca „jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i
credinta sau viziunea lui despre viata, nu aduc nici un folos. Cei mai multi cred ca daca încep a apara cu
înversunare o dogma de credinta, atragându-si în felul acesta dispretul ascultatorului, patimesc ca
marturisitori. Nu este adevarat. Sfântul Teofan Zavorâtul îi numeste pe acestia scandalagii – kricunî, si îi
îndeamna sa îsi pastreze curajul marturisirii pentru situatiile în care Dumnezeu le va cere sa Îl
marturiseasca. (…) Sa nu confundam agresivitatea noastra cu râvna pentru credinta, dupa cum ne
îndeamna si Sfântul Ignatie: «Amagiti fiind de o falsa conceptie despre râvna, râvnitorii lipsiti de
întelepciune socot ca, lasându-se în voia acestei râvne, urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici,
uitând ca ei, râvnitorii, nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii îi mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o
faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta potrivit insuflarii Sfântului Duh, nu
insuflarii propriilor patimi si a demonilor»” [13;31-40].
20 Subiectul existentei vietii pe alte planete este o alta mare provocare prin care se încearca rasturnarea
credintei crestine. „Daca formele primare de viata au aparut de la sine pe alte planete, nu înseamna ca
viata însasi nu este decât un proces evolutiv, si ca implicarea lui Dumnezeu tine de habotnicie?”.
Cunoastem ca pentru a-si argumenta demonstratiile evolutionistii veacului XX au falsificat câteva
exemplare de verigi lipsa, pe care le-au prezentat lumii stiintifice ca dovezi pentru înrudirea omului cu
maimuta. Unele dintre ele au fost mai prost alcatuite si nu au putut pacali nici macar opinia publica. Dar
altele au înselat chiar vigilenta unor oameni de stiinta; a trecut destul timp pâna ce s-a demonstrat ca si
contactelor cu civilizatiile din spatiu care au luat, iau sau vor lua legatura cu omenirea.
Si ca aceste contacte sunt, dupa toate semnele, noi mijloace de înselare draceasca; ele
ofera substitute pentru o viata crestina, dar nimic mai mult.
Nu avem de ce sa ne asteptam la o invazie extraterestra asa cum sunt cele
prezentate în filmele de succes. Nu va veni nici o civilizatie care sa cucereasca planeta
noastra, si nici vreo alta care sa ne ajute sa avem parte de vremuri mai bune. Ar trebui sa
ne dam seama ca cei care promoveaza psihoza invaziilor extraterestre nu fac altceva
decât sa îndeparteze atentia crestinilor de la viata crestina îndreptând-o pe alte fagasuri.
Crestinii trebuie sa observe ca lumea merge spre rau, ca lumea se rupe de Hristos,
ca lumea se lasa cucerita de duhurile întunericului. Crestinii trebuie sa se lupte cu toate
puterile pentru a nu parasi calea mântuirii, si trebuie sa respinga orice cursa prin care
vrajmasul încearca sa le abata atentia asupra unor lucruri care nu merita atentie.
Cine este crestin stie ca în viitor lumea nu va avea parte nici de pacea adusa de
extraterestri si nici de evolutia spirituala pe care o promit acestia. Cine este crestin stie
ca lumea, cu pasi mai mici sau mai mari, se îndreapta spre sfârsit. Oricât de mult ar
amâna Dumnezeu sfârsitul, vrând din marea Sa dragoste sa le mai dea oamenilor vreme
de pocainta, Apocalipsa va veni. Si atunci cei care i-au asteptat pe extraterestri îsi vor da
seama ca asteptarea lor a fost zadarnica. Vor regreta amarnic ca în loc sa Îl cunoasca pe
Hristos au cazut în plasa cunoasterii luciferice, cunoastere rupta de Dumnezeu.
În cartea sa Despre vedenii, duhuri si minuni, Sfântul Ignatie Briancianinov a
scris: “Îndraznim a numi învatatura despre minuni si semne înfatisata de catre noi
învatatura a Sfintei Biserici Ortodoxe, învatatura a Sfintilor ei Parinti” [16; 61]. Ar fi
fost de dorit sa existe o marturie similara, scrisa de mâna unui sfânt, si despre existenta
sau non-existenta civilizatiilor extraterestre. Nu avem cunostinta despre existenta unei
asemenea marturii.
Daca în prezentarea învataturii crestine despre contactele cu extraterestri anumite
elemente de nuanta au fost tratate neclar, aceasta s-a datorat atât dificultatii subiectului
prezentat cât si nepriceperii autorului. Cu toate acestea, speram ca astfel de scapari nu
ating viziunea de ansamblu si nu vor fi supralicitate decât de cei care încearca sa
conteste cu orice pret învatatura crestina.
aceste fosile erau de fapt artificiale. Nu ar trebui deci sa ne mire daca am auzi ca pe alte planete s-au gasit
fosile umane. Ar putea fi totul o mare mascarada, asa cum este mascarada raelienilor care au anuntat ca au
clonat oameni, dar nu au permis nici unui specialist sa certifice existenta acestor clone.
57
Încheiere
„Noi aflam din dumnezeiestile Scripturi, din istoriile bisericesti si din învataturile
Sfintilor Parinti, ca Biserica lui Hristos, de-a lungul veacurilor, a fost aproape întotdeauna
luptata si încercata de prigoane si de eretici, care au amestecat neghina
ereziilor lor cu grâul cel curat al învataturilor celor sfinte si dreptmaritoare.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat numai în vremile cele de demult, deoarece vedem
destul de clar ca si în vremile noastre lupii cei îmbracati în piei de oi intra si dau navala
în staulul lui Hristos, ca sa rupa si sa sfarme turma cea cuvântatoare. Si în zilele noastre
vedem ca teologii si filosofii întunericului rastalmacesc Sfintele si dumnezeiestile
Scripturi, si prin întelegeri parut înalte si duhovnicesti, pe sine si pe multi ratacesc de la
adevar, si îi duc la pierzare”.
Parintele Cleopa Ilie [41; 5].
Am scris aceasta carte pentru ca îmi doresc sa vin în ajutorul celor ispititi de
diferite erezii si pentru cei care au parasit Biserica pentru a gasi adevarul în alta parte.
Ereziile sunt însa foarte multe si lupta împotriva fiecareia dintre ele necesita o
pregatire serioasa. Totusi nu mi-am propus ca vreodata sa termin de combatut toate
ereziile. O asemenea încercare este sortita de la început esecului. Viteza cu care apar
alte erezii depaseste capacitatea de lucru a celui care si-ar propune sa le combata.
Nadajduiesc ca ceea ce am scris despre reîncarnare si despre extraterestri
constituie o imagine obiectiva a acestor probleme.
Asa cum am aratat mai pe larg în cartea mea Darâmarea idolilor, important este
nu numai ca cititorii sa înteleaga structura si trasaturile unei anumite rataciri. Important
este sa fie mai apoi capabili sa recunoasca aceste trasaturi în toate celelalte rataciri cu
care ne preseaza lumea contemporana.
Sunt constient de amploarea pe care o iau uneori polemicile despre reîncarnare.
Nu stiu daca, dupa citirea rândurilor mele, fanii acestei practici nu îsi vor schimba
punctul de vedere. Sau daca admiratorii asa-ziselor „profetii ale lui Sundar Singh” vor
ajunge la concluzia ca drumul lor de cunoastere este gresit.
Sper însa ca toti acestia vor avea bunul-simt de a nu mai afirma, asa cum au facut
pâna la citirea acestei carti, ca pozitia lor este compatibila cu învatatura Bisericii lui
Hristos.
De altfel, daca macar acesta ar fi efectul acestei carti asupra lor, nu socotesc ca am
scris degeaba. Daca macar ar avea curajul sa recunoasca faptul ca refuza constient
predaniile ortodoxe, daca ar avea curajul sa înteleaga ca ei sunt rupti de Biserica, tot ar
fi bine: ar avea un punct de plecare, ar avea spre ce sa se îndrepte atunci când ar
constientiza ca sunt rupti de adevar. Altfel, amestecând de buna-voie întunericul cu
lumina, nu vor fi capabili sa îsi constientizeze caderea.
Astfel de oameni nu sunt crestini, chiar daca se considera crestini. Câta vreme nu
vor sa primeasca învatatura lui Hristos propovaduita de Biserica, nu pot primi harul si
binecuvântarile Fiului lui Dumnezeu.21”
21 Unii dintre ei au cazut în capcana ofertelor spirituale gen: „Yoga nu este o religie. Yoga nu este
hindusa sau musulmana. Yoga este o stiinta universala, la fel ca matematica, fizica sau chimia. Cum
fizica nu este crestina, chiar daca aproape toate legile fizicii au fost descoperite de crestini, la fel Yoga nu
Nu am de gând sa ascund faptul ca mi-as dori nu numai ca acestia sa înteleaga ca
sunt rupti de Biserica, si sa se multumeasca sa îsi precizeze delimitarea fata de Trupul
lui Hristos. Mi-as dori ca aceasta carte sa le ridice semne de întrebare. Sa fie o mica
piedica pe drumul lor ratacit, si sa îi ajute sa înteleaga ca se îndeparteaza de adevarul,
binele si fericirea pe care le cauta. Sa înteleaga ca Adevarul, Binele si Fericirea le pot
cunoaste numai în Hristos, ca madulare ale Trupului Sau, Biserica.
Cum spunea atât de frumos mitropolitul Hristodoulus Paraskevaidis, în cartea sa
Razboiul împotriva satanei: „Credinta puternica si dreapta si participarea în fapta a
omului la viata duhovniceasca îl mântuieste si îi harazeste vesnicia. Dimpotriva,
credinta ratacita, cum e aceea care se departeaza de duhul autentic al Domnului si aceea
care se sprijina pe nascociri omenesti si nu stie glasul Sfintei Scripturi si al Bisericii, nu
foloseste si nu mântuieste. Diavolul nu lasa nefolosita aceasta ocazie. Cu erezia si
înselarea îsi face multi supusi. Mai ales dintre aceia care nu înteleg ca fac jocul
diavolului. Acestia cred ca sunt ai lui Dumnezeu, desi s-au departat de Biserica. Uita
însa ca „în afara Bisericii nu exista mântuire”.
Vasile al Anchirei, prevenind asupra acestei metode a diavolului, scrie:
„Înfricosator este acest viclesug ce se foloseste de credinta în Hristos, dar face sa fie
considerat bun ceea ce se lucreaza rau… dând întelesuri eretice Scripturilor ce cu mare
glas Îl propovaduiesc pe Hristos si fabricând aceasta nestiinta în chip înfricosator”.
Erezia nu este altceva decât a zadarnici lucrarea de mântuire a Domnului. Cazând
în cursa înselaciunii eretice, omul pierde contactul cu adevarul mântuitor al credintei.
Caci nu este destul sa credem, ci trebuie sa credem drept. Si credem drept atunci când
avem ca povatuitor credinta Bisericii noastre, adica a Sfintilor Apostoli si a Sfintilor
Parinti. Numai atunci suntem în siguranta. Altfel, înselarea si diavolul ne cerceteaza.
Înselarea si diavolul care împreuna merg (…).
De aceea avem datoria sa ramânem credinciosi Ortodoxiei noastre, si sa nu
deschidem urechile la înselaciuni eretice, cum sunt: hiliasmul, spiritismul, precum si la
toate ereziile neoprotestante. Pentru noi adevarul este cel facut cunoscut noua de Hristos
despre Biserica. În Sfânta Scriptura si în Sfânta Traditie se ascunde comoara dreptei
noastre credinte. Iar diavolul urmareste sa ne departeze de aceasta si sa ne fure
mântuirea. Datoria noastra acum este clara: nu vom îngadui diavolului sa ne piarda cu
arma înselaciunii. Nu! Vom ramâne credinciosi „în cele ce le-am învatat si de care
suntem încredintati” (2 Tim. 3, 14). Caci aceasta este spre folosul viitorului nostru celui
vesnic si al mântuirii noastre sufletesti…” [51; 81-83].
„Citirea Parintilor m-a încredintat cu deplina limpezime ca la mântuire se poate
ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe – lucru de care sunt lipsite
confesiunile Europei apusene, care nu au pastrat în întregime nici învatatura dogmatica,
nici cea ascetica a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a facut
Hristos pentru omenire, în ce consta caderea omului, de ce este neaparata nevoie de un
Rascumparator, în ce consta mântuirea pe care a dobândit-o si o dobândeste
Rascumparatorul. Ea m-a întarit: trebuie dezvoltata, simtita, vazuta launtric mântuirea,
fara de care credinta în Hristos e moarta, iar crestinismul – un cuvânt si un nume ramas
neîmplinit! Ea m-a învatat sa privesc vesnicia ca vesnicie, înaintea careia este nimic
chiar si o viata pamânteasca de o mie de ani, nu doar a noastra, ce se masoara cu
jumatatea de veac. Ea m-a învatat ca viata pamânteasca trebuie petrecuta pregatindu-ne
pentru vesnicie … ea mi-a aratat ca toate îndeletnicirile, desfatarile, cinstirile, întâietatile
pamântesti sunt jucarele desarte cu care se joaca si prin care pierd vesnica fericire
copiii mari” [34; 15].
este hindusa chiar daca a fost descoperita de hindusi. Yoga este o stiinta pura a transformarii fiintei
umane, astfel ca un mahomedan poate fi yoghin, un budist poate fi yoghin, un crestin poate fi yoghin”
[14; 119-120]. Astfel de reclame au captivat atentia celor lipsiti de cunoasterea învataturilor principale ale
Bisericii, si în numele unei stiinte spirituale de necontestat i-au îndepartat de Hristos.
59
Îndraznesc sa spun ca desi sunt pacatos am simtit în inima mea cele scrise de catre
cuviosul arhiepiscop, si cred ca tot cel ce se va lupta sa mearga pe calea mântuirii si va
cunoaste Ortodoxia va simti aceste cuvinte ca si cum ar fi fost scrise de catre el însusi.
De aceea închei repetând un alt îndemn al sau, îndemn care nadajduiesc sa aiba ecou în
inimile tuturor iubitorilor de Hristos: “Fratilor, fie ca acest gând bun (luarea Sfintilor
Parinti drept povatuitori) sa fie steaua voastra calauzitoare în vremea pelerinajului
vostru pamântesc pe valurile vietii acesteia!” [34; 16].
Anexe
Sfântul Petru Movila
Despre înselarea diavoleasca22
„În satul Munin din tinutul Przemzsl, sat aflat la o mila departare de orasul
Iaroslavl, de care si tine, traia un taran polonez, Wojczech, poreclit Suflet, care avusese
o sotie pe nume Anna. La putin timp dupa moartea sotiei, diavolul, vrând sa-i întareasca
nu numai pe ratacitii de latini în erezia focului purgatoriu, dar si pe drept-credinciosi
sa-i aduca cu viclenia sa rau-voitoare la aceasta ratacire latineasca, s-a vârât sub cuptor
si, nevazut fiind, cu glasul sotiei îl chema pe sot pe nume, zicând: „Wojczech”. Iar el,
auzind, a sarit înfricosat, vrând sa fuga afara. Dar diavolul îi zice: „Nu fugi, Wojczech,
ci asculta de glasul meu, caci eu sunt sufletul sotiei tale Anna, si din pricina pacatelor
mele patimesc în cuptorul acesta. Te rog dar, fie-ti mila, ajuta-ma si du-te la preoti si
îndupleca-i sa se roage si sa faca slujbe pentru mine. Cel mai bine ar fi sa vina aici si sa
faca slujbe si rugaciuni pentru mine în casa, pâna când ma voi izbavi de chinul
purgatoriului, caci nadajduiesc sa fiu curând mântuita cu rugaciunile lor. Pâna acum tu
n-ai avut grija sa faci milostenii si slujbe ca sa ma ajuti, si sa-mi scurtezi chinurile
purgatoriului, ci, de când am iesit din trup, m-ai lasat uitata”.
Barbatul, nestiind de ispita diavolului, a crezut ca este sufletul sotiei sale, si îndata
a pornit spre cetatea Iaroslavl, si le-a povestit iezuitilor si preotilor de la manastirea
Farra tot ce-a auzit. Iar ei, ca sa se încredinteze de adevarul celor povestite, au trimis doi
oameni în casa acelui om, sa vada. Si daca au venit, diavolul, ca un suflet, le-a vorbit si
lor cum îi vorbise omului, rugându-i de molitfa. Si când acestia s-au întors si au
povestit, toti preotii latini si iezuitii au crezut ca într-adevar era sufletul acelei femei si
au început sa faca rugaciuni si molifte si sa savârseasca slujbe. Iar tuturor oamenilor
le-au hotarât post si le-au poruncit sa se roage cu sârg pentru el, iar pe ortodocsi, adica
pe rusi, ca sa le fie de învatatura, îi vorbeau de rau, zicându-le:
„Nu pentru noi, care credem în focul purificator, ci pentru voi, schismaticilor, care
nu vreti sa credeti învatatura cea adevarata, care-i a noastra, si nu vreti sa va convertiti
la cunoasterea adevarului, Dumnezeu a aratat aievea acest suflet sfânt (caci de acum –
aoleu, ratacire! – diavolul capatase de la ei numele Sfintei Anna). Si toti preotii si
iezuitii au mers cu litia si cu multa lume pe jos pâna în satul Munin, în casa omului,
cântând si rugându-se de slobozirea acestui suflet. Si când preotii au intrat în casa, au
început sa cheme sufletul acela, iar diavolul, ca un suflet, cu glasul femeii le-a raspuns
si le-a cerut sa se roage pentru el. Iar diavolul, ca sa-i întareasca si mai mult pe cei
cazuti în amagire, si ca sa momeasca si mai multi, le-a multumit si le-a spus ca
rugaciunea lor îi aduce usurare, si i-a rugat sa stropeasca cu agheasma locul în care
spunea ca se afla, caci le spunea ca este ba sub cuptor, ba sub lavita, ba sub treuca din
22 Din volumul Sfântului Petru Movila – Împacarea Bisericii Ortodoxe, pp. 81-85. Subtitlul îmi apartine.
Am anexat aceasta întâmplare povestita de sfântul Petru Movila pentru ca arata cât se poate de clar cum
cei care nu sunt fiii Bisericii Ortodoxe cad în cursele mestesugite ale vrajmasului. Nu este greu sa se
înteleaga de aici ca în aparitii similare, datorate diferitelor forme de spiritism sau contactului
extraterestrilor cu pamântenii, avem de-a face cu manifestari similare. Chiar daca spiritismul, de la
formele sale stravechi pâna la chanelling-ul modern, nu se numara printre subiectele combatute în acest
volum, totusi se vor putea observa anumite elemente comune întâlnirilor cu fiintele extraterestre.
61
care mâncau porcii. Iar ei faceau repede si cu sârg ce le zicea diavolul, crezând ca-i aduc
sufletului usurare.
Si prin tot tinutul acela s-a raspândit vestea ca în Munin s-a ivit un suflet sfânt si
de pretutindeni veneau multime de oameni, nu numai de credinta latina, ci si ortodoxa,
sa vada si sa auda vocea acelui suflet si, amagiti ca într-adevar este suflet, se rugau
pentru el si faceau pomeni. Amagirea aceasta între latini, adica rugaciunile pentru
diavol, a durat vreo 12 saptamâni: zi de zi savârseau rugaciuni în casa aceea, si tineau
slujbe în bisericile lor.
Dar Dumnezeu, pentru a nu cadea în amagire si ortodocsii (caci de acum si multi
dintre ei începusera sa se desparta de dreapta-credinta), a pus în inima unui nobil dreptcredincios,
pe nume Martin Grabkovici, aflat în slujba cneazului Vasili al Ostrogului, sa
se duca si sa vada acea amagire, caci atunci venise din tinutul Cracoviei în orasul
Iaroslavl. Când s-a întâmplat sa se duca toti preotii cu litia, însotiti de multa lume, la
sufletul acela din satul Munin, a venit si a vazut, si îndata a cunoscut amagirea
diavolului caci, înainte sa intre el în casa, sufletul le spunea preotilor sa nu-i lase pe rusi
si pe cei de alta credinta în casa, fiindca zicea: „Când acestia intra, mi se înteteste chinul
si sufar rau, de aceea nu va pot raspunde când ma întrebati”. Si i-au alungat din casa pe
toti drept-credinciosii.
Iar Grabkovici, venind, a intrat (caci lui, ca om în slujba cneazului, nu puteau sa
nu-i îngaduie), si, de îndata ce a intrat, a început sa îi întrebe pe preoti unde-i sufletul
(caci, intrând el, sufletul a încetat de îndata sa mai vorbeasca). Ei i-au aratat locul de
unde se auzea glasul. Si el l-a chemat de mai multe ori zicând: „De esti suflet ori drac,
vorbeste cu mine”. Apoi, vazând ca acesta nici nu da glas, nici nu raspunde, a zis catre
preoti: „Nu va lasati amagiti, domnii mei, si credeti-ma ca nu e suflet, ci ispita
diavolului, si însusi diavolul v-a vorbit, amagindu-va pe voi si ispitind atâta lume”. Dar
preotii i-au zis: „Tu, schismatic fiind, vorbesti asa si hulesti acest suflet sfânt, dar vezi
ca nu pentru noi, ci pentru voi, schismaticii, l-a adus Dumnezeu, ca sa va convertiti la
sfânta biserica romana si sa credeti ca într-adevar, dupa moarte, sufletelor le este
pregatit focul purificator”. Si multe asemenea vorbe i-au spus, ocarându-l. El însa a
întrebat: „Daca este într-adevar suflet sfânt, si nu drac, dupa cum spuneti, de ce nu
vorbeste cu mine?”. Iar ei i-au raspuns: „Fiindca nu esti de credinta noastra catolica”.
Iar el a zis: „Atunci sa vorbeasca cu voi, numai sa-i aud vocea”. Si ei au început sa-l
cheme si sa-l roage sa vorbeasca cu ei, însa nici lor nu le-a raspuns. Dupa ce s-au rugat
mult de el, l-au întrebat: „De ce nu ne raspunzi, sfânta Anna?” Iar diavolul, cu greu
înduplecat, a început sa geama, ca si cum ar fi fost bolnav, raspunzând: „Fiindca aici a
intrat un om strain, care nu-i de-al nostru (caci era acest Grabkovici om bun si cu frica
de Dumnezeu, evlavios, întelept si cunoscator al Sfintelor Scripturi)”.
Iar el, auzind glasul, îndata a si zis: „O, voi preoti catolici! Daca, dupa cum
spuneti, împartasiti credinta cea adevarata si sunteti catolici drepti, de ce n-ati descoperit
amageala draceasca si, precum necredinciosii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, amagiti
fiind, îi spuneti dracului sfânt si faceti pentru el rugaciuni si molitfe si, înca mai vârtos,
savârsiti slujbe si atâta lume trageti dupa voi în prapastia ispitirii spre pierzanie?
N-auziti si nu pricepeti oare ca glasul care va vorbeste este cu adevarat al diavolului?”.
Si îndata a zis catre drac: „În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, întru Unul
Dumnezeu slavit în Treime, Creatorul si Ziditorul a toata faptura vazuta si nevazuta, îti
poruncesc tie, cel care vorbesti acuma, sa-mi spui daca esti suflet sfânt sau diavol
blestemat, care amagesti lumea!”. Si pe data diavolul a început sa suspine, însa
Grabkovici a staruit din nou în numele Sfintei Treimi si al întruparii Fiului lui
Dumnezeu, poruncindu-i sa raspunda. Si glasul, de nevoie, a spus: „O, om rau, ma
chinuiesti”. Iar Grabkovici iarasi i-a poruncit si diavolul, în sila, a raspuns, recunoscând:
„Nu sunt suflet”. Si astfel au vazut cu totii si si-au dat seama ca îi ispitea diavolul.
Atunci Grabkovici a zis catre preoti: „Vedeti ca, ispititi fiind de diavol, amagiti o
multime de oameni si-i duceti la pierzanie? Deci, caiti-va si nu va mai amagiti nici pe
voi, nici pe altii. Vedeti cum v-a lasat Dumnezeu în mintea voastra nechibzuita pe voi,
cei care propovaduiti scorneli si împrastiati nascociri omenesti despre focul
purgatoriului, de care nici parintii teofori nu ne învata, si faceti necuviinte, adica îl
numiti sfânt pe diavol si va rugati pentru el? Sa stiti însa ca Dumnezeu i-a dat diavolului
voie sa faca asta în folosul vostru, astfel încât, dându-va seama ca rea este învatatura
voastra despre chinul purgatoriului, veti înceta sa mai duceti în ispita diavoleasca
poporul, pe care, amagindu-l întru pricopseala voastra cea rea, în loc sa-l curatiti îl
trageti dupa voi în gheena”. Si ei, rusinati tare, au plecat. Iar în bisericile catolice, ca sa
le fie tuturor de învatatura, au poruncit în gura mare sa nu se mai duca nimeni acolo caci
nu un suflet s-a ivit, ci amagirea diavolului. Iar Grabkovici, pe când înca se aflau cu totii
acolo, l-a cercetat vârtos pe stapânul casei, zicându-i: „Ori tu, ori cineva dintr-ai tai
faceti vrajitorii si îl aveti pe acest drac”. Si s-a vadit ca acesta n-avea nici o vina, caci
era om bun si simplu. Dar femeia de la cuhnie, adica bucatareasa lui, fiind strânsa tare
cu usa, a recunoscut în fata tuturor ca îl avea pe acest drac înca din Polonia Mare (caci
era leaha), însa a zis: „Nu eu i-am poruncit sa faca asta, însa, daca el vrea sa faca ceva,
face si fara mine”. Însfacând-o pe bucatareasa, au dus-o în temnita, însa, de rusine,
preotii latini au dat porunca sa fie facuta scapata în toiul noptii, pentru ca nu cumva,
dupa o cercetare mai amanuntita, sa se raspândeasca peste tot vestea despre amageala
diavolului, facându-i si mai tare de batjocura…23
23 Dintre elementele comune acestui caz si celorlalte tipuri de contact cu fiinte spirituale, de la
extraterestri pâna la spiritele mortilor, amintim aici: exploatarea fondului religios al celor înselati (acestia
fiind convinsi ca ceea ce fac îi este bineplacut lui Dumnezeu), negarea învataturii Bisericii Ortodoxe (în
numele unei îndoielnice minuni care e mai convingatoare decât o dogma învechita), invitatia adresata
ortodocsilor de a-si parasi credinta pentru a primi noul adevar. În acelasi timp trebuie observata atitudinea
ferma a nobilului Grabkovici, care nu a sovait sa dea în vileag ratacirea si înselarea diavoleasca. Asa se
purtau sfintii mucenici care darâmau idolii prin care oamenii erau calauziti de duhurile întunericului.
Întâmplarea arata, înca o data, ca nu numai preotii au datoria de a lupta împotriva ratacirilor si ereziilor, ci
si toti mirenii care fiind madulare ale Trupului lui Hristos sunt chemati sa marturiseasca adevarul de
credinta.
63
Parintele Dan Badulescu:
Despre maestrul Gregorian Bivolaru si Tantra Yoga24
În perioada anilor 1970, miscarea new age, printr-un fenomen de rezonanta
sincronica, a patruns pe canale vazute si nevazute si în tara noastra. Modalitatea de
patrundere a fost desigur foarte discreta, dat fiind faptul ca în acea perioada cenzura de
partid era cât se poate de vigilenta cu aceste miscari suspecte ce veneau de dincolo de
„cortina de fier”, din spatiul euro-atlantic.
Dupa cum se stie, în acea perioada în cadrul miscarii new age de o mare cinste se
bucurau curentele spiritualitatii orientale, dintre care se remarca desigur yoga. Spatiul
euro-atlantic, în special cel nord american a fost împânzit de numerosi „guru” indieni ce
au facut o propaganda extrem de eficienta învataturilor hinduiste, dintre care yoga avea
un rol important.
În aceeasi perioada (anii 1970) la noi în tara acest fenomen s-a manifestat la o
scara mult atenuata. În Bucuresti si provincie se gaseau câteva centre de practica yoga
animate de câtiva „instructori” ca Gregorian Bivolaru, Nineta Crainici, Tufoi, Mario-
Sorin Vasilescu, Vulcanescu, Chiaburu (pentru Meditatia Transcendentala.)25 Anul
1982 a marcat „scandalul meditatiei transcendentale”, declansat de stoparea activitatii
lui Ion Stoian (român rezident în Elvetia) de catre autoritatile de stat. În urma masurilor
severe luate în acel moment, au fost desfiintate nu numai cursurile – legale – de yoga, ci
si Institutul de psihologie, cluburile de arte martiale: judo, karate, etc.
„Prigoana” a luat sfârsit o data cu revolutia din 1989. O data cu libertatea
binecuvântata ce a încununat jertfa tinerilor martiri, aceste manifestari de tip new age, la
care s-au adaugat astrologia, ocultismul, radiestezia, paranormalul, parapsihologia,
divinatia, yoga, medicina alternativa, etc., au înflorit într-un „boom” impresionant. Cei
40 de ani de comunism au instaurat în special în marile orase un climat de ateism
programat, în care generatii întregi nascute dupa cel de-al doilea razboi mondial au
ramas la stadiul unui crestinism nominal si minimal, având un contact extrem de diluat
cu Biserica, iar ca nivel catehetic nu cu mult peste 0. O parte din aceste suflete uscate de
materialismul satanic însetau dupa Dumnezeu si cele sfinte, dar, lipsiti fiind de orice
discernamânt duhovnicesc, s-au adapat la primele izvoare ce le-au iesit în cale.
Dintre aceste miscari „alternative”, ne vom opri asupra asa-numitei M.I.S.A.
(Miscarea de Integrare Spirituala în Absolut), condusa de catre Gregorian Bivolaru.
Acesta s-a nascut la 12 martie 1953 în Tartasesti, un sat mic, aproape de Bucuresti. El a
început sa predea yoga practica în Bucuresti în anul 1978. Ca si marea majoritate a
instructorilor de yoga români, G. Bivolaru a fost un diletant autodidact. În afara
carentelor elementare de stapânire competenta a domeniului, s-a remarcat prin faptul de
24 Articol aparut sub titlul MISCAREA DE INTEGRARE SPIRITUALA ÎN ABSOLUT (M.I.S.A.) – O
manifestare a magiei erotice în perioada contemporana în Credinta ortodoxa, Anul VII, nr. 3 (72), martie
2003. Un rezumat al acestui articol a aparut în periodicul Patriarhiei Române, Vestitorul Ortodoxiei nr.
310/2003, care a girat astfel obiectivitatea documentara a autorului, care a facut doctoratul în Teologie cu
specializarea în Sectologie. Cartea sa Împaratia raului: New Age este cea mai documentata lucrare aparuta
în limba româna despre invazia neopagâna.
25 Octavian Sarbatoare, Despre MISA si Dl. Gregorian Bivolaru, preluat dupa internet
http://www.yogaesoteric.net/tablepage.asp?
Chapter=7&Page=23&lang=ro
a fi stapânit de patima desfrânarii, ajungând pâna la a fi arestat de mai multe ori si
condamnat pentru raspândirea de materiale pornografice.
S-a ajuns si pâna acolo ca împricinatul sa fie supus unui consult psihiatric de
specialitate, care a ajuns la concluzia ca „pacientul prezinta, în momentul examinarii,
dezvoltare paranoica a personalitatii cu elemente obsesivo-fobice pe fond psihopat
schizoid”26. Medicii legisti au facut si o propunere catre instanta: „Consideram ca
numitul prezinta un grad mare de periculozitate sociala si proliferarea unor practici
aberante cu caracter sexual, fapt pentru care apreciem ca discernamântul este pierdut în
raport cu fapta pentru care este cercetat si recomandam aplicarea masurilor de siguranta
medicala prevazuta de art. 114 CP…”
„Idei interpretative de persecutie, idei dominante cu caracter mistic, idei obsesivofobice
cu caracter mistico-religios si erotic, preocupari erotice exagerate, nemotivate
afectiv. Instabil în timpul discutiei (…) capacitate de sinteza si abstractizare diminuata.
Afectivitate – instabil, irascibil, revendicativ.”
La categoria examenul personalitatii Grig a dat rezultate absolut spectaculoase,
astfel „tendintele psihonevrotice releva în sfera personalitatii manifesta valori
patologice pentru tendintele obsesive (321 de puncte fata de normalul de 120 de
puncte), schizoide (340 de puncte în loc de 120 de puncte pentru cazuri normale). Cu
valoare accentuata apar tendinte paranoide (280 de puncte fata de normalul de 120 de
puncte). (…) în sfera personalitatii profunde apare o sexualitate ambivalenta, dominata
de necesitatea erotica, agresiunea lipseste, fiind refulata. În sfera afectiva, refularea
dorintei de afirmare, caritate, religiozitate, fiind caracteristic nevrozelor si la psihoze
dintre care schizofrenici. Caracter limbaj afectat, care încearca sa-si seduca auditoriul,
doreste sa se arate dur, dar este de fapt slab. Masochism moral; înclinare neautentica
spre etica, religie, arta, profesii spirituale.”27
În ciuda acestor diagnostice „Grig a petrecut aproape 2 ani în închisoare, doar
pentru ca era profesor de yoga. El a reusit sa evadeze spectaculos din închisoarea cea
mai cumplita (Penitenciarul Rahova), ca o forma de protest, dând astfel nastere unor
istorii despre neobisnuitele lui capacitati yoghine paranormale, pe care el le-a si
confirmat dupa aceea prin actiunile sale.”28
La ora actuala (2002), M.I.S.A. numara peste 30.000 de membri, având filiale în
orasele din provincie (Cluj, Craiova, Iasi, Brasov, Timisoara, Bacau, Contanta, s.a.) si în
câteva tari: Italia, Franta, S.U.A., Ungaria, Germania, Danemarca, Australia.
Caracterizarea învataturilor MISA
Oferta practicilor de „integrarea în absolut” este destul de variata. Ea cuprinde
preocupari legate de:
– yoga propriu-zisa: tantra yoga, karma yoga, laya yoga, hatha yoga, etc.;
– baze filosofice hinduiste: shivaism, bhagavat gita, upanishade, etc.;
– terapii alternative: ayur-veda, etc.;
– apologetica nationalista anti francmasonica (!);
– astrologie karmica si reîncarnare;
– „învataturi crestine”: apocrife, Sadu Sindar Singh, yoga crestina, isihasm yoghin.
Adeptii, în coplesitoarea lor majoritate tineri cu probleme psiho-somatice si cu
mari neclaritati duhovnicesti capata în cadrul cursurilor de yoga M.I.S.A. raspunsuri la
26 Ziua pe Internet, www.ziua.ro/archive/2002/10/08/docs/33122.html, marti 8 octombrie 2002, Laszlo
Kallai
27 Idem
28 http://www.yogaesoteric.net/tablepage.asp?Chapter=7
&Page=23&lang=ro
65
întrebarile existentiale: „cine sunt eu?”, „ce sunt eu?”, „unde sunt în univers?”, „în ce
relatie sunt eu cu Dumnezeu?”29
Cursurile dureaza 7 ani si sunt anuntate în fiecare an prin împânzirea orasului cu
mii de afise. Prima sedinta de prezentare si introducere, gratuita, are loc de obicei în sali
de teatru închiriate („Teatrul C. Tanase”, „Teatrul C. Nottara”). Apoi cursantii sunt
convocati la una din salile de meditatii, amenajata la mansarda unui camin de
nefamilisti de pe platforma industriala Pipera.30
„Grig locuieste acum (2003) în Bucuresti, conducând 12 ‘ashramuri’ plus centre de
cercetare, învatamânt si vindecare potrivit principiilor yoghine. El însusi preda yoga la
clasele mari care au ajuns în al 12-lea si al 13-lea an de studiu, la celelalte predând mai
mult de 200 instructori raspânditi în toata România.”31
Învataturile legate de karma yoga de exemplu, urmeaza în linii mari pe acelea ale
expertilor (guru) neo hindusi ca Sri Aurobindo, Swami Shivananda, Swami
Vivekananda, Mahatma Gandhi, s.a. Potrivit lui Sri Aurobindo „eficienta actiunii care a
fost consacrata si care este efectuata prin si pentru divinitate este direct proportionala cu
gradul jertfei divine. Actiunea manuala efectuata intentionat numai pentru divinitate
este superioara activitatii mentale efectuata intentionat doar în scopul evolutiei noastre
egotiste, pentru slava personala, sau pentru o satisfactie mentala trecatoare. Potrivit
traditiei hinduse privind karma yoga, alegerea actiunilor «care trebuie sa fie efectuate»
de catre cineva este determinata de ceea ce se numeste în India svadharma (legea cea
potrivita). În timp ce în Occident religia, morala si legea sunt alcatuite din drepturi si
restrictii date în termeni absoluti, rezervându-si dreptul pentru exceptii multiple,
hinduismul da diferite drepturi si îndatoriri, uneori contradictorii, pentru diferite grupuri
de oameni din societate”.32
În ciuda faptului ca G. Bivolaru si instructorii sai se delimiteaza hotarât si
deschis de miscarea new age, socotind-o – pe buna dreptate – un fenomen dirijat din
umbra de masoneria globalista – totusi caracterul eclectic-sincretist al învataturilor
cursului arata exact contrariul, si anume apartenenta în duh de miscarea Varsatorului.
Elementele neo-hinduse si orientale se împletesc cu apocrife si cu practica isihasta întrun
mod ce le desfigureaza în cel mai post-modernist chip.
Sa luam de exemplu un material ce alatura „Meditatia isihasta – Rugaciunea
inimii – o forma ezoterica a practicii crestine” de meditatia yoghina.
„Practica de baza a isihasmului este ceea ce calugarii numesc rugaciunea inimii, o
forma de rugaciune care atinge, în etapele sale cele mai înalte, profunzimile
meditatiei.”33
„Rugaciunea inimii este, de fapt, o forma de meditatie specifica sistemului yoga
(sic!), prin faptul ca ea nu are un obiect anume spre care sa se orienteze si pentru ca nu
mai foloseste nici un cuvânt.
Meditatia isihasta implica trei faze:
– În prima faza se rosteste simplu rugaciunea: la început de trei mii de ori pe zi,
apoi de sase mii de ori, pe urma de douasprezece mii de ori pe zi si apoi tot timpul.
Aceasta prima faza este similara anumitor procedee specifice din Japa Yoga.
– Practicantul urmareste sa gaseasca cu imaginatia locul inimii si sa sincronizeze
cuvintele rugaciunii cu bataile inimii si cu ritmul respiratiei. Acestea sunt aspecte
specifice tehnicilor de pranayama.
29 Diac. Prof. Dr. Petre I David, Invazia sectelor, vol. 2, Editura Europolis, Constan ta, 1999, p. 54
30 Ziua pe Internet marti www.ziua.ro/archive/ 2002/10/15/docs/33774. 25 octombrie 2002
31 bivolaru misa: Gregorian Bivolaru – Biography … …
www.sivasakti.com/yoga_tantra_meditation/ bivolaru_misa.html
32 Karma yoga, http://www.yogaesoteric.net
33 http//www.yogaesoteric.net/tablepage.asp?Chapter=1
&Page=23&lang=ro
– În aceasta faza are loc cu adevarat rugaciunea inimii. Acum mintea fuzioneaza
perfect cu rugaciunea fara sa mai aiba nevoie de cuvinte. Aceasta etapa este
asemanatoare cu tehnicile de Laya yoga.
Conditii preliminare pentru realizarea rugaciunii inimii:
– Mintea practicantului trebuie sa se orienteze catre interior, spre «inima» sa,
abandonând orice exteriorizare catre un obiect anume. Inima reprezinta, de fapt, centrul
fiintei, locul în care traditia spirituala yoghina localizeaza sediul spiritului divin
nemuritor Atman. Mintea, întorcându-se în inima, se întoarce, de fapt, «acasa».
Efecte:
– Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin concentrarea
neîntrerupta asupra ei, deci practic o dinamizare intensa a centrului subtil de forta
Anahata chakra, si în etapele ultime, chiar accesul la Sinele Divin individual.
Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât sa reveleze
unitatea în esenta a acestor doua cai spirituale, yoga si crestinismul, diferite doar în
aparenta.”34
Am citat dinadins integral aceste paralele facute între crestinism si yoga, deoarece
ele reflecta modul atragerii tinerilor români ce mai au unele trasaturi ortodoxe, primite
de la nasterea cea de-a doua si din mirungere, si sunt astfel receptivi la acest melanj
specific new age-ului în spatiul rasaritean ortodox.
Desigur alaturarea este fortata, iar asceza si mistica ortodoxa si cea de tip yoghin
hinduist nu au în comun decât aspectele exterioare. Pur si simplu Dumnezeul crestinilor
nu este nici Brahmanul, nici Atmanul hindusilor. Unirea isihastului si cea a yoghinului
se realizeaza cu fiinte diferite, si chiar în chip diferit.
G. Bivolaru s-a aventurat în „exegeze” teologice de tot felul, având totala libertate
a unui sectant ce poate fi oricât de „creativ”, fara a se conforma unei traditii bisericesti
anumite. Astfel el ajunge sa lanseze pe internet o varianta proprie a rugaciunii „Tatal
nostru” ce contine urmatoarele contributii creatoare:
„Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne noua astazi. Si nedespartita (!)…
Si ne izbaveste de cel rau si viclean…
Ca a Ta este slava si marirea acum si pururea si în vecii vecilor. Amin”
Cursurile se desfasoara pe fondul hipnotic al unei muzici ambientale electronice,
metoda folosita la rândul lui si de catre Mario Sorin Vasilescu. Aceasta muzica a fost
multiplicata si raspândita sub forma casetelor si discurilor CD Rom MP3. Unele dintre
aceste casete se declara a contine mesaje subliminale, adica acel tip de mesaje ce se
adreseaza direct pragului subconstient, nefiind prin urmare supuse controlului trezviei.
Acest procedeu de magie si hipnoza este cu atât mai periculos cu cât efectele nu pot fi
sesizate din timp.
Trebuie recunoscut însa ca punctul forte al lui Grig Bivolaru, punct ce-l distinge
îndeosebi în România de alti „maestri yoghini”, este Tantra Yoga. Traditiile hindusa si
buddhista socotesc ca aceasta este veche cel putin ca si traditia vedica, socotita veche de
aprox. 5000 de ani.
“Buddhismul pe de alta parte are o ramura tipica tantrica cunoscuta sub numele de
Vajrayana. Acest buddhism tantric este practicat înca în Tibet, dar si în Nepal si India.
Considerând spatiul spiritual-cultural românesc, ideea de a considera sexualitatea ca o
cale spirituala, pare natural de a se înfiripa si în România. Temperamentul devotional al
românilor îi plaseaza natural în a se apropia cu sinceritate de un fenomen care în istorie
este clar documentat si în unele parti ale lumii practicat extensiv. Se pune întrebarea de
ce pâna acum Tantra nu a fost pe agenda de lucru a românilor? Se poate raspunde
simplu, pentru ca Tantra ca expresie necesita libertate, iar românii din pacate în istorie
au fost dominati de alte popoare si asupriti interior de dictatori. Cu alte cuvinte istoria a
34 Idem
67
împiedicat dezvoltarea unei spiritualitati care foloseste sexualitatea ca metoda de
iluminare. Privind cu onestitate felul de comportare al românilor, îi gasim pe unii cu
mult suflet, pasionati, cu caldura si dorinta de a trai viata din plin. Aceste caracteristici
sunt esentiale când analizam calitatile unui aspirant pe calea spirituala tantrica.”35
Erotismul este arma nr. 1 a magiei, lucru descris magistral de catre I. P. Culianu în
lucrarea sa Eros si magie în Renastere, 148436. Meritul cercetatorului român consta, pe
lânga documentatia de exceptie, si în demontarea mitului „martirului” Giordano Bruno,
asezat în mentalul comun alaturi de Galileo Galilei si altii, în galeria celor prigoniti de
„biserica” pentru stiinta si libera cugetare. Se poate considera ca la noi aceasta lucrare
dezvaluie publicului pentru prima data adevarul legat de personalitatea lui Bruno si a
activitatii sale condamnabile. Potrivit lui Culianu, Bruno a dus pâna la consecintele ei
extreme doctrina numai schitata a identitatii dintre iubire si magie a lui Ficino: „magia
este o metoda de control a individului si a maselor, bazata pe o cunoastere profunda a
pulsiunilor erotice personale si colective”. În fapt, magia „…nu este decât eros aplicat,
dirijat, provocat de operator”; „întreaga forta a Magiei se întemeiaza pe Eros”37. “Magia
erotica reprezinta gradul zero al oricarei magii: îndragostitul face acelasi lucru ca
magicianul: construieste prin mijloace de persuasiune în jurul iubitului o retea pentru a
controla aparatul pneumatic al celui iubit”38. Pe scurt, magia „este o operatiune
fantasmatica ce trage folosinta din continuitatea dintre pneuma individuala si pneuma
universala”39.
Relatiile dintre indivizi sunt reglate dupa criterii „erotice”, fiecare fiinta este
inserata într-un releu intersubiectiv. Operatorul observa relatiile intersubiective si trage
un profit din cunoasterea lor. Se petrece ceva similar ca în „procesul de transfer”.
Practicianul magiei erotice îsi poate folosi talentele contra vointei unui individ si contra
societatii însesi, pentru ca dicteaza el însusi regulile societatii. „Se vede ca magia
erotica bruniana îsi propune ca scop sa-i permita unui manipulator sa controleze indivizi
izolati si mase. Supozitia-i fundamentala este ca exista un mare instrument de
manipulare si acesta este Erosul în sensul cel mai general: ceea ce iubim, de la placere
fizica, pâna la lucruri nebanuite, trecând, desigur, prin bogatie, putere etc.”40 chiar si
repulsia si ura, care sunt partea negativa a aceleiasi atractii universale: „legatura
legaturilor este iubirea.”41 *42
Aceasta arma a fost folosita printre altii, de catre maestrul apreciat de G. Bivolaru,
Bhagwan Rajneesh, supranumit „Osho”, cel care la un moment dat ajunsese sa posede
99 de limuzine de lux Rolls Royce, si avea o adevarata garda de corp personala. Aspecte
cutremuratoare ale activitatilor din ashramul lui Osho au fost surprinse si dezvaluite în
documentarul apologetic „Invazia pagâna” din anii ‘90, reluat acum si de postul de
televiziune Tele 7 ABC. Efectele asupra tinerilor si tinerelor prinsi în aceasta capcana a
demonului desfrânarii pot fi devastatoare. Ele pot fi urmarite mai pe larg în lucrarea lui
Danion Vasile Jurnalul convertirii43, sau în diverse marturii, chiar daca sunt, din motive
lesne de înteles, anonime.
Iata declaratia unui tânar care a practicat „yoga lui Bivolaru” timp de trei ani:
„Din primele sedinte ni s-a spus ca vom învata multe lucruri care constituie secrete ale
practicii yoga, deci va trebui sa nu le discutam chiar cu oricine, ca la sedinte va trebui sa
35 Octavian Sarbatoare osmail.htmosmail.htm
36 Editura Nemira, 1994
37 Ioan Petru Culianu – Eros si magie în Renastere, ed. cit., p. 16
38 Ibidem, p. 132.
39 Ibid., p. 133.
40 Ibid., p. 136.
41 Ibid., p. 144.
42 Preluat dupa Aurel Codoban Ioan Petru Culianu, sau filosoful (religiilor) ca „magician” în Cotidianul,
Suplimentul cultural, literar si artistic, 18.05.1992, p.7
43 Editura Bunavestire, Galati, 2002
nu lipsim, deoarece pierdem ritmul, ca sunt niste reguli care trebuiesc respectate si
anume: în timpul sedintelor toata lumea asculta si face ce i se cere; materialele primite
nu pot fi aratate la nimeni si mai ales nu pot fi multiplicate, transmise altora. Unele
tehnici erau secrete, de exemplu mantrele. Toate acestea au aparut treptat, în asa fel
încât de la totala libertate pe care o aveam la început am ajuns sa nu mai pot vorbi
despre ceea ce faceam decât cu cei care participau la cursuri. (…) În fiecare vacanta de
vara, yoghinii se întâlneau la Costinesti, într-un fel de tabara. Ajungând acolo, e greu de
spus ce am simtit. Daca la sala unele asane erau comice, aici, unde aproape toti
yoghinii, în frunte cu instructorii si chiar Bivolaru, erau dezbracati, exercitiile deveneau
de-a dreptul vulgare”44.
Fenomenul a capatat o asemenea amploare încât nu mai poate fi ignorat de catre
Biserica. Ceea ce stârneste uimirea este faptul ca în toate procesele intentate de
Gregorian Bivolaru diferitilor ziaristi din presa scrisa si audio-vizuala ce l-au demascat
în diferite momente, acesta a iesit învingator! Ceea ce duce la concluzia fireasca, si
aceea ca „prigonitul iudeo-masoneriei”, asa cum se prezinta fanilor sai Bivolaru, este în
realitate mai mult decât protejat de catre forte oculte, vazute si nevazute.
Daca Biserica ortodoxa nu are la îndemâna mijloace coercitive, iar în cele
duhovnicesti foloseste cu mare scumpatate afurisania si blestemul, totusi ramân cel
putin de folosit mijloacele harice misionare de combatere si încercarea de a recupera,
acolo unde mai este înca posibil, oile pierdute…45
44 Ziua pe Internet marti www.ziua.ro/archive/ 2002/10/15/docs/33774. 25 octombrie 2002
45 Prezentarea facuta de parintele Dan Badulescu a fost inclusa aici numai pentru faptul ca M. I. S. A.
este, de departe, cea mai raspândita miscare din România contemporana care promoveaza credinta în
reîncarnare, credinta care constituie una dintre temele principale ale volumului de fata. În viitor
intentionez sa alcatuiesc o lucrare ampla în care învatatura fiecaruia dintre maestrii de yoga români sa fie
analizata în raport cu învatatura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti (n.a.).
69
Ieromonahul Damaschin Christensen
De la religiile orientale la Ortodoxie46
1. Venirea la Hristos în Ortodoxie
S-a scris mult despre cei ce vin la Ortodoxie dintr-un mediu romano-catolic,
anglican sau protestant, însa s-a scris relativ putin despre un fenomen la fel de
important: numarul crescând de occidentali care vin la Ortodoxie dupa ce au trecut prin
religii orientale. Traind în societatea occidentala, aceste persoane au avut în general
contact cu crestinismul într-o forma sau alta, dar s-au îndepartat de el, gasind ca-i
lipseste ceva. Duhurile lor n-au dat marturie despre adevarul din el, caci acel adevar
fusese întunecat de un tip de religiozitate lipsita de autenticitate. Cautând Adevarul, ei
cautau o percepere directa, intuitiva a Realitatii, dar în bisericile crestine vedeau cum
perceptia mistica era înlocuita de intelectualism, pe de o parte, si de sentimentalism, pe
de alta.
În primul caz, crestinismul devine ceva ce se dobândeste prin învatarea mecanica,
pornind de la ideea ca pentru a fi mântuit e suficient sa stapânesti în mod corect
cuvintele – adica doar sa memorezi versetele cheie ale Scripturii, sa patrunzi în mod
intelectual conceptele si sa le repeti, stiind cum sa te porti si sa vorbesti în dialectul
religios al sectei tale particulare. Crestinismul devine astfel o religie seaca, întemeiata
doar pe cuvinte, un sistem juridic, un set de idei si comportamente, precum si o institutie
politica ce opereaza pe baza acelorasi principii cu ale institutiilor lumesti. În multe
locuri, bisericile vor adauga un element de sentimentalism si entuziasm, spre a aduce
putina viata sistemelor lor moarte, dar se ajunge la un materialism la fel de trivial ca si
legalismul religios. Oamenii ajung sa fie hipnotizati atât de starile lor emotionale
autoprovocate, cât si de sentimentul ca au „dreptate” în privinta Scripturilor si a
doctrinelor lor.
O astfel de stare nu înseamna perceperea directa a Realitatii; ea nu e Ultima. Nu e
deci de mirare ca acei ce cauta spiritualitatea, chiar daca au fost crescuti in familii
crestine, încep sa priveasca în alte directii, în afara bisericilor. Astazi apar o multime de
carti, majoritatea scrise de autori protestanti, care avertizeaza oamenii asupra pericolului
religiilor orientale si a amorfei miscari New Age. În multe cazuri, ele sunt excelente
carti de apologetica crestina, cu informatii pretioase, având importantul rol de a ajuta pe
oameni sa ocoleasca primejdiile spirituale. Însa ceea ce majoritatea cartilor evita sa
mentioneze este faptul ca practicantii religiilor orientale si new-age-istii au si ei un
argument important: au motive serioase sa faca ceea ce fac. Au ajuns sa caute în afara
bisericilor crestine deoarece, într-un fel, bisericile le-au înselat asteptarile. Substituind
experierea Adevarului prin cunoastere mentala si exaltari emotionale, ele nu ajung sa-i
învete nici macar principiile elementare pastrate de vechile religii orientale. Aceste
46 Materialul este tradus din revista The Ortodox Word (vol. 32, nr. 5/190, sept. – oct. 1996, pp. 208 –
228), în Epifania, nr. 1-2/1998 – traducere: Constantin Fagetan. Am anexat acest articol în nadejdea ca va
exista cel putin o persoana care, citind despre credinta ortodoxa, va renunta la erezie pentru a îmbratisa
învatatura Bisericii. Nu am încercat sa dau sfaturi celor care vor sa se converteasca, ci am preferat sa le
pun înainte textul parintelui Damaschin, un alt convertit care atrage atentia asupra curselor în care
diavolul vrea sa îi atraga pe cei care se apropie de Ortodoxie. Consider ca acest articol va fi de folos în
acelasi timp si fiilor credinciosi ai Bisericii, pentru ca, aratându-le greselile altora, îi va ajuta sa îsi
constientizeze propriile greseli.
principii elementare sunt 1) eliberarea de asuprirea gândurilor si dobândirea pacii
mintii; 2) înlaturarea dorintelor si a patimilor; 3) stapânirea emotiilor negative.
În forma sa necontrafacuta, crestinismul are mijloace de a atinge toate aceste
teluri, si mai mult decât atât, caci merge mai departe decât toate religiile. Prin el se
ajunge la descoperirea caii catre îndumnezeire, catre comuniunea desavârsita cu
Dumnezeu prin credinta în Hristos. Tinerii nostri ajung sa caute în alta parte deoarece
bisericile nu cunosc aceste mijloace sau nu se folosesc de ele.
Când cautatorul occidental patrunde într-o predanie autentica, traditionala, a unei
religii orientale, poate experimenta anumite forme de trezire spirituala. El poate începe
sa experimenteze lumina constiintei pure si eliberarea de gânduri si, prin aceasta, sa
înceapa a-si vedea propria cadere, stricaciunea launtrica si haosul interior, putând sa
porneasca la înlaturarea efectelor negative ale conditionarii sale de catre lume.
Multi se multumesc sa ramâna pe acest drum, însa în altii se petrece ceva ciudat.
Într-un anumit sens, ei înainteaza spiritual mult mai mult decât o facusera vreodata
înainte, dar în acelasi timp sunt în mod inexplicabil neîmpliniti. O data cu noua lor
descoperire a ceva ce depaseste domeniul ego-ului si al patimilor, devin constienti ca
trebuie sa existe însa ceva mai presus de ceea ce le da lor autentica traditie orientala. De
ce oare se întâmpla astfel ? Unii ar putea spune ca, în calitate de occidentali, ei poarta
crestinismul, ca sa spunem asa, în codul lor genetic. Însa noi am putea spune chiar mai
mult: acestia, chiar daca au avut contact cu crestinismul într-o forma saracita, au ajuns
totusi în contact cu „idealul hristic” asa cum l-a numit Oluesa, marele transmitator al
religiei bastinasilor americani. Însusi germenele ideii de Iisus Hristos – Dumnezeu Care
S-a întrupat, Care S-a golit pe Sine în creatie, Care a spus cuvintele pe care le-a spus si
Care a murit pe Cruce pentru readucerea omenirii la starea ei originara, deci în Rai –
este atât de puternic în sine, încât istorisirile si învataturile lui Buddha, Lao Tî,
Confucius, Mahomed si ale zeitatilor hinduse palesc în comparatie cu El. Dar daca
Hristos e atât de maret încât se poate distinge prin El Însusi, de ce religia întemeiata pe
El se afla într-o stare atât de jalnica? De ce oare e atât de exteriorizata, materialista si
lumeasca? Cu siguranta, gândesc neîmplinitii cautatori în religiile orientale, trebuie sa
fie mai mult decât atât în ceea ce-L priveste pe Hristos.
Dar în aceste suflete lucreaza ceva mai mult decât ideea de Hristos. Însusi Hristos
lucreaza în ei. O data ce au auzit cele descoperite de Hristos devin de acum încolo
raspunzatori, iar El îi ajuta sa duca la bun sfârsit aceasta raspundere, îi ajuta sa vina la
El.
Si astfel cautarea lor în religiile orientale îi aduce în pragul Bisericii Ortodoxe
Rasaritene, cea mai veche si traditionala dintre comunitatile crestine. În religiile
orientale transmiterea directa a întelepciunii de la învatator la discipol are o importanta
vitala. Ortodoxia poseda aceasta transmitere ce merge în urma pâna la Hristos Însusi: o
linie de dezvoltare istorica neîntrerupta, fara vreo schimbare fundamentala a punctului
de vedere, asa cum s-a întâmplat în Occident dupa schisma din 1054.
Cautatorii spirituali din zilele noastre gasesc în Ortodoxie o îndrumare clara întru
dobândirea linistii, stapânirea patimilor si gândurilor si cultivarea virtutilor, ca si
învataturi precise despre amagirile spirituale, calauzindu-i cu mai multa siguranta pe
calea comuniunii cu Dumnezeu. Însa mai presus de toate, ei afla Chipul Neschimbat al
lui Hristos, pe Care nu-L întrezarisera în celelalte biserici. În El, pe Care vechiul Imn
Acatist Îl numeste „Rasarit al rasariturilor”, ei afla Începutul si Sfârsitul dorintei
inimilor si poarta catre viata vesnica. În profunda traditie mistica si contemplativa a
Rasaritului Crestin, acestia sunt capabili sa treaca cu bine dincolo de realizarile pe care
le-au avut în religiile orientale.
În unele privinte, cei ce se convertesc la Ortodoxie de la religiile orientale au un
anumit avantaj asupra celor convertiti de la confesiunile crestine occidentale, însa în alte
71
privinte sunt dezavantajati. Întru folosul nostru al tuturor celor ce suntem convertiti la
Ortodoxie, vom discuta mai amanuntit aceasta problema.
2. Capcanele în care cad protestantii convertiti la Ortodoxie
Când vorbim despre protestantii convertiti la Ortodoxie nu ne referim la toti si nici
la protestantism în întregime, ci vorbim doar despre tendintele cele mai grave dinauntrul
protestantismului si despre problemele ce apar atunci când unii protestanti intra în
Biserica Ortodoxa.
Originea protestantismului se gaseste în dorinta demna de lauda de a iesi din
ipocrizia religioasa si din coruptie, cultivând legatura personala cu Iisus Hristos. Însa
conform cu firea umana cea cazuta, aceeasi ipocrizie si coruptie au patruns curând si în
protestantism, asa încât pentru foarte multi singura motivatie ramâne spiritul de protest,
ideea de a fi mai „drepti” decât catolicii, întemeiata pe propria parere.
Pornind cu o astfel de motivatie, protestantii ce devin ortodocsi, în dorinta lor de a
continua sa fie drepti, se comporta în acelasi mod. În loc sa fie experti în citarea
Scripturilor spre a-si dovedi parerile personale, ajung acum experti în citarea Sfintilor
Parinti, a canoanelor si dogmelor, pentru a se îndreptati; în loc sa-i combata, acum îi
ridiculizeaza pe catolici si pe fostii lor confrati protestanti; în loc sa fie implicati în
conflictele dintre denominatiunile protestante, acum se implica în conflictele dintre
diversele jurisdictii ortodoxe. Ei cauta sa devina mai drepti nu numai decât catolicii si
protestantii, ci chiar decât ceilalti ortodocsi. Ca urmare, protestul lor continua si în
Biserica Ortodoxa. Neavând predania directa de la duhovnici cu viata sfânta, cuvintele
lor nu au putere lucratoare, ci ramân în domeniul bidimensional al parerilor omenesti.
Exista o multime de protestanti ce sunt mult mai buni crestini decât fratii lor ce au
devenit ortodocsi. În aceasta lumina, protestantii convertiti la Ortodoxie ar face bine sa
ia în seama cerinta protestantismului evanghelic de a ajunge sa fie nascuti din nou, nu
doar prin botez, ci printr-o convertire radicala, proces ce preschimba launtric si-i face sa
nu mai fie din lumea aceasta. Exista mult adevar în aceasta cerinta; problemele apar
atunci când crestinii „nascuti din nou” vin la Ortodoxie fara a fi fost cu adevarat
„nascuti din nou”: când sunt doar niste protestanti ratati, oameni ce înca sunt din lumea
aceasta si vor sa-si ascunda lipsa de profunzime spirituala devenind mai drepti decât
toate denominatiunile protestante la un loc. În astfel de cazuri, convertirea lor ramâne în
mare parte la nivel intelectual.
Un protestant nu poate fi cu adevarat ortodox pâna ce nu s-a nascut din nou, exact
asa cum spun protestantii ca trebuie sa faca. Numai atunci când s-a convertit în mod
autentic la Hristos, poate fi convertit cu adevarat la Ortodoxie. Acela poate întelege
profunzimea Ortodoxiei si poate sa-i patrunda esenta, asa cum multi protestanti de buna
credinta convertiti la Ortodoxie au facut-o deja.
3. Capcanele în care cad romano-catolicii convertiti la Ortodoxie
În vreme ce motivatia gresita a protestantismului este aceea de a fi drept, gresita
motivatie a romano-catolicismului este autoritatea. Gratie accentului pus pe absoluta
autoritate exterioara si infailibilitatea institutiei ecleziastice, Biserica Romano-catolica a
mentinut în viata cel mai vechi Imperiu din lume – însa cu un pret deosebit de mare. În
Biserica Ortodoxa, când un patriarh sau episcop cade în erezie, credinciosii nu sunt
obligati sa i se alature. Însa în romano-catolicism nu exista cale de scapare. Daca papa
adopta cea mai gresita atitudine si proclama cele mai primejdioase erezii – si atunci când
convoaca un conciliu precum Vatican II – poporul trebuie sa-l urmeze, altminteri nu mai
poate ramâne catolic. Linia de demarcatie a existentei ca romano-catolic nu consta în a
ramâne credincios anumitor doctrine, ci mai degraba în a te afla sub autoritatea unui
papa si a fi recunoscut de acesta. O dovada elementara a acestui fapt se poate vedea la
catolicii de rit bizantin, care nu sunt obligati sa accepte doctrina catolica a lui Filioque
atâta vreme cât accepta autoritatea papala.
Majoritatea romano-catolicilor ce au venit în Biserica Ortodoxa în ultimele decade
au facut-o datorita falimentului spiritual rezultat din Conciliul Vatican II. Dar facând
aceasta, unii dintre ei nu au facut decât sa vânda venerarea unei autoritati în schimbul
alteia. Criticând catolicismul, aduc totusi cu ei aceeasi mentalitate papala în Biserica
Ortodoxa. Ortodoxia lor consta în primul rând din a fi sub si recunoscuti de o autoritate
bisericeasca ce este, la rândul ei, recunoscuta. Ei îsi vor stoarce mintea si vor face tot
posibilul sa mentina acest statut de recunoastere, caci le da siguranta protectiei
institutionale pe care au avut-o în romano-catolicism; si intra literalmente în panica de
îndata ce acel statut e amenintat câtusi de putin.
A fi ortodox înseamna si a te afla sub ocrotirea unui episcop ortodox, dar nu
acesta e lucrul de capetenie, ca în romano-catolicism. Când unii romano-catolici înrobiti
acestei mentalitati se convertesc la Ortodoxie, ei otravesc atmosfera cu o eclesiologie
straina. Subliniem din nou, nu este vorba de toti catolicii convertiti la Ortodoxie, ci doar
despre capcanele în care ei ar putea sa cada. Multi dintre acesti catolici convertiti îi fac
de rusine pe cei nascuti ortodocsi, prin profunzimea pietatii lor. Când s-au convertit cu
adevarat la Ortodoxie, si nu doar si-au transferat loialitatea catre o alta autoritate, ei
împodobesc Biserica ca minunati crestini ortodocsi.
4. Inima Ortodoxiei
De obicei, convertitii de la religiile orientale evita capcanele mentionate anterior.
Ei nu au cum sa întâlneasca obstacolul de a încerca sa fie mereu drepti sau de a trebui sa
protesteze, si nici nu sunt preocupati de autoritate, de politica sau jurisdictii. La fel ca
Parintele Serafim Rose – care a venit la Ortodoxie de la buddhism si taoism – ei sunt
capabili sa mearga direct catre inima Ortodoxiei mistice, cea din cealalta lume.
Dimensiunea ascetica si mistica le este imediat familiara. Ei au deja o întelegere a celor
spuse de catre Sfintii Parinti în ceea ce priveste trecerea dincolo de domeniul simturilor,
înlaturarea dorintei pentru cele create, cultivarea puritatii mintii, nelegarea mintii de
gânduri si imagini, etc. Nu le este greu sa priceapa ce înseamna a fi mântuit de falsa
identitate a „omului vechi” prin pocainta si credinta în Iisus Hristos, dându-si seama ca
aceasta este esenta Ortodoxiei, care nu are de-a face cu corectitudinea, organizarea ori
conceptele rationale, ci doar cu unirea directa cu Dumnezeu.
În mai mare masura decât altii, acesti convertiti stiu ce înseamna sa nu fii din
lumea aceasta si astfel vietile lor sunt adeseori înzestrate cu ceva nelumesc ce tine cu
adevarat de ortodoxia cea mai autentica, dar lipseste din majoritatea bisericilor ortodoxe
din occident. Însa si convertitii de la religiile orientale dau piept cu propriile primejdii,
dintre care vom evidentia câteva aici:
5. Capcanele in care cad cei convertiti de la religiile orientale
a). Înselarea. Pe durata implicarii lor în religiile orientale unii dintre acesti
convertiti au avut unele experiente spirituale care, din lipsa unui îndreptar ortodox cu
ajutorul caruia sa le poata întelege, i-au dus catre amagire spirituala (prelest). Daca nu
au ajuns sa-si dea seama de greseala lor prin pocainta, pot aduce cu ei în Ortodoxie o
întelegere deformata a vietii spirituale, putând folosi rugaciunea lui Iisus ca pe un fel de
mantra care sa le produca o stare hipnotica sau înfierbântare a sângelui, stare în care ei
cred ca merg spre bine, dar de fapt merg spre mai rau. Aceste stari psihosenzoriale
autoinduse, în loc sa-i ajute sa-si vada propriile pacate si sa se pocaiasca, îi împiedica sa
dea fata cu ei însisi si propria vinovatie. Dupa câteva luni sau câtiva ani de când sunt
ortodocsi, ajung sa creada ca au deja parte de experiente asemanatoare cu cele ale
Sfântului Simeon Noul Teolog, însa acelea nu sunt decât devieri de la urcusul
duhovnicesc.
73
b). Spiritualitatea pusa mai presus de Hristos. O alta capcana si mai subtila este
tendinta de a pune exclusiv accentul pe „spiritualitate”, cuvânt extrem de popular astazi,
ajungând sa nu mai însemne de fapt nimic precis. Un convertit poate fi total scufundat
în „spiritualitate” fara ca macar sa-L cunoasca în mod real pe Iisus Hristos! El poate
cunoaste învataturile mistice si ezoterice ale Sfântului Maxim Marturisitorul, ale
Sfântului Dionisie Areopagitul, poate scormoni în adâncurile sclipitoarei carti a lui
Vladimir Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, dar totusi ramâne o întrebare:
oare chiar Îl cunoaste pe Hristos? În acest sens, el ar putea învata de la protestanti care,
pe buna dreptate, pun atât de mult accentul pe faptul de a-L avea pe Hristos ca
Mântuitor personal si de a fi nascuti din nou prin credinta personala în El.
Un exemplu de situare a spiritualitatii deasupra de Hristos a fost Thomas Merton
care a fost la început un profund scriitor crestin iar mai târziu a devenit un adept al
spiritualitatii si al „calatoriei contemplative”. Spre sfârsitul vietii se îndepartase atât de
mult de crestinismul traditional încât si-a exprimat dorinta de a primi initierea tantrica
de la buddhistii tibetani. Povestea lui ar trebui sa slujeasca drept avertisment tuturor
convertitilor la crestinism de la religiile orientale.
c). Sincretismul. Sincretismul religios este conceptia potrivit careia toate religiile
poseda acelasi adevar în strafundul lor ezoteric si sunt în mod egal valide ca mijloc de
mântuire. Aceasta idee e deosebit de atractiva pentru inteligentele deosebite, caci prin
aceasta omul poate avea impresia ca reconciliaza adevarurile tuturor religiilor si, în
acelasi timp, se situeaza putin deasupra tuturor traditiilor.
Dintre toate religiile lumii, numai crestinismul (care, desigur, e mai mult decât o
religie) nu-si afla locul în schema sincretista, si aceasta în virtutea dogmei sale supreme
despre Sfânta Treime, ce este de neconceput nu numai pentru intelectul discursiv, ci si
pentru lumina intelectului pur cultivat de mistici si metafizicieni. Sincretistii nu pot
accepta întelesul deplin al revelatiei treimice, tocmai pentru ca ea se plaseaza în afara
scopului urmarit de intelectul lor si pentru ca de fapt ar trebui sa-si rastigneasca
propriile minti în fata ei.
Cu toate acestea, se întâmpla câteodata ca sincretistii sa ajunga în Biserica
Ortodoxa cu ideile lor intacte. Ei îsi vor marturisi credinta în Sfânta Treime, dar cu
reservatio mentalis ca dogma Treimii se refera doar la imanenta sau manifestarea în
lume a lui Dumnezeu, si ca în ultima instanta Dumnezeu e dincolo de o asemenea
distinctie sau „limitare”. Acest lucru, desigur, duce la denaturarea adevaratului înteles al
crestinismului care afirma ca revelatia Treimii se refera, înainte de toate, la deplina
transcendenta a lui Dumnezeu. Este revelarea ultima a lui Dumnezeu, dincolo de
întelegerea mintii. A întelege transcendenta revelatiei treimice înseamna sa întelegi ca
nu toate religiile poseda acelasi adevar, caci numai crestinismul poseda revelatia ultima
asupra fiintei lui Dumnezeu, adusa omenirii prin întruparea lui Iisus Hristos.
d). Spiritualizarea lumescului. E un lucru obisnuit printre crestinii ortodocsi din
societatea noastra materialista sa duca o viata tipic lumeasca (muzica usoara, filme
vulgare, spectacole televizate, etc.) si sa-si slaveasca trupul (prin preocuparea pentru
confortul fizic, cosmetice, regim alimentar, jogging etc.), încercând sa combine acest
mod de viata cu forme de manifestare ortodoxa exterioare: icoane, muzica corala, etc.
Pentru cei veniti dintr-un mediu New Age sau din religii orientale, acelasi sindrom ia o
forma diferita. În loc de muzica usoara apare muzica de tip New Age, precum cea
cântata de Enya (ce evoca în cântecele ei zeitati pagâne). Iar grija fata de trup ia forma
unei preocupari excesive pentru alimentare naturista, fitoterapie, medicina alternativa,
vitamine sau boli autodiagnosticate.
Industria alimentatiei naturiste si a medicamentelor e saturata de o mentalitate
ipohondrica de masa ce provine din obsesia fata de corp. Cultivarea sanatatii trupesti si
a vitalitatii e vazuta ca o cale catre spiritualitate si astfel efectele produse de hrana si
plantele medicinale iau locul adevaratei vieti spirituale. Întrucât le pare a fi ceva mai
spiritualizat, mai natural si mai nelumesc decât cursul de aerobic al lui Jane Fonda,
crestinii ortodocsi cred ca e foarte bine sa se preocupe de aceasta, învatând proprietatile
tuturor felurilor de alimente, plante si vitamine imaginabile. Si astfel idealul de neatins
al sanatatii perfecte devine un idol ce-L pune în umbra pe Dumnezeu. Aceasta „religie”
trebuie abandonata atunci când cineva devine ortodox. Daca ar fi facut parte în mod
legitim din Ortodoxie, am fi gasit-o în Vietile Sfintilor, dar n-o gasim. În loc de asta,
vedem cum sfintii posteau dupa rânduiala Bisericii. Ei posteau spre folosul sufletului, la
fel cum oamenii de azi tin regim spre folosul trupului.
Nu spunem ca toate alimentele naturiste, remediile medicinei alternative sau
vitaminele trebuie înlaturate; de exemplu, pâinea integrala e un aliment mai bun decât
pâinea alba, iar homeopatia a fost acceptata de unii parinti de la Optina. Vrem doar sa
subliniem ca, în lumea moderna, aceste lucruri au creat o dependenta care, la fel ca
alcoolismul, nu e sesizata si recunoscuta de catre cel dependent. Oamenii aduc cu ei
aceasta dependenta în Biserica si pot continua astfel la nesfârsit caci, spre deosebire de
alcoolism, aceasta nu-i omoara.
6. Arhimandritul Sofronie
Pentru un material mai bogat despre religiile orientale si Ortodoxie cititorul e
îndrumat sa consulte cartea Parintelui Serafim Rose, Ortodoxia si religiile viitorului.
Aceasta carte, publicata în milioane de exemplare în întreaga lume, a contribuit la
aducerea unui numar nespus de mare de oameni la Hristos prin Ortodoxie, avertizându-i
asupra primejdiilor implicate de practicile spirituale non-ortodoxe.
Alte carti importante pe aceiasi tema sunt lucrarile scrise de Arhimandritul
Sofronie Saharov, Viata Lui este a mea (His Life Is Mine) si Îl vom vedea asa cum este
(We Shall See Him As He Is). În aceste lucrari, parintele Sofronie reuseste sa întâlneasca
religiile orientale pe propriul lor teren, datorita unicei reuniri a trei factori: 1) În tinerete
fusese profund implicat în practici religioase orientale si experimentase o oarecare
trezire spirituala de pe urma lor, 2) în calitate de crestin ortodox si ucenic al Sfântului
Siluan Athonitul, el a experimentat profunzimea vietii spirituale crestine si a primit
darul unei adânci pocainte si vederea Luminii Necreate si 3) nu s-a dat înapoi sa
vorbeasca despre experientele sale duhovnicesti cele mai profunde.
Când oamenii abia asteapta sa vorbeasca despre experientele lor spirituale, de
obicei e semn ca nu prea se afla ceva real în ele. Cei ce sunt adevarate vase ale
îndumnezeirii în Lumina Necreata sunt reticenti sa vorbeasca despre asta, cu atât mai
mult sa scrie. Acest fapt face ca ultima carte a Parintelui Sofronie, Îl vom vedea asa cum
este, sa fie atât de singulara. Unicul motiv pentru care a relatat experientele sale
autentice este acela ca în momentul când a scris cartea, având 92 de ani, traind în
recluziune si fiind pe marginea gropii, nu mai era în primejdie sa fie afectat de slava din
partea oamenilor; în plus, ca occidental crescut în Europa stia cât de saracit spiritual era
omul modern si în ce masura au aderat contemporanii sai la religiile orientale pentru a-si
umple vidul spiritual, întrucât crestinismul nu parea sa le ofere acelasi grad de
experienta mistica. Ultima sa carte a scris-o pentru a arata ceea ce e cu adevarat posibil
prin credinta în Iisus Hristos, trecându-se dincolo de ceea ce e posibil în alte religii.
Deosebit de interesanta este distinctia pe care o face între lumina mintii (a intelectului
pur sau a purei constiinte) si Lumina Necreata a Dumnezeirii – ambele traite de catre el
în mod nemijlocit.
Operele Parintelui Sofronie ce includ si cartea Sfântul Siluan Athonitul, ar trebui
recomandate celor implicati în religiile orientale si în acelasi timp interesati de
ortodoxia rasariteana.
75
7. Împlinirea celor din vechime
(…) În Hristos se afla împlinirea celor asteptate de catre cei din vechime: Lao Tî,
Confucius, Buddha, Zoroastru, Socrate, Platon si cei ce au scris Vedele. Hristos nu
desfiinteaza toate cele aparute înainte de El, ci le aduce la împlinire, surpând cele false
si înaltând pe cele adevarate în Lumina revelatiei Sale definitive. Adevarurile din toate
vechile religii si filosofii stralucesc în aceasta Lumina, dar nu sunt ele însele Lumina si
nu sunt deopotriva cu ea. Vazute cu ochii credintei, ele dau marturie despre Lumina
revelatiei la fel cum fac si sufletele cautatorilor spirituali de azi când, prin fereastra
religiilor orientale traditionale, zaresc chipul Neschimbat al lui Hristos luminând cu
întreaga Sa stralucire în Sfânta Biserica Ortodoxa.
Bibliografie selectiva47
1. Biblia sau Sfânta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucuresti, (E.I.B.M.B.O.R), 1994
2. Hotarârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sfântul Nectarie, 2003
3. Arhieraticon – adica rânduiala slujbelor savârsite cu arhiereu, E.I.B.M.B.O.R,
Bucuresti, 1993
4. Molitfelnic – cuprinzând slujbe, rânduieli si rugaciuni savârsite de preot la
diferite trebuinte ale crestinilor, E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1998
5. Învatatura de credinta crestin ortodoxa – Catehism, Cluj, 1993
6. Patericul, Episcopia Ortodoxa Româna, Alba-Iulia, 1993
7. Achimescu, Nicolae, Noile Miscari religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002
8. Adrian, Pr. Simeon, Biserica, sectele si fratii mincinosi, Editura Pelerinul, Iasi,
1998
9. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre O.Z.N. si despre alte
fenomene supranaturale,
Editura Agape, Fagaras, 1997
10. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre viata dupa moarte, Editura
Agape, Fagaras, 1997
11. Ankerberg, John & John Weldon, Realitatea despre astrologie, Editura Agape,
Fagaras, 1997
12. Atanasie cel Mare, Sfântul, Scrieri ( partea I), E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1987
13. Bastovoi, Savatie, În cautarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa,
Timisoara, 2002
14. Badulescu, pr. Dan, Împaratia raului: New Age, Editura Christiana, Bucuresti,
2001
15. Blond, Georges, Furiosii Domnului, Editura Politica, Bucuresti, 1976
16. Briancianinov, Sfântul Ignatie, Despre vedenii, duhuri si minuni, Editura
Sophia, Bucuresti, 2002
17. Brune, Francois, Hristos si karma, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
1997
18. Brune, Francois, Mortii ne vorbesc, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994
19. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Anatematismele, Tipografia cartilor bisericesti,
Bucuresti, 1937
20. Costian, Dan, Adevarul despre Yoga, Editura Valmi
21. Crainic, Nichifor, Dumitru Staniloae, Razvan Codrescu, Radu Preda, Pentru o
teologie a neamului, Editura Christiana, Bucuresti, 2003
22. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura Scripta, Bucuresti, 1993
23. Dionisie Areopagitul, Sfântul, Epistole, Editura ALL, Bucuresti, 1994
24. David P.I., diac., Invazia sectelor, Editura Christ, Bucuresti, 1997
25. Efrem Athonitul, Despre credinta si mântuire, Editura Bunavestire, Galati, 2003
47 Aceasta bibliografie selectiva contine numai cartile care au fost citate în aceasta carte. Desi am
consultat un bogat material de specialitate în limbi straine, pentru a facilita verificarea citatelor am
reprodus numai citate din cartile în limba româna accesibile cititorilor. Am considerat necesara folosirea
unui mare numar de citate pornind de la premiza ca cititorii sunt mai interesati de opiniile ereticilor si de
modul în care le combat Sfintii Parinti decât de teologumenele unui mirean.
77
26. Efrem Vatopedinul, arhim., Cuvânt din Sfântul Munte, Editura Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2001
27. Filaret, pr. Ioan, Crestinism si yoga?
28. Floca, Ioan N., arhidiac. prof. dr., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993
29. Giovetti, Paola, Straniu si inexplicabil, Editura Agni, Bucuresti, 1995
30. Good, Timothy, Ei sunt aici, Editura Valdo & Savvas Press, 1993
31. Groothuis, Douglas, Portrete istorice atribuite lui Isus din Nazaret, Editura
Ariel, Timisoara, 1995
32. Harrison, Peter & Mary, Viata înainte de nastere, Editura Europolis, Constanta,
1993
33. Henri, Claude, conte de Saint-Simon, Noul crestinism, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001
34. Hrisostom de Etna, Arhiepiscopul & Episcopul Auxentie de Foticeea,
Scriptura si Traditie, Editura Bunavestire, Galati , 2003
35. Hristodul Aghioritul, ierom., La apusul libertatii, Editura Sophia, Bucuresti,
1999
36. Hunt, Dave, Pacea globala si aparitia lui Anticrist, Editura Agape, Fagaras,
1997
37. Hunt, Dave & T. A. Mc Mahon, Seducerea crestinatatii, Editura Agape,
Fagaras, 1996
38. Ioan Gura de Aur, Sfântul, Scrieri (partea a III-a), E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti,
1994
39. Ioan de Kronstadt, Sfântul, Spicul viu, Editura Sophia, Bucuresti, 2002
40. Ilie Cleopa, arhim., Calauza în credinta ortodoxa, Editura Sfintei Manastiri
Sihastria, 2001
41. Ilie Cleopa, arhim., Despre vise si vedenii, Editura Bunavestire, Bacau, 1994
42. Irineu al Lyonului, Sfântul, Demonstratia propovaduirii apostolice,
E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2001
43. Kernbach, Victor, Dictionar de mitologie generala, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1989
44. Kernbach, Victor, Enigmele miturilor astrale, Editura Albatros, Bucuresti
45. Marler, John & Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urma, Editura
Sophia, Bucuresti, 2002
46. Movila, Sfântul Petru, Împacarea Bisericii Ortodoxe, Iasi, 2002
47. Negureanu, Cristian, Civilizatiile extraterestre si a III-a conflagratie
mondiala, Editura Datina
48. Nietzsche, Friedrich, Antihristul, Biblioteca Apostrof, 1996
49. Novak, Adolf, Miscarea carismatica, Editura Lumina Lumii, Korntal, 1995
50. Paisie Aghioritul, Cuviosul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,
Schitul Lacu, 2000
51. Paraskevaidis, mitrop. Hristodoulus, Razboiul împotriva satanei, Editura
Anastasia, Bucuresti, 1998
52. Paulus, Stefan, Nostradamus – 1999, Editura Antet, 1998
53. Patrut, Adrian, De la normal la paranormal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991
54. Petroaia, diac. Lucian, Nu este sfârsitul lumii în anul 2000, Editura Episcopiei
Dunarii de Jos, Galati, 1998
55. Pop, P.S. Irineu Bistriteanul, Sfântul Irineu de Lyon – polemist si teolog, Editura
Cartimpex, Cluj, 1998
56. Popovici, arhim. Iustin, Biserica Ortodoxa si ecumenismul, Manastirea Sfintii
Arhangheli, 2002
57. Popovici, arhim. Iustin, Biserica si statul, Schitul Sfântul Serafim de Sarov,
1999
58. Rodion, pr., Oameni si demoni, Manastirea Slatioara, 1996
59. Rose, ierom. Serafim, Ortodoxia si religia viitorului, Cartea Moldovei,
Chisinau, 1995
60. Rose, ierom. Serafim, Sufletul dupa moarte, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996
61. Sachelarie, ierom. Nicodim, Pravila bisericeasca, Parohia Valea Plopului,
Prahova, 1999
62. Savin, Ioan Gh., Iconoclasti si apostati contemporani, Editura Anastasia,
Bucuresti, 1995
63. Teofan Zavorâtul, Sfântul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptura pentru fiecare zi din an,
Editura Sophia, Bucuresti, 1999
64. Valea, Ernest, Crestinismul si spiritualitatea indiana, Editura Ariel, Timisoara,
1996
65. Vasile, Danion, Darâmarea idolilor, Editura Bunavestire, Galati, 2002
66. Vasile, Danion, Jurnalul convertirii, Editura Bunavestire, Galati, 2002
67. Velimirovici, P.S. Nicolae, Raspunsuri la întrebari ale lumii de astazi, Editura
Sophia, 2002
68. Vlachos, mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Editura Sophia,
Bucuresti, 2000
69. Weiss, Brian, O marturie a reîncarnarii, Editura Lotus, Bucuresti, 1992
70. Wurtz, Bruno, New Age, Editura de Vest, Timisoara, 1994
71. *** Crâmpeie de viata – Din viata si învataturile Parintelui Epifanie, Schitul
Lacu, 2000
72. *** ELTA – Revista de metafizica, nr. 5/1993
73. *** Evanghelii apocrife, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996
74. *** Evanghelia dupa Toma, Editura Arca, Bucuresti, 1993
75. *** Fenomenul sectelor sau al noilor miscari religioase, document oficial al
Vaticanului, tiparit în limba româna de Misionarii Verbiti, com. Sabaoani
76. *** Pelerinul rus, Editura Sophia, Bucuresti, 1998
77. *** Sfânta Lumina pascala de la Ierusalim, Schitul Sfântul Serafim de Sarov
78. *** Viata si învataturile Cuviosului Parinte Filothei Zervakos, Editura
Orthodox Kypseli, Tesalonic, 1994
79. *** Ce sa credem despre New Age, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,
Bucuresti, 2002
8048. Balan, arhim. Ioanichie, Viata Parintelui Cleopa, Editura Mitropoliei
Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1999
81. Irineu de Lugdunum, Sfântul, Demonstratia propovaduirii apostolice,
E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 2001
48 Întrucât citatele din ultimele doua carti incluse în aceasta bibliografie au fost inserate cu putin înainte ca
volumul sa fie trimis la tipar, cartile nu se înscriu în ordinea alfabetica a bibliografiei.
Scrieri: Darâmarea idolilor. Apostazia New Age (Editura Credinta noastra, 2001),
Despre înfruntarea necazurilor (Editura Sophia, 2002), Cum sa ne crestem copiii
(Editura Sophia, 2002), Taina iubirii (Editura Bunavestire, 2002), Jurnalul convertirii.
De la zeita mortii la Împaratul Vietii (Editura Bunavestire, 2002), Bucuria
Craciunului (în colaborare cu Valentin Gogescu, Editura Sfântul Nectarie, 2002),
Cartea nuntii (Editura Nemira, 2003), Despre sfintenia preotilor de mir (Editura
Bunavestire, 2003), S.O.S. – despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului (Editura
Bunavestire, 2003).
În curs de aparitie: Patericul pentru mireni, Ne vorbesc parinti athoniti – Iulian de la
Prodromu si Dionisie de la Colciu (în colaborare cu Marian Maricaru),
SANTINELA ORTODOXA 
Asa ceva trebuia sa promovezi sacciv,nu slugile sectei satanice masoneria
Uite sacciv ce zic adevaratii oameni cresti,nu ce ne manipulezi tu,prin slugile sectei masonice.
Imi pare rau ca noi suntem cei de pe urma, dar ne vor arunca in fundul iadul prin necredinta noastra vom fi marionete usor de manevrat , extraterestri adica demoni,draci,ingeri cazuti cum vrei tu sa le zici sunt una si aceeasi. Isus Hristos este singura cale DE SALVARE,SALVATIVA! si dumnezeu vrea asta. Slava Tatalui si Fiului si Sfantului DUH.Amin!