ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI

Ierom. Serafim Rose: “ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI”

  

Cuvânt înainte
Cartea de fata, intitulata “Ortodoxia si religia viitorului”, pe care o publicam în traducere româneasca, a fost scrisa în anul 1972, de Ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet si scriitor bisericesc, vietuitor din obstea Mânastirii Sfântul Paisie din nordul Californiei.
Fara îndoiala, cartea a fost scrisa pentru spatiul american, lipsit de traditie si cultura patristica, cu o populatie foarte variata, etnic si religios, lovita de tot felul de rivalitati si framântari sectare, crestine si necrestine furibunde, duse uneori pâna la crima.
Înca de la început, cartea a avut un larg ecou în lumea crestina ortodoxa din Statele Unite ale Americii, prin faptul ca dezvaluie, cu numeroase argumente biblice si stiintifice, prozelitismul religios de toate nuantele, care a gasit un teren prolific într- o tara atât de vasta, cu cel mai mare numar de confesiuni, secte si grupari religioase din toata lumea.
Autorul a urmarit, în general, doua aspecte principale.
Întâi, studierea si analiza exacta a fenomenului religios autohton, în contextul conglomeratului multinational specific.
Al doilea, constatarea unui crud adevar, ca majoritatea gruparilor crestine neoprotestante, ca si a celor necrestine, de origine oriental – asiatica, actioneaza si fac prozelitism sub influenta mascata a duhurilor rele, demonice, fapt care tulbura mult si da de gândit oricarui crestin adevarat, care crede cu tarie în Hristos.
Între acestea sunt amintite atât organizatiile asiatice pagâne, de tot felul, mai ales cele hinduse, budiste, yoghine, zen si meditatie transcedentala, care actioneaza cu forte satanice oculte, ca: vrajitorie, magie, ocultism, hipnoza, bioenergie, satanism etc., cât si gruparile sectare neoprotestante, cu tot felul de aberatii religioase. Toate împreuna urmaresc un singur scop: îndepartarea crestinilor de la Biserica Ortodoxa Apostolica si realizarea unei religii sincretiste universale, numita si “Noua Era”, care va trebui sa cuprinda toate confesiunile crestine si necrestine, în perspectiva asteptarii unui nou “Mesia”, care va fi, desigur, Antihrist, cum citim în Sfânta Scriptura.
Autorul acestei carti, fiind un suflet luminat si devotat lui Hristos, trage un puternic semnal de alarma în America, ale carui ecouri au ajuns si în Europa, prin traducerea acestei lucrari în câteva limbi de mare circulatie.

Desi în spatiul balcanic ortodox nu se întâlnesc atâtea grupari si organizatii sectare neoprotestante si oriental pagâne; ca în America de Nord, totusi asaltul sectar de toate nuantele din ultimii ani atrage atentia tuturor.
Aceasta ne- a obligat si pe noi sa traducem cartea de fata a Parintelui Serafim Rose, pe care o considera cea mai buna, fiind bine documentata si mai realista în – ceea ce priveste prozelitismul religios actual si scopul lor ascuns, demonic, de distrugere a Bisericii vii, întemeiata de Hristos prin Sfintii Apostoli si a moralei evanghelice traditionale – sacre, pentru a semana în locul Ortodoxiei, apostazia, ateismul, haosul, satanismul, sincretismul religios, crima, violenta, pornografia, homosexualitatea, sinuciderea, sectarismul de tot felul, ura, moartea fara Dumnezeu si osânda vesnica.
Or, nu putem accepta ca puterile iadului si ale întunericului sectar si pagân sa se instaureze în tarile noastre ortodoxe bimilenare. Si credem cu toata taria ca Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si ale tuturor sfintilor Sai, nu ne va lasa biruiti de puterea si armele satanei, caci Însusi El a zis Sfântului Apostol Petru: … Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului (gurile sectarilor) nu o vor birui. (Matei 16, 18)
Asa cum a rezistat Ortodoxia în timpul marilor persecutii pagâne din primele secole; cum a iesit biruitoare în fata marilor eresuri, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o mie de ani; cum am supravietuit în fata marilor migratii pagâne din rasaritul asiatic si în fata imperiului otoman cotropitor, ca si în fata comunismului satanic din secolul nostru, avem toata speranta ca vom rezista si de acum înainte, cu puterea si harul lui Hristos Razboiului nedeclarat al gruparilor religioase, crestine si necrestine, al satanismului si al fortelor oculte de tot felul, au un singur scop: nimicirea Ortodoxiei si a trairii duhovnicesti în Hristos, folosind toate armele întunericului, pregatind astfel venirea lui Antihrist. Aceasta carte se adreseaza în special intelectualilor si tinerilor, studenti si adolescenti, care sunt cel mai afectati de practicile demonice, paranormale, fie din curiozitate, fie din mândrie, fie din lipsa de educatie religioasa, dupa atâtia ani de ateism si dezamagire . Lor le recomandam în primul rând aceasta carte, pentru a cunoaste adevarul despre secte si practicile orientale si a nu le cadea prada din nestiinta. Caci se stie ca nu putini tineri si chiar intelectuali practica yoga, spiritism, ocultism, magic, vrajitorie, satanism etc., renuntând la biserica, la rugaciune, la Sfânta Liturghie, la traditia patristica ortodoxa si la bucuria învierii în Iisus Hristos.
Toti acesti fii ai Bisericii Ortodoxe si ai Neamului trebuie salvati, trebuie reîntorsi în sânul Ortodoxiei si în bratele lui Hristos. Suntem încredintati ca aceasta carte are darul de a descoperi adevarul despre aceste secte si “miscari” satanice, si poate contribui nu putin la recuperarea tineretului afectat din zilele noastre.
Pentru a birui în aceasta grea lupta profetita de Însusi Hristos, trebuie sa ne înarmam cu toate armele Duhului Sfânt, care sunt: dreapta credinta ortodoxa, rugaciunea neîncetata acasa, pe cale si la biserica; postul, deasa spovedanie, împartasania regulata, ascultarea de duhovnic, citirea cartilor sfinte, milostenia, viata crestina curata, ascultarea, smerenia, cinstirea Sfintei Cruci, si, mai ales, trairea în iubire si iertare, în numele lui Iisus Hristos, Care a spus Sfintilor Apostoli si prin ei noua tuturor:
Îndrazniti, Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33)

Prefata editorului la editia a patra 1
Parintele Serafim Rose, autorul acestei carti, a fost unul din acei oameni rari, în care geniul intelectual s- a unit cu adâncimea covârsitoare a unei inimi pline de iubire. Preocupat de la o vârsta foarte frageda de problema fundamentala a Adevarului, el L – a descoperit dupa cautari chinuitoare, nu sub forma vreunei idei abstracte sau a unui sistem, ci în Însasi Persoana lui Iisus Hristos, asa cum i S – a descoperit El în plinatatea Bisericii Crestin Ortodoxe.
Nu mult dupa ce a descoperit Ortodoxia la începutul anilor 1960, Parintele Serafim 2
a început sa studieze, din aceasta noua perspectiva, curentele filosofice, sociale si spirituale ale lumii contemporane, carora le – a demonstrat, la lumina Descoperirii dumnezeiesti, caracterul constitutiv nihilist. Acest studiu avea sa rezulte într- o lucrare filosofica de mari proportii, intitulata Împaratia omului si Împaratia lui Dumnezeu .
Dar din cauza unor griji mai urgente, precum organizarea unei fratii misionare ortodoxe si a unei reviste aferente, cartea nu a fost terminata niciodata. Unul din principalele capitole despre “noua spiritualitate” a vremurilor din urma nu a ramas decât sub forma de note si plan general. Totusi cu ani mai târziu, când Parintele Serafim avea sa plece spre a vietui ca monah în muntii din nordul Californiei, el a revenit asupra problematicii “noii spiritualitati”.
De data aceasta însa modul sau de a întelege crestinismul ortodox era considerabil largit, atât datorita studiului teoretic cât si, mai ales, trairii si ascezei personale. În acest cadru de studiu întarit de rugaciune aparea si mai puternic contrastul dintre curentele pseudo – spirituale si adevarata viata duhovniceasca mântuitoare care pune accentul pe trezvie. Limbajul folosit de Parintele Serafim pentru descrierea acestor realitati spirituale complexe nu este nici pe departe dificil sau obscur ci, dimpotriva, accesibil si la obiect.
Prezenta lucrare a aparut la mijlocul anilor 1970 si ea precizeaza lapidar si fara echivoc pozitia Ortodoxiei fata de curentele spirituale contemporane, într-un limbaj ai carui termeni sunt limpezi si rostiti cu voce tare. Chiar daca Parintele Serafim folosea în lucrarile sale un ton întrucâtva mai atenuat, el nu ocolea niciodata adevarul ce trebuia rostit; el avea constiinta clara ca timpul pe care îl mai avem la dispozitie este scurt, si ca el trebuie rascumparat, mai ales ca, azi ca si ieri, numarul caderilor de la dreapta credinta creste vazând cu ochii, iar formele pe care acestea le capata sunt din ce în ce mai subtile.
Parintele Serafim avea constiinta ca trebuie sa-i scuture pe contemporanii sai din somnul lenevirii si al înselarii de sine si sa le indice calea adevarului. Aceasta atitudine multi cititori o apreciaza, altii în schimb o considera dura în mod inutil. Acestora din urma le recomandam sa citeasca si conferintele pastorale ale Parintelui Serafim, aparute atât în volum cat si în publicatia “The Orthodox Word” . 3
Patrick and Gregory of Tours”( in The Ortodox Word , Platina, California, no.136), “Raising the Mind, Warming the Heart” ( The Orthodox Word , no. 126), “The Orthodox Word-View” ( The Ortodox Word no. 105), si “Ortodoxy in the USA” ( The Orthodox Word , no. 94).
În aceste conferinte, tonul Parintelui Serafim, desi “sever” în demascarea înselaciunilor demonice – care le anuleaza si celor mai bine intentionati, orice sansa de mântuire – , îsi pastreaza cu toate acestea o caldura plina de compasiune fata de cei carora le vorbeste. La zece ani de la aparitia primei editii revizuite, Ortodoxia si religia viitorului ar putea parea o lucrare depasita. Dar o carte despre miscarile religioase contemporane cu greu îsi poate pastra noutatea. Multe celebritati religioase, asemenea stelelor de cinema, dispar spre a face loc altora noi; unele dintre ele se mentin, schimbându- si doar numele la fiecare câtiva ani. Nu cu mult înainte de sfârsitul vietii sale, Parintele Serafim a fost rugat sa mai adauge si alte capitole cartii sale, precum Sufismul. Daca ar mai fi trait, chiar aceasta a sasea retiparire ar fi cunoscut largiri substantiale.
Desi unele dintre miscarile descrise în aceste pagini nu mai sunt poate atât de la moda, ele sunt totusi prezente, dar sub alte înfatisari; caci manifestarile religioase noi nu sunt altceva decât variante ale altora vechi.
Astfel, observatiile Parintelui Serafim sunt la fel de valabile astazi ca si în ziua în care le – a formulat întâia oara. Mai mult. Trecerea timpului nu a facut decât sa confirme exactitatea interpretarii lor. “Noua spiritualitate” s – a conturat tocmai în directia descrisa de Parintele Serafim.
În societatea americana termenul de “New Age” este deja consacrat în limbajul cotidian si acceptat de catre societate. Faptul acesta a provocat un adevarat val de publicatii crestine mai ales din directia Bisericilor Protestante – care semnalau pericolele noilor orientari. Una dintre ele, care a devenit foarte repede cunoscuta si care se intituleaza “The Seduction of Christianity” ( Seductia Crestinismului ) da la iveala modul în care “noua spiritualitate” se infiltreaza chiar în sânul Bisericilor crestine principale.
Astfel de lucrari demonstreaza ca societatea contemporana devine din ce în ce mai constienta de realitati pe care Parintele Serafim le vazuse prefigurându – se cu multi ani înainte. Însa, lipsa unei viziuni ortodoxe asupra existentei, singura care totalizeaza întreaga experienta a crestinismului de – a lungul veacurilor, nu le permite din pacate acestor autori sa scoata convingator în evidenta superioritatea învataturii Mântuitorului Iisus Hristos în fata acestei asa- zise “noi spiritualitati”. Acesti autori indica just pericolele care se ascund în practicile mistice necrestine, dar ei nu pot opune acestor practici modelul unei vieti spirituale cu adevarat duhovnicesti, prin care persoana umana se poate ridica pâna la contemplarea lui Dumnezeu, asa cum ne apare descris în operele ascetice ortodoxe (filocalice) si în Vietile Sfintilor.
Mai mult. Acesti autori nu sesizeaza ca tocmai climatul de saracire spirituala a unui crestinism diminuat si atenuat din lumea (mai ales) occidentala este cel care a favorizat aparitia acestei “noi constiinte religioase”. În multitudinea curentelor religioase care de care mai ispititoare se afla antrenate multe persoane de buna credinta. Dar cel însetat sa afle adevarul si sincer cu sine însusi va trebui sa aiba curajul de a merge pâna la capat în acceptarea Adevarului, asa cum ni s – a descoperit el în Persoana lui Hristos.
Astazi în Rusia diferitele forme de pseudo – spiritualitate se bucura de o popularitate uluitoare, lucru pe care îl prevazuse deja Parintele Serafim. Poporul rus, asfixiat de atmosfera groasa de materialism în care statul sovietic l – a silit sa traiasca, crede ca orice doctrina sau curent care îsi spune “spiritual” îi si poate aduce mântuirea. Dar în atmosfera actuala “de deschidere” din interiorul Rusiei, se poarta discutii aprinse, nu numai pe tema noilor curente spiritualisto -religioase, ci si pe tema Ortodoxiei traditionale. La nivel oficial avem de – a face cu un discurs ortodox patetic datorat faptului ca ierarhii numiti de Statul Sovietic sunt ei însisi adeptii unui crestinism diminuat si confortabil ai unui crestinism dispus la compromisuri, adica ai unui Crestinism lipsit de Crucea lui Hristos. Acest fel de crestinism face si el parte din “religia viitorului”, adica religia mondial – universalista a lui Antihrist, al carui tel suprem este sa incorporeze crestinismul în propria sa doctrina, dar dupa ce va fi eliminat din el, pe neobservate, însasi arma mântuirii noastre, adica Sfânta Cruce a lui Hristos.
La un nivel care scapa ochiului public si camerelor de luat vederi, exista oameni în Rusia (ca si în întreaga lume ortodoxa. n. tr.), care predica cu adevarat cuvântul lui Dumnezeu si multi care au o traire autentica în duhul curat ortodox. Credinciosii înseteaza dupa literatura religioasa autentica si multi dintre ei au capacitatea duhovniceasca de a deosebi adevarul de minciuna. Acestia sunt oamenii care se hranesc cu cele mai adânci învataturi ale Sfintei Traditii Ortodoxe la focul carora s- a lamurit si format si Parintele Serafim Rose.
Iesind caliti de pe urma terorii celor saptezeci de an de persecutii, acesti oameni sunt gata sa-L urmeze pe Hristos pe Golgota iar eroismul lor este un imbold si pentru noi, cei din Occident, sa rezistam si sa luptam contra ispitelor care ne înconjoara si care sunt cel mai adesea de o subtilitate perversa si subversiva.
În acest context cartea Parintelui Serafim Rose poate fi socotita fara teama o scriere spirituala clasica a vremurilor noastre si credem ca aceasta a sasea reeditarea va mai fi urmata si de altele. Reactiile pe care tiparirea ei deja le- a suscitat sunt cu totul remarcabile. Anul trecut de exemplu, doamna Constance Cumbey, avocata crestina, autoare a cartii de mare popularitate: “Pericolele curcubeului” The Hidden Dangers of the Rainbow 4 , scris ca lectura cartii Ortodoxia si religia viitorului este comparabila, pe lânga alte lucrari din domeniu, cu taria unui izvor de apa vie. Ea a recomandat aceasta carte publicului si a prezentat- o în interviuri televizate.
Reactia din interiorul Rusiei a fost si mai surprinzatoare. Fara ca cineva din Vest sa încerce sa-l faca cunoscut pe Parintele Serafim publicului rus, acesta l – a descoperit singur, în pofida tuturor piedicilor si riscurilor ridicate de regimul ateist. Au aparut traduceri rusesti ale cartilor, Ortodoxy and the Religion of the Future (Ortodoxia si religia viitorului), The Soul after Death (Sufletul dupa moarte), God’s Revelation to the Human Heart (Descoperirea lui Dumnezeu din inima) si ale multora din articolele sale; aceste materiale sunt distribuite în texte batute la masina caci nu este permisa tiparirea lor. Judecând dupa corespondenta pe care continuam sa o primim, putem afirma ca Parintele Serafim este cunoscut în întreaga Rusie. Oamenii de acolo ne cer mereu alte si alte lucrari ale “gânditorului ieromonah Serafim Rose”. Ortodoxia si religia viitorului îi intereseaza cu deosebire pentru ca ea raspunde unei realitati stringente: ritmul alarmant în care noi curente spiritualiste se infiltreaza prin frauda în Rusia de azi.
Fie ca aceasta carte sa continue sa lumineze, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cei ce doresc sa iasa din întuneric, si sa-i întareasca spre Hristos pe cei ce pasesc în lumina convingerii c ã strâmta este calea ce duce la viata vesnica.
Parintele Damaschin
Mânastirea Sf. Gherman de Alaska
Platina, California, 1989
1. ianuarie 1990
2. pe atunci Eugen(n.tr.)
3 . Vezi cartea sa God’s Revelation to the Human Heart, (Platina California,1987 ) si articolele “In Step with Sts. 4.
Citata pe larg in cartea lui Bruno Wurtz, New Age , Ed. de Vest, 1992, 1994 (n. tr.)

 

Prefata autorului 1
Orice erezie îsi revendica propria “spiritualitate” si propria metoda de practicare a vietii religioase.
Romano – catolicismul de exemplu a avut pâna de curând o nota a sa distinctiva concretizata prin “cultul inimii sacre”, primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile diferitilor “mistici” si alte asemenea elemente, în care observatorul crestin- ortodox atent detecteaza tot atâtea manifestari practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitatii romano – catolice contemporane.
Si protestantismul fundamentalist are propriul sau mod de a practica rugaciunea, cântarile sale tipice si propria sa cale catre o “renastere” spirituala, elemente care reflecta si ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de fata însa, ne vom ocupa de “spiritualitatea” ecumenismului, erezia de capetenie a secolului XX .
Pâna de curând se putea considera ca Ecumenismul este ceva prea artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifica: agendele de lucru cu program “liturgic” ale întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujba protestanta de duminica, ceva mai elaborata decât una obisnuita.
Ecumenismul este erezia care are la baza credinta ca, de fapt, nu exista o Biserica vazuta a lui Hristos si c ã structura sa vizibila la nivelul societatii umane se formeaza de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) într- o unica Biserica mondiala. Natura însasi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adeptilor sai anumite atitudini spirituale care, cu timpul, sa produca o “pietate” si o “spiritualitate” tipic ecumeniste.
Privind în jurul nostru nu se poate sa nu remarcam o anumita atitudine de “expectatie” si “cautare” religioasa pe care sufletele pustiite ale desertului ecumenist si – o rezolva în “spiritul” unei “pietati” care nu mai este simplu protestanta în esenta sa. Odata realizata aceasta constatare nu se poate sa nu vedem ca timpul “spiritualitatii” si “pietatii” tipic ecumeniste deja a sosit.
Aceasta carte a început sa fie scrisa în 1971 si ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi initiative “ecumenice” si anume “deschiderea dialogului cu religiile necrestine”.

Patru din capitolele acestei carti s – au tiparit în periodicul “The Orthodox Word” ( Cuvântul Ortodox ) în anii 1971 si 1972, si anume cele continând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 si pâna la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole consta dintr- o discutie amanuntita asupra “renasterii harismatice”, care tocmai fusese adoptata de mai multi preoti din America, miscare identificata a fi o varianta a “spiritualitatii ecumeniste ce însumeaza experiente religioase specific necrestine”.
Mai cu seama acest din urma capitol a stârnit un mare interes printre crestinii ortodocsi, convingându- i pe multi dintre ei sa nu se alature miscarii “harismatice”. Altii, care deja participau la întrunirile “harismatice”, au hotarât, în urma lecturii acestui capitol, sa paraseasca miscarea si au confirmat prin marturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, “miscarea harismatica” a parohiilor “ortodoxe” din America a adoptat în întregime limbajul si tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, dupa cum aflam din periodicul The Logos ( Logosul ) editat de Pr. Eusebius Stephanou; si orice observator serios remarca imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari “reînnoiri”.
Însa, în pofida mentalitatii protestante a initiatorilor si animatorilor sai, “renasterea harismatica” este, în calitate de miscare “spirituala”, un curent care depaseste sfera de definitie protestanta. În articolul mentionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de “mediumism crestin”, pe care mi l – au sugerat chiar marturiile celor care au facut experienta lor în mod direct – si am demonstrat sorgintea lor “spiritualist- ecumenista” care genereaza, sub ochii nostri, noua religie necrestina a viitorului. În vara anului 1974, una din mânastirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânar care fusese îndreptat într- acolo (la chilia unui anumit monah) de catre un anumit “spirit” care îl însotea pretutindeni, neparasindu-l niciodata.
În timpul scurtei sale sederi la mânastire, monahii au aflat, din vorba în vorba, care era povestea acelui tânar.
Provenea dintr- o familie protestanta de tip conservator a carei atmosfera de uscaciune spirituala îl nemultumea profund. Deschiderea catre experientele cu adevarat “spirituale” i – a fost provocata prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia daruita de aceasta, el a primit brusc “daruri spirituale”, dintre care mai cu seama acel “spirit” invizibil care îi dadea instructiuni precise referitoare la directia în care sa se îndrepte si în ce locuri sa calatoreasca. Tot printre “darurile” primite se numara si capacitatea de hipnoza a eventualilor interlocutori, carora le putea induce chiar fenomenul de levitatie (cu care adeseori îi teroriza, în gluma, pe ateii din anturajul sau).
Uneori i se întâmpla sa se îndoiasca de provenienta divina a “darurilor” sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul ca “uscaciunea” sa spirituala disparuse, ca prin contactul cu Biblia el renascuse “spiritual” si ca acum ducea o viata foarte bogata în rugaciune si în “spiritualitate”.
În urma vizitei la acea mânastire ortodoxa si mai ales dupa lectura articolului despre “renasterea harismatica”, acest tânar a admis ca pentru întâia oara a aflat o explicare clara experientelor sale “spirituale”. El a marturisit chiar ca se prea poate ca “spiritul” care îl însotea pretutindeni sa fi fost unul malefic. Dar aceasta constatare nu a parut sa- l afecteze si el parasi mânastirea fara sa se fi convertit la Ortodoxie.
Doi ani mai târziu, când acest tânar vizita din nou mânastirea, el declara ca renuntase la activitatile “harismatice” ca fiind prea primejdioase si ca îsi gasise linistea sufletului în meditatia Zen.
Aceasta strânsa legatura dintre experientele spirituale “crestine” si cele orientale este o caracteristica inconfundabila a spiritualitatii “ecumenice” contemporane. La aceasta a doua editie la cartea de fata s- au adaugat noi informatii de ultima ora privitoare la cultele religioase orientale si la un anume fenomen “secular” major care contribuie la formarea unei “noi constiinte religioase”, chiar si printre rândurile asa- zisilor atei.
Este adevarat ca nici unul dintre aceste elemente nu are semnificatie hotarâtoare în orientarea spirituala a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifica într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreste aflarea unei cai sufletesti care sa nu semene cu crestinismul lipsit de vlaga cu care l – a obisnuit protestantismul si catolicismul din lumea occidentala. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveala o înspaimântatoare unitate a demersului lor, iar scopul final si malefic al acestui demers concertat luceste deja la orizont.
La scurta vreme dupa publicarea acestui articol despre “renasterea harismatica”, am primit o scrisoare la redactia publicatiei “The Orthodox Word” prin care un teolog si traitor recunoscut si respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne – a spus: “Ceea ce ati descris în aceasta carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist”.
Pe masura ce astfel de forme de falsa spiritualitate pun stapânire pâna si pe acei oameni care îsi spun crestini ortodocsi, ne înspaimântam de dimensiunile înselaciunii care îi pândeste pe crestini neavertizati si neîntariti duhovniceste.
Aceasta carte se doreste a fi un semnal de alarma si un îndemn la traire în dreapta credinta a lui Hristos, constienta si constientizata, mai ales în lumea posedata de duhuri necurate în care traim. Cartea de fata nu este o tratare exhaustiva a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finala de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminara a acelor tendinte spirituale care pregatesc doar drumul adevaratei religii anticrestine, o religie care îsi va mentine doar o fatada de crestinism, dar al carei continut se va baza pe experiente “initiatice” de natura demonica.
Fie ca acest raport asupra activitatilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident si mai pe fata, adeseori în chiar rândurile crestinilor ortodocsi, sa-i faca pe acestia din urma sa înteleaga ca din nebagare de seama ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt sa-i îndemne, pe de alta parte, sa nu se îndeparteze niciodata de adevaratele izvoare ale trairii crestine: Sfânta Scriptura si învatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Strâmta si îngusta este calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla. Feriti- va de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori.
Dupa roadele lor ii veti cunoaste…
Nu oricine îmi zice “Doamne, Doamne”, va intra în împaratia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Multi îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne, au nu în numele Tau am proorocit si nu în numele Tau am scos demoni si nu în numele Tau minuni multe am facut?” Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v- am cunoscut pe voi. Departati- va de la Mine cei ce lucrati faradelegea.
De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le îndeplineste asemana -se – va barbatului întelept care a cladit casa lui pe stânca.
Matei, cap. 7, 14 – 16, 21 – 24
1. martie, 1979

 

Introducere
1. Dialogul cu religiile necrestine
Traim într- o epoca de adânc dezechilibru spiritual, epoca în care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învataturii, prin înselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea ratacirii (Efeseni 4, 14). Pare într- adevar sa fi sosit timpul când oamenii nu mai sufera învatatura sanatoasa, ci – dornici sa- si desfateze auzul – îsi gramadesc învatatori dupa poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevar si se abat catre basme (II Tim 4, 3 – 4).
Ne încearca un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luari de pozitie ale miscarii ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreuna cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano – catolicii si cu Protestantii si dau publicitatii “declaratii comune” pe teme cum ar fi Sfânta împartasanie sau trairea crestina.
Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite sa li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) ca Biserica Ortodoxa este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, ca numai prin tainele acestei Biserici lucreaza harul Duhului Sfânt, ca membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împartasesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curatire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si ca fara întelegerea acestor aspecte fundamentale toate “dialogurile” si “declaratiile comune” nu sunt decât o caricatura cu pretentii de tinuta academica a adevaratului dialog crestin – dialog al carui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.
Dar multi dintre participantii ortodocsi la aceste “dialoguri” banuiesc, ori s – au convins deja, ca ele nu constituie nici pe departe cadrul în care sa se poata face auzita vocea Ortodoxiei; ei vad ca însasi atmosfera de “liberalism” ecumenic a acestor întruniri anuleaza orice adevar care s – ar putea rosti în cadrul lor. Acesti participanti ramân însa tacuti, pentru ca “spiritul vremilor” pe care le traim este adesea mai tare decât glasul constiintei ortodoxe. 1
La nivele mai putin înalte, “conferintele” si “discutiile ecumenice” se organizeaza de obicei cu participarea unui “vorbitor” din partea Ortodoxa si chiar cu oficierea unei “Liturghii Ortodoxe”. Atmosfera acestor “conferinte” este într- atât de marcata de diletantism si de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei “unitati” atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidenta abisul de necuprins ce se casca între adevarata Ortodoxie si viziunea “ecumenista” asupralumii si vietii. 2
La nivelul actiunii, activistii ecumenisti profita de atitudinea nehotarâta a intelectualilor ortodocsi invitati la aceste conferinte si de faptul ca ei nu sunt ferm ancorati în traditia ortodoxa; se merge pâna într- acolo încât expresii formulate de acestia, precum “acordul de fond asupra punctelor liturgice si dogmatice”, sunt folosite de activistii ecumenisti ca baza pentru cele mai incredibile inovatii, precum oferirea Sfintei Impartasanii si ereticilor. La rândul ei, aceasta stare de confuzie permite ideologilor ecumenisti sa lanseze în rândul maselor declaratii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftina.
Iata în ce termeni îsi permite sa vorbeasca Patriarhul Athenagoras: “Va cere vreodata sotia dvs. parerea câta sare sa puna în mâncare? Cu siguranta ca nu, caci în aceasta privinta ea are infailibilitatea. Sa o aiba asadar si Papa, daca asta doreste”. 3
Crestinii ortodocsi constienti se pot întreba pe buna dreptate unde vor sfârsi toate acestea si pâna unde va fi împinsa limita tradarilor, falsificarilor si demolarii din interior a Ortodoxiei. Nu s – a facut pâna acum nici un studiu atent în aceasta privinta, dar tinând cont de logica desfasurarii evenimentelor, nu este imposibil sa vedem în ce directie se îndreapta ele. Ideologia care sta în spatele miscarii ecumenice, care a inspirat declaratii si actiuni de felul celor mentionate mai sus, este o erezie ai carei termeni sunt deja clar definiti: “Biserica lui Hristos nu exista, nimeni nu se afla în posesia Adevarului absolut. Biserica se constituie de- abia acum, în zilele noastre”.
Dar nu trebuie sa dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia ca demolarea din interior a Ortodoxiei, adica a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însusi Crestinismului. Ca, daca nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde ca este adevarata Biserica a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcatuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul si în sensul în care a întemeiat- o Hristos. Si daca toate aceste Biserici crestine nu exista decât în masura în care se pot raporta una la cealalta, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într- o Biserica absoluta, caci o atare însumare va trebui si ea sa se raporteze la alte organizatii “religioase”. Si iata cum ecumenismul “crestin” nu va putea sa sfârseasca decât in sincretismul unei religii mondiale.
Caci, într- adevar, acesta este scopul nemarturisit al ideologiei de tip masonic, care inspira si anima “Miscarea Ecumenica”, ideologie care, la ora actuala, a patruns atât de adânc în constiinta celor care participa la asa-zisul dialog ecumenic, încât pentru crestinismul denaturat de astazi urmatorul pas logic care se prefigureaza este intrarea în comuniune cu religiile necrestine. Dam, în cele ce urmeaza, câteva exemple care indica liniile de dezvoltare a Miscarii Ecumenice din afara Crestinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s- a convocat la San Francisco o Conferinta religioasa pentru pacea mondiala, cu ocazia aniversarii a 20 de ani de la înfiintarea unei filiale a Organizatiei Natiunilor Unite în acel oras. în fata unui public de 10000 de persoane reprezentanti ai religiilor Hindusa, Budista, Musulmana, Mozaica, Protestanta, Catolica si Ortodoxa au tinut cuvântari despre fundamentarea “religioasa” a notiunii de pace mondiala, iar un cor “interconfesional” de 2000 de voci a intonat imnuri religioase apartinând tuturor denominatiunilor.
2. Într- o declaratie oficiala la cel de – al 19 – lea Congres al clerului si laicatului din Dioceza Greaca a Americii de Nord si de Sud (Atena, iulie 1968), s- a afirmat: “Credem ca Miscarea Ecumenica, chiar daca a luat nastere în sânul Crestinismului, trebuie sa fie o miscare a tuturor religiilor care îsi dau mâna”.
3. “The Temple of Understanding, Inc”. (Templul întelegerii), o fundatie Americana initiata în 1960 ca un soi de “Asociatie a Religiilor Unite” cu scopul de a “cladi Templul simbolic în diferite colturi ale lumii” (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a tinut pâna în prezent mai multe “conferinte la vârf”. La prima dintre ele, organizata la Calcutta în 1968, trapistul 4 Thomas Merton 5 a declarat: “Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie sa ne redobândim însa este unitatea primordiala”.
La cea de a doua conferinta, organizata la Geneva în aprilie 1970, s- au întâlnit optzeci de reprezentanti a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: “Proiectul de Creare a Comunitatii Mondiale a Religiilor”. Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire catre toti conducatorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreaga; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujba supraconfesionala “fara precedent”, descrisa de catre pastorul protestant Babel ca fiind “un eveniment epocal din istoria religiilor”. Cu acest prilej, fiecare participant s – a rugat în limba lui si potrivit traditiei propriei sale religii.
De asemenea, “credinciosii tuturor religiilor au fost invitati sa coparticipe la cultul aceluiasi Dumnezeu; slujba s- a încheiat cu rugaciunea ‘Tatal nostru” ( La Suisse , 3 aprilie 1970).
Materialele de popularizare pe care le – a redactat “Templul întelegerii” dau la iveala ca la conferinta “la vârf” organizata în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitati si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe si ca Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al “Comitetului International” al Templului.
Asadar, “conferintele la vârf ofera delegatilor ortodocsi ocazia sa intre în dialoguri care duc la “crearea unei comunitati mondiale a religiilor”, care “grabesc realizarea visului de pace si de întelegere al omenirii”, potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiasi reprezentanti participa, de asemenea, la rugaciuni supraconfesionale “fara precedent”, la care “fiecare se roaga potrivit propriei sale religii”.

Ne întrebam: cam care ar putea fi starea inimii unui crestin ortodox, care participa la asemenea conferinte si se roaga împreuna cu musulmani, cu mozaici si cu pagâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finantat conferinta de la Ajaltoun (Liban) dintre hindusi, budisti, crestini si musulmani, care a fost urmata de o conferinta de evaluare în iunie al aceluiasi an la Zurich, unde 23 de “teologi” din cadrul CMB au declarat necesitatea “dialogului” cu religiile necrestine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta, 6 Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxa a Antiohiei) i – a socat pâna si pe delegatii protestanti când nu numai ca a lansat apelul la “dialog” cu aceste religii dar, calcând în picioare nouasprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i – a urgentat pe crestini sa “investigheze viata de autentica spiritualitate a celor nebotezati” si sa- si îmbogateasca experienta cu “comorile ce se afla în sânul comunitatii religioase universale” (Religious Press Service), caci atunci când “brahmanul, budistul sau musulmanul îsi citeste scriptura sa, el primeste în lumina pe însusi Hristos”.7

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat si a aprobat ca reprezentantii diferitelor religii sa se întâlneasca cât mai des posibil, mentionând ca, “în prezenta faza de dezvoltare putem începe sa acordam prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme specifice”. În acord cu aceasta directiva, s – a programat pentru mijlocul anului 1972 un “dialog” major crestino -musulman cu circa patruzeci de participanti de ambele parti, la care au fost prezenti si delegati ortodocsi. 8
6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic “fara precedent” a avut loc la New- York, Aici, pentru prima oara în istorie – potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New -Yorkului – Biserica Ortodoxa Greaca (Arhidioceza Greaca a celor doua Americi) a intrat într-un “dialog” teologic oficial cu reprezentantii cultului mozaic, în cele doua zile de discutii s – a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor “dialoguri cu religiile necrestine”. “Teologii” greci au cazut de acord cu “revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile” ( Religious News Service ).
Mai poate exista vreo îndoiala în ceea ce priveste intentia acestor “dialoguri”? în mod evident ea este aceea de a “reformula” Crestinismul Ortodox asa încât el sa nu mai creeze senzatii de disconfort religiilor acestei lumi.
Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul “dialogului cu religiile necrestine” la sfârsitul anilor 60 si începutul anilor 70.
De atunci încoace ele s- au întetit, iar dialogurile si chiar rugaciunile “crestinilor ortodocsi” cu reprezentantii religiilor necrestine sunt acceptate ca un aspect normal si cotidian al vietii contemporane. “Dialogul cu religiile necrestine” a devenit chiar moda intelectuala a zilelor noastre; aceasta moda reprezinta actuala faza de progres a ecumenismului în drumul sau catre un sincretism religios universal. Dar sa examinam acum “teologia” si scopul acestui “dialog” accelerat si sa vedem ce îl distinge de ecumenismul asa-zis crestin care a predominat pâna acum.
1. Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p. 72; St. Vladimiris, Theological Quarterly, 1969, nr. 4, p. 225; etc

2. Vezi Sobornost, Iarna, 1978, pg. 494 – 8 etc.
3. Hellenic Chronichle , April 9, 1970
4. Trapist, membru al ordinului romano -catolic cistercian, reorganizat de catre abalele de Rance în 1664, in cadrul manastirii “La Trappe” din Normandia (n. tr.)
5. Calugar american (1915 – 1968) din ordinul cislercienilor nascut la Prades, în Franta din tata neozeelandez si mama americana. A studiat si apoi a predat literatura engleza la Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la romano -catolicism, intrând în ordinul trapist la manastirea Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes (subliniaza titlul original) The Seven Storey Mountain ( Muntele cu sapte etaje , 1946) a determinat un mare numar de persoane sa se calugareasca. Pledeaza pentru un monahism orientat catre lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplatia într- o lume a actiunii , 1971), bucurându-se de o popularitate imensa si purtând o corespondenta bogata. Scrie mult, de la jurnal personal si poezie pâna la critica sociala. Interesul sau crescând pentru spiritualitatea extrem -orientala l -a determinat sa participe la o conferinta în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin electrocutare din cauza unei defectiuni la instalatia de aer conditionat. Dupa CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)
6.  adica din 1979 (n.tr.)
7.   Christian Century, 10 feb, 1971
8. Al Montada, ian-feb 1972, p.18.

2. Ecumenismul “crestin” si cel necrestin
În cel mai bun caz ecumenismul asa- zis crestin poate sa reprezinte greseala neintentionata si care, deci, se poate bucura de circumstante atenuante – prin care Bisericile Protestanta si Romano – Catolica nu îsi dau seama ca Biserica lui Hristos exista deja si ca ele fiinteaza în afara ei. “Dialogul cu religiile necrestine” însa este cu lotul altceva, el însemnând o îndepartare constienta si voluntara de o anumita constiinta de sine a crestinului, constiinta de care nu se leapada nici unii dintre protestantii si catolicii de astazi (din ce în ce mai rar, e drept).
Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curând o “sugestionare” de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s – au îndepartat atât de mult de învatatura crestina, încât au devenit practic pagâni, închinatori la “dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Sau altfel spus “închinatori ai lui Satan si urmatori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil sa le inspire”.
Ecumenismul “crestin” se bazeaza mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevar, ca exista “un crestinism comun” împartasit de multi insi, care nu cugeta prea mult la Biserica, sau care nu prea respecta preceptele ei. Acest ecumenism doreste cumva sa “cladeasca” o Biserica care sa-i cuprinda pe toti acesti “crestini” indiferenti. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazeaza “dialogul cu necrestinii”?
Care ar putea fi terenul pe care sa se realizeze o unitate oricât de slaba între crestini si cei care, nu numai ca nu cunosc pe Hristos, ci – asa cum este cazul tuturor reprezentantilor religiilor necrestine care vin în contact cu crestinismul – , Îl resping hotarât pe Hristos?
Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se afla în fruntea avangardei apostatilor ortodocsi (caci asa se numesc cei care “cad”, fara putinta de tagada, de la dreapta credinta), vorbesc de “comorile spirituale” si de o viata de autentica spiritualitate prezenta în religiile necrestine; dar numai pentru ca abuzeaza de sensul cuvintelor si numai pentru ca atribuie experientei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare sa afirme ca pagânii îl gasesc pe “Hristos” si “harul” Sau atunci când îsi citesc scripturile lor sau ca “orice martir pentru adevar si orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos”. 1
Cu siguranta ca cei în cauza (fie budistul care îsi da foc, fie comunistul care moare pentru “cauza” în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodata ca ei mor pentru Hristos sau ca se împartasesc cu El – iar ideea unei marturisiri sau împartasiri neconstiente cu Hristos este contra esentei însasi a Crestinismului . Daca vreun necrestin razlet pretinde sa-L fi experiat vreodata pe Hristos, atunci el nu a putut- o face decât în felul lui Swami Vivekananda: “Noi, hindusii, nu numai ca toleram, dar chiar ne unim cu oricare religie, caci ne rugam la moschee cu musulmanul, ne închinam la foc cu zoroastrul si îngenunchem în fata crucii împreuna cu crestinul”; experienta “crestina” a acestui necrestin nu ar fi decât una între multe alte experiente spirituale, la fel de valabile toate.
Nu. Crestinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretarile si redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al “dialogului cu religiile necrestine”. Numele de Crestinism este doar adaugat pe deasupra ca ornament unei unitati care se defineste si se identifica la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de “spiritualitate”, care ofera deja “liberalilor” religiosi teren aproape nelimitat pentru teologizarile lor cetoase.
Cuvântul pe care l – a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis -Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii “spirituale” a “dialogului cu religiile necrestine”. Ridicând problema “daca crestinismul este într- adevar atât de exclusiv fata de alte religii pe cât s – a afirmat pâna acum, cu exceptia celor câteva proiectii ale sale asupra religiilor necrestine, absurde în idilismul lor – mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: “Duhul Sfânt” este Acela care, în mod total independent fata de Hristos si de Biserica Sa, constituie cu adevarat numitorul comun al tuturor religiilor.
Referindu- se la profetia: Varsa- voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3, 1), mitropolitul spune: “Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universala, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonata Fiului… Duhul lucreaza prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii si din aceasta perspectiva putem considera religiile necrestine ca locuri asupra carora lucreaza insuflarea Sa”. Dupa parerea acestui ierarh, noi trebuie “sa dezvoltam o eclesiologie si o misiologie pe tema predominanta a Duhului Sfânt”.
Toate acestea se constituie fara nici o îndoiala într- o erezie care neaga însasi natura Sfintei Treimi si care nu are alt scop decât sa submineze si sa distruga întreaga realitate si semnificatie a Bisericii lui Hristos. De ce sa fi întemeiat Hristos o Biserica, daca Duhul Sfânt actioneaza independent de ea si, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însusi? Trebuie sa recunoastem însa ca erezia aceasta este prezentata deocamdata cu destula prudenta, desigur pentru a testa mai întâi posibila reactie a altor “teologi” ortodocsi; numai dupa aceea îsi va permite ea sa devina mai categorica în demersurile si formularile sale.
Adevarul este ca “ecleziologia Duhului Sfânt” deja s – a scris, si chiar de un gânditor “ortodox”, unul dintre “profetii” recunoscuti ai miscarii asa-zise spirituale de astazi. Sa- i examinam asadar ideile pentru a vedea ce perspectiva ne ofera el asupra naturii si scopului miscarii “spirituale” mai largi, în care se încadreaza si “dialogul cu religiile necrestine”.
1. Sobornost, Summer, 1971, p. 171

 

3. Noua era a Duhului Sfânt
Nicolae Berdiaev (1874 – 1949) 1 , nu ar fi fost niciodata considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce si – a gasit inspiratia mai curând în sectele “mistice” occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.
Faptul ca el este numit în unele cercuri ortodoxe – chiar pâna în zilele noastre (1979, n.tr.) – ” filosof ortodox” si chiar “teolog”, este o dovada trista a ignorantei religioase a fi vremurilor pe care le traim. Vom cita în continuare din scrierile sale. 2
Privind cu dispret la Sfintii Parinti si la “duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice” cât si la întregul “Crestinism conservator care îndreapta puterile sufletesti ale omului numai catre înfrânare si mântuire”, Berdiaev este mai curând interesat de “Biserica interioara”, de “Biserica Duhului Sfânt”, de “acea viziune spirituala asupra vietii, care, în cursul secolului XVIII, si – a gasit expresia si salasul în lojile masonice”. “Biserica – crede el – , se afla doar într-un stadiu potential”, ea fiind “incompleta”, Berdiaev asteptând cu nerabdare venirea unei “credinte ecumenice”, a unei “plinatati de credinta” care sa reuneasca nu doar diferitele formatiuni crestine (caci “Crestinismul trebuie sa fie capabil sa existe într- o mare varietate de forme în Biserica Universala”), ci si “adevarurile partiale ale tuturor ereziilor” si “toate activitatile umanist- creatoare ale omului modern… ca experienta religioasa consfintita în Duhul”.
Traim vremurile aparitiei unui “Nou Crestinism”; ale unui “nou misticism, a carui adâncime va depasi nivelul pur religios si care trebuie sa înglobeze în sine toate religiile”. Caci “exista o mare fratie spirituala… careia îi apartin nu doar Bisericile Apusului si Rasaritului, ci si toti aceia ale caror vointe sunt îndreptate catre Dumnezeu si catre divin, adica toti aceia care aspira la elevatie spirituala” – adica, precizam noi, oameni apartinând tuturor religiilor, sectelor si ideologiilor religioase.
Berdiaev prezicea venirea unei “noi si finale revelatii dumnezeiesti”, a unei “noi ere a Duhului Sfânt”, resuscitând predictiile lui Gioacchino da Fiore 3 , monahul latin din secolul al XII- lea, conform carora marile ere a Tatalui (Vechiul Testament) si a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia si finale “Era Duhului Sfânt”.
Berdiaev scrie: “Lumea se îndreapta catre o noua spiritualitate si catre un nou misticism; în ele nu va mai încapea nimic din vechea viziune ascetica asupra vietii”. “Succesul miscarii catre unitatea crestina presupune ca însusi crestinismul sa intre într- o epoca noua, într- o noua si mai adânca spiritualitate, ceea ce înseamna o noua revarsare a Duhului Sfânt”.
Aceste fantezii supra- ecumeniste nu au nimic de – a face cu crestinismul ortodox pe care Berdiaev de fapt îl dispretuia. Dar cine este constient de climatul religios al timpului actual vede ca aceste fantezii corespund de fapt tendintelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare într- adevar sa fi fost un “profet” sau cel putin sa fi fost sensibil la un curent de gândire si simtire religioasa care nu erau foarte evidente în timpul vietii lui, dar care au devenit aproape dominante astazi.
Auzim acum pretutindeni de “puternica miscare a Duhului Sfânt” iar un preot ortodox grec, Parintele Eusebius Stefanou, îi invita pe crestinii ortodocsi sa se alature acestei miscari atunci când scrie despre “puternica revarsare a Duhului Sfânt din zilele noastre” 4 .

În aceeasi publicatie din Martie, 1972, p. 8, co – editorul Ashanin invoca nu doar numele lui Berdiaev, ci si programul sau: “Recomandam cu caldura scrierile lui Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual… (este) cel mai mare teolog al creativitatii spirituale… Acum germenele Ortodoxiei da în sfârsit rod… Logosul divin al lui Dumnezeu daruieste poporului Sau o noua întelegere a istoriei si misiunii sale în El. Publicatia  The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemari a Ortodoxiei”.

1. Cunoscut publicului român din numeroase articole aparute în reviste de cultura din traduceri, intre care consemnam: Un nou ev-mediu , Arhidioceza Sibiu, 1936, trad. de prof. Maria Vartic, editie reprodusa la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul creatiei , Humanitas, 1992, trad. din b. rusa de Anca Oroveanu, Prefata, cronologie si bibliografie de Andrei Plesu; Filosofia lui Dostoievski , Iasi, Institutul European, 1992, trad. din B. rusa de Radu Parpauta; Adevar si revelatie , Ed. de Vest, 1993, trad. din b. rusa, note si postfata de Ilie Gyurcsic.

2. Dupa G. Gregerson, “Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age”, in Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date referinte complete (n. ed.)
3.  Vezi capitolul “Gioacchino da Fiore: o noua teologie a istoriei” in Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase vol. III, Ed. stiintifica si Enciclopedica, 1988. (n. tr.)
4 . The Logos , January, 1972

4. Cartea de fata
Cele prezentate pâna acum constituie cadrul prezentei carti, care este un studiu asupra “noului” duh religios al vremurilor noastre, duh care se afla la baza si constituie sursa de inspiratie a “dialogului cu religiile necrestine” si asupra diferentei radicale dintre ele si Crestinism, atât în ceea ce priveste teologia, cât si în ceea ce priveste viata spirituala.
Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre “dumnezeul” religiilor din Orientul Apropiat cu care spera ecumenistii crestini sa se uneasca pe baza unui “monoteism” comun. Al doilea capitol se refera la cea mai puternica dintre religiile orientale, hinduismul, si el se bazeaza pe îndelungata experienta personala a autoarei lui, care în final s – a convertit de la hinduism la Crestinismul Ortodox. Gasim aici si o evaluare interesanta a ceea ce înseamna “dialogul” cu crestinismul din perspectiva hindusa.
Al treilea capitol este o marturisire personala a întâlnirii dintre un ieromonah ortodox si un “facator de minuni” din Extremul- Orient, adica a unei confruntari directe dintre crestinism si “spiritualitatea” necrestina, în capitolele patru si cinci se examineaza “noua constiinta religioasa”, cu referire speciala la miscarile de “meditatie”, care revendica prezenta în mijlocul lor a multor “crestini” (si din ce în ce a mai multor “fosti crestini”).
Capitolele cinci, sase si sapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele mai semnificative miscari spirituale ale anilor 1970. În capitolul sase se prezinta implicatiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenta, dar care contribuie la formarea “noii constiinte religioase”, chiar în rândul celor care cred ca nu sunt interesati deloc de religie.
Capitolul sapte este o discutie amanuntita a celei mai controversate miscari religioase “crestine” de astazi, “miscarea (sau “renasterea”) harismatica” si în el se încearca o definire a acestei miscari în lumina învataturii ortodoxe.
“Noua constiinta religioasa”, cu semnificatia si scopurile sale, este examinata în paginile din “Concluzie” (Capitolul opt) în lumina profetiilor crestine referitoare la vremurile de pe urma. “Religia viitorului”, catre care se îndreapta aceasta “noua constiinta”, este analizata în contrast cu singura religie care se afla în conflict ireconciliabil cu ea: Crestinismul autentic Ortodox. Pe masura ce ne apropiem de înspaimântatoarea decada a noua a acestui secol, “semnele timpului” devin cum nu se poate mai clare. Crestinii ortodocsi si toti acei care vor sa- si mântuiasca sufletele în vesnicie trebuie sa ia seama la ele si sa actioneze.

I. RELIGIILE “MONOTEISTE”
Avem acelasi Dumnezeu ca si necrestinii?
“Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor autentice si stravechi este si cel mai cutezator si mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc sa genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu sa duca la un respect reciproc, la întelegere si coexistenta pasnica? De ce sa nu privim cu încredere la ziua în care, fara nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat – si anume ca, în calitate de fii ai aceluiasi Tata, suntem prin urmare cu totii frati?”
Papa Paul al VI-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasa la Geneva, în cadrul celei de a II – a Conferinte a “Asociatiei Religiilor Unite”, reprezentantii a zece mari religii au fost invitati sa se reuneasca în Catedrala Sfântului Petru. Aceasta rugaciune comuna a avut la baza urmatoarea motivatie: “Credinciosii tuturor acestor zece religii au fost invitati sa se reuneasca în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu”.
Sa vedem cât de valida este aceasta afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi.
Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastra la trei mari religii care s – au succedat istoric dupa cum urmeaza: Iudaismul, Crestinismul si Islamismul. Toate aceste trei religii se revendica de la o origine comuna, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s – a împamântenit parerea ca, din moment ce suntem toti fii ai lui Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar crestinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinam fiecare în felul nostru, se întelege), care este ca atare “Unul si acelasi Dumnezeu”. Si acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de “întelegere reciproca”, lucru care ne îndeamna la o “relatie de fratie” si de “întelegere reciproca”, asa dupa cum a apasat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun si mai frumos, decât numai a locui fratii împreuna… (Ps. 132, 1)
Din aceastã perspectiva este evident ca Iisus Hristos, Dumnezeu si Om, Fiul coetern cu Tatal mai înainte de veci, întruparea si Crucea Sa, învierea Sa minunata si preaslavita si cea de – a doua si înfricosata Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot sa ne împiedice sa “fraternizam” cu cei care îl considera pe Hristos “un simplu profet” (potrivit Coranului) sau “fiul desfrânatei” (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebam care crestin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în constiinta sa?
S – ar putea totusi crede ca, tinând cont de spiritul acestor trei religii si lasând la o parte pentru moment trecutul, am putea sa cadem de acord ca Iisus Hristos este o fiinta exceptionala trimisa de Dumnezeu.
Dar pentru noi crestinii, daca Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci simplu “profet” sau “trimis al lui Dumnezeu”, atunci El este nimic mai mult decât un impostor fara seaman, Care S – a facut pe Sine “Fiu al lui Dumnezeu” si asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14, 61 – 62)
Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra- confesional, Dumnezeul Treimic al Crestinilor ar trebui sa fie ceva asemanator cu monoteismul Iudaismului si Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti -trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane si o singura Dumnezeire, ci de o singura Persoana, neschimbatoare pentru unii, sau care – si schimba succesiv mastile (Tatal -Fiul -Duhul) pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar trebui sa credem ca ne închinam la “acelasi Dumnezeu”!
Totusi ar putea sa se ridice si urmatoarea naiva propunere: “Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl marturisesc pe Dumnezeu Tatal!”
Raspuns: Potrivit Sfintei Traditii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iata marturisirea noastra: “Slava Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi”. Cum deci L – am putea desparti pe Tatal de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu si Tatal Meu una suntem! (Ioan 10, 30) Si când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist si Teolog al iubirii, afirma si el: Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal (I Ioan 2, 23).
Si chiar daca toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tata, al cui Tata este El cu adevarat?
Pentru Evrei si Musulmani El este Tata al oamenilor în plan creatural, trupesc, câta vreme pentru noi, crestinii, El este Tata al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5) în planul mântuirii. Ce asemanare poate fi atunci între Paternitatea Dumnezeiasca din Crestinism si cea din celelalte religii?
Altii ar putea înca spune: “Totusi, Avraam s – a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac si musulmanii prin Agar sunt descendentii acestui adevarat închinator al lui Dumnezeu”.
Aici ar trebui clarificate însa mai multe lucruri: Avraam nu s – a închinat nicidecum la un Dumnezeu unipersonal si monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, dupa cum citim în Sfânta Scriptura: Apoi Domnul S – a aratat iarasi lui Avraam la stejarul Mamvri… Atunci ridicându- si ochii sai, a privit si iata trei Oameni stateau înaintea lui; si cum i – a vazut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor si s- a închinat pâna la pamânt (Facerea, 18, 1 -2).
Deci în ce chip era Domnul, Caruia I S – a închinat Avraam? Într- o forma unipersonala, sau în forma Treimii Dumnezeiesti? Noi crestinii ortodocsi cinstim aceasta aratare vechi testamentarã (veterotestamentara) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel stravechi stejar si când asezam în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri si o cinstim, întocmai cum a facut- o parintele Avraam!
Descendenta trupeasca din Avraam nu ne poate fi de nici un folos daca nu suntem înnoiti prin apele Sfântului Botez în credinta lui Avraam. Iar credinta lui Avraam era credinta în Iisus Hristos, dupa cum Domnul însusi a spus – o: Avraam, parintele vostru, a fost bucuros sa vada ziua Mea si a vazut- o si s- a bucurat (Ioan 8, 56).
Aceasta a fost si credinta proorocului David, care L – a auzit pe Tatal ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiinta cu Sine: Zis – a Domnul Domnului Meu (Ps. 109, 1; Fapte 2, 34). Aceasta a fost si credinta celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scapati de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3, 25); si tot aceeasi a proorocului Daniel care a vazut în duh cele doua firi ale lui Iisus Hristos în taina întruparii Sale atunci când L – a vazut pe Fiul Omului îndreptându – se catre Cel vechi de zile (Daniel 7, 13). De aceea spune Domnul, adresându- se posteritatii (incontestabile) dupa trup a lui Avraam: Daca ati fi fiii lui Avraam ati face faptele lui Avraam (Ioan 8, 39), iar aceste fapte sunt sa credeti în Acela pe Care El L – a trimis (Ioan 6, 29).
Cine sunt deci urmasii lui Avraam? Fiii lui Isaac dupa trup sau ai Agarei egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmasii lui Avraam? Ce ne învata pe noi Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Fagaduintele au fost rostite lui Avraam si urmasului sau. Nu zice: “si urmasilor” – ca de mai multi – ci ca de unul singur: “si Urmasului tau”, Care este Hristos. (Galateni 3, 16) Si mai departe …Iar daca voi sunteti ai lui Hristos, sunteti deci urmasii lui Avraam, mostenitori dupa fagaduinta (Galateni 3, 29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tata al multor neamuri (Facerea 17, 5; Romani 4, 17). Dupa asemenea fagaduinte si asemenea adeveriri, ce înteles mai poate avea a fi urmas al lui Avraam dupa trup? Dupa Sfânta Scriptura, Isaac este considerat samânta sau urmas, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.
Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16, 1 si urm.) Isaac s – a nascut din libertatea miraculoasa a unei mame sterpe si înaintate în vârsta. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S – a nascut din Fecioara în chip minunat. El a fost urcat în muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Sai lemnul Crucii.
Un înger l – a scapat pe Isaac de la moarte, dupa cum tot un înger a pravalit piatra pentru ca sa putem noi privi mormântul gol si sa vedem ca Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugaciunii, Isaac a întâlnit- o pe Rebeca în câmpie si a dus – o în cortul maicii sale Sara, asa cum si Hristos îsi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la salasurile vesnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorita.
Deci raspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelasi Dumnezeu pe care îl au si necrestinii .
Conditia obligatorie de a-L cunoaste pe Tatal este Fiul: cel ce M- a vazut pe Mine a vazut pe Tatal; nimeni nu vine la Tatal Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6 – 9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al întruparii, pe Care L – am vazut cu ochii nostri si cu mâinile noastre L – am pipait (I Ioan 1, 1).
Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastra, asa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, “…si ni S – a aratat, purtând chip ca al nostru…”
Dar oare când S – a aratat El printre evreii si musulmanii de astazi, asa încât sa presupunem noi ca si ei îl cunosc pe Dumnezeu? Daca ei au o cunostinta despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamna ca Hristos S – a întrupat, a murit si a înviat în zadar!
Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatal. Ei au diverse conceptii despre Tatal; însa fiecare conceptie despre Dumnezeu este un idol, pentru ca este un rod al imaginatiei lor, o creatie dupa chipul si asemanarea lor. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînteles, de nedescris si nematerial, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea noastra, El S – a facut (în masura în care ne împartasim de El) cuprins, descris si material prin aceea ca S – a aratat în Taina întruparii Fiului Sau. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
De aceea spune si Sfântul Ciprian al Cartaginei ca cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tatal
Fie ca Dumnezeu sa ne pazeasca de lepadarea de credinta a Antihristului ce va veni, si ale carui semne se înmultesc pe zi ce trece. Fie ca El sa ne pazeasca de grozaviile care nu le – ar putea îndura nici cei alesi daca prin harul lui Dumnezeu nu s- ar scurta acele zile. Si fie ca El sa ne pazeasca pe noi, “turma cea mica”, “ramasita cea dupa alegerea Duhului”, asa încât sa ne putem si noi bucura împreuna cu Avraam în lumina fetei Sale, prin rugaciunile Preasfintei, de Dumnezeu Nascatoarei si Pururea Fecioarei Maria, a dumnezeiestilor puteri si a multimii de mucenici, prooroci, marturisitori, ierarhi, apostoli si propovaduitori care au fost credinciosi pâna la moarte, si care si – au varsat sângele pentru Hristos, Care ne- a câstigat pe noi prin Evanghelia Lui si prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor – slabi, pacatosi si nevrednici, asa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodata mâinile noastre catre un dumnezeu strain! Amin.
Parintele Basile Sakkas
La Foi Transmise , 5 apr. 1970

II. PUTEREA ZEILOR PAGÂNI
ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CRESTINISMULUI


Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli (Psalm 95, 5)

Articolul urmator se bazeaza pe experienta unei femei, care, dupa ce a urmat liceul într- o manastire romano – catolica si a practicat hinduismul timp de douazeci de ani, s – a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinta Ortodoxa, aflând în ortodoxie limanul cautarilor sale. Ea este în prezent membra a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca marturia ei sa deschida inimile acelor crestini ortodocsi tentati sa- i urmeze pe teologii modernisti, care îsi fac acum aparitia pâna si în Biserica Ortodoxa si care intra orbeste “în dialog” cu însisi vrajitorii cultelor neopagâne, care asalteaza Biserica lui Hristos, alaturându – se astfel lor în închinarea chiar la dumnezeii pagânilor.
1. Atractia Hinduismului


Aveam doar saisprezece ani când doua evenimente au schimbat cursul vietii mele. Unul a fost când am luat hotarârea sa urmez liceul la manastirea catolica dominicana din San Rafael (California), în care am aflat prima data despre crestinism! Al doilea a fost când, în cursul aceluiasi an, am facut cunostinta si cu hinduismul în persoana unui calugar hindus, un anume swami, care în scurt timp mi – a devenit guru (învatator). A început atunci o batalie de care nu aveam sa-mi dau seama decât douazeci de ani mai târziu.
La manastire ne învatau adevarurile crestine de baza. Si în ele sta taria celor smeriti dar si poticnirea pentru cei mândri. Adevarat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har (4, 6). Si cu adevarat eram mândra! Nu voiam sa accept pacatul stramosesc si nici existenta iadului. Ma certam tot timpul, aducând argumente împotriva lor. O sora dominicana foarte blânda de acolo mi – a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: “Roaga-te sa ti se dea darul credintei”.
Dar învatatura acelui swami se întarise deja asupra mea si mi se parea culmea degradarii sa ma rog cuiva pentru ceva, chiar daca acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi – am amintit de cuvintele ei. Dupa ani îndelungati acea samânta a credintei crestine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârsit de disperare. Cu timpul la liceu mi – a descoperit ce fel de carti citeam, chiar daca le înveleam în coperti ca sa nu atraga atentia. Citeam Bhagavad Gita, Upanisadele, Vedantasara,

Ashtavakra Samhita. Nu ma îndoiesc ca surorile credeau ca toate acestea îmi vor trece, asa cum trec, în general, mofturile intelectuale ale adolescentilor. Dar una dintre ele mi – a spus într- o zi adevarul în fata, un adevar foarte neplacut, pe care rareori îl mai auzim rostit astazi. Mi – a spus ca o sa ma duc în iad, daca ma prinde moartea în hinduism, mai ales dupa ce am cunoscut adevarul crestinismului.
Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapâneste. Caci daca dupa ce au scapat de întinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarasi se încurca în acestea, ei sunt învinsi. Li s- au facut cele de pe urma mai rele decât cele dintâi. Caci mai bine era pentru ei sa nu fi cunoscut calea dreptatii, decât, dupa ce au cunoscut- o, sa se întoarca de la porunca sfânta, data lor (II Petru 2, 19 – 21).
Ce – am mai dispretuit- o pe acea sora pentru bigotismul ei! Dar daca astazi ar mai trai i – as multumi din inima. Nu mi – a convenit ce mi – a spus atunci, asa cum adevarul nu convine niciodata; dar acest adevar m – a condus pe mine la plinatatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l – am avut de la acel liceu catolic a fost ca mi – a oferit un punct de reper, care, mai târziu, avea sa ma ajute sa descopar ce mare înselatorie este hinduismul.
Dar la ora actuala situatia s – a schimbat. Daca atunci hinduismul nu era decât ceva izolat, acum s – a transformat într- o epidemie. Acum este necesara foarte multa inteligenta pentru a patrunde dogmatica hindusa, mai cu seama daca vrem sa- i punem in garda pe tinerii crestini ca prin apropierea lor de religiile orientale ei risca o sinucidere spirituala. Seductia hinduismului este totala. El încânta toate facultatile sufletului, ca si toate patimile lui, dar mai ales mândria. Si cum sufeream de o mare aroganta, chiar daca aveam doar saisprezece ani, am cazut victima acestor seductii. Cel mai tare ma framântau problemele legate de pacatul stramosesc si suferinta fizica si sufleteasca, care nu ma preocupasera mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.
Dupa aceea, constientizându-le mai bine, calugarul hindus a fost acela care mi – a oferit alternative “valide din punct de vedere intelectual”, pentru cele mai incomode dintre dogmele crestine. Iadul nu era decât o stare temporara a sufletului, produs de o karma rea (actiuni rele) din viata prezenta sau din vreo viata trecuta. Iar o cauza finita în mod evident nu poate sa aiba un efect infinit. Pacatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinitatii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin nastere, si de care nimeni si nimic nu ma putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenta divina, eram chiar Dumnezeu; eram “Visatorul Infinit care viseaza visuri finite”. Cât despre problema durerii, ea este rezolvata printr-un rationament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decât Maya, adica iluzie. Ea nu are nici o existenta reala, iar un advaitin pretinde chiar ca poate dovedi aceasta.
Hinduismul este si pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilitatii umane în sens evolutionist – si anume pe calea unei educatii în “sistem guru” si pe baza conceptului de “evolutie”, conform caruia exista o dezvoltare progresiva a spiritualitatii umane. Relativismul cultural îsi gaseste si el locul sãu în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputata, încât punerea la îndoiala a oricarui fel de relativism constituie o adevarata erezie, mai ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Crestine.
Ce poate fi mai rational si mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor sa aiba propriul sau mod de a concepe si de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelasi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face decât sa contribuie la “îmbogatirea” armoniei religioase generale. 1
Dar atractia cea mai indiscutabila a hinduismului o constituie pragmatismul sãu. Hinduismul este o religie eminamente pragmatica a carei întreaga constructie filozofica este sustinuta de instructiuni religioase, pe care discipolul le primeste în permanenta de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat sa verifice noua filosofie prin propria experienta. Nimic nu este nevoie sa fie acceptat pe baza credintei. Si contrar celor ce se cred în general despre hinduism, el nu contine nici un fel de taine, sau mistere – ci doar un imens material ezoteric – , asa încât credinta nu este câtusi de putin necesara.
Ti se spune doar atât: “încearca si vezi daca merge”. Iar mentalitatea occidentala este evident sedusa de acest fel de religie, pentru ca ea apare atât de “stiintifica”. Dar aici urmeaza inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: daca aceste instructiuni se verifica într- adevar (si ele întotdeauna se verifica), atunci tânarul trage concluzia ca sistemul este adevarat si implicit bun. Concluzia finala de “bun” nu are însa cum sa se impuna cu necesitate, pentru ca daca un sistem functioneaza nu înseamna ca el este neaparat si bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur si simplu ca el functioneaza, ca instructiunile sale se verifica.
Dar tânarul ucenic, neînvatat sa deosebeasca notiunile, face dintr- o verificare de ordin experimental -psihic o convingere si o religie.
Ajung acum si la ultima seductie hinduista, aceea a experientei spirituale. Acestea sunt psihice si/sau demonice la origine. Novicilor însa, lipsindu -le un punct de referinta solid, nu le este posibil sa deosebeasca între o experienta spirituala autentica si una falsa. Ceea ce nu înseamna ca ceea ce vad, aud, miros si ating ei este rezultatul unei stari mintale aberante. Dimpotriva, ei se afla într- o situatie foarte concreta, care, în traditia ortodoxa, se numeste înselaciune diavoleasca . Expresia este foarte importanta, pentru ca ea descrie exact conditia persoanei care trece prin “experiente spirituale” de tip hinduist.

Dar acest tip de înselaciune acopera practic toata gama de experiente spirituale false: de la simpla iluzie si ispitire, pâna la starea propriu-zisa de posedare demonica. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevarat si real iar efectul global este acela al unei cresteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instaleaza senzatia placuta a importantei personale, iar cel care o încearca, victima inconstienta a înselaciunii diavolesti, se simte recompensat pentru toate austeritatile si suferinta pe care a trebuit sa le suporte pentru a ajunge la aceste “performante”. 2
În epistola întâia a Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan se spune: Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu… (4, 1).

 

Sfântul Grigorie Sinaitul îsi avertizeaza si el ucenicii despre pericolele unor astfel de experiente: “Pretutindeni, si mai ales pe lânga cei începatori si pe lânga cei mândri, dracii arunca întotdeauna mrejele gândurilor si închipuirilor celor rele si le pregatesc gropi prin care sa- i piarda…”.

Pe el l – a întrebat un monah: “Ce va face calugarul, caruia dracul i se înfatiseaza ca un înger de lumina?”. Iar Sfântul i – a raspuns: “Acel calugar are mare nevoie de dreapta socoteala (discernamânt), ca sa poata deosebi între bine si rau. Deci, nu fiti cu nebagare de seama si nu va lasati miscati cu usurinta de ceea ce vedeti; ci stati tari si puneti cu grija totul la încercare, tinând ceea ce este bine si alungând ceea ce este rau.
Întotdeauna trebuie sa cercetati cu grija toate si numai dupa aceea sa le credeti. Si ca sa cunoasteti ca lucrarea harului se simte întotdeauna si ca dracii, cu toate înselaciunile lor, nu o pot imita, aflati ca ea se simte dupa roadele ei, care sunt: blândetea, fata luminoasa, smerenia, ura fata de slava lumii acesteia, taierea patimilor si poftelor. Pe când roadele lucrarii diavolesti sunt: mândria, închipuirea, dispretul fata de altul si tot raul.

Acestea sunt roadele si lucrarile prin care îti vei da seama, daca lumina pe care o ai în inima este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salata se aseamana cu cea de mustar, iar vinul are aceeasi culoare ca otetul; dar gustându- le, vei sti ce manânci. Tot asa si sufletul are puterea sa de deosebire (discernamânt) si poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrari ale Duhului Sfânt si care sunt înselaciuni si închipuiri ale satanei”.

Cel mai vulnerabil fata de înselaciunea diavoleasca este începatorul care se afla sub rea îndrumare sau cel care sufera de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare catre un fals misticism, pe care hinduismul îl transforma cu mult succes într-un proces de durata. Le – a fost foarte usor nenumaratilor swami, care au proliferat în Occident în ultimele decenii, sa- i însele pe tinerii setosi de “experiente mistice”. Ei au sesizat imediat ce sansa imensa de celebritate si îmbogatire le ofera aceasta piata de suflete deja existenta si au profitat de ea.

1. Ideea aceasta a patruns si in teologia ortodoxa din ultimii ani prin influenta exercitata de sincretismul ecumenist n.n.
2.  În continuare despre înselaciune, vezi mai jos, p. 189

 

2. Razboiul dogmelor
Crestinismul contemporan este luptat pe viata si pe moarte de cãtre un dusman invizibil. Metoda lui este de a ucide, daca îi sta în puteri, înainte de a- si declara numele. Acest dusman este hinduismul, iar razboiul care se da acum este un razboi al dogmelor.
La începutul secolului când s – au înfiintat primele societati Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediata a fost aceea de a lansa convingerea ca nu exista nici o diferenta reala între hinduism si Crestinism. Mai mult. Nu numai ca ele nu se afla în conflict, dar un bun crestin va deveni înca si mai bun, daca va studia cu sârguinta si va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevarata întelegere a Crestinismului.
În primele lor conferinte, swami -i încercau sa arate ca simbolurile fundamentale ale Crestinismului – Logosul si Crucea – , îsi au de fapt originea în India. Si ca acele idei caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigratia sufletului si samadhi (fenomenul de transa) se gasesc de fapt si în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate corect.
Cu aceastã momealã au fost prinsi multi crestini bine intentionati dar rau îndrumati. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor asa-zis “înguste” si “sectare”, si pentru acreditarea unei religii “stiintifice”, care sa se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul initial a cazut întotdeauna pe ideea ca nu exista nici un element de separatie între cele doua religii. Totul este unul. Diferentele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferintelor publicate la începutul anilor 1900. Iar astazi pericolul în care ne aflam este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.
Într- adevar, în limbajul nostru cotidian cuvintele “dogma” si “dogmatic” au conotatii puternic peiorative si chiar negative. Iar aceastã atitudine plinã de dispret în modul folosirii lor nu putea sa apartina celor care stiau ca ele înseamna ceea ce are Biserica mai sfânt. Oricum, odata împamântenita aceasta conotatie negativa, cei mai timizi, carora nu le place niciodata sa faca notã discordantã cu ceea ce este în general acceptat, au început si ei sa foloseasca termeni precum “dogme rigide”, expresie depasita, dar care indica atitudinea negativa a autorului fata de ele. Atitudinea aceasta a fost indusa în mod viclean, de criticii cu “vederi largi”, care, fie nu stiau cã dogmele expun esenta crestinismului, fie nu agreau crestinismul.

În consecinta, tendinta ulterioara a multor crestini de a bate în retragere în fata acuzatiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduisti.

Lucrul incredibil este ca putini îsi dau seama ca dogma crestina nu poate fi rasturnata, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele doua religii, crestina si hinduista, nu au cum sa se “îmbine” si sa se “îmbogateasca” reciproc, pentru ca ele sunt radical opuse .

Daca credinciosii sunt lamuriti sa renunte la dogmele lor crestine sau sa si le modifice – ceea ce tactic este mult mai inteligent – , astfel încât sa aiba si ei un crestinism mai modern sau mai “universal”, atunci ei au pierdut tot, pentru cã taria lor, ca si a hinduistilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directa a dogmelor crestine. Ceea ce ne conduce la urmatoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocsii crestini cred ca este rau, hindusii cred ca este bine, si invers: ceea ce hindusii cred ca este bine, crestinii cred ca este rau !
Iar adevarata lupta aici sta: ca ceea ce constituie cel mai mare pacat pentru crestin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest pacat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica – ma- voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza tronul meu! Sui -ma- voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13 – 14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transforma pânaã si calitatile omului în pacate. Dar pentru hindus, în general, si mai cu seama pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare “pacat” este acela sa nu crezi în propriul tau “sine” si în “umanitate”, ca în însusi Dumnezeu. Iata ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: “Voi încã nu întelegeti India! Noi indienii suntem de fapt închinatori ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este urmatoarea: “Omul trebuie sa devina divin prin înfaptuirea în sine a Divinului”.
Este deci limpede pentru oricine vrea sa vada ca hinduismul si crestinismul, în esenta lor dogmatica, se afla într-un conflict ireductibil ce priveste aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiasca si natura umana si scopul vietii omului pe pamânt.
Dar daca cei ce – si spun crestini acceptã propaganda hinduistã, conform careia nu se da de fapt nici o batalie, cã diferentele dintre crestinism si hinduism sunt de suprafata si n – au legatura cu realitatea, atunci idei inamice crestinismului au cale libera sa se desfasoare în interiorul sãu si el pierde batalia, fãrã sã- si dea seama macar cã batalia a si avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, cãci puterea de corupere spiritualã a hinduismului este de neimaginat.
În propriul meu caz, în ciuda educatiei destul de solide pe care am primit- o la manastire, cei douazeci de ani de hinduism au reusit sa ma aduca pânã în pragul iubirii rãului. Vedeti, în India, “Dumnezeu” este adorat si ca Rau, în persoanei zeitei Kali. Voi vorbi despre ea în sectiunea urmatoare care se refera la practicile hinduiste.
Si de fapt închinarea la rau constituie telul final al hinduismului. Mãrturisesc aceasta din proprie experienta, ca una ce m – am închinat zeitei Kali, atât în India cât si în America. Din experienta personalã am cunoscut cã, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacã renuntãm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum sa rãmâna gol.

3. Locuri si practici hinduiste
În 1956 am facut parte dintr- o expeditie de teren împreuna cu un grup de jurnalisti reporteri în insulele Filipine. Ma interesau religiile primitive, mai cu seama cele din asa zisele zone de “ne – aculturatie” 1, religii care sa nu fi fost semnificativ expuse activitatilor de misiune crestina.
La ora la care am pasit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagra, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dadea toate informatiile. Cu timpul am aflat ca era faimos pentru maiestria cu care practica magia neagra. Ceremonia lor rituala, “baki”, are loc aproape în fiecare seara în anotimpul recoltatului si pentru ea se strâng într- o coliba în jur de doisprezece vraci (preoti).

Pe parcursul întregii nopti se invoca diferite zeitati si stramosi, se bea vin de orez si se aduc ofrande în fata a doua mici figurine numite “bulol”. Ofranda consta în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza marimii si numarului bulelor cere se formeaza în el, si a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceste si dupa configuratia si culoarea organelor din puiul sacrificat.

În acest sânge se îmbãiaza apoi cele doua figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu luna luam notite cu constiinciozitate. Nu voi intra însa în detaliile de magie neagra practicata de tribul Ifuago.
Ideea principala este ca eu venisem cu prejudecata ca magia de orice fel poate fi explicata stiintific. Or, la plecarea mea de acolo, vazusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte si incidente supranaturale ca orice explicatie stiintifica a lor era virtual imposibila. Cauza pentru care am parasit acel trib, eu nefiind deloc o persoana care se sperie usor, nu a fost însa aceea ca am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci ca l – am constatat cel putin de doua ori manifestându- se asupra mea.

Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Pestera Amarnath din muntii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva si considerat cel mai sfânt de traditia hindusa, în el se spune ca zeul se arata celor care îl slujesc cu credinta, acordându-le în acelasi timp si daruri. Calatoria pâna la pestera este lunga si anevoioasa, în ea traversându- se culmea Mahaguna printr- o trecatoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumita portiune, este practicata peste un ghetar.

În timpul acelei lungi calatorii petrecute în tacere totala (calauza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate ca zeul, caruia ma închinasem si la care meditasem atâtia ani, mi se va arata în sfârsit si mie.
Dar chipul lui Shiva din pestera este el însusi o curiozitate: este o formatiune de gheata alcatuita prin picurarea apei, care creste si descreste odata cu fazele lunii. Când este luna plina, marimea naturala ajunge pâna la nivelul pesterii – aprox. 4, 5 m înaltime – , iar când luna este întunecata nu mai ramâne aproape nimic din ea. Si asa creste si descreste în fiecare luna. Din câte stiu, nimeni nu a dat pâna acum o explicatie stiintifica acestui fenomen.
Eu ajungeam într- o perioada potrivita. Statuia era la marimea ei maxima. Eram pregatita cu nuci verzi de cocos, cu tamâie, cu bucati de textile rosii si albe, cu nuci, stafide si zahar, adica toate cele prescrise pentru jertfa. De emotie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu sa povestesc ce a urmat.
Atmosfera din pestera vibra într-un mod care numai în noptile de magie neagra din tribul Ifuago îmi mai fusese dat sa o simt. Practic, de cum am pus piciorul înauntru, m – a izbit o senzatie inexplicabilã de rau în atmosfera si am iesit cu convulsii de voma înca înainte de a termina preotul sa arda jertfa mea marii imagini de gheata.
Credinta mea în hinduism primise o lovitura la Pestera lui Shiva, dar a mai trecut timp pâna sa ma eliberez total de ea. A fost o perioada în care încercam sa gasesc ceva care sa sustina edificiul care începea sa se prabuseasca, dar nu gaseam nimic. Privind retrospectiv, am parerea ca ne dam seama ca ceva e cu adevarat rau cu mult înainte de a ne veni s- o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la “practicile spirituale” si “locurile sacre” hinduse.
La începutul initierii sale de catre guru, novicelui i se da o “mantra sanscrita” (o formula magica personala), si practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se gasesc decât în traditia orala. Mentionarea lor în scris este interzisa si nici un initiat nu are voie sa le dezvaluie, secretul lor fiind pazit prin sanctiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însa dezvãluite progresiv de guru învãtãcelului sau, care este invitat sa le “verifice” conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Si aceste practici dau într- adevar rezultate, învatacelul dobândeste anumite puteri, “siddhis”, cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul si asa mai departe, adica toata gama celor mai periculoase experiente psihice.
Lucrul cel mai grav însa este ca discipolul cade invariabil într- o stare de prelest (înselaciune diavoleasc), când ia înselatoria drept realitate. Aceasta nu înseamna ca “experientele” pe care le încearca nu sunt reale, ci ca ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzatii extrem de placute, de viziuni de zeitati în lumina etc. (sa tinem minte ca si Satan se poate transforma în înger de lumina), care se sustin foarte bine cu afirmatiile filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic si teoretic foarte compact.
În realitate însa, hinduismul nu este atât o preocupare intelectuala cât un sistem de practici care nu înseamna, nici mai mult nici mai putin, decât magie neagra . Adica daca faci gestul x, obtii lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însa nu sunt niciodata lamuriti clar si rareori noul initiat este curios sa afle care este originea acestor experiente si de unde îi vin lui puterile “miraculoase”. Situatia este clasic faustiana si ceea ce practicantul nu stie este ca pretul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul sãu suflet nemuritor.
Aria acestor practici este foarte vasta, capabila sa satisfaca orice temperament. Zeitatea poate sa aiba forma unui zeu sau a unei zeite, sau poate sa fie lipsita de forma – ” brahmanul absolut”. Tipul de relatie cu acest “ideal” ales, variaza si el în functie de cum este identificat acest ideal – copil, mama, tata, prieten, iubit, sluga – , sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, “relatia” însasi fiind socotita identitate. Gurul nu numai ca îi indica novicelui mantra personala si practicile pe care trebuie sa le urmeze, dar îi hotaraste si cum trebuie sa- si traiasca viata personala si care trebuie sa-i fie programul zilnic.
În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt casatoriti, nici nu mai au voie s – o faca; toate fortele lor sunt directionale în sensul atingerii performantelor de ordin practic. Este interzis si consumul de carne, pentru ca el distruge acuitatea perceptiei. Gurul este literalmente însusi “dumnezeul” si “mântuitorul” respectivului discipol.
Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închina la o statueta sau la o imagine, aducându- i jertfa lumânari, camfor, tamâie, apa si dulciuri. De asemenea, zeitatii alese i se face vânt cu un evantai din coada de iac, i se face baie, este îmbracata si dusa la culcare. Toate acestea par copilarii, dar ele se constituie în tot atâtea experiente psihice al caror efect este bine sa nu-l subestimam. Idolatria Vedanta, pe de alta parte, ia forma adularii de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toata recuzita rituala. Proverbul indian “So Ham, So Ham” sau “Eu sunt el, eu sunt el”, ilustreaza aceasta adulare de sine.
“Japa” este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecarui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.
“Pranayama” consta din exercitii de respiratie executate împreuna cu rostirea formulelor magice. Exista si alte practici specifice sistemului “Tantra”, în care Dumnezeu este privit ca “Mama”; principiu feminin, putere, energie, principiu de evolutie si actiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotatia lor fiind nedisimulat malefica, nu le voi mai descrie aici.

Ele si – au facut însa drum pâna în America. Swami Vivekananda le prescria împreuna cu Vedanta.

Iata ce afirma el despre sine si în general: “Eu unul ma închin celui teribil! Este o greseala sa credem ca placerea este dorita în mod egal de toti oamenii. Foarte multora le place, dimpotriva, durerea, printr-un sentiment care le este înnascut. Sa ne închinam deci terorii de dragul terorii însasi. Foarte putini sunt acei care au curajul sa se închine mortii, sau zeitei Kali. Noi însa sa fim niste adoratori ai mortii”.

Alte cuvinte ale lui swami despre zeita Kali: “Unii iau în derâdere existenta zeitei Kali. Dar la ora actuala ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniti de spaima si armata a fost chemata sa împarta moartea. Cine poate spune ca Dumnezeu nu se manifesta El însusi ca Rau precum si Bine? Dar numai hindusul îndrãzneste sa se închine si Raului” 2 . Marele pacat este cã aceastã practicã cu un caracter satanic de netãgãduit este sãvârsita cu convingerea cã este bunã. Iar mântuirea, care este în zadar cãutatã în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucratã doar de Dumnezeu prin lepadarea de sine crestinã.
1.  Aculturatie: preluare de catre o populatie a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)
2. Foarte putini (chiar dintre cei foarte doritori sa intre în “dialog” cu religiile orientale si sa se uneasca cu ele) au o idee clara asupra masivitatii practicilor idolatro -satanice care au dominat lumea pâna la izbavirea ei prin venirea in istorie a Mântuitorului Hristos. Zeita Kali, una dintre cele mai importante zeitati hinduse este reprezentata în mod obisnuit în mijlocul unui dans sângeros al mortii, având la gât cranii si capete taiate si limba scoasa afara în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este împacata în templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel: “De ce n-am adauga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?”) Despre zeita Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform marturiilor ucenicei lui, ‘Sora Nivedita’): “Cred ca ea este cea care ma inspira in cel mai mic lucru pe care îl întreprind si ca ma poarta dupa voia ei”; fiind constient la fiecare pas de prezenta ei ca si când ar fi fost o persoana tangibila. De asemenea, o invoca: “Vino, o Maica, vino! Caci teroare este numele tau”. Idealul sau religios era acela “de a deveni una cu eterna groaza”. Poate fi aceasta, asa cum încearca unii sa ne convinga, un exemplu de “autentica viata spirituala a celor nebotezati”, o parte a “bogatiilor” spirituale, pe care suntem îndemnati sa le luam de la religiile necrestine? Sau este mai degraba o dovada pentru cuvintele psalmistului dumnezeii pagânilor sunt idoli?”

4. “Evanghelizarea” occidentului
În 1893 un calugar hindus necunoscut sosea la “Parlamentul Religiilor” din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l – am pomenit mai sus. A facut o impresie uluitoare asupra celor prezenti atât prin felul de a vorbi si prin ceea ce a spus, cât si prin felul cum arata: îmbracat într- o roba portocalie cu stacojiu pe deasupra si purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniana si new-yorkeza iar filozofii de la Harvard erau impresionati de el la culme, în scurta vreme si – a creat un nucleu foarte puternic de discipoli si partizani pentru planul sãu grandios de evanghelizare hinduista a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).
S – au stabilit astfel societati Vedanta în marile orase americane si europene, însa aspectul cel mai important al activitatii lui a fost acela ca a reusit sa- si introduca ideile în marele circuit al gândirii si practicii universitare.
Scopul sau acesta era! Sa- si faca cunoscute ideile cât mai rapid si cât mai eficace. Putin conta pentru Vivekananda daca ele erau crezute sau nu, câta vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: “Bateti la fiecare usa. Spuneti – le tuturor ca toti sunt de natura divina”.
Astazi parti si ecouri ale mesajului sãu se gasesc în orice librarie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, Aldous Huxley 1 , Teilhard de Chardin si chiar Thomas Merton.
Thomas Merton este, fara discutie, cazul cel mai special si în acelasi timp mai periculos, pentru ca el avanseazã ideile lui Vivekananda de pe pozitiile unui monah crestin iar cartile lui, afectând institutia vitala a crestinismului occidental, au dat o lovitura puternica Romano – Catolicismului în ansamblu. Cu putin înainte de moartea sa, parintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o noua traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau “biblia” hindusa si piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.
Trebuie sa nu pierdem nici un moment din vedere ca Gita se opune pas cu pas tuturor învataturilor crestine fundamentale. Cartea sa Maestrii Zen , publicata postum, este de asemenea, demna de mentionat pentru ca se bazeaza în întregime pe o eroare foarte insidioasa : premisa ca toate asa numitele “experiente mistice” din indiferent ce religie sunt adevarate. Lucrurile însa nu stau deloc asa, si o persoana de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s – o stie. Ca ele nu stau asa o afirma si o dovedeste prin fapte Sfânta Scriptura si întreaga traditie a Sfintilor Parinti.

Personal cunosc o manastire catolica din California unde calugarii experimenteaza practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Si cred ca daca terenul nu ar fi fost deja pregatit, asemenea lucruri nu s – ar fi putut întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a si facut, a pregatit terenul.
Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie si datorita structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esential este acesta: Toate religiile sunt adevarate, dar Vedanta reprezinta adevarul ultim. Diferentele sunt doar o chestiune de “nivele de adevar”. Avem de – a face, deci, cu mai multe “nivele ale adevarului”. Sau în cuvintele lui Vivekananda: “Progresia omului nu este de la fals la adevarat, ci de la ceea ce este adevarat, la ceea ce este si mai adevarat, de la adevaruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astazi devine spirit mâine. Viermele de astazi este si dumnezeul de mâine. “Vedanta se bazeaza pe convingerea ca omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mântuieste singur.

Vivekananda a formulat astfel: “Cine sa aiba puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îti vine în ajutor pe întuneric trebuie sa fie propria ta mâna”. Vivekananda era însa destul de orientat, încât sa- si dea seama ca o Vedanta prezentatã în toate implicatiile ei si dintr- o data ar fi fost prea mult pentru mentalitatea crestinã. “Nivelurile de adevar” însa erau o notiune cum nu se poate mai potrivita pentru a asigura puntea de legatura catre ecumenismul ideal: acela în cadrul caruia nu se iveste nici un conflict pentru ca toata lumea are dreptate.
Sau cum afirma swami: “Daca una singura din religii este adevarata, atunci toate celelalte trebuie si ele sa fie adevarate. Astfel credinta hindusa este a tuturor – deci si a voastra – , tot atât de mult pe cât este si a mea.
Noi hindusii nu numai ca toleram, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreuna cu zoroastrul si îngenunchind la piciorul crucii împreuna cu crestinul. Noi stim ca toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetisism, pâna la cel mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercari ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat buchet, caruia, legându -l cu panglica iubirii, ne închinam plini de încântare”.
Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte cãtre adevarata si suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, în realitate, dispretuia Crestinismul pe care îl considera “un adevar de ordin inferior”, dualist, în conversatiile lui particulare spunea ca numai un las ar fi capabil sa întoarca si celalalt obraz. Si orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta.
“Arta, stiinta si religia – spunea el – , nu sunt decât cele trei cai diferite care exprima un singur adevar. Dar ca sa întelegem acest lucru trebuie sa fi patruns mai întâi în teoria Advaitei”.

Atractia pe care o exercita aceste idei asupra tineretului de astazi este incontestabila. Vedanta declara libertatea absoluta a fiecarui suflet de a fi el însusi. Ea neaga orice distinctie între sacru si profan, între ceea ce este sfânt si ceea ce înseamna lumea obisnuita. Aceste dualitati nu reprezinta decât cai de exprimare diferita a unui singur adevar. Si singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu si o închinare pe placul fiecaruia, într-un cuvânt, religia este “fa ceea ce-ti convine”.
Va voi arata cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în romano – catolicism, unde succesul sau a fost cel mai impresionant.
Swami Vivekananda a sosit pentru prima oara în America ca reprezentant al Hinduismului în “Parlamentul Religiilor” (1893). În 1968 s – au sarbatorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un “Simpozion al Religiilor”, sub auspiciile Societatii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano – Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrarile cu un mesaj de bune urari din partea a trei mari personalitati, între care un cardinal american.
În sesiunea de dupa amiaza, Campbell a vorbit despre conflictul dintre traditie si modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: “La universitatea în care lucrez testele de opinie arata ca studentii catolici manifesta de cinci sau sase ani încoace atitudini vadit mai liberale decât s – a putut constata în trecut. Si sunt convins ca marele Swami Vivekananda însusi ar fi privit favorabil cele mai multe miscari în directia unei liberalizari a Crestinismului”. Confuzia pe care o facea preotul Campbell însa era ca tendintele manifestate de studenti si numite de el “crestine”, nu erau în realitate deloc crestine; ele erau pur si simplu atitudini si practici Vedanta.
Si ca sa nu se iveasca nici o îndoiala în privinta acestei interpretari, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la pozitia modernistilor asupra a cinci aspecte de credinta, asa cum au fost ele formulate în trei reviste de specialitate internationale: Prabuddha Bharala , publicata la Calcuta; Vedanta Kesheri , publicata la Madras, si Vedanta and the West (Vedanta si Occidentul), care apare la Londra.


Despre dogme: “Adevarul este o notiune relativa, doctrinele si dogmele acestea (adica natura lui Dumnezeu, scopul vietii pe pamânt, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbatoare, oamenii aflându – se mereu în situatia de a nega astazi ceea ce ieri afirmau ca sunt adevaruri sfinte”.
Despre Dumnezeu: “Este adevarat ca Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred ca atitudinea crestina liberala se misca foarte clar în directia filozofiilor orientale – atât în ceea ce priveste conceptia despre un Dumnezeu impersonal, cât si în legatura cu conceptul ca suntem divini cu totii”.
Despre pacatul originar: “Acest concept degradant si jignitor despre fiinta umana este respins de crestinismul liberal, care afirma ca persoana umana este perfectibila prin instructie si educatie corecta”.
Despre lume: “…liberalii afirma ca lumea în care traim poate fi îmbunatatita si ca ar trebui sa ne dedicam cu totii construirii unei societati mai umane, în loc sa suspinam sa ajungem la Rai”.
Despre alte religii, “grupul liberal” afirma: Trebuie abandonata calea demodata a misiunii de convertire. Ci, mai bine sa dezvoltam mai bune relatii cu alte religii”.
Deci acestea sunt afirmatiile preotului romano – catolic Campbell, purtatorul de cuvânt al “Grupului Catolic Modernist”. Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevaruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci si a unui sublim mai inefabil, care se obtine subordonându-L pur si simplu pe Hristos cel viu, omului modern.
Astfel, iata vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.
Iata cum s- a facut curatenie în romano – catolicism. Câinii sai de paza au luat hotul drept prieten al stapânului, iar casa este devastata sub ochii lor. Hotul a spus: “Haideti sa fim mai toleranti în dialoguri interconfesionale”, intrând pe poarta. Mai departe era simplu. Hindusul “crestin” (swamis -ul) nu avea decât sa expuna filozofia Vedanta, folosind terminologie crestina.
Pe de alta parte, crestinii hinduisti (adica grupul catolicilor “modernisti” sau “liberali”), au trebuit sa- si largeasca cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea si hinduismul. Astfel, în mod necesar, adevarul a devenit eroare, iar eroarea adevar. Dar, vai! Unii ar vrea acum sa târasca în aceasta casa a dezolarii si Biserica Ortodoxa. Dar sa le amintim modernistilor cuvintele lui Isaia:
Vai de cei care zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina întuneric si întunericul lumina; care socotesc amarul, dulce si dulcele, amar. Vai de cei care sunt întelepti în ochii lor si priceputi dupa gândurile lor! (Isaia 5, 20 -21)


1. Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu tradusi si comentati si în cultura româna. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie in acest studiu, este insa mai putin familiar publicului românesc. De ex. Aldous Huxley (1894 – 1963), stabilit în California în 1937, publica între altele Time Must Have a Stop (Timpul trebuie sa aiba un sfârsit, 1944) în care autorul încearca sa evoce starea psihica a unei persoane în momentul mortii si imediat dupa aceea; si The Doors of Perception ( Usile perceptiei , 1954) – în care se avanseaza ideea ca “sublimele stari mistice” nu sunt altceva decât functii ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor droguri, in calitate sa de agent britanic, Somerset Maugham (1874 – 1965) a trebuit sa paraseasca intempestiv Franta numai cu o valiza si sa se refugieze în S.U.A. unde ramâne timp de sase ani (1940 – 1946). America este si pentru acest scriitor tara aventurilor mistice, care îsi gasesc expresie în cartea The Razor’s Edge ( “Pe lama de cutit”, sau “La marginea realitatii”, 1945). Christopher Isherwood (1904 – ?), scriitor prolific si foarte activ si in lumea filmului si a scenei, emigreaza in 1939 in California spre a lucra ca scenarist la Holywood. Este cel care a tradus, împreuna cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita (1944) în limba engleza. In colaborare cu acelasi a mai scris Shan-Kara’s Crest-Jewel of Discrimination (1947), si How to Know God; the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum sa-L cunoastem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Palanjali, 1953), dupa CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).

 

5. Scopul Hinduismului: Religia Universala
Nu mi – a venit sa cred când am vazut ce avans colosal capatase hinduismul pe teritoriul credintei crestine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbari fara efort, tocmai pentru faptul ca în toti acesti douazeci de ani am fost practic izolata din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru ca ma subordonasem cu totul gurului meu. Trebuia sa respect cu strictete toate prescriptiile lui, indiferent cât de severe, fara înteles sau absurde mi se pareau. Printre ele se afla si interzicerea de a citi carti cu continut crestin sau de a sta de vorba cu crestinii, în pofida vorbariei lor despre adevarul religiilor, swamii stiu ca Hristos este dusmanul lor de neînvins.
Deci, douazeci de ani nu am facut altceva, decât sa studiez filozofia orientala si sa practic ascetismul hindus. Gurul mi – a trasat sa urmez cursuri universitare si sa obtin o diploma în filozofie si antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decât o diversiune, care sa-mi dea sentimentul ca fac ceva foarte important, adevarata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami si cel în care puneam în practica învãtãturile Vedanta.
Misiunea trasata de Swami Vivekananda s- a îndeplinit în mai toate aspectele ei. Un singur punct a ramas înca nerezolvat: instaurarea unei religii universale . Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finala a diavolului, pentru ca “Religia Universala” nu are voie sa contina “nici o idee individualista si sectara”, ea nemaimentinând din crestinism decât o terminologie goala.
Instaurarea “Religiei Universale” va trebui sa echivaleze cu conflagratia totala a crestinismului. Si aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamenteaza “Noul Crestinism” tocmai în termenii în care Swami Vivekananda îsi specifica propria sa “Religie Universala”.
Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul ca, spre deosebire de teologii catolici traditionalisti, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care însa, dupa parerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie ca se prefac ca nu vad. Aceasta opera plagiaza în mare parte doctrincle Vedanta si Tantra, pe care le combina în liantul unui jargon de sonoritate crestina si le prezinta apoi sub masca de mare efect a evolutionismului.

Iata un citat: “Lumea în care traiesc devine dumnezeiasca. Si totusi focul ei nu ma arde, iar apele ei nu ma topesc. Caci, spre deosebire de formele false ale unui monism care sa ma împinga spre un inconstient al pasivitatii, eu descopar un pan – crestinism care ma conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare

finala. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adânca si totala dezlantuire a fortelor materiei… Marturisesc ca, urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S – a revelat în credinia catolica, nu pot sa ma mântuiesc, decât unindu-ma cu Universul”.
Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte putin din toate: un vers din una din Upanisade si bucati din câteva sisteme filozofice împreuna cu practicile lor.

Într- o conferinta de presa a prelatului Arrupe, generalul “Societatii lui Iisus”, care a avut loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s – a luat apararea pe temeiul ca “nu este teolog sau filosof de profesie, si, deci, poate sa nu fie constient de toate implicatiile teologice si filozofice pe care le pot capata intuitiile sale”. Dupa care, respectivul prelat l – a laudat pe Theillard de Chardin, astfel: “Parintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice contemporane, iar succesul sãu nu trebuie sa ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reusit sa reconcilieze stiinta si credinta religioasa”. Iar modul în care a reusit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.
Iata ce spune Theillard însusi: “Noua religie nu va fi a altceva decât vechiul nostru crestinism, dar îmbogatit cu un suflu nou ce provine din evolutia fireasca si legitima a dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate”. Sa examinam în aceasta lumina “Religia Universala” a lui Vivekananda, alaturi de “Noul Crestinism” al lui Theillard. Asa cum este ea propusa de Vivekananda, “Religia Universala” trebuie sa aiba cinci caracteristici.
În primul rând trebuie sa fie stiintifica si construita pe principiul legilor spirituale, adica va fi o religie adevarata si stiintifica. Caci într- adevar, atât Vivekananda, cât si Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credinta.
În, al doilea rând, fundamentul sau este, unul evolutionist. Sau, în cuvintele lui Theillard: “O forma religioasa necunoscuta pâna acum, una pe care nimeni nu a putut pâna în prezent sa o imagineze sau sa o descrie, pentru ca universul nu era destul de larg si de organic sa o încapa. O noua forma de religie ia fiinta acum în inimile oamenilor, dintr- o samânta semanata de ideea de evolutie”. Si în continuare: “Pacatul originar… este un concept care ne leaga de mâini si de picioare si ne goleste sângele din vene” pentru ca ,”asa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezinta un anacronism pentru sistemul nostru evolutionist de gândire”.
Este locul sa afirmam aici ca acest concept pseudoreligios de “evolutie” pe care Crestinismul l – a respins întotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse si el nu lipseste din nici una din aplicarile ei practice.
În al treilea rând, “Religia Universala” nu prezinta în centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondata de niste “principii eterne”. Theillard este în mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: “Hristos îmi devine din ce în ce mai indispensabil… dar în acelasi timp, persoana istorica a lui Hristos îmi devine din ce în ce mai lipsite de substanta si mai indistincta”. “Viziunea mea despre El ma poarta din ce în ce mai sus pe axa ortodoxiei”.
Ne pare rãu sa spunem, dar acest spirit al unui “Hristos” nonistoric este “ortodoxie” hindusa, nu crestina.

În al patrulea rând, scopul principal al “Religiei Universale” este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce nu poate fi oferit de asa zisele religii individualiste si sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Crestinismul însusi este o astfel de religie, pentru ca el nu raspunde tuturor tipurilor de aspiratii religioase. Iata cum îsi exprima el nemultumirea sa: “Crestinismul ramâne în continuare oarecum un refugiu. El nu mai îmbratiseaza sufletul, nu- l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare sa calauzeasca viata omului modern”.

În al cincilea si ultimul rând, în cadrul “Religiei Universale”, sau al “Noului Crestinism”, noi ne îndreptam cu totii catre aceeasi destinatie, indiferent de traditia religioasa din care provenim. Pentru Teillard de Chardin aceasta destinatie este “Punctul Omega” situat dincolo de posibilitatea oricarei reprezentari. Pentru Vivekananda aceasta destinatie este întruchipata de “OM”: “Întreaga umanitate se îndreapta catre poalele acelui loc pe care se afla înaltat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decât toate sunetele”.
Unde se va sfârsi aceasta deformare a crestinismului si triumful hinduismului? Vom avea pe “OM” 1
sau vom avea pe Omega (adica pe Hristos)?
1. În text “OM” nu este luat în întelesul de om ca persoana, ci ca silaba sacra a hindusilor.


III. “MINUNEA” UNUI FACHIR SI RUGACIUNEA LUI IISUS

 

de Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei marturii, ucis prin moarte martirica în timpul regimului comunist, pe atunci proaspat instaurat în Rusia, s – a bucurat de o cariera plina de succes în calitate de ofiter în flota imperiala rusa, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor oculte si editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr- o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma caruia a renuntat la cariera sa militara si la practicile sale oculte si a devenit monah. Dupa ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India si Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare si legatii si ca staret al mai multor mânastiri.

Dupa 1914 s – a retras la Marea Lavra a Pesterilor Kievene (Pecerska), unde sfatuia îndelung pe multi tineri care îl cautau, cerându-i lamuriri despre ocultism si practicile oculte, si despre influenta lor asupra evenimentelor pe atunci în plina desfasurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o luna dupa ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cartii intitulate Magia Neagra , el a fost asasinat în chilia sa de “persoane necunoscute” dar în mod clar nu fara stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificatii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmeaza si care dezvaluie natura unuia dintre “darurile” mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 si a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânastirea Nov – Diveyevo, N.Y. 1
În acea minunata dimineata tropicala, vasul nostru taia valurile Oceanului Indian în directia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiana, erau vioi si nerabdatori sa vada pamântul de vis pe care îl aveau în fata, insula misterioasa ale carei basme minunate le încântasera copilaria. Înca nu se vedea insula, când vasul era deja învaluit de mireasma grea si îmbatatoare adusa de briza, a arborilor aromati de la tarm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, marindu – se din ce în ce mai mult pe masura ce vasul se apropia. Deja începeau sa se vada cladirile de la tarm îngropate în verdeata palmierilor maiestuosi si se vedea si multimea multicolora care astepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrietenisera în timpul calatoriei, duceau conversatii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfasura în fala ochilor lor. Vaporul se legana încet, pregatindu- se sa ancoreze în portul orasului Colombo.
Aici vasul se oprea sa încarce carbune, asa încât pasagerii aveau timp suficient sa iasa la tarm. Ziua era atât de caniculara, încât multi se hotarâsera sa nu iasa din cabina pâna seara, când fierbinteala zilei avea sa fie înlocuita cu o racoare placuta. Asa încât, spre seara, un grup de opt persoane, carora m – am alaturat si eu, ghidati de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo si cunostea bine orasul si împrejurimile, a pornit la explorarea frumusetilor insulei.

Colonelul chiar a facut o propunere foarte ispititoare: “Doamnelor si domnilor, ce – ati spune de o vizita la câteva mile în afara orasului spre a-i vedea si noi pe vestitii fachiri magicieni de prin partile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experiente interesante!” Toti au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când strazile zgomotoase ale orasului ramasera mult în urma noastra, seara se lasase deja de – a binelea iar drumul nostru serpuitor prin jungla minunata era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s – a largit brusc si ne- am aflat deodata în interiorul unui luminis înconjurat de jungla. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o coliba si un om subtire, batrân, cu turban pe cap, ce sedea turceste si privea fix la un foc mic ce ardea în fata lui.
În pofida sosirii noastre zgomotoase, batrânul nu s – a clintit din nemiscarea sa si nu ne – a acordat nici cea mai mica atentie. De undeva a aparut un tânar care s – a îndreptat catre colonel si l – a întrebat încet ceva. Imediat dupa aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s – a asezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simtit în jurul nostru un miros de fum placut parfumat. Batrânul era în aceeasi pozitie, neobservând pe nimeni si nimic, din câte puteam sa ne dam noi seama. Patrarul de luna care rasarise mai împrastia întrucâtva întunericul noptii si în lumina aceea fantomatica toate contururile capatau un aer ireal. Toti au tacut fara sa vrea, asteptând sa vada ce o sa se întâmple.

Miss Mary a soptit la un moment dat cu însufletire: “Priviti acolo sus, pe copac!”. Ne – am uitat cu totii într- acolo. Si într- adevar, vârful coroanei copacului sub care statea fachirul parca se topea în lumina moale a lunii si copacul pur si simplu disparea treptat de sub ochii nostri, sters parca de o mâna nevazuta, pâna când nu a mai ramas nici o urma de copac si în fata noastra a aparut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu – se unele dupa altele si rândurile de spuma alba; pe cerul, devenit deodata albastru, pluteau nori usori. Eram uluiti.
Apoi la orizont a aparut un vapor alb. Din cele doua hornuri ale sale iesea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, taind valurile. Spre uluirea noastra am vazut ca este propriul nostru vas, cel cu care sosiseram la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, “Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost ca pe vapor ne vedeam chiar pe noi însine! Va reamintesc ca la acea ora nu se pomenea de cinematografie, si asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însusi pe punte, printre oamenii care râdeau si conversau unul cu celalalt. Dar lucrul cel mai uluitor era ca ne vedeam nu numai pe noi, ci pâna si cele mai mici detalii de pe punte, ca si când ne – am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotarât ca nu era în realitate. Eu de exemplu m – am vazut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capatul celalalt al vasului, pe capitan în cabina sa si pâna si pe maimutica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toata lumea comenta în soapta si era emotionata la culme de ceea ce vedea.
Eu aproape ca uitasem cu totul de mine, de faptul ca eram la urma urmei un preot monah ortodox si ca n- ar prea fi fost locul meu acolo, într- o asa situatie. Vraja era atât de puternica, încât inima si mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s- a accelerat deodata, ca în fata unei primejdii, si m – a cuprins o spaima de moarte.
Am început sa-mi misc buzele si sa rostesc: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -ma pe mine pacatosul!”. M- am simtit deodata usurat. Parca s- ar fi desfacut si ar fi cazut de pe mine niste lanturi grele, invizibile. Rugaciunea mea a devenit mai concentrata si odata cu ea sufletul meu s- a linistit. Priveam în continuare copacul, când, deodata, tabloul marii disparu, suflat parca de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scaldat de lumina lunii, fachirul sezând tacut lânga foc si însotitorii mei, care continuau sa priveasca marea, ce pentru ei înca nu disparuse. Dar la un moment dat fachirul însusi pati ceva: se rasturna într- o parte si tânarul, alarmat, alerga sa- l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.
Adânc miscati de ceea ce vazusera, spectatorii se ridicara, împartasindu – si cu însufletire impresiile si neîntelegând de ce totul se terminase atât de brusc si de neasteptat. Tânarul a explicat ca din cauza epuizarii fizice a fachirului, care acum sedea ca si mai înainte, cu privirea îndreptata în jos si neacordând nici o atentie celor prezenti.
Dupa ce l – am rasplatit cu generozitate prin intermediul tânarului, multumindu-i pentru ca ne daduse ocazia acestui uluitor spectacol, si când deja ne porniseram cu totii sa plecam, mi – am întors fara sa vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plina de ura a fachirului. Nu a durat decât o secunda, pentru ca imediat si – a întors capul în pozitia obisnuita; dar acea privire de o secunda, mi – a fost de – ajuns pentru a întelege odata pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel “miracol”.

“Spiritualitatea” orientala nu se limiteaza nicidecum la asemenea “trucuri” mediumistice, de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmeaza vom constata aspecte cu mult mai adânci si mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la baza acelasi mediumism, a carui caracteristica esentiala este o pasivitate totala fata de realitatea “spirituala” respectiva, care permite intrarea în contact cu “zeii religiilor necrestine”. Acest fenomen se constata si în “meditatia orientala” (chiar daca uneori ea mai este

numita si “crestina”) si în acele ciudate “daruri” sau “puteri”, carora, în vremurile noastre de declin spiritual, li se zice “harismatice”…
1.  Text în lb. rusa in Ortodox Life 1956, no. 1

IV. MEDITATIA ORIENTALA INVADEAZA CRESTINISMUL


Ca raspuns la posibilitatea “dialogului” între crestinismul ortodox si diferitele religii necrestine, cititorilor li s- au prezentat marturiile a trei crestini ortodocsi, care, pe baza învataturii ortodoxe de credinta si a propriei lor experiente, confirma ceea ce Biserica Ortodoxa a marturisit întotdeauna: ca ortodocsii crestini nu au nicidecum “acelasi Dumnezeu”, ca si asa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; ca dumnezeii pagânilor sunt de fapt idoli; si ca experientele pe care le procura acesti “dumnezei”, cu puterile lor, sunt de natura satanica.
Aceasta învatatura nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, care spune ca Dumnezeu nu este partinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit de El (Fapte 10, 34 – 35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lasat ca toate neamurile sa mearga în caile lor. Desi El nu S-a lasat pe Sine nemarturisit, facându – va bine, dându – va din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrana, si de bucurie inimile voastre (Fapte 14, 16 – 17).


Dar cei care traiesc în robia lui Satan, stapânitorul lumii acesteia, în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecati de glasul propriei lor constiinte, pe care Dumnezeu le – a lasat- o tuturor, indiferent de robia în care se afla.

Dar pentru crestinul, caruia i s- a daruit dumnezeiasca descoperire de sus si care este vrednic de numele de crestin, nu este posibil vreun “dialog” în afara credintei sale sfinte.
Sa ascultam deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu va înjugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce însotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce împartasire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar? Sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Caci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: “Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu”. De aceea: ,,Iesiti din mijlocul lor si va osebiti” , zice Domnul (II Cor. 6, 14 – 17).


Chemarea crestinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina crestinismului ortodox la popoarele pagâne, asa cum a facut odinioara si Sfântul Apostol Petru cu casa tematoare de Dumnezeu a sutasului Cornelie (Fapte 10, 34 -48), ca astfel sa paraseasca si ei întunericul necredintei si sa se uneasca cu turma Bisericii lui Hristos, la care si ei sunt chemati.

Toate acestea le sunt clare si evidente crestinilor ortodocsi, care sunt constienti de adevarul descoperirii dumnezeiesti si fii credinciosi ai Bisericii lui Hristos. Dar multi dintre cei care se considera crestini, nu- si dau seama de diferenta radicala si ireductibila dintre crestinism si toate celelalte religii pagâne. Si chiar cei care îsi dau seama de aceasta diferenta, nu au discernamântul duhovnicesc de a deosebi între diferitele “experiente spirituale”, discernamânt despre care se vorbeste în scrierile ortodoxe patristice si în Vietile Sfintilor – numit acolo “dreapta socoteala” – , pe care Sfânta Biserica Ortodoxa l – a avut si îl are de aproape 2000 de ani.
In absenta acestei constiinte si a acestui discernamânt, prezenta din ce în ce mai intensificata a religiilor orientale în mijlocul maselor occidentale si, de asemenea, est europene (n.tr.), seamana confuzie si în mintile multora ce îsi zic crestini. Cazul lui Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism si devenit apoi calugar catolic – în urma cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de inovatiile radicale ale Conciliului Vatican II – , el si – a sfârsit zilele, proclamând egalitatea dintre experientele crestine si cele ale budismului Zen si ale altor religii pagâne.
Ceva “a patruns în atmosfera” cam în ultimii douazeci de ani, care a erodat si ultimile ramasite ale unei mentalitati crestine sanatoase, ramase în Bisericile Protestanta si Catolica. Acest ceva ataca acum si adevarata Biserica, adica Sfânta Ortodoxie. “Dialogul cu religiile necrestine” este mai curând rezultatul decât cauza aparitiei acestui nou “duh”. În capitolul ce urmeaza vom examina câteva din aceste miscari religioase orientale care au avut o influenta covârsitoare asupra Vestului prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercarilor de dezvoltare a unui sincretism între crestinism si religiile orientale care s- a manifestat mai ales în zona “experientelor spirituale”.
În cadrul acestor încercari s- a mers pâna la îndrazneala de a afirma ca traditiile filocalice ale Ortodoxiei îsi au, de fapt, originea în Extremul Orient si ca de acolo ne vine si rugaciunea lui Iisus si contemplatia mistica ortodoxa!
Dupa ce vom fi lamurit statutul unor astfel de afirmatii, vom putea sa aratam clar ce diferenta, ca de la cer ‘la pamânt, exista între “experientele spirituale” crestine si cele necrestine, cât si extremul pericol care se ascunde în filosofia religioasa, care sta la baza acestui sincretism mincinos.

1. Yoga “crestina”
Yoga hindusa este cunoscuta în Vest de mai multe decenii, ea dând nastere, mai ales în America, nenumaratelor secte si mai ales nenumaratelor forme de fizioterapii, care nu- si afirma nici un continut religios.
Acum aproape douazeci de ani, un calugar francez benedictin si – a notat experientele încercate, pe când se straduia sa faca din Yoga o practica crestina. Descrierile ce urmeaza sunt luate din cartea lui . 1
Yoga hindusa este o practica ce presupune o viata disciplinata pâna la asceza, care include controlul respiratiei si anumite pozitii fizice, ce produc o stare de relaxare, stare ce favorizeaza efortul de meditatie. Cu ajutorul “mantrelor” si diferitelor rostiri de formule sacre se obtine o concentrare psihica mai buna.
Esentialã în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditatia la care trebuie sa se ajunga. Autorul are dreptate, atunci când scrie: “Scopurile pe care le urmareste yoga hindusa sunt strict spirituale. A uita acest fapt si a retine doar aspectul fizic al acestei discipline stravechi, prin care sã se urmareascã doar frumusetea si sãnãtatea fizica, echivaleaza cu o tradare”. Trebuie însa sa se stie ca cel care nu urmareste decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja catre anumite atitudini spirituale si chiar experiente, de care nici macar nu este constient, dupa cum se va vedea în continuare.
Acelasi autor spune mai departe: “Arta unui yoghin este aceea de a obtine tacerea totala, de a se goli de orice gânduri si iluzii, de a elimina si uita toate ideile pe care le – a nutrit vreodata, cu exceptia uneia: ca sinele adevarat al omului este de natura divina, ca el (omul) însusi este Dumnezeu si ca restul este tacere”. Bineînteles ca aceasta nu este o idee crestina, ci una pagâna. Caci scopul “Yogãi crestine” este de a folosi tehnica yoga sub numele de “meditatie crestina”, pentru a obtine efecte de relaxare, multumire si pasivitate mentala, care sa favorizeze receptarea fara impedimente a ideilor si experientelor cu finalitate demonica. “De îndata ce veti executa respectiva “mudra” sau “asana” (pozitii yoga) corpul dumneavoastra se va relaxa si va va cuprinde o senzatie generala de bine”.
Exercitiile produc “un efect de un calm exceptional”. “Relaxarea generala se instaleaza înca de la început, cu o senzatie foarte durabila de bine si chiar euforica. Daca nervii ne sunt tensionati si surmenati, ei, prin aceste exercitii, se calmeaza si oboseala dispare în scurt timp”. “Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a- si amuti sinea gânditoare si de a închide ochii în fata tuturor ispitelor”.

Starea euforica pe care o produce yoga “se poate numi foarte bine: o stare de sanatate, care ne îngaduie sa facem mai mult si mai bine pe plan fizic mai întâi, apoi pe planul spiritual al religiei crestine. Cuvântul cel mai apt sa descrie aceasta stare, este acela de multumire; o multumire atât trupeasca, cât si sufleteasca, care ne predispune…la o viata spirituala”.
Aceasta stare schimba întreaga personalitate a celui ce o încearca: “Hatha Yoga influenteaza caracterul în bine. Dupa câteva saptamâni de exercitii, persoana adulta admite ca nu se mai recunoaste pe sine, si oricine va putea constata schimbari în modul sau de a fi si de a reactiona. El este mai blând si mai întelegator. Primeste cu calm orice întâmplare. Este multumit… Întreaga sa personalitate este schimbata si el însusi si – o simte din ce în ce mai deschisã; de aici decurge o conditie aproape permanenta de euforie si de multumire “.
Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergatoare atingerii scopului, la care se ajunge nu dupa mult timp. “Devenind în doar câteva saptamâni foarte contemplativ, am observat ca rugaciunea mea capata caracteristici cu totul noi”.
Ajungând la o stare extraordinara de calm, autorul remarca “usurinta cu care se putea concentra asupra unui obiect oarecare”. El devenea “mai receptiv la impulsurile si sugestiile ce – i veneau din cer”. “Prin practica Yoga persoana devine mai receptiva si mai supla în gândire, si astfel mai deschisa fata de schimburile personale dintre suflet si Dumnezeu, care sunt semnele unei vieti cu adevarat mistice”. Chiar si pentru un “yoghin începator” rugaciunea este “dulce” si “îmbratiseaza omul în întregime”.
Persoana este relaxata si “gata sa vibreze la atingerea Duhului Sfânt, si sa primeasca cu bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunatatea Sa, binevoieste sa ne lase sa simtim”. “Ne vom pregati fiinta, astfel încât ea sa fie în permanenta pregatita pentru aceasta cuprindere, aceasta apucare, care este, fara îndoiala, cea mai înalta forma a contemplatiei crestine”. “În fiecare zi exercitiile si întreaga disciplina Yoga faciliteaza curgerea în mine a harului lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creste în permanenta, la fel si setea mea de dreptate si dorinta arzatoare de a fi crestin în adevaratul sens al cuvântului”.
Oricine întelege natura înselaciunii diavolesti sau a falsei experiente duhovnicesti (vezi mai jos capitolul despre “Înselaciunea diavoleasca”) si va identifica în descrierea acestei mostre de “Yoga crestina” tocmai trasaturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rataceste, fie în directia religiilor pagâne, fie în cea a experientelor “crestine” sectare. În amândoua aceste directii avem de – a face cu aceeasi “deschidere” si cu aceeasi dorinta de a fi “cuprins” sau “apucat” de un “duh”; aceeasi cautare, nu de Dumnezeu, ci de “consolari spirituale”, aceeasi auto -intoxicare care este luata drept “stare de gratie”; aceeasi usurinta de necrezut cu care oricine devine deodata “contemplativ” si “mistic”; aceleasi “revelatii mistice” si stari pseudo – spirituale.
Acestea sunt trasaturile distinctive ale tuturor acelora care se afla în aceasta stare aparte de înselaciune diavoleasca. Însa autorul acestei asa-zise “Yoga crestina”, fiind calugar benedictin, mai adauga niste “meditatii” speciale, atât de graitoare pentru duhul “misticii” romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngaduit jocul pe teme crestine al tuturor fanteziilor.
Astfel, în urma meditatiei pe o tema din slujba catolica de Craciun, el începe “sa vada” Pruncul în bratele Mamei Sale: “Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociatii de idei: Mântuitor-Rege -Lumina-Nimb -Pastor-Prunc, – din nou Lumina – se perinda unele dupa altele si trec pe lânga mine… Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naste în minte o idee… o viziune tacuta a întregului mister al Nasterii lui Hristos”.

Orice persoana, cât de putin avizata asupra trairii duhovnicesti ortodoxe, vede ca acest biet “yoghin crestin” este victima unor demoni mai marunti, care îi pândesc pe cautatorii de “experiente spirituale”. El nici macar n- a vazut un “înger de lumina”, ci a cazut prada propriilor sale “închipuiri religioase”, produse de o minte bolnava si de o inima total nepregatite pentru purtarea unui razboi nevazut contra înselaciunilor diavolesti.

Astfel de “meditatii” se practica astazi într-un numar important de mânastiri romano – catolice.
Faptul ca aceasta carte se încheie cu un articol semnat de traducatorul francez al Filocaliei, dându- se chiar si câteva fragmente de texte filocalice, nu demonstreaza altceva decât prapastia care îi desparte pe acesti diletanti de adevarata spiritualitate ortodoxa, spiritualitate ce ramâne cu desavârsire ascunsa de ochii “înteleptilor” contemporani, care nu îi pricep nici macar limbajul.
O indicatie suficienta pentru incompetenta autorului de a recepta corect mesajul Filocaliei, este ca el numeste “rugaciune a inimii”, gestul facil de a recita silabe în ritmul batailor inimii. Or, în traditia patristica ortodoxa rugaciunea inimii este una din cele mai înalte forme de rugaciune, dobândita foarte rar de monahi, dupa multi ani de nevointe ascetice si sub îndrumarea unui duhovnic încercat.
Vom comenta pe larg pericolul practicarii acestei yoga asa-zise crestin, când vom vedea cã are trasaturi comune cu alte forme de meditatie orientala, care li se ofera credinciosilor crestini din zilele noastre.
1. J.M. Dechanet, Christian Yoga ; Harper & Row, N.Y., 1972, prima trad. engleza a aparut în 1960


2. Zen-ul “crestin”
Cartea preotului catolic irlandez William Johnston, Christian Zen (Harper & Row, New York, 1971) descrie mai pe întelesul tuturor o alta practica religioasa orientala. Acest autor porneste, ca si autorul cartii “Yoga crestina” din acelasi punct: un sentiment de adânca nemultumire fata de crestinismul occidental, în general, si dorinta de a-l îmbogati cu dimensiunea unei contemplatii pierdute. “Foarte multi, pierzând legatura cu vechile forme de rugaciune, si care, în acelasi timp, nu mai sunt multumiti de pietatea trecutului, cauta ceva care sa satisfaca aspiratiile sufletului modern”.
“Contactul cu spiritualitatea Zen… a deschis noi cai, descoperindu-mi cã exista în crestinism posibilitati la care nici nu visasem”. O persoana poate “sa practice Zen – ul ca pe o modalitate de a- si largi si adânci propria credinta crestina”.
Tehnica zen-ului japonez este foarte asemanatoare cu yoga indiana – din care de fapt si deriva – , desi este cu mult mai simpla. Este vorba tot de o postura corporala (dar lipseste varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnica a respiratiei, de repetarea unei formule “sacre” dupa dorinta, precum si alte mici detalii caracteristice zen-ului.
Scopul lor este, însa, identic cu cel din yoga: Parasirea gândirii rationale si atingerea unei stari de liniste si de meditatie calma. Pozitia sezând “împiedica ratiunea discursiva si gândirea” si faciliteaza “coborârea în centrul propriei fiinte, printr- o contemplare tacuta si lipsita de imagini”. Senzatia astfel obtinuta este asemanatoare aceleia de pe urma consumului de droguri, caci “persoanele care au folosit sau folosesc droguri înteleg întrucâtva natura experientelor Zen, fiind sensibilizati asupra faptului ca în mintea omeneasca exista adâncimi demne de explorat”.
Toate acestea nu împiedica deschiderea “catre o noua abordare a lui Hristos, mai putin dualista si mai apropiata de conceptia religioasa orientala”. Chiar si cel mai începator în meditatia Zen are posibilitatea sa atinga “o senzatie de comuniune si sa aiba sentimentul unei prezente supranaturale”, împreuna cu savoarea unei “taceri mistice”; prin Zen, starea de contemplatie, care pâna acum le era rezervata doar câtorva “mistici” initiati, este “largita”, astfel, încât “cu totii au viziuni si ajung la “samadhi” (iluminare).
Autorul cartii “Christian Zen” vorbeste de o înnoire a crestinismului afirmând ca experientele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el crestin sau necrestin. “Cred ca exista un sentiment esential al iluminarii, care nu este nici crestin nici budist, ci pur si simplu omenesc”.
Si cu adevarat, la o Conventie pe temele meditatiei Zen, care a avut loc lânga Kyoto, “lucrul surprizator a fost absenta desavârsita a unei credinte comune, care sa- i uneasca pe cei prezenti. Pe nimeni nu parea sa intereseze câtusi de putin ce credea sau ce nu credea celalalt si nimeni, din câte pot sa-mi amintesc, nu a pomenit nici macar o singura data numele lui Dumnezeu”.
Acest tip de meditatie agnostica prezintã mari avantaje din perspectiva scopurilor “misionare”, pentru ca ”poate fi acceptabila si pentru cei care nu (mai) au credinta, dar au o constiinta încarcata sau le e teama ca Dumnezeu a murit. Astfel de oameni nu au niciodata nimic împotriva sa stea jos si sa respire adânc. Pentru ei aceasta “meditatie” reprezinta o cautare, si mi – am dat scama ca …cei ce cauta astfel, gasesc pâna la urma pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l – au respins, ci fiinta infinita în care traim, ne miscãm si suntem”.
Experienta de “iluminare” descrisa mai sus este deci esential aceeasi cu experientele “cosmice” întâlnite în samanism si în multe alte religii pagâne. “Eu însumi sunt convins ca se afla zagazuite în noi torente nesfârsite de bucurie, care pot fi eliberate prin meditatie, care uneori izbucnesc cu o forta ce ne umple fiinta de o bucurie atât de extraordinara, încât nici nu ne dam prea bine seama de unde ne vine”.
Autorul chiar a fost surprins sa constate ca experientele Zen sunt foarte asemanatoare cu cele penticostale, ceea ce l – a hotarât sa primeasca “Botezul Duhului” la una din “întâlnirile harismatice”. Dupa care a concluzionat: “Revenind la adunarea penticostala, mi se pare ca punerea mâinilor, rugaciunile fratilor, ajutoarele lor catre ceilalti, toate acestea constituie forte capabile sa elibereze potentialul uman de iluminare psihica, mai ales în cazul persoanei care practica cu perseverenta meditatia zazen”. Natura experientei penticostale sau “harismatice” va fi examinata în capitolul sapte al acestei carti.

Modul si motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleasi ca si în cazul yogãi asa-zis crestine. Deosebirea între “Zenul crestin” si “Yoga crestina” este ca, primul este mai popular si nu atât de ezoteric ca cea de – a doua. Iar persoanele capabile sa afirme ca experientele agnostic -pagâne, de tip Zen, pot constitui “baza unei reînnoiri mistice crestine”, sunt cu totul straine de adevarata si marea traditie patristica ortodoxa, care presupune o credinta arzatoare, convingeri adevarate si lupta intensa ascetica.

Vedem însa cum acest autor ignorant al traditiei filocalice nu ezita sa târasca Filocalia si “marile scoli ale Ortodoxiei” în paginile cartii sale, zicând ca si ele ajuta la obtinerea unei stari de “liniste si pace contemplativa” si ca sunt tot atâtea exemple de “practici Zen din interiorul traditiei crestine”. El recomanda chiar si rostirea rugaciunii lui Iisus în timpul meditatiei Zen, pentru cei care doresc.

Dar aceasta ignoranta devine cu deosebire periculoasa atunci când ea se salasluieste în cineva chemat sa instruiasca pe altii si care, la cursurile sale, recomanda studentilor sai sa experimenteze “misticismul sezând în pozitie zazen, timp de patruzeci de minute în fiecare seara”.
Toate acestea se întâmpla pentru ca traim vremuri când proorocul mincinos se afla si în persoana câte unui ins bine intentionat dar ignorant, care, cu convingerea ca lupta pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât sa-l împinga la dezastrul psihic si spiritual.

3. Meditatia transcendentala
Tehnica de meditatie orientala cunoscuta sub numele de “Meditatie Transcendentala” (sau pe scurt MT), a atins în putini ani un asemenea grad de popularitate, mai ales în America, si este propovaduitã prin mass-media într-un mod atât de zgomotos, încât orice persoana care vrea sa studieze serios curentele religioase contemporane, este tentata sa o lase la o parte, considerând- o un produs supradimensionat al industriei publicitare americane. Tentatie care ar constitui o greseala, pentru cã în aspectele sale de baza MT nu difera semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atenta, se dovedeste chiar a fi mai autentic “orientala”, decât oricare din formele sincretice si artificiale ale “yogãi crestine” sau “zenului crestin”.
Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre aceasta miscare 1 , “meditatia transcendentala” (MT) a fost adusa în America (unde a avut un succes spectaculos) de un yoghin indian destul de “neortodox”, pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând sa capete un puternic avânt mai ales dupa 1961. În 1967 publicitatea sa a ajuns la apogeu când binecunoscutul grup de muzica “Beatles” s- a convertit la MT, renuntând astfel la droguri; dar grupul a abandonat în scurta vreme miscarea (continuând însa sa mediteze) si Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul sau american din anul urmator, de data aceasta efectuat împreuna cu un alt grup de cântareti convertiti (pe nume “Beach Boys”) s – a dovedit a fi un dezastru financiar.
Totusi miscarea a continuat sa creasca: pâna în 1971 existau cam 100.000 de “meditatori” si 2000 de instructori calificati, ceea ce o facea de departe cea mai importanta miscare de “spiritualitate orientala” din America. În 1975 miscarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de cursanti în fiecare luna si cu peste 600.000 de simpatizanti. În toti acesti ani ea s- a folosit intens în cadrul armatei, în învatamântul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, si chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei grecesti din America, fiind considerata o forma neutra de “terapie mentala”, compatibilã cu orice practica sau credinta religioasa.
Cursurile MT sunt, trebuie s- o spunem, parca special croite pentru modul de viata american, ele fiind chiar numite cu simpatie “cursuri despre cum sa fii fericit fara sa încerci cu adevarat”. Maharishi însusi le numeste tehnici care sunt la fel de usoare “precum spalatul pe dinti”. Maharishi a fost chiar aspru criticat de alti yoghini hindusi pe motivul ca vulgarizeaza vechea traditie indiana Yoga si ca pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975 taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $ pentru studenti, si progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi de gimnaziu si prescolari).
În scopurile, premisele si rezultatele sale, MT nu difera semnificativ de “Yoga crestina” sau de “Zen-ul crestin”; sau difera doar printr- o simplificare extrema a tehnicilor si a întregii sale filosofii, prin usurinta cu care se ajunge la rezultatele dorite.
Ca si ele, MT nu necesita nici un fel de convingeri, capacitate de întelegere sau coduri morale si nici macar sa fii de acord cu filosofia sau ideile sale”. Ea este pur si simplu o tehnica, care “se bazeaza pe tendinta naturala a mintii de a cauta fericirea si placerea… În timpul meditatiei transcendentale mintea cursantului trebuie sa urmareasca exact lucrul care i se pare mai firesc si mai placut în acel moment”.
“Meditatia transcendentala este în primul rând o practica si numai dupa aceea o teorie. Si este esential ca la început persoana sa nu- si foloseasca deloc capacitatea de gândire intelectuala”.
Tehnica conceputa de Maharishi este aceeasi în toate centrele MT din lume: Dupa doua cursuri introductive, persoana plateste taxa si apoi merge la “initiere”, ducând cu sine o colectie aparent bizara de obiecte, dar invariabil aceeasi: trei varietati de fructe dulci, cel putin sase flori proaspete, si o batista curata.
Aceste articole sunt puse într-un cos si introduse în “camera de initiere” care este foarte mica si în care se afla o masa cu portretul guru -lui lui Maharishi deasupra; pe aceasta masa, pe care arde tamâie si pe care se afla o lumânare aprinsa în permanenta, se plaseaza si cosul cu ofrande. Discipolul se afla singur în acea încapere împreuna cu învatatorul sau, care trebuie sa fi fost si el obligatoriu initiat si instruit de Maharishi personal.

Ceremonia din fata portretului dureaza o jumatate de ora si consta dintr- o intonare usoara a unei melodii în cuvinte sanscrite (al caror înteles ramâne necunoscut initiatului) si, de asemenea, din intonarea numelor “maestrilor” yoga din trecut. La sfârsitul ceremoniei, initiatului i se desemneaza o “mantra”, adica un cuvânt sanscrit secret, care trebuie repetat fara întrerupere în timpul meditatiei si pe care nu are voie nimeni sa-l cunoasca în afara de maestrul celui în cauza.
Traducerea engleza a acestei ceremonii nu este niciodata dezvãluita celor ce se initiaza; ea este cunoscuta doar de învãtãtori si de cei care sunt ei însisi initiatori. Ea exista însa într-un manual nepublicat, intitulat “The Holy Tradition” (Sfânta Traditie) iar textul sãu a fost tiparit mai nou ca pamflet separat de “Spiritual Counterfeits Proiect” (Dosarul Falsuri Spirituale) din Berkeley.
Aceasta ceremonie nu este nimic altceva decât traditionalul ritual hindus de închinare la zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) si întregul sir de “maestri”, prin care el însusi si – a primit initierea.
Ritualul se încheie cu o serie de douazeci si doua de “ofrande” aduse în fata guru-lui Maharishi (adica a portretului sau), dupa fiecare ofranda adusa rostindu- se cuvintele “Ma plec în fata lui Shri Guru Dev”. La încheierea ceremoniei, initiatorul se pleaca pâna la pamânt în fata portretului lui Shri Guru Dev si îl invita si pe cel ce se initiaza (novice) sa faca la fel; numai dupa acest moment se câstiga statutul de initiat. (Plecaciunea nu este obligatorie pentru initiat, dar ofrandele sunt).
Iata cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimtite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care stramosii sai crestini nu ar fi consimtit niciodata, preferând sa fie mai curând ucisi în cele mai sângeroase torturi. Acest gest se numeste închinare la idoli. În plan spiritual, explicatia succesului spectaculos al meditatiei transcendentale consta în “simpla” comitere a acestui pacat capital si nu neaparat în respectarea tehnicii psihice în sine.
Odata initiat, practicantul meditatiei transcendentale mediteaza câte douazeci de minute de doua ori pe zi (exact timpul recomandat si de “Yoga crestina”), lasându- si mintea sa se desfasoare liber si repetând “mantra” cât mai des considera el necesar; experientele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.
Foarte curând persoana începe deja sa patrunda într- o noua stare de constiinta, care nu este nici de somn si nici de veghe. Ea este starea de “meditatie transcendentala”. Caci “meditatia transcendentala produce o stare de constiinta, care nu se poate compara cu nici o experienta trecuta a persoanei respective sau care se poate compara doar cu starea de meditatie Zen la care se ajunge însa dupa ani îndelungati de practica intensa”.

“Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi de ani de zile pentru a se ajunge la o performanta, practicând meditatia transcendentala, se ajunge practic la aceleasi rezultate într-un interval de minute”. Din unele marturii personale aflam ca este vorba de o “stare de împlinire”, asemanatoare senzatiei din urma consumului de droguri. Dar Maharishi prefera sa o descrie în termeni hindusi mai traditionali: “Când individul a atins performanta de a- si constientiza permanent aceasta stare, se cheama ca a atins nivelul constiintei cosmice, telul oricarui adevarat meditator”. În starile avansate de MT se trece la executarea de pozitii yoga, dar acestea nu sporesc neaparat calitatea tehnicii de baza; si nici nu sunt cerute exercitiile de disciplina fizica obisnuite.
Odata atinsã “starea de existenta transcendentala”, nu se mai cer decât cele patruzeci de minute de meditatie zilnica, caci MT nu este destinata pentru o viata dusa în recluziune, ca în India, ci se adreseaza (în America) celor cu o viata activa în societate. “Meritul” lui Maharishi consta, asadar, în aceea ca el a pus la îndemâna tuturor practici care pâna atunci fusesera rezervate doar câtorva alesi.
Aceste mase gaseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogatii reuseau sa se lase de droguri, familiile se refaceau, toata lumea devenea mai fericita si mai sanatoasa; fetele instructorilor MT erau în permanenta zâmbitoare si plesnind de bucurie. Cãci MT nu înlocuieste alte religii, ci “le întareste” pe cele care exista deja, indiferent de credinta lor.

“Crestinii” protestanti sau catolici gasesc si ei ca aceasta practica le adânceste propria religie si le – o îmbogateste cu noi întelesuri.
Succesul facil si spectaculos al MT, desi simptomatic pentru pierderea progresiva a valorilor si a mentalitatii autentic crestine în omenirea contemporana, a fost in acelasi timp cauza declinului meditatiei transcendentale însasi. Poate mai mult decât oricare alta din miscarile de “spiritualitate orientala”, MT a avut caracterul unei “mode”, iar ambitia proclamata de Maharishi de a “initia” întreaga omenire este în mod evident condamnata la esec.
Dupa anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scazut stabil si atât de dramatic încât în 1977 organizatia a anuntat deschiderea unei noi serii de cursuri pentru “avansati” cu scopul vadit de a recâstiga popularitatea pierduta. Ele ambitionau sa-i învete pe initiati cum sa dobândeasca “siddhis” sau “puteri supranaturale”, adica cum sa treaca prin zid, cum sa devina invizibili, cum sa leviteze si sa zboare în aer, si asa mai departe.

Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului ca brosura sa publicitara afisa pe coperta un “meditator” în plina “levitatie” (vezi revista Time, 8 aug. 1977). Daca aceste cursuri (care costa pâna la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse – care tin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi mai sus) – nu stim. Dar în orice caz, MT este dovedita a fi o faza a interesului pentru ocultism, manifestata de societatea umana în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt si ele graitoare. S – au dat publicitatii multe cazuri de instructori si discipoli MT, care au fost loviti de maladiile obisnuite ale celor care se ocupa cu practici oculte: boli mintale si nervoase, sinucideri, tentative de crima, posedari de natura demonica.
În 1978, Curtea Federala a Statelor Unite a luat pâna la urma hotarârea ca MT este într- adevar de natura religioasa si deci predarea ei în scoli este interzisa 2 : textul complet al deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy 3. Aceasta decizie va limita fara îndoiala si mai mult influenta “MT” în care multi vor continua poate sa vada o forma de meditatie compatibila cu crestinismul; atitudine care, din pacate, exista si constituie si ea un trist semn al vremilor.
1. Toate citatele din acest capitol sunt extrase din cartea lui Jhan Robbins si David Fisher Tranquility Without Pills – All about Transcendental Meditation (Calm fara pastile – meditatia transcendentala de la A la Z ), Peter H. Wyden, Inc; N.Y.,1972
2. Vezi MT in court “MT în fata instantei”
3.   Spiritual Counterfeit Project (Dosarul Falsuri Spirituale ), P.O. Box 4308, Berkeley, Ca., 94704


V. “NOUA CONSTIINTA RELIGIOASA”

CULTELE ORIENTALE DIN AMERICA ANILOR ’70

 

În general se poate afirma ca influenta ideilor si practicilor religioase orientale asupra unui Occident odinioara crestin a atins în decada anilor ’70 proportii nemaiîntâlnite. Sub forma de culte si miscãri religioase orientale (si pseudo – orientale), aceste idei au proliferat mai ales în America, tara care cu cel mult doua decenii în urma era considerata înca “provinciala” (cu exceptia câtorva orase mari), datorita faptului ca orizontul ei spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile protestanta si romano – catolica.
Cauza acestei proliferari se gaseste în amara deziluzie a generatiei de dupa cel de – al II -lea Razboi Mondial, care s – a manifestat în anii 1950 prin protestele sterile si libertinismul moral al asa numitei generatii “beat” 1 , al carei interes pentru religiile orientale pornise dintr- o nemultumire fata de “crestinism”, fiind initial o preocupare a cercurilor universitare si studentesti.
A urmat apoi generatia “hippie” a anilor 1960 împreuna cu muzica “rock”, cu consumul de droguri halucinogene si cu dorinta de a obtine cu orice pret stari de “constiinta largita”.
Tineretul american se avânta, fie în miscarile politice protestatare (în special contra razboiului din Vietnam), fie într- o practicare ferventa a cultelor religioase orientale. Este perioada când guru indieni, lama tibetani, maestri de zen japonez si multe alte feluri de “întelepti”, vin în Occident spre a gasi aici multimi de tineri setosi sa le soarba învãtãtura si sa le asigure astfel un succes si o notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici nu visasera sa ajunga vreodata.
Acesti tineri au început astfel sa calatoreasca pâna la marginile lumii în cautarea întelepciunii sau a învatatorului sau a drogului, care sa le aduca “pacea” si “libertatea” atât de mult dorita.
În anii 70 generatia “hippie” este urmata de o a treia, mai linistita, mai putin înclinata spre demonstratii si miscari de strada si mai putin zgomotoasa în comportament; dar în acelasi timp mult mai implicata în religiile orientale, a caror influentã patrunsese deja în mentalitatea generala cu mult mai adânc decât înainte.

Pentru multi componenti ai acestei generatii, “cautarile” pe plan spiritual si religios erau încheiate: ei gasisera în doctrinele orientale o filozofie pe gustul lor, pe care acum o practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un numar de miscari religioase orientale se aclimatizasera deja, devenind “occidentale”: exista în prezent “manastiri” budiste compuse în întregime din convertiti americani si europeni si apar, ca noutate absoluta, guru si maestri Zen proveniti din etnici occidentali.

Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente semnificative de la mijlocul anilor ’70 privitoare la ideile si practicile dominante din mediile tinerelului american, care constituie fara îndoiala “avangarda” tineretului din întreaga lume. Primele doua tablouri prezinta o mai superficiala implicare în religiile orientale, de felul celei caracteristice anilor ’60; ultimele doua în schimb sunt revelatorii pentru o transformare de substanta a mentalitatii americane în directia indicata de miscarile religioase orientale.
1. Beat = adj. care se afla în stare de epuizare, vlaguit de sentimentul fermitatii morale; care se refera la bitnici. Bitnic: (engl. americana, beatnik: beat + yiddish-nik, sufix ce denota o persoana) persoana care se revolta împotriva moralei sociale conventionale prin mod de comportare sau si de îmbracaminte si care se pasioneaza dupa moduri de expresie si filosofii exotice (WEBSTER’S New Collegiate Dictionary, ed. a 8 -a n. tr.).

1. Hare Krishna la San Francisco


“Pe o strada marginasa parcului Golden Gate din zona rezidentiala Haight-Ashbury a orasului San Francisco se afla un templu al Constiintei Krishna… Deasupra intrarii în templu stau scrise cu litere de lemn lungi de doua picioare cuvintele “Hare Krishna”. Ferestrele mari ca niste vitrine din fata sunt acoperite cu paturi în culorile rosu si portocaliu.
Sunetul muzicii dinauntru si al vocilor care cânta patrund pâna afara, în strada, în interior, peretii sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala este acoperita cu covoare rosii groase iar în aer pluteste fum de lamâie, semn ca ritualul este în plina desfasurare. Cei dinauntru murmura o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este aproape plina, vreo cincizeci de persoane ce sed pe jos, si par cu totii foarte tineri.
Grupati în fatã se afla alti douazeci, barbati si femei, îmbracati în robe largi, în culorile portocaliu si galben sofran si având nasurile vopsite în alb. Multi dintre barbati au capetele rase cu exceptia unei suvite în forma de coada de cal, iar femeile au câte un mic semn rosu în mijlocul fruntii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbracati în mod obisnuit, cu nimic deosebiti de rezidentii din Haight-Ashbury, legati cu benzi late la frunte, purtând plete, barbi (barbatii) si diverse combinatii de inele, bratari, clopotei si margele; cu totii participa cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în spate par ca se afla acolo pentru prima data.
Vocile care intonau mantrele ceremoniale îsi intensifica ritmul si volumul. Doua din fetele în robe galben – sofran au început sa danseze în ritmul cântului. Dirijorul acestui cor a început sa strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi întregul grup le repeta, straduindu- se sa imite intonatia si ritmul liderului – dirijor. Multi dintre participanti au în mâini instrumente muzicale la care cânta. Liderul are o toba în care bate în ritmul cântatului. Fetele care danseaza cânta în acelasi timp la timbale. Un tânar sufla într- o scoica de mare, altul cânta la tamburina. Pe pereti sunt peste o duzina de tablouri cu scene din Bhagavad- Gita.
La un moment dat cu totii au început sa cânte foarte tare, atât din gura cât si la instrumente. Tobele bat fara contenire. Multi dintre discipoli au început sa strige unele cuvinte cu voce tare, ridicându- si mâinile în sus în mijlocul cântarii generale. Conducatorul ceremoniei a îngenuncheat în fata portretului înfatisându-l pe “maestrul spiritual” al grupului, care se afla într- o mica urna în fata încaperii. Cântarea a culminat cu un crescendo asurzitor dupa care s – a curmat brusc. Celebrantii au îngenuncheat si ei cu capetele la pamânt în vreme ce conducatorul a rostit o rugaciune scurta în sanscrita. Dupa care se striga de cinci ori “slava si marire discipolilor adunati aici”, cuvinte pe care toti ceilalti le repetã înainte de a se ridica.1
Acesta este un ceremonial tipic al miscarii “Krishna Consciousness” (constiinta Krishna) întemeiatã în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C. Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti yoga hindusa tineretului dezorientat si cautator de nou din lumea occidentala. Daca în fazele mai timpurii (anii ’50 si începutul anilor ’60) interesul pentru religiile orientale se limitase mai mult la o investigare intelectuala fara mari implicari personale, în noua faza se cerea sa participi la partea concreta a cultului cu toata inima. Bhakti Yoga înseamna sa te unesti total cu “zeul” pe care ti l – ai ales, adica sa-l iubesti si sa i te închini, si sa-ti transformi întreaga viata în functie de aceastã preocupare centrala. Prin intermediul acestor mijloace irationale de adorare (cântari, muzica, dans, gestica) mintea se “extinde” si intra în starea de “constiinta Krishna” care – daca participa la ea un numar suficient de persoane – se presupune ca reuseste sa puna capat zbuciumului si haosului contemporan si sa deschida larg portile unei epoci noi (new age) a pacii, iubirii si comuniunii.
Togele cele viu colorate ale “Krishni -lor” au devenit în scurt timp un spectacol obisnuit pe strazile din San Francisco, mai ales într- o anumita zi pe an când o imensa statuie reprezentând “zeul” lor a fost transportata prin Golden Gate Park catre ocean, ceremonie la care toti au participat conform întregului ritual hindus, un spectacol tipic pentru India pagâna, dar o adevarata noutate pentru America “crestina”. De la San Francisco miscarea s – a raspândit în întreaga America si în Europa de Vest, pâna în 1974 aflându- se în întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lânga colegii (licee) si universitati, dat fiind ca membrii cultului sunt cu totii foarte tineri.
Moartea recenta (raportata la anul 1979, n. tr.) a fondatorului acestei miscari a ridicat unele probleme privitoare la viitorul acesteia; si într- adevar, numarul membrilor sai a mai scazut, desi a ramas în continuare important. Semnificatia acestei miscari este oricum foarte clara: ea constituie înca un “semn al vremilor” de care credinciosii crestini ar face bine sa tina seama; cãci astazi multimi de tineri îsi cauta un dumnezeu la care sa se închine si cad astfel într- o idolatrie care nu pare sa- i tulbure deloc.
1. Charles Glock si Robert Bellah, The New Religious Consciousness – Noua constiinta religioasa, University of California Press, Berkeley, 1976, pp. 31 -32


2. Guru Maharaj – ji pe Astrodomul din Houston
Pâna în toamna lui 1973 un numar de guru orientali din scoala mai noua condusa de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditatie transcendentala facusera deja în Vest un numar imens de prozeliti, devenind – desigur, pentru un foarte scurt timp – regii efemeri ai spectacolelor publicitare.
Guru Maharaj – ji a fost cazul cel mai extravagant si poate mai revoltator, la vârsta de cincisprezece ani, el fusese deja proclamat “dumnezeu” iar familia lui (compusa din mama si trei frati) era “sfânta familie”; organizatia lui, “Misiunea Luminii Divine”, avea comunitati (ashram -uri) în întreaga America.
Cei 80.000 de prozeliti ai lui, ca si cei ai lui Krishna, trebuiau sa renunte la placerile lumesti si sa mediteze în scopul de a obtine starea de constiinta “largita” (sau “extinsa”) care sa le aduca pacea desavârsita, fericirea si “extazul” – adica o stare în care totul în jur este minunat si perfect exact asa cum este in cazul folosirii drogurilor. Cu ocazia unei initieri speciale în care ei “primesc stiinta”, discipolilor li se arata înauntrul lor o lumina foarte intensa si înca trei semne pe baza carora mai târziu pot sa- si continue meditatia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lânga aceasta “stiinta”, discipolii acestia mai sunt uniti si în credinta ca Maharaj – ji este “Stapânul Universului”, care a venit sa instaureze o noua era (new age) de pace pentru întreaga omenire.
Timp de trei zile în noiembrie 1973 “Misiunea Luminii Divine” a închiriat Astrodomul din Houston (o baza sportiva imensa în întregime acoperita), cu scopul de a organiza acolo “evenimentul cel mai sfânt si mai semnificativ din istoria omenirii”. Prozelitii din întreaga lume (cu totii foarte tineri si în marea lor majoritate adolescenti) aveau sa vina acolo pentru a se închina “zeului” lor si pentru a începe convertirea Americii (prin intermediul mass -mediei pe care organizatorii avusesera deja grija s – o invite); toti aveau sa fie uniti în aceasta închinare, punând astfel un nou început noii epoci (new age, în engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s- a ales titlul potrivit de “Mileniul 73″.
Un exemplu tipic de prozelit Maharaj – ji care actioneazã din convingere a fost Rennie Davis, agitator politic de stânga si unul dintre “Cei 7 din Chicago” acuzat de a fi incitat la revolta în timpul Conventiei Democratice Nationale din 1968. Vara anului 1973 si – a petrecut- o tinând conferinte de presa si discursuri pentru oricine voia sa-l asculte, mesajul lui catre America fiind urmatorul: “Guru Maharaj – ji este cel mai mare eveniment din istoria omenirii si noi habar nu avem… îmi vine sa urlu pe strazi. Daca am sti cine este, ne – am târâ în patru labe din toate colturile Americii ca sa ne odihnim la picioarele lui”.1

Caci într- adevar asa i se si închinau prozelitii lui Guru Maharaj – ji: prosternându- se cu fruntea pâna la pamânt si rostind o expresie sanscrita de adorare. Aparitia lui la “Mileniul 73″ a fost primita cu ovatii colosale, în timpul spectacolului el stând pe un tron înalt si având pe cap coroana de aur “a lui Krishna”. Pe tabelele de afisaj electronic ale astrodomului aparea în flasuri cuvântul “D -U-M-N-E- Z -E -U”. Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scena iar orchestra cânta ‘The Lord of the Universe” (Stapânul Universului) – cu textul si muzica adaptate dupa un imn protestant.2
Toate acestea, sa retinem, într- o America totusi “crestinã”. Evenimentul relatat depaseste deja sfera închinarii la “dumnezei” pagâni. Pâna acum câtiva ani o asemenea adulare a unei persoane în viata ar fi fost de neînchipuit în orice tara civilizata (crestina); dar acum el este un fapt obisnuit pentru multi dintre cei care – si “cauta” o religie în lumea occidentala de astazi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o “vizionare ” a închinarii la Antihrist ce va fi la sfârsitul timpului, de închinare adica la cel care se va “înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, dându- se pe sine drept dumnezeu” (II Tes 2, 4).

“Mileniul 73″ pare sa fi atins culmea celebritatii lui Maharaj – ji, desi la eveniment nu au participat decât 15000 de persoane, cu mult mai putine decât s – a scontat. In plus, nu s – au produs nici un fel de “minuni” sau semne extraordinare care sa demonstreze ca “noua era” (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile publicitare si de gustul unei anumite generatii nu putea sa dureze (muzica pentru “Mileniul ’73 ” a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de asa-numita “contra – cultura” si foarte populare în anii ’60); iar recenta casatorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a lui Guru Maharaj – ji cu secretara lui i – a slabit si mai mult popularitatea de “dumnezeu”.

Alte miscãri “spirituale” nu mai pot fi însa considerate apanajul unor mode pasagere, ele indicând fara gres marea putere de influenta a religiilor orientale în lumea occidentalã.

1. Robert Greenfield, The Spiritual Supermarket, -Piata de idei religioase . Saturday Review Press. New York. 1975. D. 43
2. Ibidem , pp. 80, 94

3. Tantra Yoga în muntii din New Mexico
Pe un platou situat la o altitudine de 2250 m înaltime în Muntii Jemez din nordul statului New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai multi între 20 si 25 de ani) pentru a petrece zece zile de exercitii spirituale; era perioada solstitiului de vara din iunie 1973. Se sculau la ora 4 dimineata în fiecare zi si se adunau la un loc înainte de rasaritul soarelui (înfasurati în paturi caci diminetile erau înghetate) pentru a sedea în siruri, direct pe sol, în fata unei estrade în aer liber. Ei îsi încep ziua rostind o mantra în limbaj Punjabi (varietate de sanscrita) pentru a “se încalzi” în vederea exercitiilor ce urmeaza.

Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adica niste exercitii fizice extrem de obositoare, de cântari si meditatie, cu scopul de a atinge un control constient al proceselor fizice si mentale din propriul corp, care astfel sa devina pregatit pentru “o revelatie interioara a lui Dumnezeu”.

Apoi are loc ceremonia înãltãrii celor doua drapele: al celui american si al celui care reprezinta “natiunea Varsatorului” – aceasta “natiune” fiind de fapt poporul “Epocii Varsatorului” sau al “mileniului” pentru care se pregateste acest cult ; în timpul înaltarii acestor steaguri se cânta “God Bless America” (Doamne, binecuvânteaza America) si se rosteste o rugaciune pentru poporul american. Se serveste apoi un mic dejun vegetarian (care este comun aproape tuturor noilor culte) si încep conferintele pe teme spirituale si practice; dupa care cu totii se pregatesc pentru o lunga sedintã de tantra yoga.

Pâna acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de auzit s-au auzit foarte putine lucruri despre ea. Specialistii sunt cu totii de acord ca practicarea ei este extrem de periculoasa, ea având întotdeauna loc între barbati si femei, obtinându-se astfel potentiale de energie psihica foarte puternice care necesita control si supraveghere stricta. Se mai afirma ca exista un singur maestru de tantra yoga în viata pe pamânt la un moment dat; iar exercitiile “Solstitiului” din New Mexico au fost conduse de “Marele Tantric” al zilelor noastre, Yogi Bhajan.

Toti, îmbracati cu costume identice albe, stau asezati pe jos, în siruri drepte, barbati fata în fata cu femei, strânsi umar la umar în lungul sirurilor si aflându-se cu spatele la sirul de alaturi. Cam zece astfel de siruri duble se întind pe o lungime de peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanenta grija ca sirurile sa fie perfect drepte pentru a se asigura perfectul “flux” al “câmpului magnetic”.

Începe intonarea mantrelor, cu o invocare speciala a duhului acelui guru care este “protectorul special” al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoana, care este el însusi un barbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (l, 95m) îmbracat complet în alb, cu barba neagra si purtând turban) apare pe scena si începe sa prezinte “visul” sau despre “o natiune noua, puternica si creatoare” în America, care se poate fauri cu ajutorul exercitiilor spirituale de astazi; adica cu ajutorul exercitiilor tantra, cheia acestei pregatiri pentru noua natiune, care îi poate ajuta pe oameni sa treaca de la nivelul de “constiinta individuala” la cel de “constiinta de grup” si în final la un nivel de “constiinta largitã universalã”.

Si exercitiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic foarte mare care provoaca dureri precum si stari foarte puternice de teama, furie, iubire etc. Toata lumea trebuie sa faca exact acelasi lucru în exact acelasi moment; trebuie ramas un timp îndelungat nemiscat în aceeasi postura dificila; exercitii si mantre complicate trebuie executate în perfecta coordonare cu partenera (partenerul) si cu toti ceilalti de pe acelasi sir; un singur exercitiu poate sa dureze între 31 si 61 de minute, în aceasta activitate intensã de grup constiintã individualã într-adevãr dispare si apar efecte deloc surprinzatoare: epuizare fizica si uneori paralizie temporara, sau epuizare emotionala si euforie. Mai mult, dat fiind ca în cadrul “Solstitiului” comunicarea cu celalalt este interzisa, cei prezenti nu au nici o posibilitate de a evalua rational experienta prin care trec împreuna; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicala în chiar interiorul fiintei.

Dupa orele de dupa amiaza petrecute în studiul artelor martiale (de autoaparare), al medicinii practice si al modului în care se organizeaza un ashram, se mai serveste o dala masa (tot vegetariana) si se trece la o seara de “cântece spirituale”; este vorba de mantre sanscrite aranjate pe muzica “rock” la moda sau pe muzica folk; se obtine astfel atmosfera unui “festival rock” de “adorare entuziasta” sau “rugaciune vesela” prin care Yogi Bhajan se straduieste sa faca din aceasta religie o religie “tipic americana”. 1

Religia descrisa mai sus este o adaptare moderna a religiei Sikh 2 din India de nord, combinata cu o serie de practici yoga.

Supranumita “Organizatia celor 3H” (Healthy-Happy-Holy Organization – Organizatia Sanatate-Fericire-Sfintenie), ea a fost fondata în 1969 la Los Angeles de Yogi Bhajan care venise initial în America pentru a preda într-o universitate si doar din întâmplare a devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de împrejurari: a remarcat interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârnisera tinerilor “hippie” din California de Sud. Combinând setea de “spiritualitate” a acestora cu propriile sale cunostinte despre religiile indiene, el a pus bazele unei religii “americane” care difera de cele mai multe din religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al vietii în aceasta lume. Tuturor membrilor acestei religii li se cere sa aiba o viata de familie stabila, un loc de munca serios si o implicare în viata sociala.
De la înfiintarea ei în 1969, “3HO” (Org. celor 3 H) s-a extins la peste 100 de ashram-uri (comunitati ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenti) în orase americane si de asemenea în Europa si Japonia. Desi la suprafata ea este foarte distincta de noile culte orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia Sikh prin aceea ca arboreaza turbanul si îmbracamintea alba), “3HO” se identifica totusi cu ele prin aceea ca scopul declarat (prin care îi si câstiga pe tinerii “hippie”) este acela de a atinge starea de constiinta “largitã” sau “universalã”, sau “transcendentalã”, vazându -se pe sine ca “avangarda” ce va schimba fata lumii în sensul grabirii noii epoci (new age) milenariste (al carei simbol astrologie este considerat de cele mai multe grupuri a fi “Epoca Varsatorului”).

Pe lânga cultele hinduiste care promoveaza în mod evident o mentalitate bazata pe autosugestionarea sistematica ca lumea e minunata asa cum e ea, “Organizatia celor 3 H” este si ea un “semn al vremilor”, prin faptul ca militeaza pentru o America “sanatoasa, fericita si sfânta” din care însã Hristos lipseste cu desãvârsire. Nu mai exista nici o îndoiala cã, atunci când auzim pe câte un american “fericit” vorbind cu convingere si seninãtate despre Dumnezeu si îndatoririle lui religioase fara nici cea mai vaga referire la Hristos, epoca “post-crestina” nu mai este o exagerare sau o figura de stil, ci o realitate de netãgãduit.

1.  The New Religious Consciouness , pp 8-l8.
2. Populatia Sikh din India se caracterizeaza prin aceasta mentalitate practica, ea constituind mai ales clasa negustorilor.

4. Meditatie Zen în nordul Californiei
În muntii împaduriti din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta – munte “sfânt” al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor activitati si asezari oculte ce se afla acum din nou în plin avânt – functioneaza din 1970 o “mãnãstire” Zen budista, în orasele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se aflã stabilite comunitati de japonezi existaserã temple Zen si înainte de 1970, dupã cum existaserã si încercari de a înfiinta “mãnãstiri” Zen în California; Dar “Manastirea Shasta” (cãci despre ea este vorba) este primul succes în materie de manastiri în care se practica zen-ul american, (în zen budism “mãnãstire” înseamna scoala în care se pregatesc “preoti” zen, atât barbati, cât si femei).

La “manastirea” Shasta domneste o atmosfera de ordine si profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore si doar însotiti de un ghid, nu si stabilirea de contacte personale cu cei dinauntru. “Calugarii” de la Shasta poarta traditionala îmbracaminte neagra si au capetele rase; ei au în permanenta lucruri clare de facut, pe care le executa cu o vizibila seriozitate si simt al datoriei.

Programul de la Shasta este foarte strict si dureaza cinci ani sau mai mult. Absolventii devin “preoti” sau profesori de Zen si obtin certificate pe baza carora pot organiza si conduce ceremonii budiste. Ca la orice scoala si la Shasta se platesc taxe ce includ cazare si masa (175 de dolari pe luna, care se platesc în avans – la începutul fiecarei luni – deci o metoda clara de a descuraja candidatii neseriosi, caci suma nu se mai ramburseaza celor care se rãzgândesc).

Programul în sine este unul de completa asceza si austeritate, nu unul obisnuit studentesc. Exista reguli de îmbracaminte si comportament, hrana este complet vegetariana si se consuma în tacere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori si nici conversatii ce ar putea primi calificativul de “desarte”; centrul de greutate îl constituie sala de meditatie unde cursantii dorm si manânca, pe lânga faptul ca mediteaza. De asemenea, sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viata la Shasta este foarte intensa si riguroasa si orice eveniment al zilei (inclusiv spalatul si mersul la toaleta) este însotit de o rugaciune budista specifica, care este rostita mental.

Desi “manastirea” apartine unei secte Soto Zen “reformate”, pentru a sublinia independenta ei fata de Japonia si adaptarea ei la conditiile de viata americana, ceremoniile si ritualurile ei sunt în traditia Zen -ului japonez. Exista ceremonii legate de convertirea la budism, ritualuri ale echinoctiului ce serbeaza “transformarea launtrica a persoanei”, ceremonialul “hranirii stafiilor flamânde” (adica comemorarea mortilor), ceremonia “Zilei Fondatorului” care exprima recunostinta fata de cei care au mentinut vie traditia Zen pâna la actualul maestru, festivalul iluminarii lui Buda, si altele. Semnul de cinstire este acela al plecaciunilor în fata icoanei lui Buda, dar accentul principal cade pe ideea ca fiecare om poarta în sine “natura lui Buda”. 1

Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentala, practica budista permitând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, nascuta în 1924 din parinti budisti, si care si-a primit educatia în Extremul Orient (în mai multe traditii budiste) si a fost “hirotonita” la o “manastire” Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în America în 1969 si a organizat în chiar anul urmator comunitatea budista Shasta cu câtiva tineri adepti. De atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atragând mai ales tineri si tinere între 20 si 25 de ani.

Cauza acestui succes – în afara atractiei explicabile pe care o exercita Zen -ul asupra unei generatii scârbite de rationalism si de o educatie care ramâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei – pare sa constea în mistica unei “transmiteri autentice” a experientei si traditiei Zen, pe care o întruchipeaza “stareta”, prin educatia si certificarile ei japoneze. De asemenea, calitatile ei personale de straina (de britanica în teritoriu american), de persoana care s-a nascut în religia budista si în acelasi timp de om occidental cunoscator al mentalitatii contemporane (posedând evident mult admiratul simt practic “american”) par sa asigure acestei maestre de zen o influenta de nezdruncinat în rândurile tinerei generatii de americani care se converteste la budism.

Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viata a acelora care le frecventeaza de un “Zen pur”. Meditatiile zilnice (care pot sa ajunga de la opt pâna la zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieti religioase care în mod ideal trebuie sa conduca la o stare “durabila de, pace si armonie a trupului si a mintii”; publicatiile de la Shasta – un jurnal bilunar si mai multe carti scrise de “stareta” – avertizeaza chiar împotriva falsei spiritualitati si a sarlatanismului. Comunitatea se opune adoptarii obiceiurilor nationale Japoneze (privite în opozitie cu cele budiste); semnaleaza pericolele trecerii de la un guru la altul, cât si al idolatrizarii maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar si cartea IChing), cãlãtoriile astrale si orice alt fel de activitati psihice si ocultiste; priveste cu dispret abordarile teoretice si intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativa la cele experimentaliste) si pune accentul pe munca riguroasa si sustinuta, de lupta contra iluziilor si închipuirilor mintii, si pe “viata spirituala”. Stilul dezbaterilor “spirituale” la care participa “preotii” Zen, asa cum se desprind ele din paginile Jurnalului care se publica la Shasta, seamana izbitor, prin aerul de competenta si prin realismul lor cu tonul discutiilor între tineri convertiti la Ortodoxie sau între monahi ortodocsi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vietii duhovnicesti.
Tinerii crestini ortodocsi ar putea afirma cu îndreptatire astfel: “Daca nu m-ar fi pazit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-as putea afla acum acolo”; atât de autentica si de convingatoare pare viziunea spirituala a acestei “manastiri”, care ofera tânarului însetat de religie de astazi, tot ceea ce crede ca-si poate dori, în afara de un singur lucru: viata vesnica si fericita pe care numai singur Hristos Adevaratul Dumnezeu poate sa o dea .
Comunitatea budista Shasta învata ca budismul nu este o “disciplina distanta si rece”, ci una plina de “iubire si compasiune”. Contrar celor cunoscute în general despre budism, “stareta” sustine ca esenta credintei budiste nu este topirea finala în “nimicul nirvanic” ci un “dumnezeu” viu (esentã identificata de ea cu credinta ezotericã budistã): “Secretul învataturii Zen… este sa cunosti cu certitudine si în mod personal ca Buda cel cosmic exista. Adevaratul maestru (sau adevarata maestra) este cel (cea) care nu ezita nici o clipa în aceasta convingere ca Buda cel cosmic exista, si în iubirea totala pentru el. Eu m-am simtit coplesita de bucurie când în sfârsit am fost convinsa ca el exista; iubirea si recunostinta mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care am simtit-o venind dinspre el a fost nemasurata. Asa doresc s-o simta fiecare”. 2
Exista în prezent în jur de 70 de cursanti (ce urmeazasa devina “preoti”, la Shasta si în “filiale”), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o situatie de expansiune rapida, atât ca sediu cât si în ceea ce priveste “misiunea” sa în rândurile poporului american; exista o miscare crescânda de budisti laici care fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri si conferinte la care sunt invitati psihologi, psihiatri si alte persoane interesate, în tabere de durate diferite. Tinând cont de activitatile publicistice si cele misionare si de “counselling” din orasele californiene, precum mai ales de proiectata scoala si camin de batrâni, “manastirea” Shasta înregistreaza într-adevar progrese remarcabile în atingerea scopului sau de a “dezvolta budismul zen în Occident”.
Fata de Crestinism, “stareta” si discipolii sai au o atitudine condescendenta; ei sustin ca respecta Filocalia si celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând ca Ortodoxia le este cea mai apropiata dintre doctrinele “crestine”, dar se considera pe ei însisi a se situa “dincolo de astfel de teologii, dispute doctrinare si ‘-isme’” pe care le exclud din preocuparile “Adevaratei Religii” 3
Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologica, el bazându -se în întregime pe “experientã” si cãzând astfel în “eroarea pragmaticã” care deja s-a discutat în aceasta carte la capitolul despre hinduism: “daca merge, înseamna neaparat ca este si bun”. Zen -ul, lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul sa distinga între experientele spirituale bune si cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din perspectiva “simtirii” unei “paci” si “armonii” apreciate pe baza puterilor naturale ale mintii si nu pe baza unei revelatii; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu (în afara de certitudinea propriei minti), atractia Zen- ului consta în aceea ca hraneste si stimuleaza un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de raspândit în zilele noastre, si anume mândria ca omul se poate mântui prin eforturile personale, fara sa aiba nevoie de vreun Mântuitor.
Dintre toate curentele religioase orientale de astazi, Zen-ul ofera poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuala si sobrietate spirituala. Cu învatatura sa despre “compasiune” si despre un “Buda cosmic” iubitor, el reprezinta probabil idealul cel mai înalt de spiritualitate fara Hristos. Si tocmai în aceasta consta tragedia sa, ca Hristos lipseste din el, si deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism si asa-zisa trezvie spirituala sunt tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedica pe acest tip de budist sa-si caute scaparea la Hristos.

Cu toata compasiunea si asceza sa tacuta, acest soi de Zen este poate ramasita cea mai trista a vremurilor “post-crestine” pe care le traim. Spiritualitatea “necrestina” înceteaza deci de a mai fi o forma de import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i afecteaza mentalitatea pâna la rãdãcina. Si este cazul sa tinem minte ca religia viitorului nu va fi o simpla secta sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasa puternica si profunda, care va fi absolut convingatoare pentru mintea si inima omului modern.
1.  Deci nu este vorba de o notiune personala de “chip”, ci de cea impersonala de substanta, “natura” (n. tr.)
2.  The Journal of Shasta Abbey , Jan- Feb., 1978, p. 8
3.  Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54

 

5. “Noua spiritualitate” fata în fata cu Crestinismul


Prezenta cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la nesfârsit; în fiecare an apar culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însã, este ca pe lângã cultele specific religioase, se manifestã prezenta din ce în ce mai intensa, în ultimele decenii mai ales, a asa numitelor culte de constiintã (cum sunt ele numite de foarte populara revista de stiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se delimiteaza clar de orice preocupare religioasa.
Aceste grupuri de “terapie mintala” includ organizatii, precum “Erhard Seminars Training” (fondat în 1971), “Rolfing”, “Silva Mind Control” (Controlul mintal Silva) si înca multe alte forme de “seminarii” (întâlniri) si “bio- rãspuns” (biofeedback), care ofera cu toatele o “descatusare a tensiunilor” si o “captare a potentialelor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon “stiintific” de secol XX, mai mult sau mai putin plauzibil. De asemenea, se mentioneazã si alte miscãri de “constiintã”, care sunt mai putin la modã astazi, de la “Stiinta crestina” si “Stiinta mintala”, pâna la “Scientologie”.
Toate aceste miscari sunt incompatibile cu Crestinismul. Crestinii ortodocsi nu trebuie sa aiba absolut nimic de-a face cu ele.
Si iata de ce suntem atât de categorici:
1. Aceste miscari nu au nici o fundamentare în traditia si practica crestina, ci sunt pur si simplu fructul religiilor pagâne orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai putin diluate, si prezentate adesea ca fiind “lipsite de continut religios”.
Nu numai ca învatatura lor este gresita si în totalã discordantã cu doctrina crestinã despre viata duhovniceascã; dar prin experientele lor religios – pagâne si prin experimentele lor psihice ele pun în pericol

sanatatea mintala a celor care le devin victime, ducând la dezastru psihic si la pierderea sufletului pentru totdeauna, stiind ca fara Hristos si fara Biserica, nu este mântuire .

2. Mai precis, experientele de “tacere spirituala” pe – care le ofera diferitele tipuri de meditatie, fie cele asa-zis lipsite de continut religios (precum meditatia transcendentalã, unele forme de Yoga si Zen si cultele seculariste), fie cele cu continut religios pagân (precum Hare Krishna, “Divine Light Mission”, “Organizatia celor 3H” etc. ), conduc în întregime într-o zona spirituala “cosmica” unde partea cea mai profunda a personalitatii umane intra în contact cu fiinte spirituale reale.
Aceste fiinte, pentru omul aflat în starea de dupa caderea din Rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele cãzute, care se aflã în cea mai mare apropiere fata de om 1. Chiar cei care practica meditatia zen-budista, în pofida eforturilor lor de a trata cu precautie “experientele spirituale”, vorbesc si ei despre întâlniri cu aceste spirite (în care se amesteca bineînteles si o anumita doza de imaginatie), pretinzând cã nu se lasã în nici un fel “contaminati” de ele 2.
3. Partea cea mai periculoasã a acestor “initieri” consta în aceea cã ele scapa controlului constient al vointei omului; astfel, odata “initiat” în aceste “culte de constiinta”, este adesea cu neputinta sa te mai opui participarii la experiente psihice nedorite.

Rezulta ca “noua constiinta religioasa” este un dusman al crestinismului cu mult mai puternic si mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe experientã în detrimentul doctrinei, atunci însãsi învatatura dupa care putem distinge si identifica binele de rau cade sau devine inoperanta, iar duhurile necurate au cale libera de atac, datorita pasivitatii si “deschiderii” pe care le exalta toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât sa transforme persoana umana în unealta pasiva a manifestãrilor demonice.
Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au facut asupra acestor “culte de constiinta”. Ele dau în vileag evolutia progresiva a acestor experiente, care la început sunt “bune” sau “neutre”, pentru a deveni în final ciudate, terifiante si în ultima instanta indubitabil demonice. Chiar latura strict fizica a unor discipline psihice, precum Yoga este periculoasa, pentru ca aceasta deriva din ea si predispune la atitudini si experimente psihice care sunt de fapt scopul initial si permanent al practicii Yoga.
Puterea de seductie a “noii constiinte religioase” este atât de mare încât ea se poate înstãpâni chiar si asupra acelora care afirmã cu tarie ca sunt crestini. Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinatiile artificiale dintre crestinism si cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai grav, este vorba si despre cei care se considera pe ei însisi niste crestini înflacarati.
Profunda ignorare a autenticei trãiri crestine din zilele noastre creeazã conditiile proliferarii unei false “spiritualitati” crestine, a carei natura este strâns înrudita cu “noua constiinta religioasa”. În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai rãspândit curent de “spiritualitate crestinã” de astazi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant si amenintator al “noii constiinte religioase” care îsi recruteazã victimele mai ales dintre rândurile crestinilor bine intentionati, chiar ortodocsi, la o scara atât de întinsã, încât este cu neputintã sã nu vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care înselãciunea va fi atât de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire.

Asupra acestui subiect vom reveni la sfârsitul cãrtii de fatã.

1. Vezi episcopul Ignatie Briancianinov cu expunerea lui despre învatatura ortodoxa asupra perceptiei senzoriale si mintale a spiritelor si asupra deschiderii portii simturilor omului in The Orthodox Word, no. 82, 1978.

2. Vezi Jiyu Kennet, How to Grow a Lotus Blossom , Shasla Abbey, 1977 – relatarea viziunilor din pragul mortii ale unei maestre de Zen.

VI. “SEMNE DIN CER”
PERSPECTIVA CRESTIN-ORTODOXA ASUPRA
OBIECTELOR ZBURATOARE NEIDENTIFICATE (OZN- urilor)


Deceniile care au urmat celui de al II -lea Razboi Mondial au fost marcate nu numai de proliferarea uluitoare a cultelor orientale (mai ales în Occident) ci si de un fenomen paralel care, desi în aparenta neavând nici o legatura cu religia, se dovedeste a fi la o privire mai atenta un semn tot atât de clar al erei “post-crestine” ca si “noua constiintã religioasã” sau cultele orientale. Acesta este fenomenul obiectelor zburatoare neidentificate”, care virtual au fost vazute în toate partile lumii, începând cu prima “farfurie zburatoare” reperata în 1947.

Credulitatea si superstitia omeneasca, care sunt la fel de mult raspândite astazi ca oricând în istoria omenirii, au facut ca acest fenomen sa fie întrucâtva asociat cu “manifestarile bizare” ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o masurã nu mai micã însã, el a suscitat si interesul responsabil al unor reputati oameni de stiinta si chiar al unor echipe guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii si carti.

Aceste investigatii nu au ajuns de fapt la niste rezultate pozitive în identificarea fizica a acestor obiecte zburatoare. Dar ipotezele cele mai noi, pe care le-au avansat cercetatorii pentru a explica fenomenele, sunt cu mult mai plauzibile decât vechile teorii de pâna acum.

În acelasi timp însã, aceste ipoteze de ultima ora ne aduc în prezenta unei “granite a realului” (chiar asa se si intituleaza una din lucrarile stiintifice mentionate), adica la limita unei realitãti psihice si spirituale pe care, oamenii de stiinta respectivi nu sunt pregatiti sa o investigheze. În schimb, bogãtia de informatii referitoare tocmai la aceasta realitate, asa cum o aflãm din textele patristice si din Sfânta Scriptura, îl plaseazã pe observatorul crestin ortodox în pozitia privilegiatã din care el are toate datele care sã-i permitã sã evalueze aceste noi ipoteze si fenomene “OZN” în general.

Dar observatorul crestin ortodox este interesat nu atât de fenomenele ca atare, cât de mentalitatea asociata cu ele: cum interpreteaza oamenii în general OZN-urile si de ce? Printre primii care au abordat problema OZN-urilor în acest mod se numara si celebrul psiholog elvetian C.G. Jung, în foarte seriosul sãu studiu din 1959, Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies . (Farfuriile zburatoare: un mit modern al obiectelor vazute pe cer).

În aceasta carte Jung abordeaza fenomenul în primul rând din perspectiva semnificatiei lui psihologice si religioase. Si, desi nu l-a clasat ca apartinând “realitatii obiective”, el a identificat cu toate acestea în mod just zona cunoasterii umane, careia îi apartine. Oamenii de stiinta contemporani, chiar daca pornesc de la latura “obiectiva” iar nu cea psihologica a problemei, sunt si ei nevoiti sa apeleze la ipotezele “psihice” pentru a putea explica aceste fenomene.

În abordarea laturii religioase si psihice a fenomenelor OZN, este mai înainte de toate important pentru noi sa întelegem cadrul general în limitele caruia s-au interpretat în general fenomenele OZN (de catre cei care au crezut în existenta lor, desigur), înca de pe vremea primelor lor manifestari la sfârsitul anilor ’40. Ce anume erau oamenii pregãtiti sa vada pe cer? Raspunsul la aceasta întrebare se poate afla aruncând o privire rapida asupra literaturii “stiintifico-fantastice” de mare popularitate.

1. Atmosfera science-fiction
Originile acestui gen de literatura sunt îndeobste plasate la începuturile secolului XIX. Unii prefera sa-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combina un stil de un realism foarte persuasiv cu o substanta narativa atinsa întotdeauna de “misterios” si de “ocult”. Altii o considera precursoare a literaturii stiintifico-fantastice pe contemporana lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft Shelley (sotia celebrului poet), care, în cartea sa “Frankestein, or the Modern Prometheus” ( Frankestein sau Prometeul modern, tradusa recent si în româneste, n. tr.) combina stiinta fantezista si ocultism într-un mod ce caracterizeaza multe scrieri stiintifico-fantastice de atunci încoace.

Povestirea stiintifico-fantastica tipica avea sa apara însã la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX, odata cu Jules Verne si H. G. Wells. Apoi, trecând prin faza manifestarilor literare de mâna a doua, asa cum apareau ele în periodicele ieftine din America anilor 1939 si 1940, genul science-fiction a ajuns la maturitate si a devenit o forma literara de prestigiu international în deceniile din urma. Mai mult, un numar de filme de maxima audientã atestã cât de mult atmosfera SF captiveazã imaginatia maselor.

Filmele SF ieftine si mai curând de senzatie ale anilor ’50 au facut loc în ultimii aproximativ zece ani altora mai moderne, care îsi spun “de idei”, cum ar fi Odiseea spatiala 2001 , Razboiul stelelor, sau Întâlnirea de gradul III , fãrã a mai mentiona unul din cele mai lungi si mai gustate seriale de televiziune americane, Star Treck (distribuit si pe postul nostru national de televiziune, n. tr.).

Filozofia sau mai curând ideologia care sta la baza spiritului SF si care îl genereaza, este împartasita, chiar daca numai implicit, de toti creatorii de SF. Aceasta filozofie ar putea fi rezumata astfel:

1. Religia în sens traditional este fie cu totul absentã, fie prezentã în mod accidental sau artificial. Chiar ca forma literara, SF-ul este în mod vizibil produsul unei perioade deja “post-crestine” (asa cum este cazul povestirilor lui Poe si Shelley). Universul SF este cu totul secularist, desi în el se amesteca adesea nuante oculte sau orientale. “Dumnezeu”, atunci când este mentionat, este prezentat ca o putere vaga si lipsita de contur, iar nu ca o fiintã personalã (de ex. “Forta” din Razboiul Stelelor, o energie cosmica care are atât un aspect pozitiv cât si unul negativ). Fascinatia crescânda a omului contemporan fata de temele SF este o reflectare directa a pierderii valorilor religioase traditionale.
2. În centrul universului SF nu se mai situeaza Dumnezeu, ci omul, dar nu omul asa cum îl cunoastem noi astazi, ci asa cum va “deveni” el în viitor, conform mitologiei evolutioniste moderne. Desi eroii povestirilor SF sunt în general oameni obisnuiti, nu ei sunt cei care ies în prim plan, ci întâlnirile lor cu diferite tipuri de “supraoameni” ce reprezinta rase “supraevoluate” ale viitorului (sau uneori ale trecutului) care de cele mai multe ori provin “din alte galaxii”.

Ideea cã existã forme de viatã inteligentã “mult evoluatã” pe alte planete a devenit atât de înrãdãcinatã în mentalitatea contemporanã, încât pâna si în cele mai respectabile speculatii stiintifice (sau semistiintifice) ea este socotita ca ceva de la sine înteles.

Astfel, într-o foarte populara serie de carti (Erich von Daniken, Chariots of the Gods – Carele zeilor – , Gods from OuterSpace – Zeii din spatiul cosmic ) se aduc asa zise dovezi ale prezentei fiintelor “extraterestre” sau ale unor “zei” în preistorie, cãrora li s-ar datora aparitia subitã a inteligentei la om, inteligentã care este anevoie de explicat prin teoria evolutionista obisnuitã.

Cercetatori de prestigiu din Rusia speculeaza ca distrugerea Sodomei si Gomorei s-ar datora unei explozii nucleare, ca în urma cu secole pamântul a fost vizitat de fiinte “extraterestre”, ca Iisus Hristos se poate sa fi fost un astfel de “cosmonaut” si ca astazi “este posibil sa ne aflam în pragul unei “a doua veniri” a acestor fiinte inteligente din spatiul extraterestru.1

Cercetatori la fel de reputati din lumea occidentala cred destul de serios în existenta “inteligentelor extraterestre”, din moment ce de aproape 18 ani încoace ei încearca, prin intermediul telescoapelor radio, sa intre în legatura cu ele. Exista în întreaga lume cel putin sase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearca sa receptioneze semnale radio de la fiinte inteligente din spatiul extraterestru.

De asemenea, “teologi” protestanti si romano-catolici contemporani, care s-au obisnuit sã urmeze orice idee noua pe care o lanseaza “stiintã”, fac la rândul lor speculatii în cadrul noului domeniu al “exoteologiei” (adica “teologia spatiului cosmic”), cu privire la natura raselor “extraterestre” (v. rev. Times , 24 aprilie 1978). Este de netãgãduit ca mitul SF îi fascineazã cu putere pânã si pe cei mai luminati intelectuali si oameni de stiinta ai zilelor noastre.

Fiintele “evoluate” ale viitorului, asa cum apar ele în literatura SF, sunt prezentate invariabil ca unele ce au “depasit” limitele umanitatii obisnuite, mai ales cele ale “personalitatii”. Asemenea lui “Dumnezeul” din povestirile SF, “omul” a devenit si el o impersonalitate bizara. În cartea Childhood’s End ( Sfârsitul copilariei ) a lui Arthur C. Clarke, noua rasa de oameni are fizionomia caracteristica vârstei copilariei, însa chipurile sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinte sunt pe cale de a suferi transformari “evolutive” înca si mai înalte, pâna la absorbirea într-o “Supraminte” impersonala.
În general literatura SF – ale carei idei se afla în opozitie diametrala fata de învatatura crestina, dar în concordanta perfecta cu unele scoli filozofice orientale – vede “progresul evolutionist” si “spiritualitatea” în termenii unei depersonalizari crescânde.
3. Umanitatea si lumea viitorului sunt vazute, în termenii SF, ca “proiectii” ale descoperirilor stiintifice celor mai noi; “proiectii” care nu sunt câtusi de putin lipsite de substanta, pentru ca ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiana a experientelor ocultiste si demonice, asa cum s-au desfasurat ele de-a lungul tuturor veacurilor.

Iata câteva dintre caracteristicile acestor fiinte “supraevoluate” ale viitorului: comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apãrea si a dispãrea, transformarea aspectului unor obiecte sau crearea de scene si creaturi iluzorii prin “gândirea pura”, miscarea la viteze ce depasesc cu mult mijloacele tehnologiei moderne, capacitatea de a supune alte persoane propriei vointe, precum si propovaduirea unei filozofii “spirituale” care se plaseazã “dincolo de orice religie” si care promite sosirea unui timp în care “inteligentele avansate” nu vor mai depinde de materie.

Într-adevar, toate aceste lucruri se obtin prin nimic altceva decât prin practici sataniste si vrajitoresti tipice. Într-o istorie a literaturii SF se noteaza ca, “un aspect persistent al creatiilor SF este dorinta de a transcende experienta normala prin intermediul unor personaje si evenimente care depasesc conditiile de spatiu si de timp normale” .2

Scenariile unor filme ca “Star Treck” , precum si multe alte povestiri SF, seamana foarte bine prin unele locuri (mai ales în amanuntele lor “stiintific” – viitorologice) cu unele descrieri din “Vietile Sfintilor Parinti”, pe vremea cãrora activitatile vrajitoresti erau ceva obisnuit la popoarele pagâne, printre care sfintii erau de multe ori nevoiti sa-si duca viata.
Literatura stiintifico-fantastica nu are mai nimic stiintific, si nici prea “viitorologicã” nu este. Ea se prezinta mai degraba ca o întoarcere la originile “mistice” ale stiintei moderne – stiinta dinaintea “iluminismului” secolelor XVII si XVIII, care era foarte apropiata de ocultism.
In aceeasi istorie a literaturii SF se noteaza ca “radacinile literaturii SF, ca si radacinile stiintei, se situeaza în zonele magicului si miticului” (Scholes si Rabkin). Cercetarile si experimentele contemporane din asa-zisul domeniu al parapsihologiei indica si ele o viitoare jonctiune între “stiinta” si ocultism, dezvoltare care se afla în deplina armonie cu literatura SF.
Literatura SF din Uniunea Sovietica (care se bucura acolo de aceeasi popularitate ca si în Vest, desi cunoaste dezvoltari usor diferite), cunoaste exact aceleasi teme ca si literatura SF din aria occidentala.
În general, temele “metafizice” ale literaturii SF sovietice (care se scrie sub ochiul atent al cenzorului “materialist”), sunt de influenta occidentala sau sunt inspirate direct de spiritualitatea hinduista, asa cum se remarca în cazul scriitorului Ivan Efremov. Cititorul sovietic de literatura SF ramâne, potrivit unui critic, “cu o capacitate vaga de a distinge demarcatiile critice dintre stiintã si magie, dintre omul de stiinta si vrajitor, dintre viitor si fantezie”.
Literatura SF, atât din Vest cât si din Est, ca si celelalte aspecte ale culturii contemporane, “confirmã în întregime – spune acelasi autor – , faptul ca faza superioarã a umanitãtii o constituie ocultismul”.3
4. Prin însãsi natura sa “viitorologicã”, literatura SF tinde sã devinã utopica. Câteva romane sau povestiri chiar descriu o societate perfecta a viitorului, dar cele mai multe dintre ele se ocupa de “evolutia” societatii moderne la o stare mai avansata, sau cu întâlnirea cu civilizatii superioare de pe alta planeta, cu speranta (care uneori este prezentata ca realitate) cã problemele cotidiene ca si limitarile conditiei umane pot fi depãsite. În creatiile lui Efremov (si nu numai), comunismul devine “cosmic” si “începe sa dobândeasca calitati nemateriale”, iar “civilizatia post-industriala va fi ca aceea de tip hinduist” 4.

“Fiintele avansate” din spatiul cosmic sunt adesea înzestrate cu calitati “mântuitoare”, iar aterizarile navelor spatiale sunt semnul unor evenimente “apocaliptice” – de obicei sosirea unor fiinte binevoitoare care sa conduca oamenii în “progresul lor evolutiv”.
Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însasi un semn graitor al pierderii valorilor si mentalitatii crestine în interpretarea lumii . Ea a devenit un puternic vehicul de diseminare a unei filozofii necrestine asupra vietii si istoriei, manifestând mai curând, pe fata sau în ascuns, influente ocultiste si orientale. Si tot aceasta literatura, într-o perioada cruciala de criza si tranzitie a civilizatiei umane, a constituit o forta de prim ordin în crearea sperantei si a stãrii de asteptare actuale a “fiintelor extraterestre”, care vor veni si vor rezolva problemele omenirii, cãlãuzind-o cãtre o noua era “cosmica” a istoriei sale.
Pretinzând ca este “stiintifica si nereligioasa”, literatura SF în realitate este un mijloc propagandistic de vârf (de forma secularista) în mediatizarea “noii constiinte religioase” ce invadeaza omenirea, pe masura ce crestinismul autentic supravietuieste în arii etnice si geografice tot mai restrâns. Toata aceasta prezentare a constituit cadrul necesar pentru introducerea cazurilor concrete de aparitii OZN, care corespund în mod ciudat cu asteptarile pseudoreligioase spre care este stimulat omul “civilizatiei postcrestine”!
1. Sheila Catrander si Lynn Schroeder, Psychic Descoveries Behind the Iron Curtain – ( Descoperiri din sfera psihicului din spatele Cortinei de Fier ), Bantam Books, 1977, pp. 98-99. Vezi articolele în lb. rusa ale Dr. Viaceslav Zaitaev, “Visitors from Outer Space” , in Sputnik , Jan. 1967, si “Tamplest and Spaceships” – Temple si nave spatiale in Sputnik Jan. 1968.
2. Robert Scholes si Eric S. Rabkin, Science Fiction: History, Science, Vision, – Literatura SF: Istorie, Stiinta, Premonitie -, Oxford University Press, 1977, p. 175.
3. G. V. Grebens, Ivan Efreniov – Theory of Soviet Science Fiction – Teoria literaturii SF sovietice , Vantage Press, New York, 1978, pp.108, 110.
4. Grebens, Idem ., pp.109- 110

2. Aparitii ale OZN-urilor si investigarea lor stiintifica

 

Desi fictiune, ar putea spune cineva, literatura SF a pregãtit întrucâtva omenirea pentru aparitia OZN-urilor; noi în mod evident, neputând întelege realitatea lor “obiectiva” pe baza literaturii sau asteptarilor si fanteziilor omenesti.

Înainte de a încerca sa aflam ce sunt OZN-urile, trebuie mai întâi sa cunoastem natura si gradul de încredere pe care îl putem acorda observatiilor care s-au facut asupra lor. Existã cu adevarat OZN-uri? Sau este vorba doar de perceptiile false, pe de o parte si dorinta de împlinire psihologica si pseudo-religioasa pe de alta parte?
Un rezumat foarte solid documentat al fenomenului OZN a fost dat de catre Dr. Jaques Vallee, un cercetator francez care în prezent locuieste în California, expert în astrofizica si în stiinta computerelor, si care a facut parte, mai multi ani, din comisiile de investigare stiintifica a rapoartelor referitoare la OZN-uri. Marturia lui este cu atât mai pretioasa, cu cât el a studiat cazurile de aparitii OZN si din afara Statelor Unite, mai ales din Franta, ceea ce întregeste considerabil tabloul general al fenomenului. Dr. Vallee afirma 1 ca, desi obiecte zburatoare ciudate au mai fost observate în secolele trecute, “istoria lor moderna” începe odata cu transformarea lor într-un fenomen de masa, adica odata cu anii celui de-al doilea Razboi Mondial si de atunci înainte. Pe continentul american fenomenul a fost receptat prima oara în 1947, dar el se repetase de mai multe ori pâna atunci în tari ale Europei.

În timpul celui de-al II -lea Razboi Mondial, multi piloti raportau luminite ciudate ce pareau ca se afla sub un control inteligent, iar în 1946, mai ales în luna iulie, a fost un adevarat val de astfel de aparitii, în Suedia si în alte tari nord-europene. Initial s-a presupus ca obiectele percepute în acest val scandinav sunt “meteori”, apoi ca ar fi “rachete” (sau “rachete fantoma”) sau chiar “bombe”, si uneori ca sunt “un nou tip de nava spatialã”, capabilã de miscari cu totul neobisnuite în spatiu si care nu lasa nici o urma pe sol, nici macar atunci când par cã aterizeazã.

Presa europeana era plina de stiri referitoare la valul acestor aparitii si toata lumea în Suedia vorbea despre ele; ele se comunicau de ordinul miilor, dar în nici macar unul dintre cazuri nu s-a emis ipoteza originii lor “extraterestre” sau “interplanetare”. Dr. Vallee conchide ca “valul” a constat din aparitia unor obiecte reale, dar ramase neidentificate si ca el nu se poate pune pe seama “rumorilor” pre-existente despre OZN-urile sau despre “vizitatorii din spatiul extraterestru”.

Conform cercetarilor sale, din acest “val de farfurii zburatoare” si din altele ce i-au urmat, lipseste orice asociere între interesul crescând al maselor pentru literatura SF si curbele maxime ale aparitiei bizarelor obiecte dupa cum nici cu ani înainte, când Orson Wells panicase întreaga opinie publica americana în 1938, cu a sa adaptare radiofonica dupa Razboiul lumilor (H. G. Wells), nu existase nici o idee despre vreun “val de farfurii zburatoare”.
El concluziona ca “nasterea, cresterea si extinderea unui val OZN este un fenomen obiectiv, independent de influenta constienta sau inconstienta a martorilor oculari sau a reactiilor lor fata de el”.

Prima reperare, care s-a înregistrat în Statele Unite si care a fost preluata si difuzata în masa de mass-media americana, a avut loc în iunie 1947, când Kenneth Arnold, un comis voiajor care îsi pilota la acea ora propriul avion, a vazut noua obiecte în forma de disc, asemenea unor “farfurii” ce zburau în apropiere de Muntele Rainier din Statul Washington. Ziarele au preluat imediat vestea si astfel a început era “farfuriilor zburatoare”.

Ceea ce este totusi interesant, este ca aceasta nu a fost prima aparitie OZN americana; s-au facut alte observari nepopularizate, în lunile de dinaintea acesteia. Mai devreme, în aceeasi luna, avusese loc un val OZN în Ungaria, atestat de cincizeci de martori oculari.

Deci, se vede clar ca aparitiile OZN din 1947 nu se datoreaza nicidecum peste tot isteriei colective generate de incidentul Arnold. S-au mai semnalat si alte aparitii în cadrul valului american din 1947, mai cu seama în lunile iunie, iulie si august. Desi unele ziare faceau speculatii despre “vizitatorii interplanetari”, aparitiile erau totusi luate în serios de oamenii de stiinta, care presupuneau ca se afla în fata unei tehnologii foarte avansate, dupã toate probabilitatile americane, sau poate chiar rusesti.
Un al doilea val s-a manifestat în iulie 1948, cu aparitii în America si în Franta. În Statele Unite niste piloti aflati în zbor de noapte la bordul unui DC-3 al companiei Eastern Airline au vazut o nava de zbor în forma de torpila cu doua rânduri de “hublouri”, înconjurata de un soi de aura albastruie si emitând o coada de flacari portocalii. În august al aceluiasi an s-au înregistrat numeroase aparitii la Saigon si în alte parti ale Asiei de sud-est, ale unui “obiect prelung în forma de peste”.

1949 a fost anul în care s-au semnalat discuri si sfere ciudate în Suedia si noi OZN-uri în America, doua dintre ele observate de specialisti si experti în astronomie. Valuri OZN mai mici, precum si aparitii izolate, au continuat în 1950 si 1951, în Statele Unite mai ales, dar si în Europa.

În 1952 a aparut primul val OZN cu adevarat international, care s-a manifestat în aparitii repetate în S.U.A., Franta si Africa de Nord. Apogeul acestui val l-au constituit doua aparitii senzationale ce s-au manifestat deasupra Casei Albe din Washington, D. C. si deasupra Capitoliului, adica deasupra unor cladiri care se afla sub permanenta supraveghere radar. În septembrie, un alt val a cuprins Danemarca, Suedia, Germania si Polonia de nord. În acelasi interval s-a comunicat în Franta prima “aterizare” OZN, care include si prezenta unor “omuleti”.

În 1953 nu s-au mai înregistrat valuri OZN, ci doar aparitii izolate. Una dintre ele a avut loc la Bismarck, Dakota de Nord, când, într-o noapte, patru obiecte au plutit si au facut manevre de zbor deasupra unei statii de filtrare a aerului timp de trei ore. Raportul oficial al acestui eveniment se întinde pe mai multe sute de pagini, cu declaratii din partea unui foarte mare numar de martori oculari, cei mai multi dintre ei fiind piloti si personal militar.

Anul 1954 a fost anul celui mai mare val OZN international de pâna atunci. Franta a fost practic coplesita de aparitii comunicate zilnic pe parcursul lunilor septembrie, octombrie si noiembrie. Valul francez este caracteristic pentru dificultatile cu care se confrunta o investigatie stiintifica solida a fenomenului OZN: “Fenomenul a fost atât de intens, impactul asupra opiniei publice atât de profund, reactia ziarelor atât de emotionala, încât reflexia stiintifica ajunsese la saturatie cu mult înainte de a fi posibila o investigare serioasa. Drept urmare, nici un cercetator nu-si putea risca reputatia stiintifica studiind pe fata un fenomen prezentat cu atâta patima si care inevitabil putea duce la distorsiuni; oamenii de stiinta francezi au pastrat tacerea pâna când valul a trecut si s-a mai estompat în constiinta oamenilor”.
În timpul valului francez au aparut caracteristicile tipice ale întâlnirilor extraterestre de mai târziu: “aterizari” OZN (în împrejurari bine descrise de cele mai multe ori), fascicole luminoase dinspre OZN înspre privitor, oprirea motorului masinii (martorului ocular) în vecinatatea locului aparitiei (OZN-ului), mici fiinte ciudate îmbracate în “costume de scafandri”, tulburari fizice si psihice grave la martorii oculari.

Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an astfel de aparitii în diferite tari, cu valuri internationale majore în anii 1965-67 si 1972-73. Aceste aparitii sunt îndeosebi numeroase si cu efecte foarte adânci în tarile Americii de Sud.

Cea mai cunoscuta investigatie guvernamentala a fenomenului OZN este cea întreprinsa de Flota Americana a SUA, la scurt timp dupa primele aparitii OZN americane din 1947. Aceasta investigatie, cunoscuta din 1951 sub numele de Project Blue Book ( Cartea Albastra) a durat pâna în anul 1969, când a fost abandonat la recomandarea “Raportului Condon” din 1968 – raport ce constituie opera unei comisii stiintifice condusa de un fizician renumit de la Universitatea Colorado.

Cei care s-au ocupat îndeaproape cu studiul ambelor rapoarte, au observat însa imediat ca în nici unul dintre ele nu se ia în serios existenta fenomenelor OZN si ca preocuparea lor este mai curând aceea de a calma opinia publica prin explicarea “oficiala” a unor fenomene spatiale considerate a fi derutante pentru populatie.

Unele grupuri de persoane interesate de întelegerea fenomenului “Farfuriilor Zburatoare”, au mers chiar pâna la a afirma ca Statele Unite se folosesc de aceste investigatii ca de un paravan în spatele caruia tin ascunsa cunoasterea “adevaratei naturi” a fenomenului OZN.

Dupa toate indiciile nu se poate afirma clar despre aceste cercetari decât ca au fost facute cu neglijenta, pentru simplul motiv ca obiectul lor central, fenomenul OZN, era privit ca neavând nici o legatura cu realitatea. Mai mult. Ca urmare a unor întâmplari cu OZN-uri, care mai de care mai ciudate, chiar oamenilor de stiinta începu sa nu le mai placa aceasta tema de cercetare, din aceleasi motive, am putea spune, care au determinat-o pe vulpe sa nu-i mai placa strugurii.

Primul director al “Cartii Albastre” , capitanul Edward Ruppelt, a mers pâna la a marturisi ca “daca scopul Fortelor Aeriene a fost acela de a crea si mai multa confuzie în jurul acestui fenomen, atunci ei nu ar fi putut face o treaba mai buna… Se poate vorbi despre o confuzie organizata în abordarea acestei probleme… Totul în acest raport se bazeaza pe premisa ca de fapt nu exista OZN-uri” 2 .

Raportul Condon contine câteva explicatii “clasice” ale Fenomenului OZN; în una din ele, de exemplu, se afirma ca “aceasta aparitie neobisnuita trebuie considerata asadar ca facând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranta naturale, dar care sunt atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate pâna la momentul aparitiei lor, sau de la acel moment înainte”.
Consultantul stiintific principal al “Cartii Albastre” pentru mai bine de jumatate din cei 22 de ani, cât au durat investigatiile, a fost astronomul J. Allen Hynek de la Northwestern University; el a numit pe fata toata aceasta activitate drept un “proiect pseudo-stiintific” 3 .
În cei 22 de ani de investigatii, asa cum au fost ele, “Cartea Albastra” a reunit totusi peste 12000 de cazuri de fenomene aeriene uimitoare, dintre care 25% au ramas “neidentificate” în pofida chiar a “explicatiilor” adeseori forjate. Mii de alte cazuri s-au colectat si se mai colecteazã încã de cãtre organizatii particulare din S.U.A. si din alte tari, în conditiile în care aproape toate organele guvernamentale se feresc sa faca comentarii asupra lor.

În Uniunea Sovietica subiectul a aparut mentionat public pentru prima oara în 1967 (ceea ce înseamna implicit aprobarea oficiala), când Dr. Felix U. Ziegel de la Institutul de Aviatie din Moscova afirma, într-un articol din revista sovietica Smena , ca “radarul sovietic receptioneaza obiecte zburatoare neidentificate înca de acum douazeci de ani”. 4

In aceeasi perioada a avut loc o conferinta stiintifica (sovietica) pe tema “Civilizatii Spatiale”, condusa de astronomul armean Victor Ambartsumyam, care sublinia urgenta unor studii preliminare privind problemele stiintifice si tehnice ridicate de comunicarea cu astfel de “civilizatii” a caror existenta el o considera de la sine înteleasa. 5 În anul urmator însa, tema OZN-urilor a fost din nou interzisa în Uniunea Sovietica, iar de atunci cercetatorii sovietici îsi comunica rezultatele colegilor lor din vest doar pe cai neoficiale.

În Statele Unite subiectul se situeaza “în afara ariei” de cercetare, atât pentru cercurile de resort militare, cât si pentru oamenii de stiinta propriu-zisi, dar este demn de notat faptul ca în anii din urma un numar din ce în ce mai mare de specialisti (mai ales tineri) iau foarte în serios fenomenul OZN si se întrunesc pentru a studia cele mai adecvate metode de cercetare; Cercetatorii Hynek si Vallee vorbesc despre un “colegiu invizibil” al unor oameni de stiinta foarte activi în cercetarea problemei, dintre care cei mai multi refuza sa-si vada mentionat numele (în mass-media) în contextul cercetarilor fenomenului OZN.
Exista desigur si altii care neaga existenta OZN-urilor, punându-le pe acestea pe seama unor perceptii deformate, dupa ei OZN-urile nefiind altceva decât obiecte naturale, baloane, avioane etc., sau simple trucuri sau “proiectii” psihologice. Unul dintre acesti autori este Philip Klass; el “demasca” cu delectare fenomenul OZN, si trage concluzia, în urma câtorva investigatii, ca OZN-urile sunt fie fenomene naturale, fie falsuri grosolane. Investigatiile sale l-au convins ca “ideea unor nave spatiale miraculoase apartinând altor civilizatii este un basm confectional pe masura mentalitatii adulte”.6

Asemenea cercetatori de neclintit se bazeaza mai ales pe faptul ca practic nu exista dovezi concrete (fizice) ale existentei OZN-urilor, chiar partizanii cei mai vajnici ai existentei lor, fiind nevoiti sa recunoasca putinatatea dovezilor de ordin fizic din chiar cele mai bine documentate rapoarte.
Dar, ceea ce a convins un numar de savanti, în anii din urma, sa ia în serios fenomenul, nu este dovada fizica a existentei lor, ci faptul ca o multitudine de persoane, a caror probitate si seriozitate nu poate fi pusa la îndoiala, au vazut lucruri ce se situeaza dincolo de orice explicatie si care au avut asupra lor un efect puternic.
Iata cum descrie Dr. Hynek aceste marturii: “Aveam invariabil sentimentul cã mã aflu în fata unor oameni care îmi descriu desfasurarea unui eveniment foarte real. Acest eveniment se constituia pentru acea persoana într-o experientã capitalã, pe care si-o aminteau în cele mai mici detalii si care nu avea nici o legatura cu imaginatia; un eveniment pentru care de obicei respectiva persoana nu era câtusi de putin pregatita – si a carui întelegere o depasea cu desavârsire” (The UFO Experience).

Aceasta experienta a intensei realitati a fenomenului OZN, conjugata cu lipsa totala a dovezilor fizice care sa ateste existenta lor, plaseaza fenomenul mai curând în sfera studiilor de psihologie, decât în cea a investigarilor unor fenomene fizice; mai precis, în sfera cercetarilor prin care se studiaza mai curând rapoartele decât întâlnirile extraterestre în sine, si gradul de credibilitate si consistenta a acestor rapoarte.

Activitate care tine deja de domeniul psihologiei, din care în mod firesc abordarile care urmaresc exclusiv dovezile palpabile ale existentei OZN-urilor se exclud ca neadecvate. Dar din aceasta perspectiva poate ca nici parerea d-lui Klass cum ca aceste “nave spatiale miraculoase” nu sunt decât niste “basme pentru oameni mari” – nu este cu totul neîndreptãtitã. Pentru ca a vedea cu proprii ochi un OZN este una, iar a interpreta ceea ce ai vazut (sau ceea ce altcineva a vazut) este cu totul altceva: experienta în sine poate sa fie reala, în timp ce relatarea sau interpretarea ei poate sa tina de domeniul “basmului” sau a miturilor contemporane.
Prin activitatea sa, Dr. Hynek a contribuit mult la înlaturarea prejudecatilor despre întâlnirile sau observarile obiectelor extraterestre. El a aratat clar ca de cele mai multe ori persoanele care declara asemenea întâlniri sau observari nu sunt nici sectanti superstitiosi si nici oameni needucati sau labili psihic. Declaratiile unor astfel de indivizi (care nu prezinta credibilitate) sunt usor de identificat si orice cercetare asupra lor este automat sistata.

Dimpotriva, relatarile cele mai coerente si mai precise vin din partea unor oameni normali si responsabili (adesea de formatie stiintifica), pe care respectiva experienta i-a surprins sau chiar socat si careia ei nu îi gasesc nici o explicatie (The UFO Experience); si cu cât experienta este mai puternica iar OZN-ul vazut mai de aproape, cu atât mai putin dispusa este respectiva persoana sa o relateze.

Dosarele OZN sunt o colectie de “evenimente incredibile povestite de catre persoane perfect credibile”, dupa cum declara un general din cadrul Fortelor Aeriene. Faptul ca exista ceva în spatele atâtor mii de declaratii credibile nu poate fi pus la îndoiala.
1.  UFO’s in Space : Anatomy of a Phenomenon – OZN -urile din spatiu: Anatomia unui fenomen -, Ballantine Books, N. Y., (publicat initial de Henry Regnery Company, 1965)
2. Ruppelt, Report on Unidentifted Flying Objects, – Raport asupra Obiectelor Zburatoare Neidentificate – Ace Books, New York, 1956, pp. 80 -83.
3. Hynek, The UFO Experience: A Scientific Inquiry – Experienta OZN: O investigare stiintifica, Ballantine Books, New York, 1977, pg. 215, 219.
4.  UFOs, What are they? – Ce sunt OZN -urile? – in Smena, Aprilie 7, 1967. Vezi si articolul “Unidentified Flying Objects” – “Obiecte Zburatoare Neidentificate” – în Soviet Life , Feb. 1968; Ostrander si Schroeder, Psychical Discoveries Behind the Iron Curtain , pp. 94- 103.
5. Felix Ziegel, “On Possible Exchange of Information with Extra-Terrestrial Civilizations” – Despre posibilele schimburi de informatie cu civilizatiile extraterestre , studiu prezentat la Institutul de Inginerie al Sindicatelor din Moscova la 13 martie 1967 Psychic Discoveries, p. 96.
6.  Philip J. Klass, UFOs Explained – Explicarea OZN -urilor , Random House, New York, 1974, p. 360.

3. Cele sase tipuri de întâlniri extraterestre
Dr. Hynek, care a studiat mai în amanuntime problema decât cei mai prestigiosi dintre experti, distinge sase categorii generale de fenomene OZN sau extraterestre 1 .

Prima dintre ele , a “luminitelor nocturne”, este si cea mai frecvent mentionata si cea mai putin stranie dintre toate. Acestea pot fi usor asimilate cu corpuri ceresti, meteori etc. si nu sunt considerate propriu -zis OZN-uri.

“Luminitele nocturne” cu adevarat ciudate (acelea care ramân “neidentificate”), cele care par manevrate în mod inteligent si nu pot fi considerate nave spatiale, sunt de cele mai multe ori reperate de mai multi martori, printre care ofiteri de politie, piloti, sau operatori ai turnurilor de control.

A doua categorie de OZN-uri o constituie “discurile diurne”, al caror comportament este similar cu al luminitelor de noapte. Aceste discuri sunt asa numitele “farfurii zburatoare” si ele apar în toate relatarile incluse în aceasta categorie; ceea ce difera este forma OZN-ului, care variaza de la cilindrica pâna la circulara. Au un aspect metalic si depasesc capacitatea celor mai sofisticate nave spatiale cunoscute pâna în prezent. Se afirma ca OZN-urile de gradul doi sunt, ca si “luminitele nocturne”, silentioase, si ca pot aparea în grupuri de doua sau mai multe.

În a treia categorie întra descrierile “radar-vizuale”, adica reperari de OZN-uri care se fac cu ajutorul radarului (reperarile radar fiind si ele susceptibile de diferite erori). Cele mai multe din aceste cazuri au loc noaptea, când sunt reperate simultan de mai multe avioane (uneori trimise special sa urmareasca OZN-urile deja semnalate), de la distante relativ mici.

În astfel de cazuri, avioanele sunt întotdeauna depasite de OZN-uri, care uneori se plaseaza ele în urmarirea avionului si apoi dispar la viteze uluitor de mari (pâna la 6640 km pe ora si chiar mai mult). Uneori, ca si în

întâlnirile de gradul 1 si 2, obiectul pare ca se divide (în doua sau chiar mai multe parti distincte), iar alteori radarul nici macar nu înregistreaza obiective reperate clar de piloti în timpul zborului. Aceste întâlniri, ca si cele din primele doua categorii, dureaza de la câteva minute pâna la câteva ore.

Exista un numar de cazuri documentate din primele trei categorii, fiecare dintre ele fiind observate de numerosi martori oculari, izolati, credibili si cu experienta. Dr. Hynek noteaza însa ca oricare din aceste cazuri ar putea fi produs de un set de împrejurari sau conditii extrem de neobisnuite si nu neaparat de un fenomen total necunoscut.

Dar când se acumuleaza cazuri bine documentate si toate asemanatoare între ele, posibilitatea ca ele sa fie puse pe seama unor conditii naturale exceptionale devine foarte mica (The UFO Experience).

Din acest motiv cercetatorii fenomenului se concentreaza acum asupra studiului celor mai bine documentate cazuri, comparând dosarele cel mai bine articulate si mai credibile pentru fiecare din ele, si reusind sa discearna astfel caracteristici si structuri comune clare ale manifestarilor OZN.

Reactia emotionala a celor care au vazut astfel de obiecte în cadrul întâlnirilor apartinând primelor trei categorii, este una de perplexitate si uimire; ei nu îsi pot explica câtusi de putin comportamentul lor si ramân cu dorinta manifesta de a mai vedea odata obiectul “macar un pic mai de aproape”. Cazurile în care martorii au încercat un sentiment acut de teama sunt putine la numar si de cele mai multe ori se refera la piloti care, încercând sa urmareasca obiectele necunoscute, îsi dadeau seama ca au de-a face cu o tehnologie ce depaseste cel mai înalt nivel cunoscut si ca respectivele obiecte sunt pilotate clar de cineva. Pe de alta parte, în cazul “întâlnirilor la mica distanta”, reactia “psihica” a persoanelor în cauza este foarte puternica si cu consecinte durabile.

“Întâlnirile de gradul I” sunt cele în care un obiect luminos este vazut de la 150 m sau chiar mai putin, luminozitatea lui fiind atât de puternica, încât lumineaza si solul de pe raza lui. Ele adesea plutesc la o distanta foarte mica deasupra solului, parcurgând în acest mod distante considerabile, pentru a decola apoi brusc la viteze incredibile, silentios, si mai întotdeauna pe verticala.
Cazurile de “Întâlniri de gradul I”, atât de numeroase si documentate întotdeauna de mai multi martori, sunt atât de asemanatoare între ele, încât cel care le studiaza are impresia ca este vorba invariabil de acelasi obiect zburator. Trasatura specifica a “Întâlnirilor de gradul I” este însa aceea ca ele au loc mai ales noaptea în zone mai putin locuite si ca numarul martorilor oculari nu depaseste în general trei sau patru (în cazurile examinate de Dr. Hynek).

“Întâlnirile de gradul I” întotdeauna intimideaza si sunt adesea terifiante, dar ele nu lasa urme vizibile asupra martorilor oculari; acestia sunt de obicei atât de coplesiti de ceea ce vad, încât pierd cu totul din vedere sa fotografieze obiectul, în ciuda faptului ca uneori au aparat de fotografiat asupra lor. Efectul tipic al acestor întâlniri asupra martorilor oculari este redat de unul dintre ei astfel: “Va asigur ca oricine a vazut un astfel de obiect de atât de aproape, fie chiar si pentru un singur minut, nu îl mai uita toata viata” (The Hynek Report ). Experienta este atât de neobisnuita, încât cei care o povestesc nu sunt crezuti, ceea ce îi face pe acestia sa nu o mai povesteasca deloc sau sa o povesteasca doar unui cerc restrâns de prieteni, sau de abia peste ani de zile. Este un tip de experienta care este foarte reala pentru cei care au trait-o, dar incredibila pentru cei care asculta relatari despre ea.

O “Întâlnire de gradul I” tipica a avut loc în 1966 si i-a avut drept protagonisti pe doi serifi din Portage County, Ohio. Pe la ora 5 dimineata ei au vazut un obiect “mare cât o casa” ridicându -se cam la 30 m înaltime. Pe masura ce obiectul se apropia de ei, luminozitatea lui crestea, luminând tot locul dimprejur, oprindu -se deasupra lor. Când a început iar sa se miste, politistii l-au urmarit. Aproape de zori, obiectul a mai fost reperat de alti doi politisti, la o înaltime mai mare, dupa care a disparut în spatiu printr-o miscare brusca pe verticala.

Presiunea exercitata din partea Congresului american a obligat comisia însarcinata cu dosarul “Cartii Albastre” sa investigheze în amanuntime acest caz, concluzia trasa fiind aceea ca politistii avusesera de-a face cu o “observare a planetei Venus”. Politistii au fost supusi unei masive campanii de ridiculizare în presa, care a dus la distrugerea familiei unuia dintre ei si la ruinarea sanatatii si carierei sale.

Astfel de tragedii personale în rândurile celor care au experienta “Întâlnirilor de gradul I” sunt atât de obisnuite, încât ele trebuie, sau ar trebui neaparat considerate caracteristice tipic fenomenului OZN.
“Întâlnirile de gradul II” sunt similare celor de gradul I, cu diferenta ca obiectele zburatoare lasa urma pe sol iar efectul psihic asupra privitorului este violent si durabil. Urmele constau în pârjolirea sau uscarea vegetatiei pe suprafata pe care a aterizat obiectul.
Acest tip de întâlnire este deci cu mult mai potrivit pentru investigatia stiintifica, caci în afara de relatarile verbale ale fenomenului, mai exista si dovezi materiale ale manifestarii lui. Cu toate acestea, investigatiile stiintifice sunt aproape inexistente, pe de o parte pentru faptul cã celor mai multi cercetatori le este teama sa abordeze problema OZN-urilor în general, iar pe de alta pentru ca dovezile materiale însãsi ale existentei lor sunt de obicei neconcludente din punct de vedere stiintific sau sunt subiective.
Exista un catalog care contine peste 800 de cazuri de acest tip din 24 de tari (The Hynek Report). Dovezile materiale sunt neconcludente pentru ca nici o portiune sau bucata de OZN nu a fost autentificata pâna acum si pentru cã urmele lasate pe sol sunt uneori la fel de greu de explicat ca si întâlnirile însãsi. Aceste urme sunt de cele mai multe ori de forma circulara cu un diametru de 6 pâna la 9 m si cu o adâncime de 30 cm pâna la 1 metru; pamântul în interior este ars sau deshidratat si se afirma ca portiunea ramâne sterila timp de unul sau doi ani. Analizele chimice ale solului din aceste suprafete nu au permis nici o concluzie clara cu privire la posibilele cauze ale acestei sterilitati.
“Întâlnirile de gradul II” au loc cel mai frecvent, noaptea, în sectiuni mai putin circulate ale soselelor. Este vorba aproape invariabil de un obiect luminos care aterizeaza pe câmpul de lânga sosea sau chiar în mijlocul ei, în fata unor masini ale caror motoare sau faruri se opresc sau se sting brusc; pe cei dinauntru îi cuprinde spaima, ei nerevenindu-si decât odata cu decolarea OZN-ului; dupa decolare motorul sau farurile masinii (martorului ocular) pot fi din nou actionate, sau îsi revin de la sine.

Cele mai bizare dintre toate rapoartele OZN sunt cele care relateaza asa numitele “Întâlniri de gradul III”, pentru ca în ele apar si “fiinte vii” asa numitii “ocupanti”, “omuleti”, “humanoizi” sau “creaturi”. Prima reactie la citirea acestor rapoarte este aceea de a imagina “omuleti verzi” si de a considera ca incredibil întregul fenomen, categorisindu-l drept fals sau halucinatie.
Totusi, succesul recentului film american SF, numit chiar cu numele acestei categorii de fenomene OZN, “Întâlnire de gradul III” (pentru care Dr. Hynek a fost consultant tehnic), împreuna cu rezultatele sondajelor de opinie din 1974, care demonstreaza ca 54% din cei care stiu ceva despre OZN-uri cred ca ele sunt reale, iar 46% din cei chestionati cred în existenta vietii inteligente pe alte planete 2 , indica gradul din ce în ce mai sporit al acceptarii din partea contemporanilor nostri a posibilitatii existentei reale a inteligentei “non umane”.

Cu alte cuvinte, putem sintetiza situatia astfel: literatura stiintifico-fantastica a oferit imaginile, “evolutionismul” a oferit filozofia, iar tehnologia erei spatiale a asigurat plauzibilitatea acestor întâlniri extraterestre.
Ceea ce este surprinzator si uluitor în acelasi timp este ca asemenea întâlniri au loc înca astazi, conform marturiilor multor martori oculari credibili. Deci de importanta capitala este interpretarea care trebuie data acestor fenomene: sa fie vorba într-adevar de contacte cu “vizitatorii din spatiul cosmic”, sau avem de-a face cu întâlniri de o cu totul alta natura, explicate însa conform cu “spiritul veacului”? Acestea sunt întrebarile care îi preocupa pe cercetatorii fenomenului OZN.
Dr. Hynek recunoaste ca îi vine greu sa admita existenta “Întâlnirilor de gradul III”: “Daca nu mi-ar fi teama ca ultragiez integritatea stiintifica, marturisesc ca as fi gata sa omit din toata inima acest capitol al cercetarilor referitoare la OZN- uri” ( The UFO Experience ).
Dar cum scopul Dr. Hynek este acela al obiectivitatii stiintifice, lui îi este imposibil sa ignore multitudinea cazurilor atât de bine documentate ale acestui ciudat fenomen. Dintre cele aproape 1250 de cazuri de întâlniri extraterestre la mica distanta descrise de Dr. Jacques Vallee, 750 mentioneaza aterizarea unei nave spatiale, si mai mult de 300 dintre acestea specifica prezenta “humanoizilor” în interiorul sau în jurul navei; o treime din aceste cazuri sunt documentate de mai multi martori pentru fiecare caz în parte.
Într-unul din cazurile cu “humanoizi” ce a avut loc in noiembrie 1961 în nordul SUA, patru barbati care se întorceau de la vânatoare au observat prabusirea unui obiect în flacari, ce parca era un avion. Când au ajuns la locul “prabusirii” toti au vazut un obiect alungit de forma cilindrica înfipt oblic în pamânt si cu patru figuri, dupa toate aparentele omenesti în jurul lui.
Barbatii s-au deplasat în orasul din apropiere pentru a anunta politia, iar când s-au întors la locul respectiv n-au mai vazut decât niste luminite rosii, obiectul disparând fara a lasa nici un fel de urma, desi terenul era noroios. Dupa ce ofiterul de politie a plecat cuprins de uimire, cei patru au vazut din nou obiectul venind spre sol ca o lumina rosiatica. S-au întors la casele lor cu sentimentul ciudat ca a existat o portiune de timp “pierduta” în timpul noptii.
În ziua urmatoare, unul din cei patru a fost vizitat la lucru de catre mai multi indivizi “cu înfatisare oficiala”, care i-au pus întrebari despre incident si apoi l-au condus acasa în masina lor, cerându-i sa nu dezvaluie nimanui cele întâmplate. Vânatorul a presupus ca respectivii erau anchetatori ai Fortelor Aeriene ale SUA care încearca sa escamoteze existenta vreunei “masini secrete”.
Toti cei patru protagonisti ai întâmplarii au ramas extrem de marcati de pe urma ei si dupa sase ani unul dintre ei s-a simtit obligat sa povesteasca totul unui agent al Trezoreriei Statelor Unite (Edge of Reality ).
Momentele principale ale acestei relatari sunt tipice pentru multe din seria “Întâlnirilor de gradul III”. Un caz usor diferit îl constituie faimoasa “aterizare” OZN de la Kelly, care a fost investigat în amanuntime, atât de politie si de Fortele Aeriene, cât si de cercetatori independenti.
În seara si noaptea de 21 august, 1955, locuitorii unei ferme patru adulti si sapte copii – au avut o întâlnire prelungita cu “umanoizii”.
Fiul cel mare al acestei familii (adolescent) a vazut un obiect zburator “aterizând” în spatele casei. Nu l-a crezut nimeni, însa o ora mai târziu “un omulet” ce emitea o “lumina ciudata” se apropia de casa. Au mai fost vazuti si alti “omuleti” (sau poate aceiasi omuleti care reapareau). Se apropiau invariabil de casa din directia cea mai întunecoasa, si niciodata când luminile erau aprinse 3 .
Doctorul Hynek face distinctie clara între “Întâlnirile de gradul III” si cazurile “indivizilor de legatura” (persoanelor care declara ca au avut contact cu extraterestii (n. tr)). Aceste persoane “de legatura” au deseori întâlniri cu fiinte extraterestre, primesc adesea de la ele “mesaje” pseudo- religioase privind existenta unor fiinte “superior dezvoltate” de pe alte planete care vor veni curând sa “aduca pace pe pamânt”.
Astfel de indivizi sunt mai întotdeauna membri ai unor culte religioase iscate de pe urma fenomenelor extraterestre. Pe de alta parte, “Întâlnirile de gradul III” obisnuite sunt foarte asemanatoare celorlalte tipuri de “întâlniri extraterestre”; ele li se întâmpla unor oameni cu ocupatii similare si prezentând un înalt grad de credibilitate, au loc întotdeauna pe neasteptate si produc întotdeauna un soc, fiind atât de incredibile. “Ocupantii” observati în astfel de situatii, sunt vazuti mai întotdeauna (de obicei de la distante foarte mici) culegând mostre de roca si de sol, cercetând cu interes instalatiile si vehiculele omenesti sau “reparându-si” propriul vehicul de zbor.
Acesti “umanoizi” prezinta caracteristici cu totul neumane: capete foarte mari (care fie nu au ochi deloc fie îi au asezati la mare distanta unul de altul, cu nas foarte mic sau deloc si cu o fanta în loc de gura), picioare foarte subtiri si lipsa gâtului; unii au înaltimea normala a omului, dar altii nu sunt mai înalti de 1m, ca în cazul Kelly din Hopkinsville. Recent s-a compilat un catalog ce însumeaza peste 1000 de “Întâlniri de gradul III” 4 .

S-au raportat si cazuri în care ocupantii obiectelor zburatoare au “rapit” persoane de la sol, cel mai adesea în scop de “testare”. Credibilitatea celor care au facut astfel de relatari poate fi cu greu pusa la îndoiala. Aproape toate dovezile privitoare la aceste cazuri, (excluzându-i pe indivizii “de legatura”) s-au obtinut cu ajutorul hipnozei regresive; experienta este atât de traumatica pentru martori, încât ei nu si-o mai amintesc decât mai târziu, când ei însisi accepta sa fie hipnotizati si sa înteleaga astfel misteriosul “salt peste timp” din urma întâlnirii extraterestre – întâlnire care pâna la un anumit punct si-o amintesc perfect.

Unul dintre cazurile cele mai cunoscute de “abductie” a avut loc pe 19 septembrie, 1961, la miezul noptii, lânga localitatea Whitfield din New Hampshire. El a devenit si subiectul cartii lui John Fuller ( The Interrupted Journey – Calatorie întrerupta), publicata într-o forma rezumata în revista Look . În seara în care Barney si Betty Hill se întorceau din vacanta, un OZN ateriza pe sosea exact, în fata masinii lor. De ei s-au apropiat niste “umanoizi” si, ultimul lucru pe care si-l mai amintesc este ca, doua ore mai târziu s-au trezit la o distanta de 35 de mile de locul respectiv, tot pe sosea.
Aceasta amnezie le procura ambilor soti stari de mare tensiune psihica si disconfort fizic, ceea ce-i facu in final sa recurga la un psihiatru. În stare de hipnoza ambii au relatat, independent unul de celalalt, ca au fost transportati la bordul unei “nave”, unde “umanoizii” i-au supus la diferite analize, luându-le probe de tesut cornos (unghii, piele). Au fost eliberati dupa doua ore, dupa ce li s-a dat în prealabil sugestia hipnotica de a nu -si aminti nimic din ceea ce li se întâmplase. Ei au relatat aceasta experienta (tot în conditii de hipnoza) într-o stare psihica deosebit de zbuciumata ( The UFO Experience ).
Un caz similar a avut loc pe 3 decembrie, 1967 la ora 2:30 dimineata, când un politist din Ashland, statul Nebraska a vazut pe sosea un obiect ce emitea puncte luminoase si care la apropierea lui a decolat. Raportând apoi superiorilor sai prezenta unei “farfurii zburatoare” în zona, s-a îndreptat spre casa cu o durere de cap îngrozitoare, cu un zgomot asurzitor în urechi si cu urma unei lovituri rosii sub urechea stânga.

Mai târziu s-a descoperit ca a existat o perioada de 20 de minute de care el nu-si mai aminteste nimic; sub stare de hipnoza însa a marturisit ca a pornit în urmarirea OZN-ului, care a aterizat din nou. Ocupantii au îndreptat un fascicul luminos asupra lui si l- au luat la bord, într-un loc plin de pupitre de control si de aparate asemanatoare computerelor 5.

La prima vedere aceste incidente par pur si simplu de necrezut, produse ale halucinatiei sau ale unei imaginatii bolnave. Dar ele sunt prea numeroase pentru a ne putea îngadui sa le tratam cu usurinta. În masura în care relateaza întâlniri cu aparate de zbor concrete, reale, aceste rapoarte nu sunt desigur foarte convingatoare.
Mai mult, psihanalistii însisi atrag atentia asupra faptului ca rezultatele “hipnozei regresive” nu sunt foarte sigure; adesea persoana aflata sub hipnoza nu este capabila sa distinga între experientele reale si “sugestionarile” inculcate în subconstientul sau, fie de hipnotizor, fie de altcineva, în momentul presupusei “Întâlniri de gradul III”.
Dar chiar daca aceste experiente nu sunt cu totul “reale” (ca fenomene obiective în spatiu si în timp), faptul însusi ca ele au fost “implantate” în mintile oamenilor în proportii atât de masive în anii din urma este deja semnificativ. Fara îndoiala ca “ceva” exista si în spatele acestor cazuri de “abductie”, iar recent cei care investigheaza fenomenele OZN au început sa caute explicatiile lor în alte directii.
Asemenea experiente, si mai ales “Întâlnirile de gradul III” ale anilor ’70, sunt în mod vizibil legate de fenomenele paranormale sau oculte. Uneori, cu putin înainte de a întâlni OZN-uri, cei care urmeaza a fi protagonistii lor viseaza lucruri ciudate, sau aud batai în usa în conditiile în care nu se afla nimeni în apropiere, sau primesc vizite ciudate dupa aceea; unii primesc mesaje telepatice de la cei din interiorul OZN-ului.

OZN-urile chiar ajung sa dispara si sa apara în loc sa decoleze si sa aterizeze cu viteze mari; alteori au loc “vindecari miraculoase” în prezenta lor sau când cineva este expus la lumina emisa de ei. 6 Alteori însa “Întâlnirile de gradul III” au dus si la leucemie, precum si la boli produse de radiatii; adesea efectele produse asupra psihicului sunt tragice: deteriorarea pesonalitatii, dementa, sinucidere 7 .

Sporirea si intensificarea “componentei psihice” a întâlnirilor extraterestre i-a determinat pe cercetatori sa le asemene pe acestea cu fenomenele oculte, care produc efecte psihice asemanatoare cu cele declansate de aparitia OZN-urilor ( The Invisible College ).

Multi cercetatori au remarcat asemãnarea dintre fenomenele OZN si spiritismul secolului al XIX-lea, în care fenomenele psihice se combina cu efecte fizice stranii, “tehnologia” acelora fiind desigur mai primitiva. În general, în anii ’70 a început sa dispara distinctia între fenomenele OZN “propriu- zise”, sau “normale”, si diferitele culte OZN, si aceasta datorita faptului ca în aceasta decada omenirea a devenit din ce în ce mai receptiva la practicile oculte.
1.  The Hynek UFO Report – Raportul Hynek asupra OZN -urilor -, Dell Publishing Co., New York, 1977, cap. 4-9; The UFO Experience , cap. 5- 10.
2.  J. Allen Hynek si Jactues Vallee; The Edge of Reality: A Progress Report on Unidentified Flying Objects –   La granita realului. Starea cercetarilor asupra obiectelor zburatoare neidentificate ; Henry Regnery Co, Chicago; 1975; pp. 289- 290.
3. Vallee, UFOs în Space – OZN -urile din spatiul cosmic 187- 191; Hynek, The UFO Experience – Dosarul OZN – pp. 172- 177.
4. Hynek, The UFO Experience – Dosarul OZN , p. 31.
5. Aceleasi imagini au fost relatate si de un inginer din Franta, in timpul “abductiei” sale care a durat 18 zile.
6. Jacques Vallee, The Invisible College , E. P. Dutton, Inc., New York, 1975, pp. 17, 21.
7.  John A. Keel, UFOs: Operation Trojan Horse – OZN -urile: Operatiunea Calul Troian , G. P. Putnam’s Sons, NewYork, 1970, p. 303.

4. Explicarea fenomenelor OZN


Cea mai recenta carte a Dr. Jacques Vallee despre OZN- uri, The Invisible College dezvaluie care sunt opiniile unora dintre cei mai prestigiosi cercetatori asupra acestei probleme. Dr. Vallee considera ca ne aflam astfel “foarte aproape” de o întelegere clara a naturii acestui fenomen.

El observa ca ideea existentei unei forme de inteligenta “extraterestra” a devenit la moda, atât printre oamenii de stiinta, cât si în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor noastre), mai ales ca rezultat “al setei neostoite de a contacta inteligente superioare care sa aduca rezolvarea miraculoasa a tuturor problemelor ce sfâsie si agita biata noastra planeta”.

În mod semnificativ el mai noteaza ca ideea unor vizitatori din spatiul extraterestru a devenit marele mit, sau “superbul neadevar” al vremurilor noastre.

Totusi credinta în acest mit i se pare o naivitate: “Explicatia aceasta este prea rudimentara; ea nu acopera diversitatea interactiunilor dintre ocupantii obiectelor zburatoare si pamânteni, si nici marea varietate comportamentala a celor dintâi”. Dr. Hynek noteaza ca, pentru a explica diversitatea efectelor produse de OZN- uri, trebuie sa plecam de la ideea ca ele sunt “un fenomen cu efecte fizice fara îndoiala, dar care prezinta si atribute ce tin de sfera psihicului” ( The Edge of Reality , p. 259). Dr. Vallee crede ca ele sunt “atât obiecte fizice, cât si instrumente psihice, ale caror proprietati specifice ramân sa fie definite de acum înainte” ( The Invisible College , p. 200).

Teoria ca OZN-urile nu exista de fapt ca obiecte concrete si ca ele tin doar de fenomenele psihice sau parafizice a fost înaintata de un numar de cercetatori înca de la începutul anilor 1950. Pe parcurs însa ea s-a erodat, pe de o parte datorita proliferarii grupurilor de tip sectar ce exaltau ideea originii “extraterestre” a OZN-urilor, si pe de alta datorita chiar explicatiilor oficiale, ce corespundeau perfect marii majoritati a opiniei publice, conform careia întregul fenomen este pura imaginatie. 1

Dar, în prezent, cercetatori de mare prestigiu sunt de acord în a considera ca, desi OZN-urile prezinta indubitabil caracteristici “fizice”, ele nu pot fi nicidecum socotite “nave spatiale” aflate în posesia cuiva, ci ele tin în mod clar de domeniul parafizic sau ocult.
Într-adevar, de ce atât de multe OZN-uri aterizeaza atât de des exact pe mijlocul soselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate si demonstrând o tehnologie atât de “avansata” au nevoie atât de des sa fie “reparate”? De ce este nevoie ca ocupantii lor sa ia atât de des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumeaza deja 25 de ani!) si sa “testeze” un numar atât de mare de oameni daca ele sunt într-adevar misiuni de recunoastere asa cum pretind “umanoizii” de la bordul lor?

Dr. Vallee se întreaba pe buna dreptate daca nu cumva ideea cu “vizitatorii din spatiul cosmic” este o pura diversiune, având “scopul precis de a disimula natura infinit mai complexa a tehnologiei, care mai ales da amploare acestor fenomene” ( The Invisible College , p. 28). El crede ca “de fapt noi nu avem de-a face cu valuri succesive de vizitatori extraterestri; noi ne confruntam de fapt cu un sistem de control”. “De fapt prin “Întâlnirile de gradul III” se realizeaza un foarte eficace sistem de control al convingerilor si credintelor individului”. “Fiecare val de OZN-uri are un impact social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atrasi pâna la fascinatie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice si para-psihice, de noi frontiere ale constiintei. Apar mereu pe aceasta tema sumedenii de carti si articole care modifica în profunzime mentalitatile si întreg spatiul cultural în care traim”.
Într-o alta carte a sa, Dr. Vallee noteaza: “A devenit deja posibila determinarea a mari segmente ale populatiei sa creada în existentã unor rase supranaturale, în posibilitatea masinilor zburatoare, în pluralitatea lumilor locuibile, si aceasta doar cu ajutorul câtorva scene si imagini atent regizate, ale cãror detalii sunt adaptate desigur culturii si superstitiilor existente într-un anumit spatiu geografic la un moment dat” 2 .

Exista însa unele mici detalii care pot arunca lumina asupra întelesului acestor “scene regizate” si care nu au scapat cercetatorilor atenti ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut în vedere “Întâlnirile de gradul III” si cele de “contact direct” cu umanoizii; si anume, acestea sunt detalii de o factura profund “absurda” sau care sunt de un rationament a caror rationalitate nu poate nicicum anula latura lor absurda (Valle, The Invisible College ).

În mod si mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite, fara vreun scop sau înteles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar ideea ca absurditatea ce caracterizeazã aproape toate “Întâlnirile de gradul III”, nu este altceva decât o foarte clara tehnica hipnoticã. “Când persoana este tulburata de elemente absurde sau contradictorii, pe care se lupta sa le înteleagã, atunci psihicul sau este foarte deschis si receptiv la transferul de idei, la vindecari miraculoase, si asa mai departe”.
Dr. Vallee comparã aceastã tehnicã cu irationalitatea koan- urilor 3 din budismul zen si remarca similaritatea dintre întâlnirile extraterestre si diferitele ritualuri oculte de initiere care “predispun mintea” la “nou set de structuri simbolice”. Toate acestea indica în opinia lui trecerea “la o noua forma de religie”.
Întelegem asadar ca întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea. Abandonând credinta în Iisus Hristos, omenirea îsi cauta acum “mântuitori” în spatiul extraterestru, iar fenomenele în discutie nu fac altceva decât sa furnizeze, prin materialitatea lor – OZN-uri, extraterestri – , recuzita externã necesarã credibilitatii. Dar în ce consta totusi acest fenomen? Cine sa fie cei care “îl regizeaza” si, mai ales, în ce scop ar face-o?

Raspunsul la cel putin primele doua întrebari îl dau oameni de stiinta însisi, desi, neavând competenta în domeniul religios, ei nu sesizeazã semnificatiile mai profunde ale descoperirilor lor. Unul dintre ei, profesorul Brad Steiger de la Universitatea statului Iowa, care a si scris mai multe carti în domeniul ce ne intereseazã, a facut, dupã o cercetare amãnuntitã a documentelor sustinute în “Cartea Albastra” redactata de Fortele Aeriene, urmãtoarea declaratie: “Avem de-a face aici cu un fenomen parafizic multidimensional, ale carui rãdãcini tin de sfera planetei Pamânt” ( Canadian UFO Report , Summer, 1977).

John Keel, care a pornit în cercetarile sale asupra OZN-urilor cu mult scepticism si care în materie de religie este un agnostic, scrie: “În esenta lor, OZN-urile, …sunt manifestarea unei lumi pline de duhuri si de fantome, al carei univers mintal este straniu si aberant; este realitatea unei lumi dominate de iluzie… în care realitatea însasi este distorsionata de forte stranii, care în mod vadit pot manipula spatiul, timpul si materia fizicã – forte care se situeazã aproape în totalitate dincolo de puterea noastrã de întelegere… Aparitiile OZN par a fi pe de-a întregul variatii minore ale fenomenelor demonice vechi de când lumea” ( UFOs: Operation Trojan Horse ).

Într-o bibliografie recenta a fenomenelor OZN pregatita de Biblioteca Congresului, se noteaza la prima pagina urmatoarele: “Multe dintre rapoartele asupra OZN-urilor, care se publica în prezent în presa de mare audienta la public, relateaza incidente care sunt izbitor de asemanatoare fenomenelor de posedare demonica, psihice sau de alt fel, pe care teologii si parapsihologii le cunosc de multã vreme” 4 . Cei mai multi cercetatori ai fenomenului OZN cauta de acum explicatia lui în sfera demonologicului si a ocultului.

În câteva studii recente efectuate de cercetatori protestanti (evanghelici) toate aceste dovezi sunt unite si sistematizate, iar concluzia care se impune este ca fenomenele OZN sunt de origine demonica 5 . Este adevarat ca unele dintre ele s-au dovedit a fi rezultate ale sarlataniei sau halucinatiei, dar acesta nu este nici pe departe cazul tuturor miilor de dosare care s-au acumulat pâna în prezent asupra fenomenului. Ca frauda este de asemenea întâlnita în cadrul sedintelor de spiritism – este foarte adevarat. Dar spiritismul însusi, atunci când este autentic, produce negresit stari “paranormale”, care nu sunt altceva decât rezultate ale actiunilor demonice. La fel stau lucrurile cu fenomenele OZN.
Istoriile de caz din grupa contactului direct cu OZN-urile dezvãluie caracteristici tipice, identice cu cele care se regãsesc în practicile oculte sau demonice. De exemplu, un ofiter de politie din California a vãzut primul OZN în iunie, 1966, si de atunci înainte a avut foarte des astfel de întâlniri.

“Devenisem complet obsedat de OZN-uri. Eram convins ca ceva absolut maret mi se va întâmpla în curând. Am renuntat la lecturile zilnice din Biblie, nu m-am mai gândit la Dumnezeu, dar în schimb am început sa citesc cu înversunare toate cartile despre OZN-uri care-mi cadeau în mâna… Vegheam noptile, asteptând în zadar sa mai primesc vreun semn, încercam sa comunic mental cu ceea ce eu credeam ca sunt fiinte extraterestre, aproape ca ma rugam la ei sa-mi apara în fata sau sa intre într-un fel în legatura cu mine”.
In cele din urma a cunoscut ce înseamna o “Întâlnire de gradul III”; o “nava” cam de 24 m în diametru i-a aparut în fata, dar a decolat imediat, lasându-l perplex si cu expectativa unui moment “maret” dar nimic n -a mai urmat dupã toate acestea. OZN-urile au încetat sa mai aparã, iar omul, frustrat în asteptarile sale, a început sa bea pânã la atingerea unei stari depresive în care îl încerca din ce în ce mai des gândul sinuciderii. Nu a reusit sa iasa din acest iad decât prin convertirea la Hristos.
Cei care însã au intrat în contact nemijlocit cu însisi extraterestrii, au lucruri cu mult mai înfricosatoare de povestit. Ei devin literalmente “posedati” de aceste fiinte care încearca mai întâi sa-i ucida pe cei care le opun rezistenta. ( UFOs: A Better Explanation ).
În afara de semnificatia generala a fenomenului OZN, “Întâlnirile de gradul III” mai ales ne obliga sa întelegem ca scopul lor precis este acela de a însela individul care participa la ele si de a-l împinge, fie spre a cauta noi “contacte” al caror “mesaj” mai apoi sa-l popularizeze, fie – si aceasta întotdeauna – spre stari de acutã confuzie si dezorientare personalã.

Daca amestecul ciudat de elemente fizice si psihice ce caracterizeaza fenomenele OZN este si aspectul ce intrigã cel mai mult pe cercetatori, ramânând din punctul lor de vedere fãrã solutie, el este însã cu totul explicabil celor care cunosc textele de spiritualitate ortodoxã si mai cu seamã Vietile Sfintilor.
În interiorul acestei spiritualitati se stie ca si demonii dispun de “trupuri fizice”, numai cã “materia” din care sunt facute ele este atât de subtila, încât nu poate fi sesizata decât de oameni cu “usile spirituale ale perceptiei” deschise, fie prin vointa lui Dumnezeu, ca în cazul sfintilor, fie împotriva ei – în cazul vrajitorilor sau celor care acceptã sa fie mediumi în sedintele de spiritism 6.

Literatura ortodoxa ofera numeroase exemple de manifestari demonice, care se potrivesc perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre: fiinte si obiecte concrete (adica prezente si contrafaceri demonice) care “apar” si “dispar” brusc, care au întotdeauna menirea de a înspaimânta si semana confuzie între oameni, ducându -i în final la distrugere. Viata Sfântului Antonie cel Mare si a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care mai înainte fusese vrajitor, sunt pline de astfel de incidente 7 .

Viata Sfântului Martin Milostivul ( † 397, episcop de Tours, mentionat în Proloage vol. I, 13 feb.) contine un exemplu interesant de actiune demonica care prin puterea ei de a manipula obiecte “fizice” se potriveste perfect cu momente similare din cadrul “Întâlnirilor de gradul III”.
Un anume tânar Anatolie se face monah lânga Mânastirea Sfântul Martin, dar din falsa smerenie devine victima înselaciunii diavolesti. I se pare ca sta de vorba cu “îngerii”, iar ca sa-l încredinteze de “sfintenia” sa, acesti “îngeri” au promis sa-i daruiasca “o mantie stralucitoare din cer” ca semn al “puterii dumnezeiesti” ce se salasluia deja în el.
“Deci, într-una din nopti, pe la miezul noptii, se facu zgomot mare de pasi ce parca jucau, si de murmure ca de multe voci în schit, iar chilia lui Anatolie se umplu de lumina. Apoi se asternu linistea, iar cel înselat iesi din chilia sa, purtând “straiul cel dumnezeiesc”. Cineva a adus o lumânare si toti fratii au cercetat cu atentie haina. Era peste masura de moale si de lucioasa, iar culoarea era rosie ca para. Nimeni nu putea spune din ce anume era facuta, însa la vedere si la pipait parea o haina si nimic mai mult”.
În zori, duhovnicul tânarului Anatolie vrea sa-si ia ucenicul pentru a-l duce la Sfântul Martin, ca sa se descopere daca întâmplarea nu era cumva o înselaciune diavoleasca. De frica, ucenicul refuza, “si când fratii îl trasera cu de-a sila, haina cu pricina se facu nevazuta din mâinile lor”.

Autorul acestei marturisiri (care fie a asistat personal la întâmplare, fie a aflat-o de la participantii directi la ea) încheie istoria astfel: “diavolul nu a putut sa-si tina pâna la capat înselaciunea, sau sã si-o ascundã, când a auzit ca va ajunge înaintea fetei Sfântului Martin”.

“Era în puterea Sfântului Martin sa recunoasca pe diavol în orice chip s-ar fi aratat, fie cu firea sa proprie, fie preschimbat în vreo alta forma a rautatii cu care sa-i însele pe oameni” – inclusiv în forma idolilor si chiar în chipul lui Hristos Însusi, îmbracat ca Împarat, lumina din jurul trupului sau fiind însa rosie (semn ca este de la diavolul, dupa Sfintii Parinti, vezi Filocalia vol. 1 – 12, trad. Pr. D. Staniloae – n. tr.)

Deci nu încape nici o îndoiala ca “farfuriile zburatoare” din zilele noastre se încadreazã perfect în “tehnologia” diavoleasca; cu adevarat, nimic altceva nu le-ar putea explica la fel de bine. Astfel, feluritele înselaciuni diavolesti despre care ne avertizeaza scrierile patristice, s-au adaptat la mitologia contemporanã a spatiului cosmic – nimic mai mult.

De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit “individ de legatura”. Iar scopul “obiectului neidentificat” nu este greu de lamurit. El este acela de a-i impresiona si de a-i umple pe spectatori de un sentiment de teama în fata “misterului”. In acelasi timp, de a produce “dovada” existentei unor “inteligente superioare” (care se numesc “îngeri”, pentru cei care le cad victime dintre rândurile credinciosilor, sau “extraterestri”, pentru omul ateu contemporan), ale caror mesaje transmise oamenilor sa aiba astfel o autoritate care sa nu poata fi pusa la îndoiala. Vom analiza aceste mesaje în cele ce urmeaza. În viata Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat schiturile ca centre de viata monahala în Rusia), se descrie o “rapire” demonica care este aproape identica cu “abductia” extraterestra.

La câtava vreme dupa moartea Sfântului Nil locuiau în manastirea lui un preot si fiul sau. “Odata, pe când baiatul fusese trimis cu o treaba la cineva, îi aparu deodata în fata un om ciudat care îl apuca de mâna si îl duse, ca si când ar fi fost purtat de vânt, în mijlocul unei paduri foarte salbatice”. Si pe când preotul si monahii se rugau la Sfântul Nil sa-i ajute sa descopere copilul pierdut, Sfântul veni în ajutorul baiatului si statu afara, în fata ferestrei la care era asezat copilul; iar când lovi tocul usii cu toiagul ce-l tinea în mâna, cladirea se zgudui din temelii si toate duhurile necurate cãzurã la pãmânt. Sfântul porunci diavolului sa duca baiatul înapoi de unde îl luase si se facu nevãzut.

Apoi, dupa oarece strigate si cearta între diavoli, “acelasi strain apucã bãiatul si-l duse la Schit ca vântul, … asezându -l pe o cãpita de fân, dupa care dispãru”. Când l-au gasit calugarii, baiatul le povesti tot ce i se întâmplase, ce vazuse si ce auzise. De atunci încolo umbla foarte smerit, purtând în el parca o anumita teama”. 8
Într-o “rapire” demonica similara din Rusia secolul XIX, un tânar, blestemat fiind de mama sa, deveni timp de 12 ani sluga unui diavol întruchipat într-un “bunic”, având puterea de a sta nevazut în mijlocul oamenilor, ajutându-l astfel pe diavol sa semene confuzie printre ei. 9

În secolele trecute astfel de întâmplari adevarate despre actiunile dracesti nu uimeau pe nimeni (pentru ca omenirea acelor vremuri era constienta de realitatea puterii diavolului – n. tr.). Astazi însa, unul din semnele crizei spirituale la care asistam, consta din aceea ca omul modern, în pofida “iluminismului” si a “întelepciunii” sale, fiind confruntat din nou cu astfel de experiente nu mai este capabil sa si le explice, pentru ca a pierdut trairea vietii duhovnicesti care sa-l ajute la aceasta.
Cercetatorii actuali ai fenomenelor extraterestre, în încercarea lor de a explica fenomene care au devenit prea evidente pentru a mai fi ignorate, s-au alaturat cercetatorilor din domeniul psihiatriei si psihologiei, pentru a formula o “teorie unificata”, care sa permita analiza globala a acestor fenomene atât psihice, cât si fizice. Dar acesti cercetatori nu fac altceva decât sa perpetueze metoda moderna “rationala” a gândirii de sorginte iluministã pentru a cerceta un domeniu spiritual, nedându-si seama însa ca acesta nu poate fi investigat cu mijloacele stiintifice “obiective”, ci exclusiv cu instrumentul credintei.
Lumea fizica este neutra din punct de vedere moral, ea putând fi cunoscuta relativ usor în urma observatiei stiintifice; dar lumea nevazuta a spiritului comporta entitati (fiinte) atât ale binelui cât si ale raului, pentru care cercetatorul stiintific nu poate avea instrumente “obiective” de discriminare, decât în conditiile în care el accepta revelatiile referitoare la ele pe care Adevarul întrupat, adica Iisus Hristos, le-a adus oamenilor.

Astfel, cercetatorii contemporani ai fenomenului extraterestru plaseaza cartile Sfintei Scripturi, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, pe acelasi plan cu textele spiritiste de inspiratie demonica, neputând din aceasta cauza distinge între activitatile demonice si cele efectuate de îngeri.

Dar ei acum stiu (dupa o lunga perioada în care stiinta a fost dominata de prejudecati materialiste) ca exista un domeniu al realului de esenta nefizica ale carui efecte sunt observabile în fenomenele extraterestre. Dar câta vreme ei vor persista sa abordeze acest domeniu în mod “stiintific”, ei vor continua sa fie dusi în eroare, cu aceeasi usurinta cu care este înselat cel mai naiv “individ de legatura”.
Când încearca sa determine cine sau ce se afla în spatele fenomenelor extraterestre si care ar putea fi semnificatia lor, acesti cercetatori cad prada, inevitabil, celor mai fanteziste speculatii. Vallee însusi se marturiseste dezarmat în fala manifestarilor extraterestre, neputând spune daca ele sunt “un mecanism scapat de sub control”, o “reuniune solemna de întelepti” plina de bunavointa (asa cum ar vrea sa ne faca sa credem mitul “extraterestru”), sau o “teribila monstruozitate superumana a carei simpla contemplare duce orice fiinta omeneasca în pragul dementei”, adica o monstruozitate care este, prin natura ei, demonica. 10

O evaluare justa a fenomenelor extraterestre nu poate fi atinsa decât din interiorul revelatiei si al experientei hristice, fiind accesibilã doar crestinului credincios care trãieste real si cu smerenie pe aceste coordonate. Nimeni nu poate afirma ca omului îi este dat sa “explice” în amanunt si pe de-a întregul lumea nevazuta a îngerilor si a demonilor; dar cunoastem destul prin descoperirile Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii, pentru a fi încredintati de realitatea acestor fiinte spirituale (îngeri si diavoli) si de modul în care trebuie sa reactionãm noi la influentele lor, mai ales atunci când trebuie sa dejucãm si sã învingem înselãciunile diavolesti.
Cercetatorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia ca ele sunt identice cu fenomenele numite “demonice”; dar numai crestinul – si anume cel ortodox, care este instruit si luminat de 2000 de ani de experienta patristica a luptei cu demonii – este capabil sa înteleaga semnificatia adânca a acestei concluzii.
1. Keel, UFOs: Operation Trojan Horse , pp. 38, 41.
2. Vallee, Passport to Magonia – Pasaport pentru Magonia, Henry Regnery Co., Chicago, 1969, pp. 150- 151.
3. koan = paradox folosit ca tema de meditatie în zenbudism, cu scopul de a anihila orice recurs al mintii la ratiune si rationalitate si de a forta individul sa dobândeasca instantaneu o iluminare de tip intuitiv – WEBSTER’s New Collegiate Dictionary (n. tr.)
4. Lynn G. Catoe, UFOs and Related Subjects: An Annotated Bibliography – OZN – urile si alte subiecte înrudite : O bibliografie adnotata -; US Government Printing Office, Washington, D. C. ,1969.
5 . Clifordd Wilson si John Weldon, Close Encounters: A Better Explanation, O mai buna explicare a Întâlnirilor Extraterestre , Master Books, San Diego, 1978; Spiritual Counterfeits Project – Revista Dosarului “Falsuri Spirituale” , Berkeley, Calif., Aug. 1977; “UFOs: Is Science – Fiction Coming True?” – Se adevereste literatura stiintifico-fantastica despre OZN-uri?”
6. Doctrina Ortodoxa despre demoni si îngeri si modul în care este simtita actiunea lor de catre oameni a fost sintetizata (printre altii – n. tr.) de marele episcop si parinte al Bisericii din secolul al XIX-lea Ignatie Breancianinov; ea este expusa pe larg în cartea The Soul After Death – Sufletul dupa Moarte – , St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, 1979, Din Ignatie Breancianinov stau trad. în lb. rom. extrase în vol. Cuvânt despre moarte , Ed. “Pelerinul Român”, Oradea 1993.
7. Vezi Vietile Sfintilor (pe larg) editate cu începere din 1991 la Episcopia Romanului si Proloagele , vol. I- II (Vietile Sfintilor pe scurt ), Craiova 1991 (n. tr.). 8. The Northern Thebaid, – Tebaida nordului – St.Herman – Alaska Brotherhood, 1975, pp. 91 -92.
9. St. Nilus, The Power of God and Man’s Weakness (in Russian) – Puterea lui Dumnezeu si slabiciunea omeneasca (în lb. rusa), St. Sergius’ Lavra, 1908; St. Herman Brotherhood, 1976, pp. 79-98.
10.  The Invisible College , p. 206.

5. Semnificatia fenomenelor OZN
Care este deci semnificatia fenomenelor extraterestre contemporane? De ce au aparut ele, din punctul de vedere al timpului istoric, tocmai acum? Care este mesajul lor? Ce viitor anuntã ele omenirii?
În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din multitudinea de evenimente “paranormale” care uluiesc omenirea la ora de fatã. Cu doar câtiva ani în urma, cei mai multi le-ar fi considerat “minuni” de domeniul fanteziei. Dr. Vallee, în cartea sa Colegiul invizibil se exprima astfel: “Observam în mediul nostru înconjurator evenimente neobisnuite si neasteptate ce se numara cu miile”. Ele produc “o mutatie generala în structurile de credintã religioasã ale oamenilor, în întreaga lor mentalitate privitoare la conceptul de invizibil”. “Se întâmplã ceva ciudat cu constiinta oamenilor zilelor noastre”; “Aceeasi putere sau forta care a marcat rasa umana în trecut se manifesta din nou asupra ei în prezent”.

În limbaj crestin, aceasta înseamna ca avem de-a face cu o noua dezlantuire demonica asupra omenirii. În viziunea apocaliptica crestina (a se vedea sfârsitul cartii), se stie de existenta unui timp (pe care tocmai îl traim n.b.) în care puterea ce tine în frâu cele mai de pe urma si cele mai salbatice manifestari demonice pe pamânt nu se va mai manifesta la un moment dat (II Tes. 2, 7).
Disparitia modurilor de guvernare si a ordinii publice bazate pe conceptia crestin-ortodoxa , asupra lumii, întruchipata de persoana regelui, domnului crestin- ortodox sau împaratului, este deja de multa vreme un fapt istoric.

Viziunea crestin-ortodoxa asupra lumii nu mai exista ca un tot organic nealterat, caci Satan a fost “dezlegat din închisoarea lui” în care a fost tinut închis prin harul Bisericii lui Hristos. El a iesit acum, “sa amãgeasca neamurile” (Apoc. 20, 7-8), spre a le pregãti pentru închinarea la Antihrist spre sfârsitul vremurilor.

Poate ca niciodata de la începuturile Crestinismului încoace puterile demonice nu s-au manifestat într-un numar atât de mare si atât de pe fata ca în zilele noastre. Teoria “vizitatorilor din spatiul extraterestru” nu este decât unul din multele pretexte pe care le folosesc aceste puteri pentru a disemina si a acredita ideea existentei unor “fiinte superioare” care îsi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii.

În al doilea rând, OZN-urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de ultima ora, prin care diavolul îsi câstiga aderenti pentru sfera lui oculta. Ele sunt un semn teribil al marii susceptibilitati a omului contemporan la influentele demonice, asa cum nu s-a mai întâmplat niciodata în era crestina. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesara participarea la sedinte de spiritism pentru a intra în contact cu demonii, pe când astazi privirea cerului este suficienta în acest scop (este adevarat, de preferinta noaptea).
Omenirea a pierdut în prezent si ultima ramasita a unei viziuni crestine asupra existentei, plasându-se acum în mod pasiv la dispozitia multiplelor “puteri” coborâtoare din vazduh. Recentul film Întâlnire de gradul III este o dezvaluire socantã despre cât de superstitios a putut deveni omul contemporan, omul asa-zis “eliberat” de sub imperiul credintei crestine “obscurantiste”; acest om este gata într-o clipa sa creadã, fãrã sã punã nimic la îndoialã, orice “experienta” neobisnuita, indiferent unde l-ar duce ea, fara sa-ti treaca prin cap macar ca are de-a face cu grosolane contrafaceri diavolesti 1 .

În al treilea rând, “mesajul” adus de OZN-uri este de natura sa pregateasca lumea pentru aparitia lui Antihrist; “mântuitorul” omenirii apostaziate soseste pentru a stapâni lumea. Poate ca vor sosi chiar din vazduh, pentru a imita mai bine venirea Mântuitorului (Matei 24, 30; Fapte 1, 11). Sau poate ca ”vizitatorii extraterestri” vor ateriza în locuri publice pentru a declansa o închinare “cosmica” în fata stapânului lor. Sau poate ca “focul pogorât din cer” (Apoc. 13, 13) nu va fi decât o parte a marelui spectacol demonic rezervat vremilor din urma. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor noastre acesta este: “mântuirea asteptati-o nu de la Adevarul crestin aflat prin descoperire dumnezeiasca si nu de la credinta în Dumnezeu Cel nevazut, ci de la vehiculele din spatiu”.
Este unul din marile semne al vremilor de pe urma acesta: … si spaime si semne mari din cer vor fi (Luca 21, 11). Nu mai departe decât acum o suta de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne si minuni : 2  ”…cu câta aviditate cauta crestinii nostri sa vada minuni, sau chiar sa faca ei însisi minuni! Aceasta cautare nu da altceva la iveala decât înselaciunea de sine, care se naste din buna parere de sine si din slava desarta, si care se salasluieste în suflet punând stapânire pe el”.

“Adevaratii facatori de minuni aproape ca au disparut, dar oamenii sunt mai setosi de minuni ca niciodata. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg deschisa pentru o multime de false minuni mari si grozave, care sa duca la pierzare nenorocita întelepciune cea dupa trup, care se va lasa atrasa si înselata de ele”.
Iata în aceasta carte si câteva rânduri pentru cercetatorii fenomenului extraterestru: “Antihrist va face mai cu seama minuni în vazduh, adica acolo unde îsi are satan împaratia. Minunile vor izbi cel mai tare simtul vazului, pe care îl vor fermeca si însela. Sfântul Ioan Teologul, vãzând în duh semnele ce au sa fie înaintea sfârsitului lumii, afirmã cã Antihrist va face semne mari încât si foc sa pogoare din cer, pe pamânt, înaintea oamenilor (Apoc. 13, 13). Sfânta Scriptura indica aceasta minune ca fiind cea mai mare dintre minunile lui Antihrist, iar locul aparitiei ei este vazduhul. Va fi un spectacol splendid si înfricosator”.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune si el: “cel care se nevoieste cu rugaciunea, sa nu priveasca des în vazduh, caci într-acolo se afla salasul duhurilor rele, care lucreaza mari si felurite înselaciuni” (Philokalia , “The Three Forms of Heedfulness” – ” Cele trei feluri de paza” ).
“Oamenii nu vor întelege ca minunile lui Antihrist nu au în ele nici un fel de notiune de bine sau scop rational, nici un înteles clar, ca sunt straine de adevar si pline de minciuna, de toata salbaticia si rautatea, ca sunt scamatorie goala menita sa uluiasca si sa lase cu gura cascata, mai ales pentru a-i da prada uitarii ca sa-i poata însela, seduce si fascina cu efecte spectaculoase, gaunoase si prostesti”.
“Toate înselaciunile diavolesti au în comun aceea ca, daca li se da cea mai mica atentie, ele devin periculoase; aceasta mica atentie, chiar daca este lipsita de simpatie pentru ceea ce se vede, poate sa duca pe omul respectiv în ispitã si poate sã lase asupra lui o influenta rea”.

Mii de indivizi care au intrat “în legatura” cu OZN-uri sau care au fost pur si simplu martori oculari, au simtit pe pielea lor efectul acestui înfricosator adevar; iar dintre acei care s-au lasat coplesiti de acest fenomen, putini au scapat. Chiar cercetatorii care nu -si afirma nici o apartenenta religioasa avertizeaza în termenii cei mai categorici opinia publica împotriva acestui pericol.

John Keel, de exemplu, spune: “Sa nu tratam cu usurinta fenomenul extraterestru; a te juca cu el este ca si cum te-ai juca cu magia neagra. Acest fenomen îi seduce mai ales pe cei nevrotici, pe creduli si pe imaturi. El poate duce la schizofrenie paranoica, la demonomanie si chiar la sinucidere – dupa cum s-a si întâmplat într-un numar de cazuri. Cea mai usoara curiozitate la adresa fenomenelor extraterestre se poate transforma într-o obsesie distructiva. Din aceasta cauza recomand energic pãrintilor sa le interzicã aceste preocupãri copiilor lor. Educatorii si alte categorii de adulti sa nu încurajeze astfel de interese la adolescenti” ( OZN – Operatiunea Calul Troian ).

Într-un alt loc, Episcopul Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lânga Petersburg, care a avut loc în zorii epocii noastre marcate de necredinta si de revolutii (1817): “el vazu odata, în plina amiaza, multime de diavoli în chip omenesc sezând pe crengile copacilor din padure, îmbracati în haine ciudate, cu tichii ascutite, care cântau acompaniati de instrumente parcã vrãjitoresti, un cântec plin de groaza: “Vremea noastra a sosit, faca-se voia noastrã!” 3

Noi traim la capatul acestei perioade înspaimântatoare de triumf demonic în care “umanoizi” sinistri (noile întruchipari diavolesti) se arata la mii de oameni si pun stapânire, prin aparitiile lor absurde, pe sufletele acelora de care harul lui Dumnezeu s-a îndepartat. Fenomenele extraterestre sunt pentru crestinii ortodocsi un semn ca trebuie sa calce cu mult mai multa hotarâre, trezvie si bagare de seama pe calea mântuirii, cunoscând cã putem fi ispititi si înselati nu doar de religiile mincinoase, ci si de fenomene fizice care uluiesc privirea.

În secolele de demult, crestinii erau mai circumspecti cu privire la fenomenele noi si straine, cunoscând dinainte înselaciunile diavolilor; dar în epoca noastra, a “luminilor”, curiozitatea celor mai multi este atâtata de ele, oamenii urmarindu -le chiar cu pasiune, pentru ca ei cred ca diavolul este un personaj imaginar, de basm.

Cunoasterea exacta a naturii fenomenului extraterestru poate sa-i impulsioneze pe crestinii ortodocsi sa traiasca o viata duhovniceasca mai constienta si mai constientizata, care sa le permita o viziune ortodoxa mai generalizata asupra lumii, astfel încât ei sa nu cada prada cu atâta usurinta ideilor si modelor la ordinea zilei.

Crestinul ortodox constient traieste fara putinta de tagada într-o lume cazuta. Toata natura înconjuratoare este straina si înstrainata de paradisul pe care el îl cauta si pe care se lupta sa-l obtina. El este parte a unei umanitati în suferinta, urmasã a întâiului om, Adam, care, întreaga, are nevoie sa fie mântuita prin rascumpararea daruita liber tuturor de Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare de pe Cruce.

Crestinul ortodox stie ca pentru persoana umana nu exista nici un fel de “evolutie” spre forme “superioare”, si el nici nu are motive sa creada ca exista “fiinte evoluate” pe alte planete; el în schimb stie ca exista într-adevar în univers si alte “inteligente avansate” în afara de el. Acestea sunt de doua feluri: îngeri si diavoli. Efortul sãu este acela de a fi în comuniune cu “îngerii”, care îi slujesc lui Dumnezeu si de a refuza orice contact cu “duhurile rele” care L-au respins pe Dumnezeu (adicã diavolii), iar acum se lupta, din invidie si rãutate, sã-l ducã si pe om la pierzare.

El stie ca omul, din cauza iubirii de sine si a slabiciunii sale, înclina cu usurinta spre greseala, crezând în “basme”, care promit contacte cu “stari de existenta superioare” si cu “fiinte evoluate”, fara efortul unei vietuiri crestine – de fapt care promit tocmai aceasta scutire sau eliberare de orice efort ascetic. Mai departe, el nu se va baza doar pe capacitatea sa de a dejuca înselaciunile demonilor, ci se va tine strâns si cu hotarâre de rânduielile Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti, pe care i le pune la îndemâna Biserica lui Hristos spre a- si salva viata.

Un astfel de crestin ortodox are, asadar, posibilitatea sa reziste înselaciunilor religiei viitorului , care nu este altceva decât religia lui Antihrist, în orice forma i s-ar prezenta ea. Restul omenirii, cu exceptia unei minuni dumnezeiesti, nu poate decât sã fie pierdutã.
1. Doua alte recent descoperite fenomene “paranormale” demonstreaza cu câta îndrazneala demonii se folosesc de mijloace fizice (in particular, aparate tehnice moderne) pentru a intra în contact cu oamenii. (1) Un cercetator leton (acum urmat de altii) a descoperit fenomenul vocilor misterioase care apar inexplicabil pe benzilor aparatelor de înregistrare, chiar si atunci când înregistrarile se realizeaza în conditii de laborator într-o atmosfera epurata de orice zgomot, efectul lor fiind foarte apropiat cu cel al sedintelor de spiritism. Prezenta unui mediu sau a unui “psihic” în camera favorizeaza acest fenomen (Konstantin Raudive, Breakthrough: An Amazing Experiment in Electronic Comunication with the Dead – Bresa catre lumea nevazuta: O experienta uluitoare de comunicare electronica cu mortii , Taplinger Publishing Co., New York, 1971). (2) Se presupune ca deseori, liniile telefonice au fost folosite de “extraterestri” cu voci metalice pentru a intra in contact cu “indivizii de legatura”, cât si cu cercetatori ai fenomenelor extraterestre. In ultimii ani însa s-au raportat si cazuri în care la telefon au fost auzite si voci ale persoanelor decedate. Nu se poate nega, dupa cum declara însusi reporterul acestui fenomen, ca “diavolii cei de demult se afla acum din nou printre noi”, într-o masura nemaiîntâlnita în trecut (Keel, OZN -urile: Operatiunea Calul Troian , p. 308.
2.  On miracles and Signes , Yaroslavl, 1870, retiparita de Holy Trinity Monastery, Jordanville, N.Y. 1960.
3. Sfântul Nil, Svytynya pod Spudom , Sergiev Posad, 1911.

VII. “RENASTEREA HARISMATICA” UN SEMN AL VREMILOR
“Costa Deir lua microfonul si ne povesti cum i se frânge inima când se gândeste la Biserica Ortodoxa Greaca. El îi ceru parintelui episcopalian Driscoll sa se roage ca sa coboare Duhul Sfânt si în Biserica lor, asa cum coborâse în Biserica Catolica. În timp ce parintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. Dupa rugaciune urma un lung mesaj în limbi si o interpretare la fel de lunga prin care eram înstiintati ca rugaciunile fusesera auzite si ca Duhul Sfânt va sufla cu putere si va trezi Biserica Ortodoxa Greaca… În acest rastimp era atâta plânset si strigare în jurul meu, încât am început sa ma retrag, nemairezistând din punt de vedere nervos… Si totusi m-am auzit spunând un lucru surprinzator: “Într-o buna zi, când toata lumea va sti ca Duhul misca Biserica Ortodoxa Greaca, sa tinem minte ca ne-am aflat aici în momentul în care a început”. 1

Sase luni dupa evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnire “harismatica” interconfesionala la Seattle), comunitatea crestinilor ortodocsi începu într- adevar sa afle ca “duhul harismatic” se misca în Biserica Ortodoxa Greaca. Parintele Stephanou în revista Logos consemneaza acest eveniment, care începuse sa se manifeste deja într-un numar de parohii grecesti si siriene din America si acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de Parintele Eusebius.
Dupa ce cititorul va parcurge descrierea acestui “duh” în paginile care urmeaza, descrierile apartinând reprezentantilor de frunte ai acestei miscari, el va vedea cum a patruns acesta în lumea ortodoxa tocmai prin propaganda acerba a unor astfel de “crestini interconfesionalisti”.

O concluzie se desprinde cu siguranta din relatarea de mai sus: spectaculoasa “renastere harismatica” la care suntem în prezent martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emotionalism si revivalism protestant, cãt mai ales rezultatul lucrarii unui “duh” care poate fi invocat si care poate face “minuni”. Întrebarea la care ne vom stradui sã rãspundem în paginile ce urmeazã este urmãtoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizati, în calitatea noastra de crestini ortodocsi, ca nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci si diavolul. Si el e capabil de “minuni” prin care de fapt imita virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom stradui deci în paginile ce urmeazã sã cercãm duhurile dacã sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).
Vom începe cu o scurta incursiune istorica, dat fiind ca “renasterea harismatica” a pãtruns în lumea ortodoxa prin confesiunile protestantã si catolicã, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Pat-King, in Logos Journal. sept. – oct. , 1971, p. 50. Acest “‘jurnal harismatic international” nu trebuie confundat cu revista Logos a parintelui E. Stephanou (N. ed.).

  1. Miscarea penticostala în secolul XX


Desi are radacini încã în secolul trecut, miscarea penticostala moderna dateaza exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtava vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necajit de ineficienta vadita a misiunii sale, începuse sa studieze intensiv Noul Testament împreuna cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus ca acest secret consta în “vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.
Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii sãi au hotarât sa se roage pânã când vor primi si ei “Botezul Duhului Sfânt”, împreuna cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineata pâna seara fãrã nici un rezultat, pânã în momentul în care unei tinere i-a venit ideea ca din tot efortul lor lipseste un element: “punerea mâinilor”. Parham puse mâinile pe capul fetei si îndata ea începu sa vorbeascã “într-o limba necunoscutã”.

În urmatoarele trei zile avura loc multe asemenea “botezuri”, inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în limbi. În curând miscarea ajunse pâna la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într- o bisericuta frecventata de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a raspândit în întreaga lume si se mândreste cu un numar de zece milioane de membri. .
Timp de o jumatate de secol, “Miscarea Penticostala” a ramas sectara, fiind primitã pretutindeni cu ostilitate de cãtre confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început sã se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, pânã când în 1960, un preot episcopalian de lânga Los Angeles, fãcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public ca a primit “Botezul Duhului Sfânt” si cã vorbeste în limbi. Dupa oarecare ostilitati initiale, “renasterea harismaticã” câstigã aprobarea oficiala sau neoficiala a majoritatii

confesiunilor si se împrãstie rapid atât în America, cât si în afara ei. Chiar odinioarã rigida si exclusivista Biserica Catolica lua în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960, purtându -i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobara aceasta miscare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decada la nenumarate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte “harismatice” locale si nationale pe care le frecventeaza zeci de mii de oameni.
Tarile romano-catolice europene au devenit si ele entuziast “harismatice”, dupa cum o atesta conferinta “harismatica” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI -lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie “harismatica”, ca si el este penticostal.

Care sa fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului “crestin” într-o lume occidentala care este vadit “post-crestina”? Fara îndoiala ca raspunsul poate fi dat dintr-o dubla perspectiva. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de “crestini” care constata ca propria lor religie este lipsita de viata, suprarationalizata si de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.

Pe de alta parte, avem fara îndoiala de-a face cu un “duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei miscari si care este capabil, daca gaseste conditii prielnice, sa produca o multitudine foarte variata de fenomene “harismatice”, inclusiv vindecari, vorbiri în limbi, talmaciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându -se “botezul” cu, sau în, sau al, “Duhului Sfânt”. Totusi ce este acest “duh”?
Este semnificativ faptul ca cei care urmeaza “renasterii harismatice” cu miile nici macar nu-si pun aceasta întrebare. Propria lor experienta “baptismala” este atât de puternica pentru ei, precedata fiind de o atât de eficace pregatire psihologica sub forma unei rugaciuni si asteptari concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipa ca ceea ce coboarã în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si cã fenomenele pe care le experimenteazã nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosfera psihologica a miscarii este deseori atât de unilaterala si de încarcata cu o stare apropiata de fanatism, încât a exprima orice îndoiala la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de carti aparute deja pe aceasta tema, doar câteva manifesta indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituala.

Pentru a obtine o idee mai clara asupra caracteristicilor distinctive ale “renasterii harismatice”, vom examina câteva din marturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fatã în fatã cu învãtãtura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste marturii vor fi culese din cartile si revistele care fac apologia miscarii, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publica decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.
În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând sa ne ocupam în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are ‘”renasterea harismatica” în aceste medii.

2. Spiritul “ecumenist” al “Renasterii Harismatice”

Înainte de a începe sa citam din declaratiile “harismatice”, sa atragem atentia pentru început asupra unui aspect de baza al Miscarii Penticostale propriu -zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tacere de catre autorii “harismatici”. Si anume, ca exista un numar uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Exista “Adunarile lui Dumnezeu”, “Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni “penticostale” si “ale sfinteniei”, grupuri “Dupa Evanghelie” etc., multe dintre ele împartite în subsecte mai mici.

Deci este vadit lucru, ca “duhul” care inspira o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si unitãtii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine ca vrea sa se întoarca. Totul, în cadrul noii “miscari harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discuta mult despre “unitatea” pe care aceasta noua miscare o inspira.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevarata unitate a Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a pastrat-o nestirbita din secolul I si pâna în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Miscarii Ecumenice care neaga pâna si existenta Bisericii lui Hristos?

Raspunsul la aceasta întrebare îl anunta clar cel care poate fi considerat “profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douazeci de ani, a promovat activ vestile despre “Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei “voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Miscarea Penticostala din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternicã si mai dinamicã. Dar cel

mai remarcabil este faptul ca aceastã renastere se regãseste mai ales în cadrul asa-ziselor societati liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementa fata de aceasta glorioasa ”renastere”, caci trebuie sa stim ca Miscarea Penticostala si miscarile moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. – tr.) sunt acelea în care se manifesta cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28).

Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano Catolice: “reînnoirea harismatica” apare tocmai în cercurile “liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbratiseaza aceasta Biserica si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitara etc.) Catolicii mai traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii radicali.

Ca orientarea “renasterii harismatice” este puternic ecumenista e dincolo de orice îndoiala. Iata ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran “harismatic”: “Pe multi îi surprinde faptul ca Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricarei confesiuni crestine istorice… fie ea calvina sau arminiana 1 putin importa; esential este ca Dumnezeu este mai presus decât credintele noastre si ca nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iata ce declara si un pastor episcopalian despre “renasterea harismatica”: “… din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizeaza o remarcabila unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17).

Periodicul “harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesionala) este plin de astfel de declaratii de “unire”: “Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astazi calugarita romano-catolica si un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire noua si ciudata”, care dovedeste ca “vechile bariere confesionale se prabusesc. Superficialele diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii sa se poata uni în Duhul Sfânt”.
Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede ca “aceasta revarsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele

confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucreaza … atât în interiorul cât si, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uita nici o clipa ca trebuie sa “cerce duhurile”, se va gasi pe un teren familiar, presarat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales sa remarcam aceasta “revarsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenica însasi; cei care o adopta nu fac altceva decât sa urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot sa-i învete cei care se afla în afara Bisericii lui Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem sa negam ca, uneori, spre rusinea noastra, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în participarea la biserica, la activitatile misionare, la rugaciunea împreuna, la citirea din Sfânta Scriptura etc. Chiar din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi fac de rusine pe ortodocsi prin aceea ca se straduiesc mai mult sa se faca placuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în conditiile în care cei din urma sunt singurii care au pastrat plinatatea crestinismului apostolic.
Deci, ortodocsii ar face bine sa ia exemplu de la celelalte denominatiuni si sa reînvieze bogatiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care înca nu reusesc sa o scoata din lenea duhovniceasca si din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se refera la partea omeneasca a credintei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activitatile religioase, fie ea credinta cuiva justa sau nu.
“Miscarea harismatica” însa pretinde ca se afla în contact cu Dumnezeu si ca a gasit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adica ale revarsarii harului lui Dumnezeu. Si totusi Biserica, si nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotarât-o ca mijloc de daruire a harului catre oameni. Sa credem prin urmare ca Biserica este actualmente înlocuita de vreo “noua revelatie” capabila sa transmita harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienta personala a Sfintelor Taine instituite de El si nici o legatura de continuitate cu Sfintii Apostoli si urmasii lor, pe care El i-a ales pentru a savârsi aceste Taine? Hotarât ca nu. Este la fel de sigur astazi, ca si în primul secol crestin, ca darurile Duhului Sfânt nu se descopera în cei ce se afla în afara Bisericii.
Marele Parinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zavorâtul si toti Sfintii Parinti, spun clar ca darurile Duhului Sfânt sunt transmise “tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusa de Sfintii Apostoli în locul punerii mâinilor”. Din Faptele Apostolilor învatam ca la început Taina Mirungerii se savârsea prin punerea mâinilor. “Noi toti cei care am fost botezati si mirunsi avem darul Sfântului Duh …. chiar daca El nu este activ în toti. Biserica Ortodoxa are însa la îndemâna mijloacele de activare a acestui dar, si în afara lor nu mai exista nici o alta cale… Fara Taina Mirungerii, asa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de catre Sfintii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoara si nu se va pogorî niciodata, peste nimeni!” . 2

Într-un cuvânt, când vorbim de “renasterea harismatica”, vorbim de fapt de un nivel nou si mai adâncit, “spiritual”, al ecumenismului . Adica fiecare crestin “se reînnoieste” în propria sa traditie, dar în acelasi timp se uneste în mod obscur (doar este “aceeasi experienta”, nu -i asa?) cu alti “crestini” la fel de “reînnoiti” în propriile lor traditii, care toate contin diferite grade de erezie si abateri! Acest relativism mai conduce si la o deschidere completa fata de practici religioase fara precedent.
Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenista a unui “profet” penticostal de frunte, care declara ca multi penticostali “au început sa aiba vie în fata ochilor posibilitatea ca aceasta miscare sa devina însasi Biserica lui Hristos la sfârsitul veacurilor…”
Sa ne îndreptam acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspira cu adevãrat si dã putere “renasterii harismatice”. Este vorba de experienta reala a puterii “duhului”.
1. se refera la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea mântuirii tuturor, opusa celei calviniste a predestinarii (n. tr.).
2.  Episcopul Teofan Zavorâtul, Ce este viata duhovniceasca, N. Y., Jordanville,1962, pp. 247-8, în ruseste N. ed.). Parintele Eusebius Stephanou ( Logos, ian., 1972, p. 13) încearca sa justifice “receptarea Duhului Sfânt” si in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutasul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenta dintre cele doua cazuri este cruciala: primirea Duhului Sfânt de catre Cornelie si casa sa a fost un semn ca ei trebuie sa se uneasca cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii nostri penticostali se întaresc, prin propria lor experienta, în înselaciunea ca nu exista o unica si mântuitoare Biserica a lui Hristos.

3. “Vorbirea în limbi”
Daca studiem cu atentie toate afirmatiile “miscarii harismatice”, descoperim ca aceasta miscare seamana foarte bine cu multe miscari sectare din trecut, prin aceea ca se bazeaza, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizara a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagereaza un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, “botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Si nu numai ca acesta este primul semn al convertirii la o secta sau orientare penticostala: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, aceasta practica trebuie neaparat mentinuta, altfel “duhul” se poate pierde. Caci spune David Du Plessis: “Practica rugaciunii în limbi trebuie continuata si sporita în viata particulara a celor care sunt botezati în Duhul; fara ea celelalte manifestari ale Duhului, fie nu mai apar, fie înceteaza cu desavârsire” (Du Plessis, p. 89).
Ca si un oarecare protestant, multi marturisesc ca limbile “au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugaciune” (Lillie, p. 50). O carte pe aceasta tema de proveninta romano-catolica afirma mai cu precautie ca, dintre “darurile Sfântului Duh”, limbile “sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19).

Iata exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minora, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si înca cu alte doua ocazii (Fapte 10 si 19). Dupa primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistreaza vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenita nici de marii Parinti din pustia egipteana, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât devenisera facatori de minuni pâna la a învia si mortii.
Atitudinea ortodoxa cu privire la adevarata vorbire în limbi poate fi rezumata prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6, 10): “În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revarsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învatasera, caci Duhul le dadea lor sa graiasca. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Caci cu dreptate trebuia sa fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arata Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pamântului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însa a trecut”.
Si parca adresându-se penticostalilor din ziua de astazi, care adauga acestui semn suprema importanta, Fericitul Augustin zice: “Sa ne asteptam atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii sa înceapa a vorbi în limbi? Sau va asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile sa înceapa a vorbi în limbi? Iar daca ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât sa credeti ca nu ati primit Duhul Sfânt?”
Penticostalii zilelor noastre îsi justifica vorbirea în limbi, bazându -se mai ales pe întâia Epistola a Sfântul Apostol Pavel catre Corinteni, cap. 12- 14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru ca “limbile” devenisera pricina de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar daca nu interzice practica lor, el cu siguranta le micsoreaza importanta. Deci acest pasaj ar trebui sa descurajeze, nicicum sa încurajeze revigorarea contemporana a “limbilor”, mai ales atunci când se descopera (dupa cum recunosc însisi penticostalii) ca mai exista si alte cai de dobândire a vorbirii în limbi în afara de Duhul Sfânt!
În calitatea noastra de crestini ortodocsi, noi stim cu siguranta ca vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate sa se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum “alte surse” ale acestei “vorbiri în limbi” exista, sa încercam sa vedem care sunt ele, luându-ne dupa caracteristicile pe care le îmbraca acest fenomen contemporan.

Caci daca am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerata pe care penticostalii contemporani o acorda “limbilor”, trebuie neaparat sa ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.

Departe de a fi daruite liber si spontan, fara amestecul omului – asa cum s-ar cuveni unor adevarate daruri ale lui Dumnezeu – , vorbirea în limbi poate fi provocata, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumita tehnica a “rugaciunii” concentrate în grup, însotita de cântari protestante, care creeaza o atmosfera psihica foarte sugestiva (“Vine! El vine! “), care culmineaza cu o “punere a mâinilor”, si care alteori nu consta decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoana a recunoscut ca, asemenea multor altora, dupa ce a vorbit în limbi, “rosteam adesea silabe fara sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugaciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de catre penticostali. “A scoate sunete pe gura nu înseamna, desigur, “a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credinta, pe care Duhul Sfânt îl va onora daruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o alta limba” (Harper, p. 11).
Un alt pastor protestant spune: “Se pare ca greutatea initiala de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta ca tu esti acela care trebuie “sa vorbeasca” în continuare, cu orice pret… Primele silabe si cuvinte pot sa-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil sa crezi chiar ca le inventezi. Dar în masura în care vorbesti fara oprire si cu credinta… Duhul va alcatui pentru tine o limba de rugaciune si de lauda (Christenson, p. 130).

Un “teolog” iezuit ne povesteste cum a pus el în practica aceste sfaturi: “Dupa micul dejun am simtit ca ceva ma trage aproape irezistibil catre capela unde m-am asezat sa ma rog. Luându -ma dupa descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început sa rostesc încet, numai pentru mine: “La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapida a limbii si buzelor însotita de un sentiment extraordinar de devotiune interioara” (Gelpi, p. 1).

Care crestin ortodox cu mintea treaza ar putea sa confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Caci lipseste cu desavârsire din aceasta practica orice urma de crestinism, orice urma de duhovnicie. Ne aflam mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care “vorbirea în limbi” pare sa tina pozitia cheie de “buton”, oarecum, care deschide usa spre aceasta zona.
Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemanare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu -se mult mai mult de “vorbirea în limbi” de tip samanist, practicata în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrajitor dispune de o anumita tehnica pentru a intra în transa si de a transmite astfel mesajul unui oarecare “dumnezeu” catre om (sau invers), într-o limba pe care nu a învatat-o. (Vezi Burdick, pp. 66- 67).

În paginile care urmeaza vom întâlni experiente “harismatice” atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai parea poate atât de exagerata, mai ales daca tinem cont de faptul ca samanismul primitiv nu este decât expresia particulara a unui fenomen “religios” care, departe de a fi strain Occidentului contemporan, joaca, dimpotriva, un rol major în vietile multora dintre “crestinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

4. Mediumismul “crestin”
Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului “vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch ( The Strife of Tongues – Gâlceava limbilor ). Dupa ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui “dar”, el a ajuns la concluzia, bazata pe argumente scripturistice, ca doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar ca nici macar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însa, Dr. Koch a identificat un numar de cazuri neîndoielnice de posesiune demonica, “vorbirea în limbi” fiind de fapt “un dar” întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscari o gasim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arata ca miscarea “limbilor” nu e nicidecum o “renastere”, caci lipseste cu desavârsire din ea orice constiinta a pacatoseniei personale si orice urma de pocainta. Ceea ce constatam, în schimb, este o subliniata preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonica propriu-zisa; el este mai curând “… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natura spiritista” (Koch, p. 35).

Dar ce este un “medium”? Medium-ul este persoana dotata cu o anumita sensibilitate psihica ce îi permite sa se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, dupa marturia Staretului Ambrozie de la Optina 1 avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu “sufletele mortilor”, asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecarile “miraculoase”, aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se stie ca asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar diferenta între ei si spiritisti este imensa. În timp ce darul crestin al vindecarilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca raspuns direct la rugaciunea fierbinte, mai ales a unui om placut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5, 16), si, de asemenea la contactul cu obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecarile mediumistice, ca toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin exercitiu, neavând nici o legatura cu sfintenia sau interventia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistica este, fie o mostenire genetica, fie se obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o poseda, fie pur si simplu prin lectura cartilor oculte.2

Foarte multi sunt mediumii care declara ca puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci ca ele izvorasc din niste potente naturale ale omului, despre care însa se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare masura lucrul este fara îndoiala adevarat. Dar tot atât de adevarat este faptul ca zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor cazute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intra singuri si de bunavoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu daruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finala fiind distrugerea irevocabila a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis raspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptura, orice contact cu zona oculta: Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator. Nici descântator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii. Caci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru aceasta urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18, 10- 12; vezi si Lev. 20, 6).
În practica, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este incompatibila cu orientarea crestina fundamentala în directia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamna ca nu exista “crestini” implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod inconstient, dupa cum vom vedea în cele ce urmeaza. Dar acesti crestini nu sunt crestini adevarati, crestinismul lor este unul “de tip nou”, adica un “nou crestinism” de felul celui propovaduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmeaza.

Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune: “Viata religioasa a persoanei nu este nicidecum afectata de ocultism sau de spiritism. Caci spiritismul este, într- o masura foarte larga, o miscare “religioasa”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însa o mare diferenta între a fi religios si a te naste din nou din Duhul lui Dumnezeu. Si este trist sa constatam ca cei mai multi dintre crestini de astazi, indiferent de denominatiune, sunt mai curând oameni “religiosi”, decât crestini adevarati”. 3

Forma cea mai cunoscuta de mediumism printre contemporanii nostri din Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocanituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automata, vorbirea în limbi necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri “umane” care pot fi uneori fotografiate.
Aceste efecte se obtin cu ajutorul unor tehnici si atitudini prestabilite ale celor prezenti, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referinta în domeniu. 4

1. Pasivitatea: “Activitatea unui spirit este direct proportionala cu gradul de pasivitate sau “sumisiune” pe care le gaseste la persoana sensibila, sau medium”. “Calitatea de medium … se poate obtine, prin exercitiu sustinut, de catre oricine se abandoneaza constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultatile psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadeaza”.

2. Solidaritatea de credinta: Toti cei de fata trebuie sa aiba “o atitudine mintala de simpatie fata de medium”; fenomenul spiritist este “facilitat de o anumita simpatie ce rezulta din armonia de idei, de vederi si sentimente ce exista între experimentatori si medium. Când aceasta atitudine de simpatie si armonie lipseste, sau când mediumul nu -i abandoneaza total vointa, atunci sedinta de spiritism a “cercului” respectiv esueaza”. De asemenea, “numarul experimentatorilor care participa la o astfel de sedinta este de mare importanta. Daca el este prea mare, el poate dauna armoniei atât de necesare succesului”.

3. Toti cei prezenti “se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumita cantitate de energie, care se comunica colectiv mediumului”. Totusi “cercul magnetic” nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea “teozofiei” moderne, ea însasi un medium, dispretui mai târziu aceasta tehnica rudimentara de spiritism, când avu ocazia sa întâlneasca mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie careia îi apartine si fachirul descris în cap. III.

4. “Atât de necesara atmosfera spiritista se creeaza prin mijloace artificiale, cum ar fi: cântari, muzica în surdina, si chiar rugaciuni” . Evident, toata aceasta tehnica nu face decât sa sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte, care de altfel rareori da rezultate spectaculoase. Exista forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar “crestine”. Este suficient sa luam exemplul tehnicilor de “vindecare prin credinta” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodista a fost pastor al sectei “Sfinteniei Penticostale”), care vindeca în mod “miraculos” prin intermediul unui “cerc magnetic” compus din persoane ce se afla în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de “credinta” si care împreuna îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts leviteaza; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apa care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecari, ca si cele produse în spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementa. 5

Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea ca ele imita constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face ca cei cu daruri mediumistice sunt convinsi ca ramân buni crestini si ca darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iata punctul în care asemanarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se manifesta în “renasterea harismatica” devine izbitoare. Iata ce ne permite sa tragem concluzia ca aceasta din urma este, în esenta ei, o forma de mediumism.
Intr-adevar, ceea ce frapeaza în compararea celor doua fenomene, este ca cerintele de baza ale unei sedinte de spiritism se regasesc toate în cadrul adunarilor de rugaciune “harismatica”, câta vreme nici una dintre ele nu se afla în aceeasi forma sau în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. “Pasivitatea” sedintelor de spiritism corespunde starii care, în limbaj “harismatic”, se numeste un fel de abandon, care înseamna în mare masura disponibilizarea întregului nostru subconstient… Tot ceea ce putem face este sa ne abandonam în întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu sa aiba posesiune deplina asupra noastra… De abia atunci suntem cu adevarat pregatiti: când barierele vointei si constientului au fost îndepartate si Dumnezeu se misca cu putere prin întreaga noastra fiinta” (Williams, pp. 62- 63).

Aceasta atitudine “spirituala” este o lucrare cu totul satanica si nu are nimic de-a face cu crestinismul. Ea este mai curând caracteristica Zen -Budismului, “misticismului” extrem-oriental, hipnozei, si spiritismului. Aceasta pasivitate exagerata este cu totul straina de spiritualitatea ortodoxa, fiind în schimb extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale noteaza ca, în timpul desfasurarii lor, cei care interpreteaza sau vorbesc în limbi “par ca intra literalmente în transa” (Sherill, p. 87). În unele comunitati “harismatice” aceasta pasivitate este atât de pronuntata, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfasurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare facând absolut ceea ce îi dicteaza “spiritul”.

2. Hotarât ca este vorba de o “solidaritate de credinta” – nu doar simpla comuniune a credintei crestine si nadejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea ca se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunarilor de rugaciune “harismatica”. Aceasta solidaritate este înca si mai intensa atunci când are loc un “botez în Duhul Sfânt”, ce se încheie de obicei într-o camera separata si în prezenta unui numar restrâns de persoane, initiate deja în aceasta “taina”. Este suficient ca o singura persoana sa aiba gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmpla, pentru ca “botezul” sa nu mai aiba loc – în exact acelasi mod în care rugaciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrajitoria fachirului din Ceylon.

3. “Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul “punerii mâinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executata de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta “botezului” vorbirii în limbi si care servesc, dupa marturia chiar a penticostalilor, drept “canale ale Duhului Sfânt” (Williams, p. 64); “canale” sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.
4. Atmosfera “harismatica”, ca si cea spiritista, se induce cu ajutorul intonarii anumitor imnuri si rugaciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin batai din palme; toate acestea duc la “un efect de intensa excitare psihica” (Sherill, p. 23). S-ar putea obiecta ca toate aceste asemanari dintre fenomenele mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru a ne lamuri, nu ne ramâne decât sa vedem care este natura “spiritului” ce se comunica prin “canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din marturiile celor care au simtit aceasta experienta pe propria lor piele: “Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parca formau cu corpurile, lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul “spiritului” care pulsa în camera. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).
La o întâlnire penticostalo-catolica: “cine intra acolo era practic doborât la pamânt de formidabila si vizibila prezenta a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera “vibranta” din cadrul unor anumite ritualuri pagâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).

Iata relatarea unei alte experiente “baptismale”: “Îmi dadeam seama ca Domnul se afla în camera si ca se apropie de mine. Eu nu -L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am cazut la podea, dar parca as fi plutit…” ( Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Exista multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestarilor fizice ale experientelor “harismatice”. Ceea ce este cert, este ca numai de manifestari ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însa, sa nu pierdem din vedere caracteristica esentiala a vorbirii în limbi “harismatice”: aceea ca ea nu este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, dupa ce “botezul” s-a încheiat; ci, ca trebuie sa continuie (atât în public cât si în particular) si sa devina “un ingredient de baza” al vietii religioase, caci în caz contrar “darul Duhului” poate sa înceteze.

Un autor “harismatic” presbiterian vorbeste despre functia specifica a acestei practici ca “pregatire” a întâlnirii “harismatice” propriu-zise: “deseori grupul se întâlneste cu putina vreme mai înainte de ora fixata pentru a se ruga în Duhul (adica în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si lucrarii lui Dumnezeu în adunare”. Si iar: “Am descoperit ca rugaciunea mentala în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajuta sa ne mentinem într-o deschidere fata de prezenta lui Dumnezeu…”, caci, “dupa ce te obisnuiesti cu rugaciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiratia ta, miscându -se prin coardele vocale, sa puna în evidenta chiar suflarea Duhului, si astfel rugaciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).

Sa ne amintim, de asemenea, ca vorbirea în limbi poate fi declansata si prin “sunete tacute cu gura” – ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia ca vorbirea “harismatica” în limbi nu este deloc un “dar”, ci o tehnica care se dobândeste la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declanseaza înca alte “daruri ale Duhului”, cu conditia ca cei interesati sa continue s-o practice si sa o cultive.

De fapt realizarea esentiala si de baza a Miscarii Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stari psihice în care obtinerea “darurilor” miraculoase devine un lucru obisnuit. Si daca acest lucru este adevarat, atunci definitia “harismatica” a “punerii mâinilor” – ca fiind “simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost înca binecuvântati cu acest dar”, ceremonie “la care este important ca cei care slujesc sa fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitatilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care înca nu le poseda. “Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel initiere mediumista.

Deci, “renasterea harismatica” nu este altceva decât o miscare mediumista, ceea ce clarifica toate punctele care ramân obscure, daca o privim ca pe o miscare crestina. Ea apare în America, tara în care spiritismul se nascuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemanator celui de acum: o pietate protestanta ucisa de rationalism si coplesita brusc de experienta reala a unor  ”puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale rationala sau stiintifica.
Miscarea are succes rasunator tocmai in tarile cu puternice traditii în activitatile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, dupa vremea în care a trait Sfântul Apostol Pavel, nu aflam nici urma de “vorbire în limbi” în tarile fie numai si nominal crestine. Iar daca totusi aceasta se manifesta, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratura de isterie; aceasta tocmai pâna în secolul al XX-lea, când apare Miscarea Penticostala, dupa cum subliniaza un cunoscut istoric al fenomenelor de “entuziasm” religios. 6

Deci, daca aceste fenomene lipsesc aproape cu desavârsire din lumea si epoca crestina, ele constituie în schimb regula în religiile primitive si reapar în forta în secolul XX, printre spiritistii, mediumii si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se “interpreteaza” si se “profetizeaza” în cadrul serviciilor “harismatice” sunt vagi si stereotipe, lipsind orice continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime subordonata practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de “harismatici”, în a carui capcana, dupa cum ne amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formula “Merge!”
Nu mai poate ramâne nici o îndoiala ca “renasterea harismatica”, sub aspectul manifestarilor ei, este mult mai apropiata de spiritism si de religiile necrestine, decât de crestinismul ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afara de cartile Dr. Koch nu am citat pâna acum decât marturiile celor favorabili “renasterii harismatice”, care au vorbit convinsi fiind ca se refera la lucrarile Duhului Sfânt.

Dar sa-i ascultam acum si pe cei care au parasit miscarea “harismatica”, sau au refuzat sa i se alature, pentru ca au simtit ca “duhul care o anima nu este Duhul Sfânt”.
1. “Un tânar din Leicester (Anglia) povesteste urmatoarele: Prietenul lui si cu el se convertisera de câtiva ani, când într-o zi au fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca sa primeasca noua binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt. Dupa o rugaciune intensa au simtit cum ceva fierbinte se înstapâneste peste ei. Simteau o exaltare interioara. Timp de câteva saptamâni si-au trait cu entuziasm senzatiile, ale caror valuri însa cu timpul au început sa scada. Tânarul a remarcat în schimb ca îi pierduse orice dorinta de a mai citi Biblia si de a se mai ruga.
Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama ca nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocait si a dat toata întâmplarea pe fata… Prietenul lui însa a continuat sa frecventeze cercul “limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuala nici nu-l mai preocupa ideea de a vietui ca un crestin” (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugaciune “harismatica” ce avea loc într-o biserica presbiteriana din Hollywood. “Mai înainte am cazut amândoi de acord ca, de îndata ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, sa ne rugam amândoi cam asa: “Doamne, daca acest dar este de la Tine, binecuvânteaza pe fratele, iar daca nu este, fa-l sa înceteze si sa nu mai poata vorbi în limbi în prezenta noastra”.

Întrunirea s-a deschis cu rugaciunea unui tânar, dupa care toti au putut începe sa se roage. O femeie a început sa se roage într- o limba straina, fluent si fara nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Parintele B. si cu mine am început sa ne rugam în taina asa cum conveniseram. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Sa nu pierdem din vedere ca, în lipsa solidaritatii de credinta de tip mediumistic, fenomenul nu se manifesta.

3. “O femeie din San Diego, California, a venit la mine sa-mi ceara sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activitati misionare purtate de un membru al miscarii “limbilor”. S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi si odata dupa cuvântare a ramas mai la urma, îngaduind ca respectivul sa-i puna mâinile pe crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a cazut la pamânt inconstienta.
Când si-a revenit, era pe jos si gura i se misca automat, deschizându-i-se si închizându -i-se, fara sa poata scoate însa nici un sunet. Era înspaimântata. În jurul ei stateau în picioare un grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: “O, sora, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevarat în tine pe Duhul Sfânt”. Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat pâna la urma si nu s-a mai dus niciodata la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, înca mai suferea de pe urma efectelor acestui “botez spiritual” (Koch, p. 26).

4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor “plin de duh”, aderent împreuna cu reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma comuna a “renasterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de “punerea mâinilor”) pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi “botezul Duhului”. A fost o scena penibila si îngrozitoare.

Când si-a pus mâinile peste prietena noastra, ea a început sa scoata niste sunete guturale, sa geama, sa plânga si sa tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea ca fata sufera pentru ceilalti si ca se roaga pentru ei. Când si-a “pus mâinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rau real, palpabil. In “limbile” lui se amestecau totusi si cuvinte în engleza: “Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi sa vorbeasca?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura închisa, caci sunt sigur ca daca as fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personala).

5. Cititorii revistei “The Orthodox Word” ( Cuvântul ortodox ) îsi amintesc de “privegherea” organizata de Arhidioceza siriana antiohiana a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august 1970, la care, dupa ce s-a creat o atmosfera paroxistica de sentimentalism si emotie, unii tineri au început sa “depuna marturie” despre cum îi misca pe ei “duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat dupa aceea ca atmosfera era “apasatoare si plina de presimtiri rele”, “paralizanta si malefica” si ca numai cu rugaciunile Sf. Herman al Alaskai, a carui icoana se afla în acea încapere, s-a putut risipi acea atmosfera si o data cu ea întreaga adunare ( O.W. , 1970, nr. 4-5, pp.196- 199).

Exista numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice interes pentru rugaciune, lecturi din Sfânta Scriptura si pentru crestinism în general si care au ajuns chiar sa creada, dupa cum nu s-a sfiit sa marturiseasca un tânar student, ca “nici macar nu va mai avea nevoie sa citeasca Biblia. Dumnezeu Tatal Însusi va veni si va vorbi cu el în persoana” (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia sa citam înca marturiile multora care continua sa creada ca nu e nimic negativ sau rau în experientele “harismatice”, al caror sens nu vom întârzia sa-l analizam. Oricum, fara sa tragem concluzii definitive cu privire la natura exacta a “duhului” care provoaca fenomenele “harismatice” si, pe baza probelor evidentiate pâna acum, putem sa fim de acord cu Dr. Koch, fara teama ca gresim, asupra urmatorului aspect:

“Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante în cadrul careia apar manifestari demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea sa spuna ca aceasta miscare este cu siguranta “deliranta”, prin aceea ca se lasa dominata de un “spirit” care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonica în sine sau în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizeaza si deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a caror prezenta s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exacta a “limbilor” care se vorbesc astazi, nu se poate da un raspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este ca în miscarile penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de frauda, cât si cele de sugestie joaca un rol nu putin important; ele sunt folosite în cercurile “harismatice” pentru a crea o presiune psihica de natura sa forteze fenomenele sa apara.

Iata ce spune membrul “Miscarii lui Iisus”, o secta predominant penticostala: “vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotionala în care nu faceam altceva decât sa balmajesc niste cuvinte”.
Iar altul recunoaste cinstit: “Când am intrat prima data în secta aceea, cei de acolo mi-au spus ca (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia facuta. Asa ca m-am rugat s-o pot face, si n -am reusit decât sa ma iau dupa ei si sa-i imit, asa încât sa creada ca am primit si eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele “limbi” sunt fara îndoiala neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stari emotionale de cvasiisterie.
Pe de alta parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvatate anterior exista, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea ca multi vorbitori “în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotriva, o fac cu calm, siguranta si naturalete. S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de “cântare în limbi”, în care “spiritul” inspira si linia melodica pe care multi o armonizeaza cu vocile lor, producându -se un efect “având în el ceva vrajitoresc dar în acelasi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), “de neimaginat si neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33).
Iata ca explicatiile “vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natura emotional – psihologica. Daca acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt – si faptul este demonstrat din abundenta – atunci el, ca manifestare “supranaturala”, nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.
Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea “harismatica”, nu doar ca fenomen, ci si ca “spiritualitate”, va trebui sa studiem mai cu atentie sursele traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând sa ne raportam la traditia ortodoxa ascetica, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam sa întelegem atractia exercitata de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselaciune diavoleasca.
1. V. P. Bykov, Tikhie Priyuty , Moscova, 1913, pp. 168- 170 n. ed.
2. Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, – Relatia de legatura si de transfer în ocultism – Kregel Publications, Grand Rapids, Mich. , 1970, pp. 168- 170.
3. Kurt Koch, Between Christ and Satan – Între Hristos si Satan – Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreuna cu Occult Bondage, aceasta carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestarile mediumistice, magice, vrajitoresti etc., pe care le gasim si în Sfânta Scriptura si in Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestari este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre interpretarile Dr. Koch (n. ed.).
4. Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds – Spiritismul: Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, “Mediumii” pp. 89- 105 passim (N. ed.).
5. Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.). Page 12 of 13 Mediumul “crestin” 30/09/2011 http://ebook/35.htm

6. Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion – Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550- 551.

5. Înselaciunea diavoleasca
Este o problema cheie a învataturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absenta din lumea romano-catolico- protestanta, pe terenul careia s-a produs miscarea “harismatica”. Astfel ne si explicam cum o înselaciune de asemenea dimensiuni a putut sa antreneze mase întregi de “crestini”, chiar daca doar cu numele, si cum un “profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodox, poate sa considere ca este absolut esential ca ” noua era a Duhului Sfânt sa se lipseasca cu desavârsire de viziunea ascetica asupra lumii”.

Iata cum. Viziunea ascetica ortodoxa asupra lumii este singura de natura sa ofere oamenilor mijloacele de a continua sa lucreze toata viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odata ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în masura sa ne permita deosebirea duhurilor (discernamântul spiritual, duhovnicesc) prin care sa ne putem pazi de înselaciunea diavoleasca.

“Noua spiritualitate” , la care visa Berdiaev si pe care o practica de fapt “miscarea harismatica”, are o baza cu totul diferita, în lumina învataturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu -se a fi o frauda. Ca atare cele doua conceptii sunt radical incompatibile: ca sa accepti “noua spiritualitate” a “renasterii harismatice”, trebuie sa respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca sa ramâi în continuare cu adevarat crestin ortodox, trebuie neaparat sa respingi hotarât “renasterea harismatica”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificata.

Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învatatura Bisericii Ortodoxe despre înselaciunea diavoleasca, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Parinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Exista doua forme principale de înselaciune diavoleasca. Prima si cea mai spectaculoasa dintre ele apare atunci când cineva se lupta sa dobândeasca un înalt nivel spiritual si sa se învredniceasca chiar de viziuni, fara sa se fi curatit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi daruieste “viziuni” pe masura. Exemplele abunda în Vietile Sfintilor, carte de capatâi a învataturii ascetice ortodoxe.
Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregatit fiind si contra sfatului staretului sau. Facând astfel, nu mult dupa aceea a început sa auda o voce rugându-se împreuna cu el. Mai apoi i-a vorbit “Domnul” însusi, trimitându -i un “înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna sa citeasca carti, în loc sa se roage si sa-i povatuiasca pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trait o vreme, vazându-l mereu pe “înger” rugându -se lânga el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de “darurile Duhului Sfânt” de care parea ca este plin, inclusiv de darul “profetiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înselaciunea s-a dat pe fata doar în momentul în care parintii din mânastire au aflat de împotrivirea lui fata de Noul Testament, caci din Vechiul Testament, pe care nu -l citise niciodata, putea cita pe de rost. Numai prin rugaciunile parintilor s-a întors monahul Nichita la pocainta. “Minunile” au încetat, iar cel pocait a ajuns mai târziu la masura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a vazut o lumina mare si în mijlocul ei pe “Hristos înconjurat de îngeri”. Fara sa se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndata diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc dracesc si lasându-l dupa aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocainta, la masura adevaratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care “Hristos”, înconjurat de “îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, daruindu -le puteri mari si “daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol sa cada în nebunie sau în sinucidere.

Exista însa si o forma de înselaciune diavoleasca mai obisnuita si mai putin spectaculoasa, care nu ofera victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate “sentimente religioase”. Aceasta se întâmpla, dupa cum scrie Episcopul Ignatie, “atunci când inima doreste si se straduieste sa obtina bucuria cugetarilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind înca pregatita pentru ele. Cel care nu are o inima înfrânta, cel care se bazeaza pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învatatura Bisericii Ortodoxe, ci urmeaza unei alte “traditii”, pe baza careia îsi formeaza propria conceptie de viata, acela este stapânit de înselaciune diavoleasca”.

Aceasta este starea si conditia spirituala reala a adeptilor “renasterii harismatice”, în care ei se afla chiar fara stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învatatura Sfintilor Parinti, punct cu punct.

A. Atitudinea fata de experientele “spirituale”

Cunoscând foarte putin sau nimic din adevarata credinta si spiritualitate crestina bazata pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfintii Sai Apostoli, a caror învatatura ramâne mereu vie prin Sfintii Parinti, cei care se raliaza miscarii “harismatice” nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificarile lui. Toti autorii “harismatici” demonstreaza, într-o masura mai mare sau mai mica, o lipsa totala de precautie în atitudinile pe care le au fata de propriile lor experiente.

Unii dintre catolici aderenti la miscarea “harismatica”, “scot diavoli” chiar înainte de a cere “Botezul Duhului”. Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndata, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor (19, 15), carora diavolul pe care voiau ei sa-l scoata le raspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine sunteti?

Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinti Parinti din Apusul Ortodox din secolul V, în “Convorbirea despre daruri dumnezeiesti” spune: “Cel care crede ca are darul vindecarilor, umflându-se de trufie, cade si mai rau. Demonii se prefac ca sunt arsi si alungati din trupurile celor stapâniti de ei prin sfintenia oamenilor despre care, cu adevarat stiu ca nu sunt sfinti.

Despre acestia în Scriptura se spune: Se vor ridica hristosi mincinosi, si prooroci mincinosi si vor face semne mari si minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi. 1

“Vizionarul” suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al revivalismului “spiritual” si ocult din zilele noastre, avea o temeinica si îndelungata si experienta de (între) vedere si comunicare cu spiritele. El distingea între doua feluri de spirite, cele “bune” si cele “rele”. Aceste experiente au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucreaza cu pacienti ce sufera de halucinatii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacientii sai si a întreprins o serie de “dialoguri” cu ele (prin intermediul chiar al pacientilor).

A tras concluzia, ca si Swedenborg, ca exista doua categorii foarte diferite de “fiinte” care intra în contact cu pacientii: una mai “înalta” sau “superioara” si alta mai “joasa” sau “inferioara”. Iata relatarea sa: “Vocile inferioare seamana cu cele ale betivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se casuna, pâna la exasperare. Ele sugereaza pacientilor acte scabroase si apoi îi cearta când acestia le dau atentie. Ele depisteaza punctul slab al constiintei si actioneaza, interminabil asupra lui… Vocabularul lor este limitat, ca si varietatea termenilor, în schimb prezintã vointã persistentã de a distruge… se opresc asupra fiecarei slabiciuni si fiecarei idei în care crede pacientul, pretind ca au puteri nemasurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina vointa pacientului… Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienti i-au aparut sub chipul diavolilor conventionali si chiar i s-au prezentat chiar ca atare.
În contrast direct cu aceste voci stau halucinatiile de ordin superior… Vom ilustra acest contrast prin experienta unuia dintre pacienti. La un moment dat a auzit niste voci (apartinând ordinului inferior) certându-se multa vreme între ele despre modul în care vor sã-l omoare. Dar în acelasi timp, în timpul noptii vazu o lumina ca soarele apropiindu-se de el. Si-a dat seama ca era de un ordin diferit, pentru ca lumina aceea îi respecta libertatea si se retragea când vedea ca-l sperie. Când omul a fost încurajat sa se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodata într-o lume a supranaturalului…

Odata 2 i-a aparut un chip extraordinar de puternic si de impresionant, care, parca era al lui Hristos… Unii pacienti fac simultan experienta halucinatiilor de ambele ordine si se simt prinsi la mijloc între un iad si un rai personal. Multi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevaleaza de putere asupra celui inferior, putere pe care o si demonstreaza din timp în timp, dar nu suficient, încât sa linisteasca mintile chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare sa fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de întelept si religios”.

Crestinul ortodox, care citeste cu patrundere Vietile Sfintilor si alte scrieri patristice, stie ca toate aceste spirite, fie ele “inferioare” sau “superioare”, sunt demoni, si ca deosebirea între adevaratele duhuri bune (îngeri) si demoni nu se poate face pe baza sentimentelor si ideilor personale. Raspândita practicã a “exorcismelor” din cercurile “harismatice” nu ofera nici o garantie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim si la samanii primitivi, care le practica cu succes, 3 si care stiu si ei ca exista mai multe feluri de “duhuri”, care în proportie de suta la suta, nu sunt altceva decât demoni, fie ca par sa fuga atunci când sunt izgoniti, fie ca vin atunci când samanii îi invoca pentru a obtine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignora ca “miscarea harismatica”, în general, este ferm orientata contra curentelor samaniste si ocultiste contemporane. Dar sa nu uitam ca, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în “îngeri de lumina” (II Cor. 11, 14) si ca ne trebuie o mare capacitate de discernamânt si o mare smerenie si neîncredere în experientele noastre “spirituale”, oricât de extraordinare ar putea parea ele, pentru a nu fi înselati. În fata dusmanului subtil si invizibil, care duce contra omenirii un razboi pe viata si pe moarte, credulitatea si ignoranta celor ce urmeaza mai mult sau mai putin orbeste “harismaticilor” nu este altceva decât o invitatie deschisa.
De exemplu, un pastor recomanda meditatia asupra unor pasaje scripturistice si apoi notarea pe hârtie a oricarui gând “declansat” de lectura, “caci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt catre voi” (Cristenson, p.139).
Dar oricine studiaza serios spiritualitatea crestina, stie ca “la începutul vietii monastice unii dintre necuratii draci trimit gânduri, mai ales începatorilor, cum ca ei s-ar bizui sa talmaceasca locuri din Sfânta Scriptura… si asa îi înseala, împingându-i la erezie si hula”. 4

Din pacate atitudinea crestinilor ortodocsi, care se alatura “revivalismului harismatic”, nu se deosebeste prin nimic de cea a protestantilor si a catolicilor. Sunt crestini ortodocsi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice si Vietile Sfintilor, iar atunci când citeaza din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfântul Serafim).

Atractia “harismatica” se exercita mai ales prin experienta pe care o promite. Crestinii ortodocsi capabili sa distinga formele adesea foarte subtile de înselaciune diavoleasca (în care mândria capata chipul smereniei), doar pe baza simtirii lor, fara sa fie înarmati cu cunoasterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viata duhovniceasca înalta în rugaciune, post si smerenie, si care au asimilat traditia vie a Sfintilor Parinti în propria lor conceptie de viata si în vietuirea lor intima.

Cum este pregatit deci crestinul ortodox împotriva înselaciunii diavolesti?

El are la îndemâna scrierile de învatatura ale Sfintilor Parinti inspirate de Dumnezeu, care, împreuna cu Sfânta Scriptura, prezinta conceptia pe care Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experiente duhovnicesti, si pseudo duhovnicesti.

Vom vedea, în cele ce urmeaza, ca aceasta traditie ofera o judecata foarte sigura si lipsita de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridica miscarea “harismatica”: posibilitatea unei “revarsari” generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din urma. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfintilor Parinti asupra acestei controverse, crestinul ortodox se poate pazi fara gres contra oricarei înselaciuni tocmai prin aceea ca el stie nu numai ca înselaciunea exista, ci stie ca exista pretutindeni, chiar si în interiorul lui.

Episcopul Ignatie scrie: “Cu totii ne aflam în înselaciune. Constiinta acestui fapt ne pazeste ea însasi de înselaciune. Este o mare înselaciune sa crezi ca nu poti sa fii înselat”. El îl citeaza pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizeaza: “Nu este putin lucru sa dobândesti întelegerea exacta a lucrurilor si sa te eliberezi de toate cele ce se opun harului; caci înselaciunea diavoleasca se arata de obicei, mai ales începatorilor, sub forma adevarului si a virtutii”. Apoi zice: “Dumnezeu nu se supara pe acela care, temându-se de înselaciune, se pazeste pe sine cu mare frica, neîncrezându-se, în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotriva, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteste pentru dreapta lui socoteala”.

Deci, necunoscând nimic despre acest razboi nevazut si fiind total nepregatiti pentru el, necunoscând macar ca exista un nivel de activitate în realitatea spirituala care se numeste înselaciune diavoleasca, catolici, protestanti si crestini ortodocsi ignoranti ai propriei lor traditii ortodoxe se duc la adunarile “harismatice” ca sa se “boteze” sau sa se umple cu “Duhul Sfânt”. Atmosfera însasi a acestor adunari este foarte ambigua, ea fiind declarata intentionat “deschisa” activitatii oricaror posibile “spirite”.

Iata cum descriau niste catolici – care sustin ca sunt mai cu bagare de seama decât protestantii – , unele dintre întâlnirile lor penticostale din America: “Totul se petrecea fara bariere, fara inhibitii… Sedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un “calugar” îmbracat în alb. Unii fumau, se serveau si cafele. Rugaciunea se facea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distractie. La asta se refereau ei când afirmau ca Duhul Sfânt se salasluieste între ei?”

Iar la o alta întrunire penticostala catolica: “Semana foarte bine cu un cocteil, cu exceptia faptului ca nu se consumau bauturi alcoolice” (Ranaghan. pp. 209, 157).

Si la alte întâlniri “harismatice” interconfesionale, atmosfera este suficient de intima, ca nimeni sa nu fie surprins daca “duhul” o inspira pe o doamna mai în vârsta sa se ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general si sa “danseze…” (Sherill, p.118).

Sobrietatea unui crestin ortodox este în primul rând izbita de aceasta amosfera, din care lipseste orice element de taina sau de cutremur, care lui îi este atât de familiar, si care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când observa straniile efecte pe care le produce “duhul” penticostal, când se coboara peste aceastã adunare “lipsitã de constrângeri”. La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în fata judecãtii sigure a învãtãturii Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

1. Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese , Parinti si Scriitori Bisericesti vol 57, Ed. Inst. Biblic al B.O.R, Bucuresti, 1990, p. 569. (n. tr.).
2 . Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezente din alte lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120- 125.

3. Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism – Religia extatica, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare si despre samanism , – Penguin Books , Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc. si ilustratia 9.
4.  The Ladder of St. John, Step 26:152 – Vezi Filocalia Rom , vol 9; Sfântul Ioan Scararul, Scara dumnezeiescului urcus, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Staniloae.

B. Reactii fizice care însotesc experienta harismatica


Reactia cea mai frecventa a celor care se “boteaza în Duhul Sfânt” este râsul. Un credincios catolic spune: “Totul era asa de vesel încât, de acolo de unde sedeam pe podea, nu ma puteam abtine sa nu râd” (Ranaghan, p. 28). Un altul: “Sentimentul prezentei si iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toata acea jumatate de ora petrecuta (sezând pe podea) în capela nu am facut altceva decât sa râd de bucurie ca Dumnezeu ne iubeste” (p. 64).

Un protestant îi aminteste de “botezul” sãu: “Am început sa râd foarte tare… la fel de tare ca atunci când nu mai esti în stare nici sa vorbesti despre lucrul care provoaca bucuria. Ma tineam cu mâinile de burta de atâta râs, pâna când am cazut pe spate” (Sherill, p. 113).

Alt protestant: “Noua limba pe care o primisem era împletita cu accese de veselie din care orice inhibitie sau teama care mã stapâneau în trecut dispãruserã. Era o limbã a râsului” (Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumarate exemple care sa ilustreze aceasta bizara reactie la niste experiente “spirituale”, caci unii apologeti “harismatici” au elaborat chiar o întreaga filozofie a “bucuriei duhovnicesti” si a “nebuniei pentru Dumnezeu”, care sa o sustina. Aceasta “filozofie” însa nu are nimic de-a face cu crestinismul. În întreaga istorie a gândirii si trairii crestine nu se cunoaste nimic si nici nu s-a pomenit vreodata de “râsul Duhului Sfânt”.

Dar tocmai acest “râs” este elementul care ne indica precis ca “miscarea harismatica” penticostala este o orientare religioasa total straina de crestinism. El este pur lumesc si chiar pagân, si daca el nu se datoreaza unor reactii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de “posedare” din partea unuia sau mai multor zei pagâni, care, în limbaj crestin ortodox, se numesc diavoli.

Dãm aici ca termen de comparatie experienta de “initiere” a unui eskimos pagân la samanism: “Întârziind prilejul acestei initieri, ma trezeam deseori plângând de nefericire fara sa-mi dau seama din ce cauza. Apoi, tot din senin, ma cuprindea o bucurie atât de mare si inexplicabila si atât de puternica, încât nu ma puteam abtine sa nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: “Bucurie! Bucurie!”

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasa am devenit eu saman (vrajitor). Simteam si auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea… si nu numai ca puteam vedea prin întunericul vietii din jurul meu, dar aceeasi lumina stralucitoare strabatea si din mine… si toate spiritele pamântului, ale vazduhului si apelor marii veneau acum la mine, facându-se ajutoarele mele” (Lewis, Extatic Religion , p. 37).

Deci sa nu ne surprinda faptul ca un numar atât de mare de “crestini” creduli, lasându-se de buna voie prada unor astfel de experiente pagâne, le interpreteazã pe acestea ca fiind de esenta “crestinã”. Psihologic si la suprafatã, ei ramân în continuare crestini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual, ei se angajeazã în atitudini si practici distinct necrestine.

Care este acum atitudinea traditiei ascetice ortodoxe fata de asa-zisul “râs al Duhului Sfânt”?

Sfintii Varsanufie si Ioan,1 traitori în secolul VI, dau un raspuns clar si lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia aceasta problema: Nu exista râs la cel care traieste în frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptura spune despre nebun ca atunci când râde, îsi înaltã glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin de tulburare si lipsit de harul lui Dumnezeu”.
Sfântul Efrem Sirul învata si el limpede: Râsul si îndrazneala sunt începutul stricarii sufletului. Daca le vezi pe acestea în tine, sa cunosti ca ai ajuns în adâncul pacatului si fara încetare sa te rogi lui Dumnezeu sa te izbaveasca din aceasta moarte… Râsul alunga de la noi binecuvântarea ce s-a fagaduit celor ce plâng (Matei 5,4) si surpa ceea ce s-a cladit. Râsul alunga pe Duhul Sfânt, nu zideste sufletul, necinsteste trupul. Râsul alunga virtutile, nu -si aduce aminte de moarte si nu gândeste la chinuri” 2. Nu este oare evident cât de departe rãtãcim prin ignorarea învãtãturilor de baza ale Ortodoxiei?

În timpul unui “botez” harismatic, lacrimile sunt o reactie tot atât de obisnuita ca si râsul, la nivelul reactiilor psihice cele doua fiind de altfel înrudite. Ele caracterizeaza indivizii, dar si grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienta stricta a “botezului”), si se împrastie molipsitor fara vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).
Autorii “harismatici” nu pun aceste lacrimi pe socoteala constiintei, a starii de pacatosenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explica în nici un fel aceste lacrimi, lasând sa se înteleaga ca le considera o reactie normala la atmosfera “harismatica” din jur.

Dar Parintii ortodocsi, dupa cum noteaza – Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învata ca lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înselaciune diavoleasca. Sfântul Ioan Scararul, enumerând diferitele stari care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamna: “Sa nu crezi lacrimilor tale, pâna ce nu-ti vei fi curatit desavârsit sufletul de patimi”. iar despre un anumit fel de lacrimi el spune raspicat: “Lacrimile lipsite de ratiune nu sunt proprii naturii rationale, ci numai celei irationale” (treapta a 7-a).

Pe lânga râs sau plâns sau amândoua la un loc, “botezul cu Duhul Sfânt” mai da nastere la reactii cum ar fi: caldura raspândita în tot trupul, multe feluri de tremuraturi si contorsionari, caderi pe jos. Atragem atentia ca oferim aici doar exemple de reactii obisnuite în rândurile protestantilor si catolicilor (care practica cultul “harismatic”, n.tr.) nu si cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste si care sunt cu mult mai spectaculoase si mai dezlantuite.

“Când (pastorul respectiv) si-a pus mâinile pe crestetul meu, am simtit ca si cum pieptul mi s-ar fi ridicat înauntrul capului. Au început sa-mi tremure buzele, iar mintea mea sa-si piarda pentru fractiuni de secunda controlul. Apoi am început sa rânjesc”. (Ranaghan, p. 67). Un altul “nu a avut nici un fel de emotie dupã eveniment, dar a simtit o mare caldura în corp si o senzatie de bine” (Ranaghan, p. 91).

Alta marturie: “De îndata ce am îngenunchiat, am început sa tremur… Si deodata m-am umplut de “Duhul Sfânt” si mi-am dat seama ca “Dumnezeu este adevarat”. Apoi am început sa râd si sa plâng în acelasi timp. Urmatorul moment pe care mi-l amintesc este ca zaceam întins în fata altarului si ca eram plin de pacea lui Hristos”. (Ranaghan, p. 34).

Altul: “Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulatii proaste, mi-au devenit calde si umede. Am simtit ca ma învaluie o caldura”. (Ranaghan, p. 30). Un membru al “Miscarii lui Isus” spune: “Am simtit ca ceva începe sa izvorasca din mine si deodata am început sa vorbesc în limbi” (Ortega, p. 49).

Un apologet “harismatic” subliniaza ca asemenea experiente sunt tipice la cei care se “boteaza cu Duhul”, “botez” care creeaza adesea “reactii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare si de adoratie este atât de puternic, încât el nu se poate mentine în limitele unor restrictii de expresie impuse de eticheta societatii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremura violent, altii îsi ridica mâinile spre Domnul, altii îsi ridica vocea dincolo de înaltimea normala, iar altii cad pe jos” (Lillie, p. 17).

Nu stim ce sã ne mire mai tare: totala discrepantã dintre asemenea manifestari isterice si adevãrata expresie a cinstirii si închinarii la Dumnezeu în duh si în adevar, sau incredibila nebunie, care îi face pe acesti oameni sa punã contorsiunile lor pe seama actiunii “Duhului Sfânt”, a “inspiratiei divine” si a “pãcii lui Hristos”.

Cert este ca acesti oameni, din punct de vedere spiritual si religios, nu sunt numai total lipsiti de cãlãuzire si de experientã, dar ei sufera din capul locului, din acest punct de vedere, de un “analfabetism” absolut. Nu se cunoaste în întreaga istorie a crestinismului ortodox nici o asemenea experienta “extaticã” produsa de Duhul Sfânt.

Este nebunie din partea unor apologeti “harismatici” sa îndrazneasca sa compare aceste reactii infantile si isterice, care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeiesti de care s-au învrednicit marii sfinti, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Acesti sfinti au cazut într-adevar cu demnitate la pamânt, dar înaintea adevaratului Dumnezeu (fara sa se contorsioneze si cu siguranta fara sa-i apuce râsul), în timp ce pseudocrestinii nu fac altceva decât sa se lase miscati de un duh invadator si sa se închine doar la ei însisi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: “Gândind ca vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu -L cauti pe Dumnezeu, ci pe tine însuti, adica propria ta consolare, si ocolesti adevarata cale a suferintei care duce la El, pentru cã te socotesti pierdut fãrã aceastã consolare” 3.

Daca aceste experiente zise “harismatice” sunt într-adevar religioase, atunci ele sunt de natura pagâna; caci ele par sa corespunda exact tipului de initiere mediumistica, care se numeste “experienta de posedare spirituala” si care este produsa de “o forta ce apare dinauntru si care încearca sa puna stapânire pe persoana respectiva” (Koch, Occult Bondage , p. 44).

Desigur, nu toate “botezurile cu Duhul” sunt atât de extatice ca unele din cele amintite pâna în prezent (desi exista altele cu mult mai extatice). Dar chiar si acestea concorda cu practicile spiritiste: “Când spiritele întâmpina un medium prietenos, cu o minte pasiva si supusa, ele intra linistite în acea persoana ca la ele acasa. Când, dimpotriva, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea mintii nu este totala, atunci ele intra mai mult sau mai putin fortat, ceea ce se reflecta în contorsionari ale fetei si în tremurul membrelor respectivului medium” (Blackmore, Spiritism , p. 97).

Totusi cazurile acestea voluntare de “posedare” nu trebuie confundate cu adevaratele demonizari, prin care duhuri necurate intra si ramân permanent în persoane, producând reactii fizice si psihice pe care sursele “harismatice” nu par sa le indice. “Posedarea” mediumisticã este temporarã si partialã, mediumul consimtind sã fie “folosit” într-un anumit mod de catre spiritul la dispozitia caruia se pune.
Însa, ceea ce textele “harismatice” lasa sa se înteleaga clar, este ca asemenea experiente – atunci când sunt reale si nu simple produse ale autosugestiei – nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltarii unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamna într-adevar posedare reala din partea unui duh. Deci au dreptate cei care sustin ca se simt “plini de duh” – cu singura diferentã cã nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!
Episcopul Ignatie Briancianinov da mai multe exemple de reactii fizice ce apar de obicei la cei care cad prada înselaciunii demonice. Un anume monah care tremura si scotea sunete ciudate socotea ca acestea sunt “roadele rugaciunii”. Altul, care prin rugaciunea extatica pe care o practica simtea o caldura atât de mare în corp, încât nu avea nevoie de haine calduroase în timpul iernii, caldura corpului lui putea fi simtita chiar si de cei din jur.

Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune ca cel de-al doilea mod de înselaciune diavoleasca se arata printr-o “caldura patimasa si materiala a sângelui”. “Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei calduri patimase, cu deosebire trupeasca”.
Caldura “materiala” a sângelui, ca semn al celor care s-au lasat înselati de diavol, trebuie deosebita de caldura duhovniceasca a acelora care au dobândit cu adevarat Duhul Sfânt, asa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeste prin experiente “extatico- harismatice”. El se dobândeste pe calea lunga si anevoioasã a luptei ascetice, prin rugãciune, post, si smerenie, pe “calea suferintelor” Crucii în Biserica lui Hristos, asa cum ne învatã toti Sfintii Parinti.

1.  Filocalia rom . vol. XI, trad. Pr.D. Staniloae (n. tr.).
2 . Vezi Proloagele pe scurt si Vietile Sfintilor .
3.  Staretul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100.

C. “Darurile spirituale” care însotesc experienta “harismatica”
Avantajul de baza pe care îl invoca adeptii “renasterii harismatice” este acela al dobândirii unor daruri “spirituale”, între care se numara în primul rând o noua putere si o noua îndrazneala “spirituala”. Îndrazneala este data chiar de “experienta harismatica” în sine, de a carei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care “harismaticii” o dau acestei experiente.
Iata câteva ilustrari: “Nu am nevoie sa cred în Cincizecime deoarece am vazut-o” (Ranaghan, p. 40). “Am început sa am sentimentul ca stiu exact ce trebuie sa spun celorlalti si ce anume au ei nevoie sa auda… Am înteles ca Duhul Sfânt îmi da cu adevarat îndrazneala sa o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic” (ibid., p. 64). “Eram atât de ferm convins ca Duhul se va tine de cuvânt, încât ma rugam fãrã sa tin cont de vreun “dacã”. Mã rugam fiind sigur ca vointa mea va fi îndeplinitã” (ibid., p. 67).

Sa ascultam acum si marturia unui “ortodox”: “Ne rugam sa primim întelepciune si sã devenim întelepti în Domnul. Ne rugam pentru iubire, si simtim imediat iubire pentru toti oamenii. Ne rugam pentru vindecari, si ne facem sanatosi. Ne rugam pentru minuni si, prin credinta, am vazut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugam pentru semne si le primim. Ne rugam în limbi cunoscute si în limbi necunoscute” (Logos , aprilie, 1972, p.13).

Iata cum, ceea ce se obtine în traditia ascetica ortodoxa prin ani lungi de nevointa, prin credinta fierbinte si treaza si din mila lui Dumnezeu, pretind unii cã se câstiga cît ai clipi din ochi prin experienta “harismatica”. Ca Sfintilor Apostoli si Mucenici li se daruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrazneala în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevarat. Însa este de râs dorinta unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamna harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu acesti mari sfinti.

Bazându-se pe o experienta care este de fapt o înselaciune, îndrazneala “harismaticilor” nu este decât o imitatie înfierbântatã de tip “revivalist” a adevãratei îndrãzneli crestine si care constituie un semn sigur si distinctiv ca cel care o are se afla prada înselaciunii “harismatice”.

Episcopul Ignatie atrage atentia ca “încrederea în sine si îndrazneala sunt vizibile la cei care au cazut prada înselaciunii diavolului, si care au impresia ca sunt sfinti sau ca se afla pe calea înaintarii duhovnicesti”. “Cei care suferã de aceasta înselãciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcã îmbãtati de propria lor sine, vãzând în aceasta, tocmai din cauzã cã se însealã pe ei însii, un semn de mare har. Ei nu mai pot iesi din marea lor mândrie si buna lor parere fatã de ei însisi. Unii ca acestia sunt socotiti smeriti doar de cei care judeca dupa aparente, iar nu dupa roade”.

În afara de “vorbirea în limbi” propriu-zisa, cel mai frecvent dar “supranatural” pe care îl capata cei “botezati în Duhul” este receptarea directã a “mesajelor de la Dumnezeu”, care se face în forma “profetiilor” si a “talmãcirilor” sau (a “interpretãrilor”).

Iatã ce spune o tânãrã catolica despre prietenii ei “harismatici”: “Pe câtiva dintre ei i-am vazut vorbind în limbi, si, uneori întelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare si bucurie în Domnul”. Iata ideea unei alte “talmaciri”: “Erau transmise însasi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere” (Ranaghan, p.32).

Îndrazneala acestor mesaje nu cunoaste limite. În cadrul altei adunari, “o femeie a anuntat ca va transmite un “mesaj de la Dumnezeu”, pe care l-a redat vorbind la persoana întâi” (ibid., p. 2). Un protestant “harismatic” noteaza ca în astfel de mesaje “cuvântul lui Dumnezeu se transmise fara nici un fel de intermediere… Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de fatã, astfel încât mereu se aude câte un “asa graieste Domnul”, din mijlocul adunarii. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: “Am venit sa va binecuvântez” (Williams, p.27). Sistematizam acum câteva dintre “profetiile” si “talmacirile” cele mai caracteristice exemplificate de propaganda “harismatica”:

1.Fiti asemenea copacului ce se apleaca dupa vointa lui, care îsi înfige radacinile în puterea lui, si care atinge cu ramurile sale iubirea si lumina lui” (Ford, p. 35).
2. “Asa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe Iisus, tot asa Duhul Sfânt sufla peste voi si Iisus apare în mijlocul vostru” – mesaj transmis în limbi de catre un romano-catolic si “talmacit” de un protestant.
3. “Pasii celui care a strabatut ulitele Ierusalimului sunt în urma noastra. Privirea sa îi vindeca pe cei care vin catre el si îi ucide pe cei care fug de el” – mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugaciune.
4. “Va întind mâna. Nu trebuie decât sa mi-o dati pe a voastra si eu va voi conduce”. Acelasi mesaj se daduse cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o camera alãturatã. El si l-a notat si, intrând în camera de rugaciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleasi cuvinte pe care le notase pe carnetel (Ranaghan, p.54).

5. “Nu te tulbura, sunt multumit de calea pe care ai luat-o. Îti este greu, dar prin aceasta aduci multa mângâiere altuia”. Acest mesaj a linistit una din persoanele prezente care era îngrijorata din pricina unei hotarâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).
6. “Sotia mea a intrat si a început sa cânte la orga. Deodata Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, facând-o sa vorbeasca în limbi si sa profeteasca: “Fiul meu, sunt cu tine. Pentru ca mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi rasplati folosindu -te la lucruri mai mari. Te calauzesc, tinându-te de mâna. Eu te calauzesc, nu te teme. Esti tinta vointei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continua cum ai început”. Aceasta “profetie” a fost însotita de o “vedenie” care a determinat crearea unei foarte mari si influente fundatii penticostale, sub numele de “Full Gospel Business Men’s Fellowship International” (Fratia internationalã evanghelicã a oamenilor de afaceri)1.
Bazându-ne pe declaratiile martorilor oculari, am putea crede ca într-adevar aceste profetii tin de paranormal si ca nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseste de asemenea cai artificiale pentru a comunica cu oamenii?

(Raspunsul este afirmativ în cazul “duhurilor” invocate la sedintele de spiritism!).
Cum se face ca limbajul în care se comunica aceste mesaje este atât de monoton si stereotip si nu mai nuantat decât cel în care li se ghiceste viitorul la automatele cu fisa de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi si de lipsite de substanta?
Ele reflecta într-adevar ca sunt rostite în stare de inconstienta. De ce sunt ele întotdeauna mesaje “de mângâiere, de bucurie si alinare, de linistire” si în mod evident lipsite de orice continut dogmatic sau profetic – ca si când “duhul” ar fi foarte multumit de faptul ca aceste adunari sunt non-confesionale?
Si la urma urmei cine este aceasta ciudata si abstracta persoana, acest “eu” care vorbeste? Oare gresim daca aplicam acestui fenomen cuvintele unui adevarat prooroc al lui Dumnezeu?: Sa nu va lasati amagiti de proorocii vostri si de ghicitorii vostri care sunt în mijlocul vostru, …pentru ca va proorocesc minciuna si Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29, 8-9).
Asa cum cel “botezat în Duhul” poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunarilor de rugaciune, ci si acasa în rugaciunile lui particulare, tot asa, chiar dupa ce paraseste atmosfera casei de rugaciune, el are adesea “revelatii” personale, aude voci si este însotit de “prezente” tangibile.

Iata cum îsi descrie un “profet” al “miscarii harismatice” o astfel de experientã: “Ma trezisem dintr-un somn adânc si odihnitor la auzul unei voci clare si destul de ridicate…care a rostit clar: “Dumnezeu nu are nepoti”… Apoi am avut sentimentul ca mai este cineva în camera mea, a carui prezenta îmi facea bine. Deodatã mi-am dat seama: Trebuie sa fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise” (Du Plessis, p. 61).

Ce explicatie am putea gasi pentru astfel de experiente? Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: “Cel care este victima unei astfel de înselaciuni îsi închipuie (închipuirea sau imaginatia fiind si ea o forma de înselaciune diavoleasca) ca este plin de darurile Sfântului Duh. Aceasta închipuire este alcatuitã din conceptii si sentimente false, ceea ce înseamnã cã apartine cu desãvârsire tatalui si cãpeteniei falsului si a minciunii, adica diavolului.
Cel care, rugându-se, se straduieste sa descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând înca nici o posibilitate de a reusi, va substitui acestui sentiment simtiri false scornite de inima lui, carora diavolul nu întârzie sa li se alature. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întãri cu ale lui proprii, diavolesti, fãcându-l sa creada ca sunt trimise de sus – credintã (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers”.

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practica cu seriozitate spiritismul (si nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseste un moment când întreagã aceastã “spiritualitate”, care cultivã pasivitatea mintii si deschiderea fatã de actiunea “duhurilor”, chiar atunci când este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep sa i se întâmple lucruri “supranaturale” 2.

În cadrul “renasterii harismatice”, acestui moment de tranzitie îi corespunde “botezul cu Duhul Sfânt” care, atunci când îsi face efectul, marcheazã momentul în care autoînselarea devine înselaciune diavoleascã, victima “harismaticã” fiind de atunci încolo virtual asiguratã cã închipuitele sale “sentimente religioase” vor fi întâmpinate de însusi “Duhul” si ca va începe de acum înainte o viatã plinã de “minuni”.
1.  Logos Journal, Sept. – Oct., 1971, p.14.
2. Vezi Blackmore, Spiritism , pp. 144- 175, în care se vorbeste despre un preot romano- catolic care era urmarit fizic de o tablita de ghicit – actionata, bineînteles, de un diavol – tocmai în perioada în care încerca sa renunte la acest mod de recreere!

D. Noua “revarsare” a Duhului Sfânt


În general, adeptii “miscarii harismatice”, asa cum o afirma neîncetat ei însisi, au senzatia ca sunt “plini de Duhul”. “Ma simteam un om nou, curat si liber si cu desavârsire plin de Duhul Sfânt” (Ranaghan, p. 98). “Totul a început cu botezul Duhului, când am început sa-mi dau si eu seama ce înseamna sa ai cu adevarat vedenii despre viata în Duhul. Este într-adevar o viata plinã de minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viata dãtãtoare a Domnului” (Ranaghan, p. 65).

Toti îsi caracterizeaza starile spirituale invariabil cu aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii stereotipe. Dupã un preot catolic, “toata lumea parea sa fie cuprinsã, fãrã exceptie, de o mare bucurie si pace – era efectul atingerii Duhului” (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma ca scopul membrilor sãi este “sa arate si sã ducã pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea si bucuria, oriunde s-ar afla ei” (Inter Church Renewal).

Odatã intrati în aceastã stare “spiritualã” (în care, în mod semnificativ, termenii pocaintã sau mântuire sunt rareori pomeniti), multi reusesc sa ajunga la mari “înaltimi”. Zice un catolic: “Duhul crestea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care ma aflam propriu -zis în extaz; jur ca am simtit cu anticipatie gustul Împaratiei Cerurilor” (Ranaghan, p.103).

Biserica Ortodoxa respinge total aceste practici si “miscari harismatice” sectare, care sunt amagiri diabolice din veacurile de pe urma, ce însealã în diferite chipuri si forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiata de Duhul Sfânt. Ca cei ce nu asculta de Biserica si de Sfintii Apostoli si nu au cele sapte Taine, Sfânta Liturghie, Preotia si Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.
Dupa cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înselaciunea, cunoscuta sub numele de închipuire, se

hraneste din inventarea unor simtiri false sau stari de har, care dau nastere la o conceptie complet eronata asupra vietii duhovnicesti. În acest mod se inventeaza mereu stari pseudo- spirituale, cel înselat are mereu senzatia ca se afla în intimitatea lui Iisus si ca discuta cu El, are mereu “revelatii mistice”, aude voci, simte bucurii…

Din aceasta activitate sângele primeste o miscare înselatoare si pacatoasa, care este luata drept bucurie plina de har, care îmbraca haina umilintei, a pietatii si întelepciunii”.

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înselaciune diavoleasca, închipuirea, “desi face mintea sa cada în cele mai teribile greseli, nu o împinge însã pânã la nebunie desãvârsitã”, astfel încât aceastã stare poate sa dureze ani îndelungati sau chiar o viata întreagã fãrã ca cel în cauzã sa-si dea seama.

Aceasta stare placuta plina de caldura si chiar de fervoare, echivaleaza însa cu o sinucidere spirituala, caci cel care sufera de ea este de fapt cu desavârsire orbit si nu vede starea reala a vietii lui sufletesti.

Spune iarasi Episcopul Ignatie: “Închipuindu-si ca este plin de har, el nu mai poate primi niciodata harul… Cel care îsi atribuie daruri duhovnicesti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându -si în schimb larg inima patimilor si diavolilor”. Fiindca tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plâns, si sarac si orb, si gol! (Apoc. 3, 17).

Cei atinsi de boala înselaciunii “harismatice” nu se simt doar “covârsiti de duh”; ei “vad” chiar si în jurul lor începutul unei “noi ere” (new age ) a “revarsarii Duhului Sfânt”, – crezând ca “lumea se afla în pragul unei mari desteptari spirituale” ( Logos , Feb. 1972, p. 18) si având în permanenta pe buze cuvintele profetului Ioil: Varsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3, 1).

Crestinul ortodox însa stie ca aceasta profetie se refera în general la vremurile din urma, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) si la sfintii Bisericii Ortodoxe care au cu adevarat harul Duhului Sfânt, din belsug, asa cum sunt si sfintii Ioan de Kronstadt si Nectarie de Eghina, care au facut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.

În conceptia “harismaticilor” din zilele noastre, însã, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate sa vorbeasca în limbi, numai sa vrea; exista si manuale care stau la dispozitia doritorului, explicându-i cum sa faca.

Ce spun însa Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt “se salasluiesc doar în crestinii ortodocsi care au ajuns la desavârsirea crestina, care s-au curatit si care s-au pregatit mai dinainte prin pocainta”.

Ele sunt “daruite Sfintilor lui Dumnezeu numai dupã bunãvointa Sa si prin lucrarea Sa, si nu prin dorinta sau putinta oamenilor. Ele sunt daruite extrem de rar si pe neasteptate, în cazuri de extrema nevoie, si prin purtarea de grija minunata a lui Dumnezeu – si niciodata la întâmplare” (Sfântul Isaac Sirul). “Trebuie sa mai stim ca în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderatie, din cauza ca a slabit credinta lumii crestine în general, ele slujind în întregime trebuintei mântuirii. Dimpotriva, “închipuirea” (imaginatia) îsi revarsã “darurile” fãrã multã zabava si în cantitãti nelimitate”.

Într-un cuvânt, “duhul” care-si revarsa darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt si înselat de secole de erezie si pseudo- pietate, asupra acestui neam care cauta “semne” si minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Acesti oameni rupti de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodata ce este Duhul lui Dumnezeu si niciodata nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevarata duhovnicie încât, priviti cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât sa îngâne în mod hulitor adevarata credinta prin psihismul, emotionalismul si uneori chiar demonismul lor.

“Adevarata traire duhovniceasca – scrie Episcopul Ignatie – omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simtirile deja cunoscute de inima, în timp ce trairea duhovniceasca este cu totul straina de inima, care nu cunoaste decât sentimentele emotionale si trupesti. O astfel de inima nici nu stie macar ce este existenta unei trairi duhovnicesti “.

VIII. CONCLUZIE – DUHUL VREMILOR DE PE URMA


1. “Renasterea harismatica” ca semn al vremurilor
“Pâna la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pamânt alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urma, cei care într-adevar Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credinta, o vor face reusind sa se ascunda de oameni, în mijlocul carora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urma îsi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împaratia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Parintii facatori de minuni din vechime. Caci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fata ochilor oamenilor, care sa încalzeasca inimile lor de focul dumnezeiesc si sa-i îndemne pe calea anevoioasa a mântuirii. Multi dintre oameni, stapâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor cadea în prapastie, ratacind pe calea cea larga pe care multi merg”.
Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru

A. O “Cincizecime fara Hristos”


” Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al “vorbirii în limbi” este si el un “semn”; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei. Crestinului ortodox cu mintea treaza nu-i va veni greu sa le dea dreptate apologetilor “miscarii harismatice”, care vestesc ca “noua revãrsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui veac”. 1
Dar Duhul grãieste lamurit cã, în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de credintã, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor (I Tim. 4, 1).

De asemenea mai stim ca sunt duhuri diavolesti, facatoare de semne si care se duc la împaratii lumii întregi, sa-i adune la razboiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16, 14).

Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti ne spun limpede ca duhul vremurilor de pe urma nu va fi unul de “renastere spirituala” si de “revarsare a Sfântului Duh”, ci dimpotriva. Ca vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizata, având forme atât de subtile, încât pâna si cei alesi vor fi în pericol sa fie înselati. Ca dreapta credintã crestinã aproape va disparea de pe fata pamântului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va gãsi oare credintã pe pãmânt? (Luca 18, 8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urma (Apoc. 20, 3), în scopul celei mai mari si mai de pe urma revarsari a raului pe pamânt.

“Miscarea harismatica”, produs al unei lumi lipsite de Taine si de har, al unei lumi ce înseteaza dupa ”semn”, fara sa fie în stare “sa deosebeasca duhurile” prin care se fac aceste semne, este ea însasi un “semn” al lumii apostaziate în care traim. Cât despre miscarea ecumenica, ea ramâne în continuare o miscare a “intentiilor” si a “faptelor bune”, ce emana dintr-un umanitarism anemic si lipsit de substanta. Ce se va întâmpla, însa, atunci când lui i se va alatura o miscare care sa aiba cu adevarat “putere”?

Când miscarea ecumenica va fi cu adevarat însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2, 9), atunci va mai fi cineva capabil sa i se opuna? Caci “miscarea harismatica”, la ora actuala, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel, adica “refundamentarea Bisericii lui Hristos”, dupa cum am vazut, nu este unul de natura ”crestina”. Aceasta este doar o faza în atingerea adevaratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei “unitati spirituale” a tuturor religiilor pe pamânt, care sa înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, urmatorii “renasterii harismatice” sunt convinsi ca experienta lor este “crestina”; cel mai adesea sunt oameni pe care nu -i intereseaza ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fara îndoiala, privesc cu indignare faptul ca am comparat, pe parcursul acestei carti, “renasterea harismatica” cu spiritismul.

Este adevarat ca, din punct de vedere religios, “renasterea harismatica” se afla oarecum pe o treapta superioara spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si credulitate. Este, de asemenea, adevarat ca tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si ca întreaga ideologie a “miscarii harismatice” îi confera aparenta de a fi crestina – nu ortodoxã, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare “ecumenica”.

Dar noi am vazut pâna acum ca experienta “harismatica” si, mai ales, punctul ei central constituit de “botezul Duhului Sfânt” este, în cea mai mare parte, daca nu chiar în întregime, o experienta de tip pagân, mai înrudita cu fenomenele de posedare diavoleasca, decât cu orice traire care s-ar putea numi “crestina”.

Ne este, de asemenea, cunoscut ca penticostalismul s-a ivit la periferia unui crestinism sectar, care nu mai pastreaza aproape nimic din atitudinile si credinta specific si autentic crestine si ca el a fost de fapt “descoperit” ca rezultat al unui experiment, la care crestinii însisi nu au avut nici o contributie. Pâna de curând însa nu a fost posibila gasirea unei dovezi clare care sa ateste caracterul eminamente necrestin al “trairilor harrismatice”.

Aceasta dovada însa acum s-a gasit chiar în scrierile unui apologet “harismatic”. El ne informeaza ca ”botezul Duhului Sfânt” poate într-adevar sa aiba loc si fara participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relateaza cazul unei persoane care primise “botezul”, care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine sa doreasca si sa caute acest botez. El afirma în acelasi timp ca nu avusese nevoie de pocainta în timpul experientei sale, si ca nu numai ca nu a fost despatimit de obiceiurile pacatoase, dar ca nici nu simtea nevoia sau dorinta sa renunte la ele.

Iar scriitorul concluzioneaza: “O cincizecime fara pocainta – o cincizecime fara Hristos – iata ce nivel de traire ating unii dintre noi astazi… Acestia sunt oameni care au auzit ca vorbirea în limbi exista si, dorind sa se identifice cu aceasta experienta de înalta tinuta, ei cauta persoana care sa-si puna mâinile pe capetele lor si astfel sa obtina conectarea la adevarata cunoastere usor, repede si bine, fara a mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui”.
Totusi autorul afirma ca vorbirea în limbi este, fãrã îndoialã, “consecinta initialã sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt”. 2

Cei convinsi ca “miscarea harismatica” este de fapt de natura crestina nu fac altceva decât sa se bazeze pe o prejudecata. Ei pornesc de la început de la ideea ca vor avea de-a face cu “ceva” crestin.

Dar daca o astfel de experienta este si la îndemâna celor care cauta senzatii înaltatoare, ieftine si usoare, atunci înseamna ca nu exista nici o legatura între astfel de experimente si Hristos.

Însasi posibilitatea unei “Cincizecimi fara Hristos” arata clar ca experienta “harismaticã” în sine nu are nici o legatura cu notiunea de crestin. Acesti “crestini”, adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât sa proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestinã pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei “experiente spirituale” care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia “unitatii spirituale” a omenirii pe care miscarea ecumenica a cautat-o pâna acum fara succes?

1. Pr. Eusebius Stephanou în Logos , April, 1972, p. 3.
2. Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47.

B. “Noul Crestinism”


Fara îndoiala ca exista persoane care se îndoiesc de faptul ca “renasterea harismatica” este o forma de mediumism, însa este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propaga “duhul” acestei “miscari harismatice”. Dar ca acest “duh” nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest “duh” se înscrie literal în “profetiile” lui Nicolae Berdiaev privitoare la “Noul Crestinism”.
Acest “nou crestinism” ignora complet, ne spune chiar Berdiaev, “spiritul monahal si ascetic al Ortodoxiei istorice”, ignorare care îi demasca în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este multumit de “crestinismul conservator ce calauzeste fortele sufletesti ale omului catre pocainta si mântuire”, ci crede în mod evident, împreuna cu Berdiaev, ca un astfel de crestinism este înca “incomplet” si, ca atare, îi mai adauga un al doilea nivel al fenomenelor “spirituale”, dintre care nici unul specific crestin (desigur ca fiecare este liber sa le interpreteze ca fiind “crestine”, daca doreste), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credintã si dacã le pare sau nu rãu de pãcatele lor, si care nu au nici un fel de legãturã cu mântuirea. Acest duh vizeazã “o noua erã a Crestinãtatii, o spiritualitate noua si adâncã, ceea ce înseamnã o nouã revãrsare a Duhului Sfânt”.

Iata o declaratie ce se afla în totala contradictie cu profetiile neotestamentare si cu Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevarat un “nou crestinism”, dar ingredientul specific “nou” al acestui “crestinism” nu constitue nimic original sau “avansat”, ci este doar o forma moderna a unei religii diavolesti vechi de când lumea si anume a unui pagânism de tip samanist . Periodicul ortodox “harismatic” The Logos îl recomanda pe Nicolae Berdiaev ca pe un “profet”, tocmai pentru ca el a fost “cel mai mare teolog al creativitatii spirituale” (Logos , martie, 1972, p. 8).

Într-adevar, samanii celor mai primitive triburi sunt cei care stiu cum sa intre în contact cu “puterile creative” ale cosmosului si sa le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât “duhuri ce umbla pe pamânt, în vazduh si pe ape si pe care Biserica lui Hristos le denumeste diavoli, carora, daca le slujesti, poti într-adevar sa ajungi la bucurii si extazuri foarte “creative” (“entuziasmul si extazul nietzschean” de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute “crestinilor” obositi si cãldicei, care cad victimã înselaciunii “harismatice”. Dar acest extaz este fara Hristos. Dumnezeu nu îngaduie contactul cu aceasta zona “creativa” si oculta, careia “crestinii” îi cad victime din ignoranta si auto-înselare.

“Renasterea harismatica” nici nu are nevoie sa porneasca la “dialoguri cu religiile necrestine” deoarece, în limbajul si mai ales în practica ei, denumirea de “crestinism” include deja si continuturile religiilor necrestine, devenind deja prin aceastã includere o religie noua pe care o vestise Berdiaev, adica o combinatie bizarã de crestinism si pagânism.
Ciudatul spirit “crestin” al “renasterii harismatice” este cunoscut si definit cu precizie de Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie a Parintilor. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figura “hristica” aproape supraumana, adica falsul Mesia sau Antihristul. El va fi “crestin” în sensul ca întreaga functie si chiar fiinta lui va fi axata pe Hristos, pentru a-L imita în toate privintele posibile.

Caci el nu numai ca va fi dusmanul suprem al lui Hristos, ci, în scopul de a-i însela pe crestini, va lua aparentele lui Hristos, venit a doua oara pe pamânt ca sa conduca lumea din templul reconstruit din Ierusalim.

Sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va sosi, pâna ce mai întâi nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, asa încât sa se aseze el în templul lui Dumnezeu, dându – se pe sine drept dumnezeu… (II Tes. 2, 3-4). Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n – au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mântuiasca. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciuni, ca sa fie osânditi toti cei ce n – au crezut adevarul, ci le – a placut nedreptatea (II Tes. 2, 9- 12).

Învatatura crestina privitoare la Antihrist este în sine o tema ampla, care nu se poate prezenta aici. Dar daca, asa cum cred adeptii “renasterii harismatice”, zilele cele mai de pe urma s-au apropiat într-adevar, este de importanta cruciala pentru crestinul ortodox sa fie informat despre aceasta învatatura ce priveste pe cel care, dupa cum ne-a spus Însusi Hristos, ne va arata, la fel cu ceilalti “falsi prooroci” ai acelor timpuri, semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi (Matei 24, 24).

Iar cuvântul “alesi” nu se refera cu siguranta la multimile de “crestini” care ajung sa ia drept adevar cele mai grosolane si mai nescripturistice înselaciuni, potrivit carora “lumea este în pragul unei mari desteptari spirituale”, ci la “turma mica”, careia Mântuitorul i-a fãcut în exclusivitate urmãtoarea promisiune: Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Împaratia (Luca 12, 32).

Deci, iatã cã pâna si elitã constituitã din acesti adevarati alesi, aceastã “turmã micã”, vor fi atacati si ispititi de “marile semne si minuni” ale lui Antihrist. Marea masa a “crestinilor” în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia – adica pe Antihrst – , fara întrebari si fara probleme, pentru ca “noul” sãu “crestinism” este exact ceea ce cauta multimea.

C. “Isus* vine curând”
Este semnificativ faptul ca în ultimii ani figura lui “Isus” a capatat o proeminentã ciudatã în America. A fost abrogata binecunoscuta interdictie de a se prezenta în filmele de lung metraj si în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzationale si de larga audienta în mase, cu caracter satanic si masonic, prezinta parodii blasfemiatorii ale vietii Sale . “Miscarea lui Isus”, care este de orientare predominant “harismatica”, se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescentilor si tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masa “Jesus Rock” – care este o adevarata hulire a numelui lui Dumnezeu – , asistam la “crestinarea” celor mai joase forme de muzica pop americana si pentru întâia oara în acest secol melodiile “crestine” au cea mai mare audienta la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu si grosierã mentalitate lumeascã este cuprins în propozitia ce pare sã exprime asteptarile si sperantele tuturor: “Isus vine curând”.

Într-o America pustiita din punct de vedere psihic si religios, acelasi incident “mistic” se repeta în mod simptomatic în vietile mai multor americani, traind în cele mai diverse colturi ale tarii si fara legatura între ei. Editorul unei publicatii “harismatice” da tiparului relatarea unei persoane, asa cum a fost el povestit în cadrul unei adunari:

“Prietenul meu împreuna cu sotia lui rulau spre Boston pe autostradã când au oprit sã ia un autostopist. Era tânar si avea barba, dar nu era totusi îmbracat ca un hippie. S-a urcat în spate fãrã sã spunã prea multe cuvinte, si masina a pornit. Dupã un rãstimp, a spus cu voce linistitã: “Domnul vine curând”.

Prietenul meu si sotia lui au fost atât de uluiti, încât amândoi i-au întors capetele sa-l priveasca. Pe bancheta din spate nu se mai afla nimeni. Zguduiti, au oprit la prima benzinarie hotarâti sa povesteasca ce li se întâmplasse,indiferent de reactia pe care ar fi stârnit-o. Dupa ce i-a ascultat, lucratorul de la statia de benzina nu numai ca nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: “Sunteti a cincea masinã care îmi povesteste istoria asta”.

Desi afara era o amiaza torida, pe mine m-au luat sudori reci. Acela însa nu era decât începutul. În aceeasi adunare povestindu -se alte sase cazuri similare, care avusesera loc pe tot cuprinsul tarii, în ultimii doi ani – în Los Angeles, Philadelphia, Duluth si New Orleans. Uneori autostopistul era un barbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare similara survenita în statul New York, al carei protagonist fusese chiar el. Pentru editor, toate acestea sunt semne cã de fapt “Isus vine curând” (David Manuel, Jr., în Logos Joumal, Jan., Feb., 1972, p.3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane – mai ales în America, locul de origine al celor mai multe curente religioase de masa în ultima suta de ani – , nu poate sa nu remarce o atmosfera foarte clara de asteptare hiliasta . Acest adevar nu se aplica doar cercurilor “harismatice”, ci chiar si celor traditionalist sau fundamentaliste, care resping “renasterea harismatica”.

Astfel, multi romano-catolici traditionalisti cred în venirea unei “Ere mariologice” hiliaste mai înainte de sfârsitul lumii, ceea ce constituie doar o varianta a foarte raspânditei erori catolice de a încerca “sanctificarea lumii”. Sau, asa cum s-a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), “de a transforma lumea moderna în Împaratia lui Dumnezeu, ca pregatire pentru întoarcerea Sa”.

Evanghelistii protestanti, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor gresit si personal de a interpreta Apocalipsa, asteapta “mileniul” în care “Hristos” va domni pe pamânt. Alti evanghelisti din Israel gasesc ca interpretarea lor milenarista despre “Mesia” este tocmai ceea ce trebuie pentru a-i pregati pe evrei de venirea Lui. 1 Iar arhifundamentalistul Carl McIntire se pregateste sa ridice o replica, în marime naturala, a Templului din Ierusalim în Florida, având convingerea ca soseste clipa în care evreii vor construi chiar “Templul în care Domnul Însusi se va întoarce asa cum a promis” ( Christian Beacon , Nov. 11, 1971; Jan. 6,1972)
Astfel, iatã cã pânã si antiecumenistii se pregãtesc sã se alãture evreilor lipsiti de pocãintã în a întâmpina un fals Mesia, pe Antihrist, spre deosebire de ramasita fidela a evreilor care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pamânt proorocul Ilie, asa cum ne învata Biserica Ortodoxa.
Deci, pe crestinul ortodox adevarat, care cunoaste profetiile referitoare la vremurile din urma, nu -l vor impresiona relatarile cutarui pastor protestant zis “harismatic”, care îi spune: “ce extraordinar se manifesta Isus când ne deschidem inimile catre El. Nu e de mirare ca acum oameni de toate credintele se pot ruga împreuna”.2

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune ca în prezent membrii tuturor confesiunilor “încep sa priveasca peste gardurile care îi despart pe unii de ceilalti pentru a recunoaste pe fiecare fata chipul lui Iisus – Hristos”. 3 Dar care este “Hristosul”, pentru care se alcatuiesc în întreaga lume aceste programe intensive de pregatire psihologica si chiar fizica? Este Acesta oare adevaratul nostru Dumnezeu si Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în numele sãu (Ioan 5, 43) si-i va reuni sub mâna sa pe toti acei care resping sau pervertesc învatatura Bisericii Celei Una, adica Biserica Ortodoxa?
Mântuitorul Însusi ne-a avertizat: Atunci, de va va zice cineva: Iata, Mesia este aici sau dincolo! Sa nu -l credeti. Caci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi. Iata, v-am spus de mai înainte. Deci, de va vor zice voua: iata este în pustie, sa nu iesiti; iata este în camari, sa nu credeti. Caci precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinta de confundat. Ea se va întâmpla deodata. Va veni din cer – Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus Care S-a înaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergând la cer (Fapte 1, 11) – si va hotarî sfârsitul acestei lumi.

Nu poate exista nici un fel de “pregatire” pentru Hristos, în afara de aceea pe care si-o lucreaza fiecare crestin ortodox prin cainta pentru pacatele lui, curatire, priveghere, si rugaciune. Cei care se “pregatesc” altfel pentru acest sfârsit, care spun ca el este undeva “aici” – mai ales “aici” în Templul din Ierusalim – sau care predica pe “Isus vine curând”, fara sa mentioneze marile înselaciuni care preced venirea Sa, sunt vadit profetii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie sa vina mai întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toti “crestinii” care nu sunt sau care nu devin cu adevarat ortodocsi.
Nu exista nici un fel de “mileniu” viitor. Pentru cei vrednici sa-l primeasca, “mileniul” apocaliptic (Apoc. 20, 6) este chiar acum; este viata plina de har din Biserica Ortodoxa, de-a lungul acestei “mii de ani”, ce desparte prima venire a lui Hristos, adica de la întrupare pâna la venirea lui Antihrist.

Aceasta este învatatura ortodoxa a sfintilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al Cezareii, si a altor Sfinti Parinti 4 . Faptul ca protestantii asteapta venirea “mileniului” cândva în viitor, nu face alceva decât sa întãreascã mãrturisirea lor cã în prezent ei nu îl trãiesc, si anume cã ei se aflã în afara lui, adicã în afara Biserici lui Hristos, al Cãrui har dumnezeiesc nu l-au gustat.
* În locurile in care am ortografiat, Iisus cu un singur “i”, am subliniat ca El este abordat din perspectiba sectara, care merge chiar pâna la a goli acest Nume de adevârata lui semnificatie si de a sugera prin el (“Isus”) chiar notiunea de Antihrist (n.tr.).
1. De ex. Gordon Lindsay, Israel’s Destiny and the Coming Deliverer – Destinul Israelului si apropiata venire a Eliberatorului , Christ for the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp. 28-30.
2. Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p.24.
3. Kevin Ranaghan in Logos Journal, Nov, 1971, p.21.
4. Vezi Arhiepiscopul Averky, Guide to the Study of the New Testament – Îndreptar pentru studiul Noului Testament – Partea a II – a (ruseste), Jordanville, NY., 1956, pp.434-438.

D. Trebuie ca Ortodoxia sa se alature apostaziei?


Nici unul dintre cei care au studiat serios “miscarea harismatica” prin lucrarile reprezentantilor ei de frunte, din majoritatea carora am citat în cuprinsul acestei carti, nu se mai poate îndoi de faptul ca aceasta “renastere” – în masura în care poate fi numita “crestina” – , este în întregime protestanta prin originea, inspiratia, intentia, practica, “teologia” si scopul sãu. Nu avem de-a face decât cu o forma de “revivalism” protestant, fenomen ce retine doar câte o bucatica din ceea ce este în mod autentic crestin, dar substituie esenta crestinismului cu o isterie emotionala “religioasa”, ale carei victime cad în iluzia fatala cã “s-au mântuit”.

Dacã “renasterea harismaticã” diferã de revivalismul protestant, atunci diferenta constã din aceea cã prima îsi adaugã dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi confera o notã obiectivã de spectaculos, pe care practica subiectivã revivalistã protestantã nu o poseda.

Nu negam ca o desteptare ortodoxa este foarte de dorit în zilele noastre, când multi crestini ortodocsi au pierdut duhul adevaratului crestinism, iar trairea arzatoare si autentic crestina se vede într-adevar mult prea rar. Viata în societatea contemporana a devenit prea confortabila; viata lumeasca, mult prea atractiva. Pentru prea multi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizatie bisericeasca si de îndeplinire “corecta” a unui ritualism exterior.

Este într-adevar nevoie de o desteptare spirituala a Ortodoxiei. Dar ea nu poate aparea din rândurile “ortodocsilor harismatici”. Acestia, în acord cu activistii “harismatici” din rândurile protestantilor sau romano- catolicilor, se gasesc în armonie deplina cu spiritul vremii. Ei nu se adapa de la izvoarele vii ale spiritualitatii patristice ortodoxe, ci prefera tehnicile revivaliste protestante la modã si se identificã cu cel mai important curent al “crestinismului” apostat si sincretist de astazi de factura ecumenica .

“Desteptari” ortodoxe autentice au existat si în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Etolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându -i pe oameni sa se întoarca la adevarata traire crestina a parintilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orasenilor din St. Petersburg.

Avem apoi multimea duhovnicilor monahi ortodocsi, care, prin viata lor autentic “plina de duh”, au lasat generatiilor de monahi si de mireni din urma lor adevarata învãtãturã crestinã a vietii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este rastalmacit de “harismaticii” ortodocsi, care nu par sa-si dea seama ca Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fãrã exceptie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea apartinerii de Biserica Ortodoxa, pentru a putea avea cu adevãrat o viatã dubovniceascã.

In “convorbirea” Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre “dobândirea Duhului Sfânt”, acest Sfânt ne spune: “Harul Duhului Sfânt, care ne este daruit tuturor celor credinciosi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe partile principale ale trupului omenesc, asa cum a rânduit Sfânta Biserica pastratoarea din veac a acestui har”. Si iarasi: “Domnul îi asculta la fel si pe monah si pe mirean, cu conditia ca amândoi sa fie ortodocsi”.

Ca miscare opusa adevaratei spiritualitati crestin -ortodoxe, “renasterea harismatica” nu este decât partea experientiala a modei “ecumenice” dominante – a acestui ecumenism care schimonoseste crestinismul si îl tradeaza pe Hristos si Biserica Lui. Niciodata un “ortodox. harismatic” nu va obiecta la apropiata “unire” dintre chiar acei protestanti si romano- catolici cu care, asa cum intoneazã si cântecul “harismatic” interconfesional, ei se aflã deja “uniti în spirit, uniti în Domnul” si care le conduc si le inspira experienta “harismaticã”.

Trebuie atunci sã se stie cã “duhul” care inspira “renasterea harismaticã” este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor “duhuri demonice” ale vremurilor din urmã, si cã “minunile” lor pregãtesc lumea pentru falsul Mesia.

E. “Copii, este ceasul de pe urma”
(I Ioan 2, 18)

Dumnezeu a pastrat în lume, ca si în zilele proorocului Ilie, sapte mii de barbati care nu si-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11, 4), adica un numar necunoscut de adevarati crestini ortodocsi, care nu sunt morti din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasa purtati de curentul general de apostazie si nici de falsele “desteptari”, ci îsi continua drumul ancorati în credinta sfântã si mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfintii Apostoli printr-un sir neîntrerupt de Sfinti Parinti, observând cu atentie semnele timpului si cãlãtorind pe poteca strâmtã a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevarate, întunericul creste cu repeziciune. Judecând dupa ultimele stiri “religioase”, este posibil ca “renasterea harismatica” sa nu fie decât începutul timid al unei adevarate “ere a minunilor”. Multi protestanti care si-au dat seama de frauda “renasterii harismatice” accepta acum ca “adevarata” spectaculoasa “renastere” din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate “chiar minunile care se relateaza în faptele Apostolilor”.

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de pagâni s-au convertit la protestantism în conditii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fara o obedienta absoluta fata de “vocile” si “îngerii” care apar în mod constant si citeaza din Scriptura, mentionând si numarul versetului; apa se transforma în vin de fiecare data când slujba protestanta prevede împartasire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasa celor flamânzi; o întreaga ceata de draci este vãzutã pãrãsind un sat pãgânesc pentru ca “unul mai puternic”; (“Isus”) a venit sa le ia locul. “Crestinii” practicã o “numãrãtoare inversã” pentru pacatosul care nu vrea sa se pocaiasca, iar când ajung la “zero” respectivul moare; copiii sunt învatati cântece si imne protestante de catre voci care se aud din senin (si care repeta cântecele de câte douazeci de ori, asa încât copiii sa le tina minte); “banda magnetica a lui Dumnezeu” înregistreaza cântecul unui cor de copii si îl reda apoi din aer în urechile acelorasi copii uluiti ; foc se coboara din cer si arde icoane catolice (“Domnul” indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecati 30000 de oameni; “Hristos” apare din cer si “cade” peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportati miraculos din loc în loc si merg pe apa; evanghelistii sunt calauziti de lumini noaptea si umbriti de nori ce calatoresc în urma lor ziua, iar mortii învie 1.

Este interesant sa aflam ca în anumite parti ale “revivalismului” indonezian, “vorbirea în limbi” lipseste aproape total si este chiar interzisa (desi este prezenta în multe locuri), mediumismul parând a fi înlocuit de interventia directa a spiritelor cazute. Se prea poate ca acest nou “revivalism”, mai puternic decât penticostalismul, sa fie o forma mai avansata a aceluiasi fenomen “spiritual” (asa cum penticostalismul însusi este o forma superioara de spiritism) si sa vesteasca iminenta zilei de spaima în care, asa cum proclama si “vocile” si “îngerii” din Indonezia, “Domnul” vine curând – caci noi stim ca Antihrist va încerca sã dovedeascã lumii ca este “Hristos” prin aceea ca va face “minuni” ca cele povestite mai sus.
Într-o epoca de întuneric si înselaciune aproape universale, când pentru cei mai multi “crestini” Hristos a devenit tocmai ceea ce învãtãtura ortodoxã denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxa a lui Hristos este singura care pastreaza si comunica harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fara de pret a carei existenta chiar lumea asa-zisa crestina nici macar nu o banuieste. Caci lumea “crestina” da mâna cu fortele întunericului pentru a-i însela pe credinciosii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât sa creada ca “numele lui Iisus” îi va salva chiar din mijlocul apostaziei si blasfemiilor în care traiesc si pe care le accepta, nepasatori la înfricosatul avertisment al Domnului: Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tau am proorocit si nu în numele Tau am scos demoni si nu în numele Tau minuni multe am facut? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v – am cunoscut pe voi. Departati -vã de la Mine cei ce lucrati faradelegea (Matei 7, 22-23).

Sfântul Apostol Pavel continua si el acelasi avertisment despre venirea lui Antihrist cu aceasta porunca: Deci dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le – ati învatat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra (II Tes. 2,15). Sunt unii care va tulbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar daca noi sau un înger din cer v – ar vesti alta Evanghelie decât aceea pe care v – am vestit – o, sa fie anatema! Precum v – am spus mai înainte, si acum va spun iarasi: Daca va propovaduieste cineva altceva decât ati primit sa fie anatema! (Gal.1, 7-9)


Raspunsul ortodox la fiecare nou “revivalism” si chiar la “revivalismul” final si teribil al lui Antihrist este aceasta Evanghelie a lui Hristos, pe care singura Biserica Ortodoxa a pastrat-o neschimbata, prin Sfânta Traditie a Sfintilor Parinti în linie neîntrerupta de la Hristos si Apostolii Sai si prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singura Biserica Ortodoxa îl împartaseste si numai celor credinciosi, care sunt pecetluiti cu Sfânta Taina a Mirungerii si care au pãstrat neîntinatã aceastã adevãratã pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.
1.  Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, si Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House , Carol Stream, III,1971.

2. Religia viitorului
Pentru starea spirituala a umanitatii contemporane este profund semnificativ faptul ca experientele “harismatice” si de “meditatie” prind din ce în ce mai mult teren printre “crestini”. Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trairii duhovnicesti a adevaratului crestinism, singura cauza a fenomenului prin care un lucru atât de strain crestinismului ca meditatia extrem orientala poate sa puna stapânire pe sufletele crestinilor.

Existenta centrata pe sine si care nu urmareste altceva decât autosatisfactia, este atât de generalizata în viata “crestinilor” zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualitati autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei “vieti spirituale”, o fac ca pe o alta forma de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al miscarii “harismatice”, cât si al diferitelor forme de “meditatie crestina”: toate promit (si acorda imediat) experiente si “simtiri de multumire” si “pace”.

Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a carui definitie esentiala este tocmai razboiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. “Multumirea” si “pacea” propovaduite de miscarile “spirituale” contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselaciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamna moarte pentru o viata duhovniceasca orientata spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de “meditatie crestina”, majoritatea de provenienta pagâna orientala, opereaza exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trairea crestina. Trairea crestina consta din a lupta pâna la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împaratii ceresti, care nu se poate instaura desavârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar adevaratul luptator crestin nu -si slabeste vigilenta si nu -si afla linistea, nici macar atunci când pregusta din binecuvântarile vesnice, ce i-ar putea fi daruite înca din aceasta viata. Pe când religiile orientale, carora Împaratia cerurilor nu le-a fost descoperita, lupta pentru a obtine simple stari psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici.

În era noastra de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apoc. 20, 7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au fost îngaduite în timpul “celor o mie de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apoc. 20, 3) si pentru a câstiga pentru sine, în recolta lui draceasca, acele suflete care “n -au primit iubirea adevarului” (II Tes. 2, 10). Putem spune ca vremea lui Antihrist este cu adevarat aproape, prin chiar faptul ca aceastã “recoltã” satanicã se strânge acum nu atât, din rândurile popoarelor pagâne, cât dintre rândurile crestinilor care au pierdut dulceata crestinismului.

Tine chiar de natura lui Antihrist sa prezinte împaratia satanei, ca si când ar fi a lui Hristos. Miscarea “harismatica” contemporana si “meditatia crestina”, ca si “noua constiinta religioasa”, cu care formeaza corp comun, sunt înainte- mergatoare religiei viitorului, religia umanitatii de pe urma, religia lui Antihrist. Iar scopul lor “spiritual” de capetenie este sa faca accesibile tuturor crestinilor initieri satanice, care pâna acum erau restrânse doar în lumea pagâna.

Sa zicem ca aceste “experiente religioase” sunt înca cel mai adesea cautari de natura experimentala si facute orbeste, ce contin tot atâta autoînselare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor de initiere demonica; fara îndoiala, nu toti cei care au “meditat” cu succes sau care cred ca au primit “botezul duhului” au fost si initiati în împaratia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte aparent linistitoare, acesta este scopul acestor experiente si nu exista nici cea mai mica îndoiala ca tehnicile de initiere vor deveni din ce în ce mai eficace pe masura ce, omenirea devine mai pregatita pentru ele prin atitudinea de pasivitate si deschidere la noile “experiente religioase” care îi sunt inculcate prin aceste miscari.

Dar cum a ajuns umanitatea – si fireste crestinatatea – la o asemenea stare disperata?

Desigur, nu din cauza închinarii pe fata la satana, care este întotdeauna limitata la un numar destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspaimântator pentru crestinul ortodox constient: s-a pierdut din parte harul lui Dumnezeu, ca o consecinta imediata a slabirii credintei si a pierderii gustului crestinismului autentic.

În Occident este un fapt incontestabil ca harul lui Dumnezeu s- a pierdut cu multe secole în urma. Romano-catolicii si protestantii de astazi nu cunosc puterea harului dumnezeiesc. De aceea nu ne miram ca ei nu sunt capabili sa-l deosebeasca de înselatoriile dracesti. Dar vai! Succesul falsului spiritual, chiar printre crestinii ortodocsi de astazi, da la iveala cât de mult, chiar si acestia, au pierdut mireasma adevaratului crestinism. Deci nici ei nu mai sunt capabili sa distinga între adevaratul crestinism si pseudo-crestinism. De prea multa vreme crestinii ortodocsi iau de-a gata comoara nepretuita a credintei lor si neglijeaza sa puna în practica o învatatura alcatuita din aurul cel mai curat.

Câti dintre crestinii ortodocsi au macar cunostinta de existenta textelor de baza ale spiritualitatii ortodoxe, care ne învata tocmai cum sa distingem spiritualitatea autentica de cea falsa, texte care arata viata si învataturile sfintilor îmbunatatiti care au obtinut într-o masura bogata harul lui Dumnezeu înca din aceasta viata? Câti dintre ei si-au însusit învatatura cuprinsa în Lavsaicon , în Scara Sfântului Ioan Scararul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Vietile purtatorilor de Dumnezeu Parinti ai pustiei, în Razboiul nevazut , în cartea Viata mea în Hristos , a Sfântului Ioan de Kronstadt si în multe alte carti ortodoxe?

În Viata marelui Parinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie) gasim un exemplu viu – cât de usor se poate pierde harul lui Dumnezeu.
Un ucenic al sau mergea odata catre oras sa-si vânda acolo rucodelia sa (obiecte lucrate cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, vazându-i simplitatea, a început sa-l ispiteasca, zicându -i: “Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om rastignit, care nu este nicidecum Mesia cel asteptat? Nu este El acela, ci altul va veni”. Ucenicul, având o minte mai slaba si o inima simpla, începu sa asculte aceste cuvinte si ajunse pâna la a rosti: “Poate ca ceea ce spui tu este adevarat”.

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie si-a întors fata de la el si nu a voit sa-i adreseze nici un cuvânt. La urma, dupa multe rugaminti ale ucenicului, Sfântul îl întreba: “Tu cine esti? Nu te cunosc pe tine! Acel ucenic al meu era crestin si avea asupra lui harul Sfântului Botez, dar la tine nu vad aceasta. Daca tu vei fi fiind cu adevarat ucenicul meu, atunci harul Sfântului Botez te-a parasit si chipul de crestin nu mai este în tine”.

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul raspunse: “Sarace! Ce poate fi mai rau si mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepadat de Hristos si de Sfântul Botez? Acum mergi si plânge-ti pacatul, caci cu mine nu mai poti fi; numele tau s-a scris împreuna cu cei care s-au lepadat de Hristos, cu care împreuna vei fi judecat si chinuit”.

Auzind aceasta judecata, ucenicul se cutremura si se arunca la picioarele batrânului sau, rugându-l sa nu-l lepede de la rugaciunile sale. Sfântul, cuprins de mila, se închise în chilia lui si ruga cu lacrimi pe Dumnezeu sa ierte pacatul ucenicului sau. Dumnezeu asculta ruga Sfântului si îl învrednici de semnul iertarii si milostivirii Sale asupra ucenicului.

Atunci Sfântul îl chema pe ucenic la sine si-i spuse: “Copile, vino si da slava lui Hristos Dumnezeu împreuna cu mine, caci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez straluceste iar peste capul tau. De acum pazeste-te, ca nu cumva din lene si nepasare dusmanul sa te atace iar si, biruindu-te, sa te arunce în focul gheenei”.

Este semnificativ ca miscarile “harismatice” si “de meditatie” au prins radacina tocmai printre “crestinii ecumenisti”. Trasatura de baza a protestantilor ecumenisti este urmatoarea: ca Biserica Ortodoxa nu este singura Biserica a Iui Hristos, una si adevarata; ca harul lui Dumnezeu este prezent si în alte confesiuni “crestine”, si chiar în interiorul religiilor necrestine; ca ceea ce Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmta a mântuirii nu este decât “una dintre multele cai”, care toate duc la mântuire, si ca practicile credintei cuiva în Hristos sunt de mica importanta, precum si apartenenta la o anumita confesiune.

Este adevarat, nu toti ortodocsii care iau – parte la întrunirile interconfesionale ecumenice cred întru totul asa (desi lucrul este cu siguranta adevarat despre protestanti si romano- catolici), dar prin simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevad rugaciuni comune cu cei care cred gresit în Hristos si Biserica Sa, adreseaza implicit ereticilor cu care se afla împreuna aceleasi cuvinte ca si ucenicul din pilda: “Poate ca ceea ce spuneti voi este adevarat”. Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un crestin ortodox sa piarda harul lui Dumnezeu. Si câta nevointa îi trebuie pentru a-L câstiga înapoi!

Deci, cu atât mai mult crestinul ortodox trebuie sa umble în fata lui Dumnezeu cu frica si cutremur, din grija de a nu pierde harul Sau, care nu este nicidecum daruit tuturor, ci numai celor care tin dreapta credinta, care duc o viata de lupta duhovniceasca cu pacatul si care pazesc cu tarie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie sa lupte astfel crestinii din ziua de azi, care sunt înconjurati din toate partile de un crestinism fals, care are propriul sãu arsenal de experiente ale “harului” si “Duhului Sfânt”, putând cita pe de rost din Sfânta Scriptura si din Sfintii Parintii, pentru a-si “întari” propriile erezii! Cu siguranta traim vremurile de pe urma, când înselaciunea este atât de subtila încât amageste, de este cu putinta, si pe cei alesi (Matei 24, 24).

Falsii prooroci ai timpurilor noastre anunta cu glas din ce în ce mai puternic apropierea ” noii ere a Duhului Sfânt”, a “noii Cincizecimi”, a “punctului Omega”. Este exact ceea ce se numeste, în adevaratele profetii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Aceasta profetie, tocmai acum în zilele noastre, începe sa se împlineasca, cu forta unei puteri demonice.

Întreaga atmosfera spirituala contemporana se încarca cu puterea experimentelor de initiere demonica si aceasta, pe masura ce “taina nelegiuirii” intra în faza penultima, în care începe sa posede sufletele oamenilor si, într-adevar, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor alesi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinta.

Împotriva acestei “experiente religioase” de mare forta, crestinii ortodocsi trebuie sa se trezeasca si sa se înarmeze cu adevarat, sa devina pe deplin constienti de ceea ce înseamna Ortodoxia crestina si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele “crestine” sau necrestine.
Page 5 of 6 Religia viitorului 30/09/2011 http://ebook/47.htm

Crestini ortodocsi, pastrati cu sfintenie harul ce vi s-a dat! Nu îngaduiti ca el sa devina o chestiune de obisnuinta. Nu -l masurati dupa masura omeneasca si nu va asteptati ca el sa para logic sau pe întelesul celor care nu sunt capabili sa patrunda nimic din ceea ce depaseste omenescul sau celor care cred ca îl pot obtine altfel decât arata predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Caci adevarata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevarat “nelalocul ei” în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuata a celor dispretuiti si cam “nebuni”, siliti sa traiasca în mijlocul unei mase al carei “revivalism” religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însa sa ne mângâiem cu cuvintele cele tari si sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Împaratia (Luca 12, 32).

Fie ca toti crestinii ortodocsi sa se întareasca pentru marea batalie care îi asteapta, si sa nu uite niciodata ca, în Hristos, victoria este deja a noastra. Caci El ne-a promis ca portile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18) si ca pentru cei alesi El va scurta zilele urgiei si strâmtorii celei de pe urma (Matei 24, 22). Si apoi, cu adevarat, daca Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastra? (Rom. 8, 31).

Chiar în mijlocul celor mai salbatice ispite, noua ni s-a poruncit: Îndrazniti! Eu am biruit lumea (Ioan, 16, 33). Sa traim deci si noi, asa cum au facut-o toti adevaratii crestini înaintea noastrã, cu certitudinea cã toate cele ce se vãd au un sfârsit si cã Mântuitorul nostru va veni curând; cãci Cel Ce mãrturiseste acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22, 20)

SFARSIT

4 responses to “ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI

  1. amin…daniel

  2. ortodoxia si religia viitorului, cu astea veti merge in iad.Voi ortodocsi” dreptcredinciosi” religiosi ,veti merge in iad, iar ” sectarii” vor merge in imparatia lui DUMNEZEU. Pocaitii sau cum ii numiti voi „dreptcredinciosilor” ,sectari din care fac si eu parte, ne incredem in domnul nostru ISUS CRISTOS care este nadejdea noastra VIE nu MORT, EL e viu in vecii vecilor AMIN. Si voi ” dreptcredinciosilor”slujiti tablourilor pictate care au ochi si nu vad ,au gura si nu vorbesc ,ureghi si nu aud s.a.m. d icoane care aduc ofensa lui DUMNEZEU,va inchinati lemnelor ,si pupati oase spurcate. si atunci va intreb si concluzionati voi insiva ,pe baza slujiri fiecare ortodox sau pocait unde veti merge? ISUS CRISTOS SPUNE : POCAITI-VA SI CREDETI IN EVANGHELIE AMIN . SIMPLU NU?

    • Ramane de vazut care merge in iad.Voi in fapt sunteti tradatori Domnului Iisus Hristos.Tablourile alea de care faceti atata caz este o reprezentare care ne ridica cu mintea si sufletul la Dumnezeu pentru ca noi crestini ortodocsi stim ca pe Dumnezeu Tatal nici ingeri din ceruri nu-l vad ci numai Fiul care din Tatal sa nascut mai inainte de toti veci.Sunteti sute de secte care ati aparut ca ciupercile dupa ploaie bateti campii si sunteti demonizati pina-n maduva ca nu mai mai vedeti nu mai discerneti si numai auziti decat vocea demonilor care zac in voi fara sa stiti.La voi se refera pasajele din biblie pe care ai incercat sa le rastalmacesti dupa bunul plac.Credeti stramb si asta o sa va coste mantuirea si treaba asta nu ne bucura pe noi ortodocsi ,ne intristeaza.Ai face bine sa citesti cartea aia daca inca nu esti total demonizat.

  3. Sa nu iti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s