Category Archives: CATEHEZA SI FAMILIA

Parintele Ioanichie Balan-interviuri

 

 

 

 

 

Anunțuri

„Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, şi femeia – foarte femeie”

De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile și divorţurile? De ce ne întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemănătoare? De ce locul cel mai cald, mai primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de luptă pentru întâietate și putere?… Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea familiei zilelor noastre, de al căror răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate familii și, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.

Tema este mult prea vastă ca să poată fi tratată în numai câteva pagini, însă am încercat să punem început acestei investigaţii împreună cu Părintele Constantin Coman, un cunoscut profesor, un adevărat pedagog și, mai mult decât acestea, duhovnicul a sute de familii. Cuvântul poate că este puţin mai provocator, însă dintotdeauna adevărul i-a scandalizat pe cei alipiţi cu inima duhului lumii – dar i-a mângâiat, odihnit și vindecat pe cei care cu sinceritate Îl căutau pe El…

 – Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie și divorţuri. Din ce cauză credeţi că s-a ajuns aici? Și rata divorţurilor crește, crește cu fiecare an; în România, cel puţin, cu 5 procente pe an.

– Eu cred că, pe de o parte, sunt responsabili unii factori externi, care ţin de contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – și sigur că nu e cazul să stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre și a culturii dominante, pentru că aceste aspecte sunt accesibile tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism… Desfiinţarea graniţelor aduce cu sine și o înstrăinare, adică „șansa” omului să se piardă, să se facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăţi cât de cât închise, care este vizibilă. Și omul, când se pierde, se dezleagă la foarte multe lucruri, la foarte multe neputinţe… După aceea, este dominanta aceasta a individualismului, a drepturilor omului. Sunt excitate la maximum ispitele omului, spre a-și împlini cele mai necuviincioase și ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat dintotdeauna, dar în vremurile noastre sunt exacerbate și datorită acestui mondialism, datorită mijloacelor de comunicare în masă și, în mod special, a Internetului, care a pătruns și în „cămara ascunsă” a fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea lui, să aibă acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor și incitator și distrugător. Acesta este, cred, un alt factor extrem de destructiv și o foarte mare biruinţă a vrăjmașului.

„Criza familiei este o criză a persoanei”

Dar factorul determinant este, în cele din urmă, omul însuși, lăuntrul lui. Bătălia cea mare se dă înlăuntru. Și situaţia familiilor sau, cum spuneaţi, evidenţa creșterii divorţurilor se datorează crizei persoanei. Deci, criza familiei este o criză a persoanei. Am această convingere și pentru faptul că, iată, Evanghelia Mântuitorului Hristos nu mizează pe instituţia familiei – miza majoră este persoana. Mântuitorul Hristos Însuși nu e preocupat de problema familiei, cum de altfel nu e preocupat de nici o altă instituţie, nici de societăţi, nici de asociaţii, nici de fundaţii, nici de organizări. E preocupat de persoana umană, pe care o cheamă să se așeze onest în faţa lui Dumnezeu și în faţa celorlalţi.

Și așezarea sănătoasă și corectă în faţa lui Dumnezeu și a celorlalţi îl transformă pe om într-o persoană conștientă de sine și responsabilă. Prin urmare, cultivarea persoanei ar genera o familie sănătoasă, tot la fel cum criza persoanei generează criza familiei, ca și orice altă criză – pentru că nu numai criza familiei o constatăm, iată, ci și criza „familiilor” mai mari, a comunităţilor rurale, a comunităţilor parohiale, criza neamului, a conștiinţei de neam etc. Dar, sigur, familia nu se confundă cu ele, e un așezământ absolut special, care ţine de datul uman, de creaţia lui Dumnezeu.

Prin urmare, dacă am vrea să abordăm cu oarecare seriozitate situaţia, investiţia majoră trebuie făcută în direcţia conștientizării persoanei. Este o foarte mare amăgire să credem că situaţia noastră este dependentă la modul absolut de factorii exteriori (de familia care ne-a crescut, de educaţie, de școală, de grădiniţă, de Biserică, de stat, de vremuri). Copleșiţi de astfel de convingeri, nu ne mai angajăm într-un efort personal pentru cultivarea virtuţilor, cum spun Părinţii, și pentru lupta împotriva patimilor. Pentru că, dacă omul este dezechilibrat din punctul acesta de vedere – al stăpânirii propriilor instincte primare – va intra în familie nepregătit și vulnerabil, în consecinţă familia lui nu va avea foarte multe șanse. Un călugăr bun ar fi și un foarte bun familist, după cum și un familist bun ar fi și un foarte bun călugăr, în sensul investiţiei pe care o face cineva în propria sa pregătire.

Oamenii intră în familie foarte nepregătiţi, mai ales în ceea ce privește stăpânirea de sine și conștiinţa de sine. Eu le spun: „Fraţilor, familia înseamnă însoţirea bărbatului cu femeia, și ca să te însoţești la un grad avansat de conștiinţă de sine, trebuie să ai conștiinţa, tu, bărbatul, a firii bărbătești, foarte adâncă și foarte completă – și tu, femeia, să ai conștiinţa de sine a firii femeiești”. Or, eu fac teste la spovedanie, și făceam și la facultate, și am văzut că mai nimeni nu poate să-și descrie propria fire, să spună cam care ar fi trăsăturile caracteristice specifice firii bărbătești – dincolo de anatomie, se înţelege, că anatomia este vizibilă, dar firea bărbătească nu se epuizează la anatomie – și cum îţi definești firea femeiască.

Și, pasul următor: dacă există o specificitate a firii, care e evidentă, trebuie să existe și o vocaţie specifică, care decurge din fire. Este o lipsă de preocupare aproape totală asupra acestui subiect. Oamenii nu se adâncesc, nu se așază în propria fire – ăsta e un cuvânt pe care l-am găsit a fi foarte potrivit. Și, ca să meargă însoţirea, bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, să aibă o conștiinţă deplină a bărbăţiei lui, și femeia să fie foarte femeie, să aibă o conștiinţă a feminităţii ei. Fiecare să-și activeze firea – căci, dacă se amestecă firile, dacă sunt sub presiunea decadenţelor, a ispitelor, a patimilor, a degradărilor, evident că însoţirea este condamnată. De aceea spun că investiţia majoră, ca și responsabilitatea, de altfel, revine subiectului personal, cel ce este conștient de sine.

„Te întâlneşti cu un «zid», după cum tu însuţi poţi să fii «zid»pentru altcineva”

– Haideţi să adâncim puţin ce înseamnă o „relaţie personală”. Oamenii nu mai știu ce înseamnă „persoană”.

– De ce nu mai știu? Pentru că nu reflectează și nu se adâncesc, nu se întorc spre ei înșiși pentru a vedea ce înseamnă „eu” ca prezenţă personală. Când zic persoană, numesc un subiect uman cu conștiinţă de sine. Când are cineva conștiinţa sinelui înseamnă că are conștiinţa faptului că există în faţa cuiva, că există în dialog cu cineva, că există în dialog cu persoanele din jur, în dialog cu lumea înconjurătoare și, sigur, în dialog cu Bunul Dumnezeu. Dialog însemnând nu statul de vorbă, ci relaţia ca atare, care începe de la simpla comunicare și este chemată să ajungă la plinătatea însoţirii în dragoste.

Deci o persoană este un subiect uman conştient de această postură a sa. Întâi de toate, conștient de bogăţia propriei sale existenţe.

Sigur, o persoană matură ar trebui să fie conștientă atât de darurile, cât și de slăbiciunile propriei firi: sunt neputinţe și daruri ale firii omenești în genere, dar sunt și daruri specifice, ca și slăbiciuni specifice. O persoană matură trebuie să fie conștientă de aceste lucruri, ca să-și lucreze darurile și să-și plinească slăbiciunile, să-și întărească lupta împotriva pornirilor nefirești, obscure uneori, decadente, din lăuntru – lupta împotriva păcatului, dacă vreţi. Cum le vei putea săvârși dacă n-ai conştiinţa acestor lucruri, dacă îl întrebi pe celălalt la spovedit și nu are conștiinţa sinelui, nu se poate exprima pe sine, nici n-a încercat să se citească pe sine cât mai adânc – să-și sondeze duhul, cum se spune, adică nivelul cel mai ascuns al intenţiilor, al pornirilor, să vezi ce iese din lăuntrul tău, înspre ce ești împins din adânc, spre ce aspiri, ce te atrage, ce-ţi place și ce nu-ţi place, și din ce pricini?…

Mulţi tineri sunt absolut anulaţi de exterior. Pe de o parte, trăiesc exclusiv în afara lor, risipiţi în spectacolul divers al lumii, iar pe de altă parte sunt desfiinţaţi de autoritatea părinţilor, de autoritatea școlii, de autoritatea legii, a învăţăturii și așa mai departe, și nu se mai îndreaptă asupra lor, nu mai au reflexul deciziei personale ieșite din lumea lor lăuntrică. Sunt niște oameni care se conformează unor lucruri exterioare, care caută răspunsul în afară, la diferite autorităţi. Sigur, ne conformăm unui lucru exterior, dar având conștiinţa de sine în raportarea la lucrul respectiv. Și asta, după părerea mea, este o foarte mare lipsă a exerciţiului adâncirii omului în propria fire: să-și asume, și bărbatul, și femeia, conștiinţa de sine specifică. Aceasta înseamnă persoană. „Duhul omului”, spune Sfântul Apostol Pavel, „cunoaște cel mai bine ale omului” Corinteni 2:11. Duhul omului – și acel duh al omului eu spun că este recapitularea aceasta a conștiinţei personale, conștiinţa de sine, care ar trebui să te pătrundă până la ultima moleculă.

Eu asimilez acest lucru cu trezvia despre care vorbesc Părinţii niptici – exact cu această zonă de trezire a conștiinţei de sine, care este o trezire a duhului personal și care se manifestă în capacitatea tot mai sporită a omului de participare la realitate, de participare la întâlnire. Te întâlnești cu cineva, și vezi că vine dinspre el o anumită energie, o anumită iradiere personală, și te întâlnești cu altcineva care este stană de piatră, nu transmite nimic. Te întâlnești cu un „zid”, după cum tu însuţi poţi să fii „zid” pentru altcineva. Ei, această problemă este esenţială pentru însoţirea bărbatului cu femeia, ca și pentru însoţirea și întâlnirea oamenilor, pentru că dacă nu sunt niște oameni care să aibă o anumită trezire lăuntrică, nu funcţionează, sau funcţionează doar la un nivel semi-inconștient, se limitează la nevoile impersonale, trupești, ale instinctelor – de foame, de ajutor, de reproducere și așa mai departe – și asta nu poate să ţină foarte mult, nu poate să fie satisfăcător nici pentru unul, nici pentru celălalt.

De aceea oamenii ajung foarte repede la silnicie, le e silă unul de celălalt. E greu să-l duci pe celălalt dacă nu ai o participare la întâlnirea cu el. Deci, întâi de toate – taina persoanei, care după părerea mea este la baza oricărei însoţiri, de aceea eu mă „cantonez” în atitudinea Mântuitorului Hristos, Care nu e preocupat de instituţii, ci e preocupat de persoana umană, și cred că acolo este și cauza tuturor neputinţelor și relelor de la toate nivelurile existenţei umane, după cum acolo ar fi și soluţia pentru recuperarea tuturor.

„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva”

– Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viaţa de familie?

– Eu cred că esenţial este ca fiecare să-și asume specificul vocaţiei, și respectiv al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, și femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deși vedem foarte clar, cu ochii liberi, fără lentile și fără lupă, că femeia înseamnă ceva, și bărbatul înseamnă altceva. De la cum arată, cum privește, cum zâmbește, cum vorbește, și până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, și bărbatul este altfel – de unde logica cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeiești și un anume specific al firii bărbătești. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru, asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun: să-și asume această specificitate a firii și a vocaţiilor.

„Bărbatul are darul stăpânirii, iar femeia are darul supunerii”

– Acuma, în ce-ar consta această specificitate?

– Am convingerea asta, după foarte multă experienţă și analiză pe care o fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum sunt lucrurile, și de ce funcţionează așa și nu funcţionează altfel, sau de ce nu funcţionează când ar trebui să funcţioneze, și am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor mei, fraţilor mei, vecinilor și așa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o vocaţie, o contribuţie, așadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgește așteptările femeii, pentru că nu și-a lucrat și nu-și activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocaţia specifică a bărbatului. Iar vocaţia specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar și presupune multă putere. Nu este un lucru ușor să se supună, să intre în ascultare de bărbat.

Așadar, când sunt doi, ca și la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!), trebuie să fie un cap. Și acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos”  Corinteni 11:3 și așa mai departe. Eu am făcut experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu părinţi: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap – în sensul că respectivul își asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunităţii respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce privește bărbatul și femeia, ţine de fire. La monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se așază pacea, bucuria, și dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.

– Pe bărbat îl odihnește ca femeia să fie femeie, și pe femeie o odihnește ca bărbatul să fie bărbat.

– Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocaţie, pentru că este greu a conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi – sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ţinând seama și de celălalt. Cea mai înaltă formă și suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste jertfelnic ia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Și femeia ar obţine exact ceea ce își dorește dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se jertfește pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu, egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – și ar decide ca dar pentru femeie, și femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obţine dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură, iubitoare, și să își asume decizia și responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătăţit, foarte matur – ceea ce rar se întâmplă.

– Să fie stăpân pe sine, înfrânat.

– Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul își manifestă nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relaţia cu soţia sa – și atunci soţia, care așteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc. Aici bărbatul pierde examenul în faţa femeii și a soţiei sale, și nu mai e credibil. Femeia își exprimă lucrul acesta sau nu și-l exprimă, îl conștientizează sau nu-l conștientizează – dar, în adânc, el nu mai are suport în faţa dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aștepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupești.

Eu vă spun nu din cărţi, vă spun din experienţa spovedaniei. Bărbatul care nu are stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relaţia trupească cu femeia, dar și cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, și de toate celelalte – face dovada în faţa femeii sale că este un om neîmplinit, și devine și pricina decăderii femeii sale.

– Ea își pierde respectul faţă de el.

– Își pierde respectul, preţuirea… Nu poţi să iubești ceea ce nu preţuiești. Dar nici nu poţi să preţuiești ceea ce nu are preţ.

„Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?”

Acum, să revenim la ispita femeii. Chemarea femeii este să asculte de bărbat, iar ispita ei este să nu asculte de bărbat – și o vedem la tot pasul. Și, dacă mai este și încurajată de această neputinţă a bărbatului, atunci femeia, de cele mai multe ori, paradoxal, se instalează la conducere cu propriile instrumente femeiești: cu mintea ei, cu intuiţia ei, cu ispitele ei – se instalează, și astfel se produce cea mai degradantă și distrugătoare, vătămătoare răsturnare. Femeia, în loc să fie în ascultare, este la conducere – și bărbatul, în loc să fie la conducere, este în supunere. Este un tablou dizgraţios și pentru bărbat, și pentru femeie. Nici femeia nu-și va iubi bărbatul supus, nici bărbatul nu-și va iubi femeia care e la conducere. Asta este lege! Vizibil cu ochii liberi… Pentru că este nefiresc, este răsturnarea firilor, și este evidentă căderea amândurora.

Eu le spun acest lucru când îi văd cum calcă, când vin ei, înainte de-a se căsători, bărbatul cu femeia. Vine ea, și începe să vorbească înaintea lui, calcă cu doi pași înaintea dânsului, și imediat îţi dai seama că există acest risc. Am spus multor fete: „Fii atentă! Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?” „Da!” „Nu mai vorbi tu înaintea lui! Fă numai lucrul ăsta și-ţi va fi bine!”. Ca la Pateric. Aţi văzut la Pateric? Un singur lucru spun Părinţii. „Ce să fac să mă mântuiesc?” Zice: „Să taci” sau: „Să mănânci jumate de pâine” – lucruri simple-simple, dar care așază tot universul existenţei umane. Le spun: „Să nu mai vorbești înaintea lui în nici o împrejurare!”. Am avut satisfacţia să văd că se împlinește lucrul acesta în anumite cazuri, foarte rare, ce-i drept.

Deci femeia, dacă s-ar așeza în firea și în ascultarea ei, l-ar determina și pe bărbat să se așeze în firea lui. Iar dacă ar fi să enumerăm slăbiciunile, vulnerabilităţile bărbatului, dominanta este comoditatea. Comoditatea înseamnă abdicarea de la responsabilitatea conducerii. Ca să conduci, trebuie să veghezi, trebuie să fii treaz permanent, pentru că tu ești la timonă, tu ești la conducere, conduci o casă, conduci o familie, cu copii, cu responsabilităţi, și unde te duci, trebuie să fii treaz. Deci ispita lui este comoditatea. Ispita femeii este hiperactivitatea. Tocmai pentru că ea ar trebui să fie în ascultare…

– Și ea se îmbolnăvește nervos.

– Și ea se îmbolnăvește nervos, și el bine-înţeles se îmbolnăvește de prea mult stat, și de abdicare de la responsabilitate. Asta este cheia, după părerea mea. Sigur că este o situaţie greu de atins, dar dacă nu plecăm de la datele concrete și elementare ale problemei, nu ajungem nicăieri. Nu o să ajungă nici bărbatul la o măsură a deplinătăţii, nici femeia la o măsură a deplinătăţii. De aceea suntem chemaţi să ne ajutăm reciproc. Cum ne ajutăm reciproc? Tu, să-ţi ajuţi femeia să se așeze în postura ei, de femeie supusă bărbatului său, și femeia să-și ajute bărbatul să se așeze în postura lui, de responsabil cu tot ceea ce se întâmplă cu femeia și familia lui.

„Lasă-l să decidă! Aşa îl provoci”

Femeia își poate ajuta bărbatul insistând pe ascultare, pe supunere, cum spuneam. Lasă-l să decidă! Așa îl provoci. Lasă-i responsabilităţile pe umerii lui, nu te înfige tu înainte! E mai nerăbdătoare femeia, e mai vioaie, e mai iute. Are și darul treburilor, că femeile sunt cu treburile în casă, trebuie să le facă; dacă nu e harnică, a terminat. Trebuie să facă copii, trebuie să facă curăţenie, trebuie să se mai ducă și la serviciu, o serie întreagă de lucruri – dar îi lipsește perspectiva globală și cuprinzătoare, care ţine de darul stăpânirii. Ca să stăpânești trebuie să ai o perspectivă a întregului. Punctul meu de vedere – pentru care, probabil, doamnele o să mă înjure – este că femeia nu are această perspectivă a întregului. Are numai perspectiva părţii, a intervalului. De aceea ea stă cu tot sufletul aici, dar nu vede întotdeauna punctul de la care a plecat, și nici capătul unde trebuie să meargă. Aceasta este a bărbatului, unde duce corabia și unde ar trebui să ducă familia.

– Rolul timonierului și al celui care lucrează undeva la motoare: motorul merge, dar corabia, dacă nu e călăuzită unde trebuie, se duce în stâncă.

Firea bărbatului este ușor mai contemplativă, de aceea nu e atât de activă – iar firea femeiască este mai puţin contemplativă și ușor mai activă, mai lucrătoare. Eu le spun mereu: „Măi, bărbatul ţi se pare că stă degeaba, dar el nu stă degeaba. El gândește, reflectează, prelucrează datele”. „Dar vine și se așază și stă degeaba!”, zice femeia. „Nu stă degeaba, ci se detașează, se ridică deasupra lucrurilor pentru a vedea unde conduc. Viziunea de ansamblu este în sarcina bărbatului”. Îmi aduc aminte că spunea cineva: „Cum, Părinte, dacă eu văd că el nu face, pun eu mâna și fac!”. „Ai să faci, dar ai să faci ca femeie!”. S-a simţit ofensată. „Vă dau un exemplu”, zice, „aveam o căsuţă la ţară, și ploua prin acoperiș, și el nu făcea nimic!”. „Și ce-ai făcut tu?”. „Păi”, zice, „m-am urcat pe casă, să astup acolo!”. „Vezi, ai făcut lucrul ca o femeie! Dar bărbatul, cum făcea?… Bărbatul aducea un meșter!”, zic și eu, poate glumind, și așa, ca să stârnim un pic lucrurile.

Aceasta este o mare problemă, însă nu prea realizăm această măsură, mai nicăieri. Nici un bărbat nu e atât de împlinit cum spuneam, nici o femeie. Dar trebuie măcar să conștientizăm lucrurile acestea, și întrucât ne-am însoţit pentru că ne iubim și ca să fim solidari, să ne întrajutorăm – atunci să ne ajutăm la acest capitol unul pe altul. Eu să o ajut pe ea să se așeze în feminitatea ei, și ea să mă ajute pe mine să mă așez în bărbăţia mea. Deci aceasta e o a doua premisă fundamentală: voinţa de a ne ajuta reciproc. Aici este cel mai substanţial ajutor, să-l ajuţi pe fiecare să se așeze: în firea bărbătească pe bărbat, și în firea femeiască pe femeie.

– Părinte, credeți că întărind viaţa de familie se poate vorbi despre posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieţii de familie?

– Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale însoţirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și exerciţiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătăţire. Dacă cu soţul tău sau cu soţia ta nu faci exerciţiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al solidarităţii, al înţelegerii, al blândeţii – cu cine altcineva?… E și marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soţul sau soţia, evident. De aceea este și foarte greu. De la distanţă „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel de aproape, care-ţi suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putinţele și neputinţele tale. Și celălalt de asemenea.

„Să fim una – şi tu cu femeia ta, şi femeia ta cu tine”

Problema fundamentală a însoţirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a însoţirii este să-l simţi pe celălalt că e cu tine, că se alipește de tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simţit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.

Eu vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm. Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește, cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului faţă de trup nu este, de fapt, obsesie faţă de trup, ci este expresia frustării că nu i se dăruiește femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă cele mai multe căsnicii: relaţia trupească, dacă nu e bine gestionată.

– Dar nu din cauza ei…

– Nu din cauza ei, evident. Când zic „relaţia trupească” nu mă refer la „performanţa tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează relaţia aproape în întregimea ei.

Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a bărbatului: „Fiţi atente, la voi este soluţia! Sunt o mie și una de alte modalităţi, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceţi-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai făptuitoare, este mai idealistă.

Am întâlnit și situaţii alienate, desigur, când femeia nu poate ieși dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din cauzele pentru care există și o criză a neînsoţirii – fete care rămân singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel  care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.

„E a mea, pot să fac – e obligată!”

– Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viaţa de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenţia, delicateţea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relaţia: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…

– Știţi ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relaţiei, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligaţie – și când am intrat în termenii aceștia, deja relaţia este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativităţii și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relaţia. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! -, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înţelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituţie, nimic, nici cea mai sfântă!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranităţii după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiinţa suveranităţii îi naște omului conștiinţa responsabilităţii: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” 1 Corinteni 6:12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucru- rile acestea, instituţiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcţioneze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educaţie.

Au fost epoci în care respectul dintre soţi era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educaţie elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerţia aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ţi se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

– El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.

– Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul cf. 1 Corinteni 7:4. Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiinţa de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puţin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violenţă… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul. Luăm în calcul acest duh al obligativităţii care ucide.

„Soluţia e înlăuntrul tău”

Dar să vorbim despre soluţii, pentru că asta e foarte important – căci, iată, noi, ca preoţi, trebuie să dăm soluţii. Vine cineva și-ți relatează situaţia din familie, și eu îi spun: „Când celălalt vine spre tine, și îţi cere, și îţi revendică, și iar îţi revendică – există (așa a dat Dumnezeu!) soluţia înlăuntrul tău”. Acesta e marele dar al firii umane: că nu suntem dependenți de soluţia din afară, de soluţia din celălalt, ci avem soluţia înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre tine, șansa cea mare e la tine. Să-l anticipezi, să-i dăruiești tu ceea ce el vine să ia de la tine în termeni de obligaţie, și asta înainte de a se mișca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a căsniciei. Să anticipezi și tu ca bărbat, și tu ca femeie, și atunci ai anihilat pornirea aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar asta înseamnă să fii foarte treaz, să fii foarte viu, să-l cunoști pe celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest lucru – altfel nu poţi anticipa. Anticiparea!

Îl cucerești pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aștepta, își pregătea să obţină folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a face el pasul spre tine pentru a revendica. Asta este o foarte mare știinţă, și presupune o foarte mare trezvie, luciditate, conștiinţă de sine…

– Presupune și a înţelege, în general, ce înseamnă femeia și ce așteptări are femeia, ce înseamnă bărbatul și ce așteptări are bărbatul. Dar și, în particular, presupune să-l simţi pe celălalt – și eu cred că nu poţi să-l simţi pe celălalt dacă nu-l iubești cu adevărat și nu te pui în locul lui permanent. Să simţi că sunt niște mișcări în sufletul celuilalt și să vii în întâmpinarea lui, să-l odihnești…

– Absolut. Dar ca să simţi lucrurile astea, trebuie să ai organul simţirii foarte exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate.

– Ce credeți că ar trebui să știe tinerii înainte de căsătorie și află după?

– Păi, este și ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la mănăstire, care așteaptă ceva și găsește cu totul altceva. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să se pregătească și nu se pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritișul: „Măi, nu ești încă pregătită?… Te-ai pregătit?”. Oamenii nu se pregătesc pentru căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu, cum își face apariţia firea bărbătească sau femeiască în cineva, când încep să se dezvolte cele bărbătești și cele femeiești – de atunci ar trebui să înceapă grija pentru pregătire. Dacă nu se întâmplă această grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.

Mai concret, la băieţi le-aș cere să fie extrem de atenţi cu gestionarea impulsului sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenţi! Dacă l-au scăpat din frâu, fie în orice direcţie perversă – a onaniei sau a pornografiei (ele se însoţesc, probabil), sau a relaţiilor sexuale – dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai pot să recupereze normalitatea în relația cu soția. Ăsta-i punctul meu de vedere. Iar fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui să-și păstreze foarte atentă și o anumită virginitate sufletească. Și cel mai mult și mai mult, să se păstreze cu picioarele pe pământ, să fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieșirii din realitate.

„Luptă-te!”

– Spuneaţi că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupești, căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuși, foarte mulţi cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?

– După ce cade omul, șansa lui este să recunoască faptul că a căzut, și că a făcut o experienţă care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să știe că de aici provin foarte multe disfuncţii, și să nu dea vina pe nevastă! Să știe că dacă el se însoţește cu o femeie având o astfel de moștenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aștepte să meargă roz lucrurile în familie, pentru că există și o perversiune a firii – firea e făcută să funcţioneze într-o anume direcţie, și prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Și atunci, cine a făcut onanie câţiva ani de zile, atunci când își ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o relaţie cu celălalt. Și femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, și se ocolește subiectul acesta. Și, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Și firea, făcută să se împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlinește în sine. Autosatisfacerea pe orice plan este sinucigașă. Pe orice plan – și mental, și trupesc, și de orice natură.

Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinţii, trebuie să dea o educaţie anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani siteurile pornografice, e aproape pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l ţină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul conștientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” cf. Evrei 12:4 – trebuie o bătălie pe viaţă și pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu funcţionează asta, nu funcţionează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine, pleacă, te lasă… Asta este, îţi asumi, ești responsabil.

De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil faţă de ceea ce face, și tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o vieţuire în parametrii calitativi buni sau pentru o vieţuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să înveţe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul responsabil! Și eu le spun la tinerii care vin și se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici școala – tu ești responsabil. Vrei să te bucuri de o viaţă frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta! Luptă-te!” „E greu, Părinte…” „Luptă-te!”. Mai ales bărbaţii, băieţii: „Luptă-te!”. Bărbatul își dobândește bărbăţia și luptând. Altfel…

Dar omul se tot amăgește că responsabilităţile sunt în altă parte – nu! Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, și în ceea ce privește calitatea vieţii personale, și în ceea ce privește calitatea vieţii de familie și, în ultimă instanţă, răspunsul la Judecata din urmă pentru toate. Asta este: pe umerii noștri. Ne bucurăm că trăim, este un mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este și responsabilitatea.

„Copilul este un foarte mare dar”

– Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?

– Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalţi, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” cf. Ieșirea 34:19. Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne ferește de situații tragice, am întâlnit! Mulţi dintre copiii singuri la părinți se călugăresc, și părinţii rămân foarte frustraţi pe tema asta. Cu alţii se întâmplă și alte drame, pentru că e aici o rânduială a lui Dumnezeu.

Și pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufletește pentru venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul în care să-și refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte mare problemă. Aţi văzut, copilul de mic știe să lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană, să vorbești cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinţii în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naștem prea puţin acum. E și contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu…

Toţi se mândresc cu un singur copil, alţii se mândresc cu doi copii, chiar se cred înţelepţi. Eu cred că nu sunt înţelepţi. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii Avem și o datorie faţă de continuarea spiţei, să zic așa, pentru că noi am primit în dar existenţa, și suntem chemaţi să naștem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziţia lui în lume și vocaţia lui – și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre lumea întreagă.

– Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?

– Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înșiși. Părinții vin cu un discurs teoretic, și în temeiul autorităţii lor părintești îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătăţii pe care ei înșiși nu o împlinesc. Și copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când au prilejul să scape de autoritatea părinţilor, evadează, fug pur și simplu.

De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinţi că-și asumă autocritic ei înșiși neputinţele. Sigur, copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorităţii părinţilor. E ușor să spui ce trebuie, e foarte ușor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare…”. Asta provoacă foarte mare dezechilibru.

„Eu şi acuma mă închin cum se închina tata…”

– Cum să creștem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtășească?

– Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească așezare. Eu știam că mama și tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se și mergând la biserică. Noi, ăștia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era și perioada comunistă -, la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să meargă la biserică!”.

În mare, exemplul, modelul de evlavie, de așezare, să fie într-un firesc, să nu fie forţat. Și atunci copilul se așază foarte firesc după modelul părinţilor. Cum calcă părintele la biserică, așa va călca și el. Cum se pregătesc părinţii să meargă la biserică, așa va merge și el. Cum se închină părinţii și ce atmosferă e între ei, așa va urma și el. Eu și acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Își făcea cruci nesfârșite în faţa patului, așa îl știu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună și pe mama…

– Cred că aici e o distincţie pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele doar face pe modelul, dă lecţii, și copilul îl surprinde că dă lecţii. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.

– Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu respiraţia. Așa cum respiră omul, așa să se ducă și în faţa lui Dumnezeu, atât de firesc.

Nu excesul de învăţături mi se pare necesar, nici excesul de explicaţii. Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuţie mai largă – mi se pare că părinţii de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte multe informaţii copilului. Și asta se transformă într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, și reacţionează refuzând.

Eu așa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, și ăla micu’ să fie lăsat să vină el singur – și vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că, dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeiești.

„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovniceşte”

– Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească și, pentru că au un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniștească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni și ea duhovnicește, în măsura în care poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să se întărească și ea?

– E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivaţie, cu ce gând, cu ce așezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul și aici al unei rutine: „Să împărtășesc copilul, să împărtășesc copilul – cel mai important lucru!”. Trebuie să știi de ce îl împărtășești. Trebuie să știi să-ţi asumi jertfa asta. Dacă femeia își asumă jertfa creșterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovnicește – dacă-și crește cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa și chinul sunt calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest lucru și o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.

După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soţului să mai preia un pic, să se mai elibereze și mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei, se atașează creșterii copilului, și are disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.

În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială, fundamentală a reușitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocaţia de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.

Eu cred în acest lucru foarte mult și, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă există o criză a familiei, e și o criză a bărbăţiei, a bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocaţiei sale și a lucrării sale specifice.

Material realizat de Virgiliu Gheorghe,

Revista Familia Ortodoxă, numărul 59 (Decembrie 2013)

Susţinerea orei de religie este ca o mărturisire de credinţă

Chiar îi spuneam lui Romeo Moşoiu, vicepreşedintele naţional şi un vechi activist creştin din anii 90, la şedinţa de constituire a filialei clujene a Asociaţiei „Părinţi pentru Ora de Religie” că reacţia Bisericii trebuie să fie pozitivă şi nu reactivă la provocările seculariste, de sorginte ateistă. Profesorul de la Buzău sau deputatul Cernea, provin cultural din gândirea comunistă şi dintr-un stil de viaţă şi de societate laică, specifică bolşevismului sovietic, de aceea, poate, atacă, prin toate mijloacele, ora de religie, nu ca materie şcolară, ci pentru a lovi în creştinismul românesc. Chiar şi decizia Curţii Constituţionale care cere ca elevii să depună o solicitare scrisă pentru a face ora de religie are o puternică componentă educativă comunistă provenită din sechelele vechiului regim ateu. Cei care nu doreau să facă religie trebuiau să depună cererile, nu invers. În general, membrii C.C. sunt legaţi structural, prin educaţie şi vârstă, de regimul ateu comunist, de dinainte de 1989. Am salutat poziţia ofensivă a BOR şi societăţii civile creştine, care nu a mai fost reactivă, ci pozitivă, promovând în stil modern, pe internet, facebook şi prin videoclipuri inteligente cu mari artişti, necesitatea menţinerii orei de religie în şcoli. În toată Europa, mai puţin în Franţa, ora de relige este obligatorie, dovadă că Germania sau Austria sunt ţări cu o puternică tradiţie democratică în care valorile creştine sunt respectate.

În această chestiune, în România, sechelele comunismului ateu şi propaganda bolşevică face victime morale: intelectuali sau profesori secularişti confundă democraţia cu ateismul datorită educaţiei materialist dialectice şi a orelor de CSP îngurgitate înainte de 1989. Până la urmă nu a fost rău că Biserica s-a confruntat cu această provocare. Mobilizarea societăţii civile creştine, a profesorilor de religie, parlamentarilor, artiştilor români şi a intelectualilor a fost exemplară. Aproape 2 milioane de cereri au fost depuse la inspectoratele şcolare de părinţi şi elevi pentru a face ora de religie. Asta arată puterea Bisericii şi a creştinilor români în general în societatea noastră. Până la urmă completarea cererii pentru ora de religie este o mărturie de credinţă în Dumnezeu. Curtea Constituţională a judecat strâmb cererea profesorului din Buzău, care cerea ca ora de religie să devină opţională. Religia ca şi matematica, chimia, fizica, istoria sau geografia nu e o materie opţională sau facultativă cum vrea deputatul Cernea, ci obligatorie. Poate Cernea sau Moise vor înlocuirea orei de religie cu ora de sexualitate? Religia trebuie tratată ca o materie „cu aceleaşi drepturi şi egală” (eu o consider “mai superioară”) faţă de fizică sau chimie. Conform ilogicii Curţii Constituţionale (comuniste?), atunci şi părinţii sau elevii pot depune o cerere la direcţiunea şcolii că nu vor să facă matematică sau geografie, că sunt materii opţionale, că e dreptul elevului să aleagă facultativ şi în cunoştinţă de cauză dacă mai face matematică sau nu. Cred că Parlamentul României va corecta această aberaţie decizională a Curţii Constituţionale, la cererea unor cetăţeni care nu cred în Dumnezeu şi preferă să fie mistuiţi de ură împotriva Bisericii. Personal m-am implicat ca fetele mele să urmeze ora de religie, care este o mărturie de credinţă, voi aţi făcut-o?

Ionuţ Ţene

sursa articol

http://www.napocanews.ro/2015/03/sustin-ora-de-religie-care-e-o-marturisire-de-credinta.html

Biserica Ortodoxă are cele mai puține biserici

 Patriarhia Romana.jpg
Biserica Ortodoxă are STATISTIC cele mai puține biserici, comparat cu celelalte culte din România, raportat la numărul de credincioși

Vă prezint o statistică foarte interesantă găsită în articolul acesta – Mobilul ascuns din spatele atacurilor asupra Bisericii Ortodoxe Române (5 feb 2015). Articolul prezintă la sfârșit o analiză obiectivă, cu date statistice, din care se observă că numărul bisericilor ortodoxe din România este cel mai mic, comparat cu celelalte culte religioase, raportat la numărul de credincioși. Comparând numărul de lăcașuri de cult ale principalelor culte religioase din România, raportat la credincioșii fiecărui cult, se observă că românii ortodocși au cele mai puține biserici, deci propaganda anti românească cu „prea multe biserici ortodoxe în România” este doar o mizerie a anti-românilor care dețin mass media din țara noastră.

În urma calculelor, autorul articolului a ajuns la concluzia că în România avem o singură biserică ortodoxă la 1055 de credincioși și că stăm cel mai prost la acest capitol dintre toate cultele din România.

Am făcut și eu personal calculele privind Biserica Ortodoxă Română. Conform datelor găsite de mine pe net, avem așa: vreo 15.000 lăcașuri de cult ale BOR, vreo 18,8 mil de români care și-au declarat religia la ultimul recensământ, din care 86,5% au zis că sunt ortodocși, deci avem 16,2 mil de români ortodocși la 15.000 de biserici, deci avem o biserică ortodoxă la aprox. 1080 credincioși.

Iată celelalte DATE STATISTICE pentru comparație cu celelalte culte (preluare din articolul menționat):

În România în urma recensământului din 2002, sunt 192.000 de greco-catolici. Dar în România există 470 de lăcașe de cult greco-catolice în România ==> Unul la 408 credincioși. Și cu toate acestea, tot ortodocșii sunt huliți, deși au doar o biserică la 1055 credinciosi. Dar și mai interesant este faptul că: în construcţie sunt cca. 280 de biserici greco-catolice!!!!!!!. Parohiile care nu dispun de lăcaş de cult oficiază serviciile divine în spaţii improvizate (şcoli, cămine culturale ş.a.). Deci după ce că au proporția asta, vor avea în curând cu 50% mai multe biserici. Asta ar fi echivalent în cazul ortodocșilor cu a construi încă 9000 de biserici! Oare cum ar arăta atacul asupra Bisericii Ortodoxe, dacă s-ar întâmpla așa ceva, dacă acum are virulența aceasta?

Credincioşii musulmani din România sunt în număr de circa 67.300, dintre care marea lor majoritate trăiesc în judeţul Constanţa, o parte în judeţul Tulcea, iar restul în diferite centre urbane, ca: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Călăraşi, Giurgiu, Olteniţa, Turnu Severin etc. Lăcaşurile de rugăciune musulmane din România sunt de două categorii: geamia şi mesgidul; în total sunt 77 lăcaşuri de cult. ===> 1 locaș de cult la 874 de credincioși.

Biserica Reformată din România numără în prezent 701.077 credincioşi, în marea majoritate maghiari, organizaţi în două eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult, în care slujesc 750 preoţi. Biserica dispune de 780 parohii şi 140 filii. –> deci 1 biserică la 707 credincioși. Și din nou… atacul este doar împotriva ortodocșilor care au o biserică la 1055 credinciosi.

Biserica Evanghelică Lutherană –> Acest cult numără, conform datelor recensământului, 27.112 credincioşi, cei mai mulţi maghiari, restul slovaci, precum şi circa 200 credincioşi de limbă română, în Bucureşti. Pentru acest cult există 45 de biserici ===> 1 biserică la 606 credincioși. Și din nou… atacul este doar împotriva ortodocșilor care au o biserică la 1055 credinciosi.

Cultul unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde peste 70.000 de credincioşi de naţionalitate maghiară. Numărul parohiilor este de 126, iar al filiilor de 32. În parohii şi filii, numărul lăcaşurilor de cult este de 143, iar al preoţilor este de 115. ===> 1 biserică la 489 de credincioși!!!

Biserica Evanghelică Română dispune de circa 220 biserici care se găsesc, cu precădere, în judeţele Argeş, Braşov, Constanţa, Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Vaslui, municipiul Bucureşti şi împrejurimi; numărul credincioşilor este de circa 20.000. ===> 1 biserică la 90 de credincioși!!!! Ăștia cred că sunt campionii!!! Dar nu spune nimeni de ei nimic… Numai de ortodocși… Atât! De aici se și vede că atacul este concertat, intenționat și dus cu rea-credință!

Potrivit recensământului din 2002, Cultul Penticostal numără circa 324.462 credincioşi. În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii, deservite de 354 pastori. ===> 1 biserică la 242 de credincioși!!!!…

În România există, în prezent, circa 38.000 de membri ai Organizaţiei Religioase „Martorii lui Iehova”, conform anuarului acestei organizaţii. Organizaţia are 265 de lăcaşuri de cult (săli ale Regatului) şi 111 spaţii închiriate unde se oficiază serviciile religioase. ===> 1 locaș de cult la 143 de credincioși.

Credincioşii cultului mozaic (evreii din România – mențiune Ce-i cu noi?), în număr de cca. 6.000, conform recensământului din 2002, sunt organizaţi în 78 de comunităţi şi obşti, răspândite în Bucureşti şi în 30 de judeţe. Pe teritoriul României există un număr de 124 temple, sinagogi şi case de rugăciune, din care în 23 se oficiază zilnic. ===> 1 locaș de cult la 49 de credincioși. Ei bine – nici nu e de mirare! – ACEȘTIA SUNT DE FAPT CAMPIONII României. Oare ar trebui să ne mire dacă descoperim că ei sunt de fapt în spatele acestui atac împotriva BOR?!…

Din cele de mai sus, observăm că, de fapt, nu există nici un cult recunoscut în România care să stea mai prost decât ortodocșii la capitolul biserici… și cu toate acestea atacurile sunt DOAR împotriva BOR, iar stridența acestor atacuri și promovarea lor pe toate canalele face ca părerea generală – chiar și a oamenilor de bună credință, dar neinformați – să fie exact aceasta: că sunt prea multe biserici ortodoxe. Parșivă formă de manipulare a conștiințelor!

ARTICOLUL INTEGRAL DESPRE ATACUL ASUPRA BISERICII ORTODOXE – CLICK AICI. (citiți tot articolul pentru a vedea și cât de abil sunt păcăliți românii să-și atace singuri biserica strămoșească)

De citit și asta: 

Importanța Bisericii Ortodoxe Române pentru Neamul Românesc. Biserica strămoşească a contribuit la supraviețuirea, perpetuarea și dezvoltarea poporului român

Ecumenismul in intrebari si raspunsuri, pe intelesul tuturor

Conon Monahul

 Mulţumim Prea Cucernicului Părinte Theodoros Zisis, distins profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, pentru bunăvoinţa de a ne acorda dreptul şi binecuvântarea publicării acestei lucrări apologetice, spre slava Bisericii Ortodoxe de pretutindeni.

ECUMENISMUL ÎN ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Ce este ecumenismul?

Ecumenismul este adunarea tuturor credinţelor, religiilor, confesiunilor, spiritualităţilor, aşa ziselor „Biserici” şi ale tuturor ereziilor blestemate, afurisite şi anatemizate (pentru rătăcirile diavoleşti şi pierzătoare de mîntuire) de Apostolii şi Sfinţii Bisericii din vremea lui Hristos şi pînă astăzi. Sfîntul Iustin Popovici ne spune că: „Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismului, al mincinoaselor «biserici» din Occident.” Ecumenismul este adunare, împăcare, conciliere şi reconciliere, unire şi unitate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii, împotriva a însuşi Mîntuitorului Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume. Este ecumenismul religie? Nu este şi nici nu poate fi, deoarece scopurile şi înfăptuirile sale sînt cetăţeneşti, sociale, urmărind realizări pămînteşti, precum: libertate, dreptate, egalitate, respect, bunăstare, progres, conciliere, armonie, reconciliere, o „Europă unită”, din care să dispară „războaiele religioase, războaiele de cucerire, rasismul, antisemitismul, crima în masă”; militînd pentru „combaterea sărăciei”, „stoparea şomajului”, „înlăturarea discriminărilor” etc. Acestea sînt năzuinţe omeneşti ce nu au nimic în comun cu cele duhovniceşti ale Evangheliei, ale Sfinţilor Părinţi, ale Bisericii, ale Mînturitorului Hristos.

Ce doreşte ecumenismul (şi odată cu el, toţi episcopii, preoţii, duhovnicii şi teologii ecumenişti) de la Hristos?

1. Să mintă, spunînd că nu (numai) El este însuşi Dumnezeu, ci (şi) alţii: Jupiter, Zeus, Wotan, Manitu, Osiris, Buddha, Allah, Adonai, Baal etc.

2. Să mintă, spunînd că toţi se vor mîntui, că nu există rai şi iad (fericire veşnică şi chinuri veşnice), adevăr şi minciună, bine şi rău, fapte bune şi fapte rele (făcîndu-le relative).

3. Să mintă spunînd că nu există dreaptă-credinţă şi false credinţe, ortodocşi şi eretici, pagini, apostaţi, că nu există sfinţi nici păcătoşi.

4. Să mintă spunînd că unde e „pace”, „dragoste”, „comuniune”, „reconciliere”, „toleranţă”, egalitate”, „integrare”, „libertate”, nu mai e nevoie de dreapta-credinţă ortodoxă.

5. Să mintă, spnînd că e destul să fii: „credincios”, „religios”, „spiritual”, „mistic”, „iluminat”, „iniţiat”, „evoluat” etc, pentru a te mîntui.

6. Să mintă, spunînd că „în numele Dumnezeului creştin” unii se închină la totemuri şi pietre, ghicesc şi descîntă, vorbesc cu morţi şi cheamă duhuri, iar alţii, în numele aceluiaşi Dumnezeu rostesc mantre şi beau urină, pasc iarbă şi se reîncarnează, jertfesc zeilor, şoptesc vînturilor.

7. Să mintă, spunînd că poţi să o duci cît vrei în beţii şi curvii, chiolhanuri, chiuieli şi dezmăţuri dar, dacă eşti „om bun” şi „de treabă”, „cuminte” şi „la locul tău” nu (mai) contează ce credinţă ai, cui te închini, unde te închini, nici dacă lupţi cu plăcerile tale pătimaşe şi cu dracii, că oricum te  vei mîntui, fiindcă „nu superi pe nimeni”.

8. Să mintă spunînd că nu există: un singur Botez, o singură Cununie, o singură rînduială mîntuitoare a înmormîntării, un singur altar, o singură preoţie, o singură Liturghie, o singură slujire singurului Dumnezu în Treime lăudat, toate săvîrşite în singura Biserică Apostolică şi dumnezeiască: Biserica Ortodoxa

9. Să mintă, spunînd că seriozitatea, corectitudinea, punctualitatea, disciplina, onoarea, pedanteria, onestitatea, sinceritatea, respectul, amabilitatea, jovialitatea, rigurozitatea, cinstea, munca, hărnicia sînt trăsături ale dreptei- credinţe, putînd înlocui smerenia, răbdarea, frica şi dragostea de Dumnezeu, părerea de rău pentru păcatele săvîrşite, rugăciunea, lacrimile şi alte fapte duhovniceşti. 1

0. Să mintă, spunînd că te poţi împărtăşi din orice potir, la oricare slujitor al oricărui altar, din oricare „biserică”.

11. Să mintă, spunînd că poţi sluji şi te poţi ruga la un loc cu: vraci, descîntărori, fermecători, ghicitori, magicieni, tămăduitori, radiestezişti, ocultişti, bioenergeticieni, alchimişti, astrologi, 6 teosofi, spiritişti, şamani, satanişti, atei, guru, imami, rabini, pastori, popi catolici etc, pretinzînd că rămîi totuşi „curat” ortodox faţă de Hristos. 1

2. Să mintă, spunînd că adevărul şi mîntuirea nu sînt (doar) în Sfînta Evanghelie şi Scrierile Sfinţilor, ci (şi) în scrierile tuturor credinţelor, „religiilor”, „confesiunilor” şi „bisericilor”.

13. Să mintă, spunînd că nu există „confesiuni”, „culte” şi „Biserici” fără mîntuire; că adevărul şi mîntuirea nu vin (doar) de la Hristos, ci (şi) de la toţi zeiipe care oamnii (chir şi ortodocşii) îi numesc „dumnezeu”, şi din „bisericile” care, deşi nu sînt biserici, ei le le poreclesc „biserică”.

De ce nu se închină ecumenismul (numai) lui Hristos?

1. Fiindcă nu crede (precum toţi evreii) că Hristos e Dumnezeu, ci doar Prooroc, ba chiar demagog şi impostor.

2. Căci, dacă s-ar ruga şi închina doar lui Hristos, ar recunoaşte faptul că doar El e singurul Dumnezeu adevărat, vădind astfel toate credinţele de rătăcire, minciună, înşelare.

3. Deoarece, slujind doar pe Hristos, ecumenismul ar fi condamnat la sinucidere, aruncînd toate credinţele şi „bisericile” cu toţi dumnezeii lor în şomaj, sortindu-le dispariţiei.

4. Nu se închină lui Hristos, ştiind că, de nu ar acorda tuturor dumnezeilor aceeaşi cinstire, ar arăta că numai Ortodoxia cunoaşte, cinsteşte şi slujeşte pe unicul Dumnezeu adevărat (ceea se împotriveşte minciunilor ecumeniste), şi totodată ar deranja toate celelalte religii ale pămîntului, care, supărîndu-se, întîi s-ar retrage din „mişcarea ecumenică” (de fapt ecumenistă), iar apoi s-ar pune împotriva ei, primejduindu-i existenta.

Ce înseamnă „ecumenist”?

1. Mondialist, universalist, internaţionalist, globalist – apostat şi eretic.

2. Persoană al cărei scop este împrăştierea ereziilor în toată lumea.

3. Expert în răspîndirea hulelor împotriva lui 8 Hristos, a Bisericii şi a Sfinţilor pe tot globul, făcînd din amăgirile tuturor „credinţelor”, „religiilor”, „cultelor”, „confesiunilor”, „spiritualităţilor” şi „bisericilor” înşelate şi înşelătoare normă şi valoare universală, spunînd tuturor că toţi rostesc adevărul, toţi au dreptate, ori că nimeni nu spune adevărul, că nimeni nu are dreptate.

4. Persoană care doreşte ca adunarea tuturor religiilor, „ecumenismul” să (ne) aducă o dictatură religioasă peste toată suflarea şi peste toate ţările.

5. „Luptător împotriva Ortodoxiei”, „ortodox împotriva Ortodoxiei”, „ortodox-neortodox”.

6. Om pentru care nu contează adevărul ori înşelarea „credinţei”, „religiei”, „bisericii” de care aparţine, ci singurul fapt important pentru el e să fie (să fim) adunaţi toţi la un loc: vrăjitori, magi, descîntători, şarlatani, nebuni, înşelaţi, ocultişti, vraci, preoţi, şamani, vindecători, iluminaţi, guru, maeştri, închinători la zei şi ape, la pietre şi fulgere, papi, rabini, muftii, imami, episcopi, patriarhi etc, un ghiveci de superstiţii, „credinţe” şi „credincioşi”, strînse şi stăpînite de o babilonică grupare numită „Mişcare ecumenică”.

Este ecumenistă Ortodoxia?

1. Nu, fiindcă dacă ar fi ecumenistă şi-ar îndrepta atenţia şi eforturile înspre lumea aceasta, căutînd şi aşteptînd adevărul, dreptatea şi mîntuirea nu de la Hristos, ci de la oameni. 2. Nu, fiindcă telul Ortodoxiei nu este „ecumenicul”, „ecumenismul”, „ecumenicitatea”, adică acapararea tuturor naţiilor şi religiilor într- o religie universală, şi nici autouniversalizarea răspîndită prin planuri şi strategii omeneşti; ci lucrarea ei este mîntuirea omului, (nu a ţărilor şi naţiilor) în Iisus Hristos. Ce înseamnă „ecumenic”? „Universal”, „peste toată lumea”, „deasupra tuturor”. Este „ecumenică” Ortodoxia? 1. Da, este, pentru că precum Stăpînul ei Iisus Hrstos este Biruitor şi Mîntuitor peste toată lumea văzută şi nevăzută, la fel şi Biserica e 10 deasupra tuturor, în afara oricăror năzuinţe pămînteşti, adică universală, ecumenică.

2. Este „ecumenică” (universală), precum „ecumenic”, „universal” este însuşi Iisus Hristos.

3. Este „ecumenică”, însă fără a fi „ecumenistă”.

4. Este „ecumenică”, fiindcă atît ea, cît şi lucrarea, puterea, harul, sfinţenia şi mîntuirea oferite omului de către Ortodoxie nu sînt din (şi prin) lumea aceasta, nu sînt de la oameni, ci de la Hristos Dumnezeu şi Om.

5. Este „ecumenică”, fiindcă lucrările ei nu sînt dobîndite prin: ştiinţă, studii, experienţe, observaţii, antrenament, tehnici, exerciţii, talent ori pricepere, ci Duhul Sfînt este cel ce lucrează şi dă viată Ortodoxiei.

Cum poate un ortodox să devină ecumenist?

1. Crezînd că toate „religiile” şi „bisericile” sînt bune, drepte adevărate.

2. Crezînd că toţi „dumnezeii” sînt Dumnezeu, că toate „credinţele” şi „confesiunile” se închină, se 11 roagă şi cinstesc acelaşi Dumnezeu căruia ne închinăm (şi) noi, ortodocşii, ei însă numindu-1 cu nume diferit, fiecare pe limba lui.

3. Ajungînd să fie atras nu de dreptatea şi adevărul credinţei, ci de lucrarea universalizării, de rîvna şi ofensiva către globalizare, de dorinţa de a înfăptui o credinţă democratică, pe toate gusturile, peste şi pentru toţi.

4. Nutrind credinţa umanist-pietistă că nu există decît mîntuire: că Dumnezeu, milostiv fiind, îi va mîntui pe toţi, că doar toţi au crezut, toţi s-au rugat, toţi au postit, toţi au făcut bine, toţi sînt buni; că, în nesfîrşita-I bunătate, Dumnezeu nu va avea curajul şi răutatea să fie (şi) drept, că – pasămite – Hristos „nu gîndeşte eclesiastic, bisericeşte, instituţional, după mintea preoţilor”, şi nu va judeca lumea „după dogme, canoane şi norme”.

5. Că important e să ai „inimă bună, să fii bun la suflet”, trecînd peste dreapta-credinţă, care, în opinia ortodoxului ecumenist, e doar „treabă popească”, „convenţionalism rigid şi absurd”.

 

Are nevoie Ortodoxia de ecumenism? Trebuie să fie ecumenistă?

1. Precum ecumenismul nu are nevoie de Ortodoxie, nici Ortodoxia nu are nevoie de ecumenism.

2. Ecumenismul îşi ia sarcina de a populariza pe întinsul pămîntului toate religiile. Ortodoxia nu simte nevoia să fie popularizată (prezentată lumii); întâi pentru că nu acesta e scopul ei, apoi pentru că este deja popularizată de două mii de ani de însuşi Hristos, şi prin Hristos de către Apostoli, Mucenici, Sfinţi, care cu sîngele lor au sfintit-o.

3. Ortodoxia are nevoie (doar) de Hristos, nu (şi) de ecumenism. Dacă ar avea nevoie de ecumenism, ar putea fi bănuită că, atîta timp cît nu a existat ecumenismul, Ortodoxia nu a fost „curată”, „întreagă”, „deplină”, „dumnezeiască”; că nu a fost în afara oricăror constrîngeri şi mai presus de toată stricăciunea şi întinarea, ci, dimpotrivă, abia ecumenismul (apărut sub ani) a „salvat-o” de cele pomenite, iar nu Hristos (Cel fără de ani), Dumnezeu din veşnicie.

4. Dacă Ortodoxia are nevoie de ecumenism, să 13 înceteze: a se închina (doar) lui Hristos; a se ruga (doar) lui Hristos; a sluji şi liturghisi (doar) în numele lui Hristos; a răbda (doar) în Hristos; a crede (doar) în Hristos; a se mîntui (doar) în Hristos; ci (şi) în numele „dumnezeilor” tuturor „bisericilor” şi „credinţelor”, în numele „mişcării ecumenice” (ecumeniste).

5. Nu are nevoie de ecumenism, fiindcă avînd în sine tot adevărul şi toată dreptatea, care e însuşi Hristos, nu (mai) caută alt „adevăr” şi altă „dreptate”.

6. Nu are nevoie de Ecumenism, deoarece o astfel de nevoie (nevoia de a te închina la mai mulţi dumnezei) nu se justifică dogmatic, canonic, teologic în faţa lui Hristos, a Apostolilor, a Mucenicilor, a Evangheliei.

Ne poate mîntui Hristos fără Ecumenism, sau e condiţionat de Ecumenism?

1. Da, fiindcă El e (singurul) Dumnezeul Ortodoxiei, nu Ecumenismul.

2. Da, fiinccă în numele Lui ne botezăm, ne cununăm, ne înmormîntăm, iar nu în numele Ecumenismului.

 

3.Da, fiindcă El a făcut lumea, nu Ecumenismul.

4. Da, fiindcă El va judeca atît Ortodoxia, cit şi Ecumenismul şi întreaga lume, iar nu Ecumenismul.

Cînd este un arhiereu ortodox (treaptă ce desemnează pe episcop, mitropolit, patriarh) împotriva Ortodoxiei, adică ecumenist?

1. Cînd, în loc să arate credincioşilor şi necredincioşilor (public şi în taină) că toate credinţele, spiritualităţile, cultele, confesiunile, religiile şi aşa-zisele „biserici” sînt mincinoase, false, viclene şi înşelătoare, el, dimpotrivă, participă la întruniri, conferinţe şi programe socio-culturale, încheind tratate şi alianţe, căutînd că cîştige simpatii şi laude linguşitoare din partea ereticilor, iar nu a lui Hristos.

2. Cînd crede şi spune (public ori în taină) că adevărul, dragostea, dreptatea (adică Hristos- Dumnezeu) e în toate credinţele, religiile, şi „bisericile”, nu (doar) în Biserica Ortodoxă. 3. Cînd crede şi spune (public ori în taină) că „biserici” sînt mai multe, numindu-le „părţi ale  întregului”, „ramificaţii ale adevărului”, „rudenii spirituale”, „surori ale Ortodoxiei”, care Ortodoxie nu ar fi altceva decît o părticică a „marii biserici universale” (de fapt adunare babilonică fără adevăr a tuturor credinţelor şi vrăjitoriilor sub un singur drapel), ce încă nu ar exista, dar creşte, se dezvoltă, „evoluează” în timp şi se desăvîrşeşte în viitor. Cînd e bine şi necesar a mustra pe episcop, pe preot, pe duhovnic, a nu mai participa la slujbele lor şi nici a te mai împărtăşi din mîna lor?

Cînd trebuie schimbat duhovnicul ori sfătuitorul părut-ortodox?

1. Cînd episcopul, preotul ori duhovnicul se roagă, slujeşte, liturghiseşte şi se împărtăşeşte la un loc cu slujitorii altor culte: catolici, greco- catolici, armeni, copţi (egipteni), protestanţi (luterani şi calvini), anglicani, neo-protestanţi (baptişti, adventişti, evanghelişti), şi alţi sectanţi (penticostali, iehovişti) apostaţi, ecumenişti.

2. Cînd şi tu, ca simplu ortodox, eşti invitat / obligat să participi (şi eventual să te împărtăşeşti) la împreună slujirea cu ereticii, bine ştiind în cugetul tău că aceste slujiri sînt împotriva  Sfinţilor Bisericii lui Hristos – chiar ameninţat fiind cu blestem, afurisire şi anatemă.

3. Cînd vei vedea ori vei auzi că episcopul, preotul ori duhovnicul aduce în biserică aşa-zişi preoţi /preotese, episcopi / episcopese ori alte oficialităţi eretice – profesori, pedagogi, educatori, instructori – catolici, greco-catolici etc, pentru a propovădui, a predica, a boteza, a cununa, a înmormînta, a săvârşi orice altă ceremonie ecumenistă (căci „slujbe” nu au).

4. Cînd episcopul, preotul, duhovnicul merge el însuşi în capiştile (lăcaşurile) lor, pentru a predica, a propovădui, a boteza, a cununa, a înmormînta după rînduieli ortodoxe ori neortodoxe, dovedind astfel că este ecumenist

. Cum arată un episcop ecumenst? Dar un preot, ori un duhovnic ecumenist?

După veşminte – de regulă îmbrăcat ca orice arhiereu ori preot ortodox; după înfăţişare – burghez prosper, bine hrănit şi stătut, deseori tuns şi cu barbă de artist; instruit, cărturar; uşor libertin, uneori „boem”; convins umanist şi niţel filantrop: mare ctitor de spitale, azile, instituţii culturale; participant la întruniri, conferinţe şi  simpozioane, în care nimic nu se pomeneşte de Hristos, pătimire, mucenicie, dreapta-credinţă, evitînd cu grijă subiecte precum: erezie, apostazie, păgînism, materialism, sincretism, laicism, globalism, liberalism, sionism, iudaism, comunism, „noua eră”, masonerie; totdeauna absolvent a două-trei facultăţi, doctorand sau doctor al unei universităţi occidentale (Franţa, Germania, Anglia, Italia, Elveţia). Cum vorbeşte un episcop, preot, duhovnic, profesor, teolog, vag ortodox, însă clar ecumenist? Care-i sînt expresiile preferate în limbajul zilnic? Grăirea-i este moale, sensibilă, grijulie, presărată cu exagerată căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă – limbaj de cancelarie, prompt şi funcţionăresc, rece şi expeditiv; în predici – pacific şi lacrimogen, implorator şi înduioşător, chiar slugarnic. Totdeauna neutru, dar trădat de o supunere superstiţioasă faţă de oficialităţi (religioase şi politice), venerînd tot ce înseamnă mărire, putere, legislaţie, ordin şi ordine chiar dacă prin acestea se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos).

Cum se comportă un episcop, preot, duhovnic ecumenist?

1. Evită cu îndîrjire poporul, mulţimile şi orice adunare unde ar trebui să dea lămuriri publice despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea canoanelor Sfinţilor, despre înnoiri şi schimbări în Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţămîntul teologic, seminarii şi facultăţi, şi despre noua legislaţie internă a Bisericii. 2. Iniţiază programe de „înfrăţiri” cu diferite culte (erezii), organizează vizite şi tabere ecumeniste în aşezăminte sociale din Apus; relaţii de prietenie şi ajutorare cu „societăţi”, „frăţii” şi „fundaţii” cu nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos şi dreapta credinţă, ci doar de pace, conciliere, „convieţuire”, „egalitate”, „fraternitate” etc, idealuri omeneşti în care nu se caută mîntuirea.

3. Se fereşte de răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, ce ar supăra pe eretici şi ar îmbărbăta pe ortodocşi. 4. Nu crede în infailibilitatea (negreşelnicia) Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i 19 „extremişti”, „habotnici”, „fanatici”, „cuprinşi de delir mistic”. 5. Promovează înnoiri în Biserică, laicizînd (umanizînd): slujbele, predicile, scrierile, pictura, portul şi graiul monahilor; modernizînd mănăstirile prin tehnică şi industrie, aducătoare de trîndăvie, confort, negrijă şi împrăştiere, adică ucid vieţuirea călugărească.

E bine şi normal să ai duhovnic ecumenist? Te poate învăţa el dreapta-cre dinţa, fără de care nu te poţi mîntui?

1. Duhovnicul-ecumenist este cea mai mare primejdie pentru creştinul sincer şi neştiutor. Duhovnicul-ecumenist (ortodox numai prin faptul că e botezat şi preoţit în Biserică) nu poate arăta nimănui calea dreptei-credinţe (cea care înlăzură dreptatea oricărei mincinoase credinţe), pentru că prin alipirea sa de ecumenism a căzut în erezie, lepădîndu-se deci de Hristos, fiind astfel blestemat de Sfinţii Părinţi şi scos în afara Bisericii, chiar dacă mai-marii Bisericii (mulţi dintre ei tot ecumenişti) nu i-au luat preoţia caterisindu-1. 20 2. Duhovnicul ecumenist, fiind egal în rătăcire şi apostazie atît cu ereticii, cit şi cu paginii, e cu adevărat duşman al Sfinţilor şi al Bisericii, vrăjmaş al lui Hristos şi al oricărui ortodox doritor de mîntuire. In consecinţă, a avea duhovnic ecumenist e tot una cu a te lepăda de Hristos.

Cum cunoşti că ai duhovnic ecumenist?

1. Prin faptul că nu-ţi vorbeşte deloc (sau doar rareori şi vag) de vieţuirea Sfinţilor Bisericii, neîndemnîndu-te să mergi pe urmele lor, evitînd să vorbească despre mîntuirea prin pocăinţă, curaj, suferinţă, pătimire, mucenicie, cruce şi moarte pentru credinţa ortodoxă. 2. Nu-ţi pomeneşte nimic despre: apostaţi, eretici, atei, pagini, hulitori şi lepădaţi de Biserică, anateme, blesteme şi afurisenii date de Sfinţii Părinţi tuturor „confesiunilor”, „cultelor”, ii ‘ ‘ „credinţelor” şi „bisericilor” cu tot cu întemeietorii lor ucigaşi de mucenici, astăzi înfrăţiţi cu arhiereii zişi ortodocşi. 3. Prin faptul că nu-ţi arată ce este dreapta- credinţă, cum să aperi dreapta-credinţă; nu-ţi vorbeşte despre duşmanii Bisericii, ci dimpotrivă, biruit de trai bun şi viaţă lungă, spune că totul e „bine şi frumos”, iar Biserica are numai „prieteni”. 4. Cînd vezi că leagă prietenii cu slujitori şi credincioşi ai altor „culte”, admirîndu-le „ritualurile”, „pregătirea”, „cultura”, „seriozitatea”, „educaţia”, „rigoarea”, „corectitudinea”, „hărnicia”, „emanciparea” etc, virtuţi omeneşti netrebuincioase ortodocşilor pentru a se mîntui, ci proprii ereticilor şi paginilor. 5. Nu discută niciodată la spovedanie despre ecumenism, ori îl tratează îngăduitor, afirmînd că ecumenismul nu poate fi o primejdie adevărată pentru Biserică, ba uneori lăudîndu-i încîntat şi fără ezitări „binefacerile” pacifiste.

Poate fi omul ecumenist şi ortodox totodată? Dar ecumenistul e şi ortodox?

1. Nu, fiindcă ortodoxul, pentru a se mîntui, are nevoie doar de Tainele Bisericii lui Hristos (începînd cu botezul, şi rămînînd în dreapta- credinţă).

  2. Nu, pentru că ortodoxul îşi poate păstra ortodoxia doar într-un singur fel: cinstind un singur Hristos, o singură Născătoare de Dumnezeu, o singură Sfîntă Treime, o singură Cruce, o singură Biserică, sfinţenie, mucenicie, mîntuire, iar nu mai mulţi „cristoşi”, nu mai multe „treimi”, „cruci”, „mucenicii”, „sfinţenii”, „biserici” şi „mîntuiri”, ale vreunor „culte” şi „confesiuni” cum mint ecumeniştii.

3. Nu, pentru că nu există nici un îndemn lăsat nouă de Hristos şi de Apostoli în Sfînta Evanghelie, nici din partea Sfinţilor, în scrierile Bisericii, că pentru a ne sfinţi şi mîntui trebuie să fim nu doar ortodocşi, ci şi ecumenişti.

Este ecumenismul păcat cu adevărat?

1. Este păcat foarte grav, fiindcă huleşte şi leapădă tot adevărul arătat de Hristos oamenilor.

2. Este păcat împotrva Duhului Sfînt, prin Care vine tot adevărul.

3. Este păcat împotriva Bisericii lui Hristos, Cel ce e însuşi Adevărul, pe Care ecumeniştii, în înşelarea lor nu-L pot primi.

4. Ecumenismul este păcat pentru că minte naţii şi popoare, îndemnîndu-le să creadă că toţi „dumnezeii” sînt Dumnezeu, toate templele, capiştile, moscheile, sinagogile şi lăcaşele „confesiunilor” sînt „biserici” ale „unuia şi aceluiaşi dumnezeu”, că toate „ceremoniile” cultelor şi „ritualurile” închinătorilor la idoli şi stele sînt „slujbe” deopotrivă cinstitoare de Dumnezeu, precum Sfînta Liturghie în numele lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, săvîrşită.

5. Ecumenismul este păcat, pentru că aduce îndoială în minţile ortodocşilor, faţă de propria Biserică în care s-au botezat, cununat, înmormîntat strămoşii lor şi ei înşişi, rătăcindu-i de la singura cale a mîntuirii, Ortodoxia, întîi pe ei, ortodocşii, cît şi pe cei ce încă nu sînt ortodocşi.

Ce urmăreşte ecumenismul?

1. Ca nimeni să nu mai afle adevărul, nici ortodocşii, nici neortodocşii, nimeni să nu se mai roage şi nici să se închine (doar) lui Hristos, singurul Dumnezeu.

2. Ca nimeni să nu (mai) fie (doar) ortodox, şi sa- şi mîntuiască sufletul.

3. Să nu mai fie ortodocşi în Hristos, mănăstiri în Hristos, călugări în Hristos, preoţi în Hristos, episcopi în Hristos, duhovnici în Hristos, sfinţi în Hristos, altare în Hristos; ci doar „instituţii religioase”, purtînd (încă) aceleaşi denumiri, împreună cu cetăţeni în rase, porecliţi cu aceleaşi nume, vieţuind însă împotriva duhului ortodox al preoţiei, al duhovniciei, al călugăriei, al sfinţeniei, al Ortodoxiei, într-un cuvînt, împotriva Bisericii lui Hristos, fără a bănui cît de puţin ceva din toate acestea, nici poporul, nici călugării, nici arhiereii.

4. Ecumenismul urmăreşte înfăptuirea celei mai cumplite căderi de la Iuda şi pînă în zilele noastre: căderea Bisericii Ortodoxe în erezie şi apostazie; lepădarea credincioşilor, a călugărilor, a preoţilor, a episcopilor, a patriarhilor şi a întregii Biserici de însuşi Hrsotos-Dumnezeu, lepădare proorocită de Sfinţii Părinţi.

îndeamnă ecumenismul pe păgîni, pe eretici, pe apostaţi să treacă la dreapta-credinţă ortodoxă?

1. Nu îndeamnă, fiindcă el însuşi nu crede şi nu se închină doar Sfintei Treimi.

2. Nu îndeamnă, fiindcă ecumenismul nu acceptă că în fata lui Hristos toţi cei nebotezati în Biserica / f / Ortodoxă – singura care, prin rămînerea în Adevăr, este păstrătoare a Sfintelor Taine – sînt păgîni, eretici, apostaţi, adică fără Dumnezeu.

3. Nu îndeamnă, fiindcă ecumenismul nu crede în viaţa de după moarte, în viaţa veşnică, în dreapta şi Infricoşătoarea Judecată a lui Hristos, în iad şi mîntuire.

4. Nu îndeamnă, fiindcă cea mai mare primejdie pentru ecumenism este chiar Ortodoxia, pentru că îl cinsteşte ca Dumnezeu doar pe Hristos.

5. Nu îndeamnă, fiincă scopul nemărturisit al ecumenismului este distrugerea şi dispariţia desăvîrşită a Ortodoxiei.

De ce sînt ortodocşi-ecumenişti?

1. Fiindcă aceştia nu cunosc nimic (ori vag şi puţin) despre Credinţa Ortodoxă.

2. Fiindcă nu ştiu şi nu cred că această credinţă, pe care azi o cinstim, vine de la Apostoli; că Apostolii ne-au lăsat-o, şi nu alţii; că ne-au lăsat- o numai nouă, doar prin întemeierea şi rînduielile Bisericii, neîntemeind alte „Biserici” şi nici dînd aceleaşi legi ale Ortodoxiei şi altor „religii”, „confesiuni” şi „Biserici”, spre haos şi confuzie, (vezi Pogorîrea Sfîntului Duh)

3. Fiindcă ei pun mai presus de Hristos- Dumnezeu (pentru Care, de e nevoie, îţi rişti liniştea, chiar împreună-vieţuirea cu cei din jur): „pacea”, „armonia”, „reconcilierea”, „progresul”, „democraţia”, „unitatea” etc, teorii (după care aleargă şi păgînii) care deşi nu mîntuiesc, îndeamnă la „luptă” şi „jertfe”.

 

4. Fiindcă ei nu cunosc nimic despre vieţile Sfinţilor, nu ştiu cît de mult, cum şi cu cine au luptat Mucenicii pentru apărarea Ortodoxiei, nu ştiu că Mucenicii cu însuşi sîngele lor au pecetluit această Ortodoxie de care astăzi ne lepădăm.

5. Fiindcă duhul Europei umaniste, hulitoare de Hristos şi de Ortodoxie, îi incintă mai mult decît Crucea Mîntuitorului, dătătoare de chinuri şi moarte, fără de care nimeni nu poate rămîne în duhul vieţuirii ortodoxe.

6. Fiindcă din bunăvoinţă civică nu cred (numai) în Hristos şi nici că doar El este (şi) Dumnezeu.

7. Fiindcă se tem de părerile şi dispreţul „majorităţii” („ortodoxe” şi neortodoxe), de ofensarea oficialităţilor („ortodoxe” şi neortodoxe, civile şi bisericeşti) şi de greaua cruce a răbdării batjocurii şi ocărilor: „extremist”, „fanatic”, „fundamentalist”, „oportunist”, „rigid”, „lipsit de orizont”, „înăcrit”, „îmbîcsit” etc.

Ce (ne) spun ecumeniştii-ortodocşi despre secte, erezii, apostaţi şi păgîni?

1. In primul rînd, după vicleana şi mincinoasa tîlcuire, sectele sînt numite „biserici”, ereziile – „culte”, ereticii – „membri ai altor confesiuni”, apostaţii – „liber cugetători”, iar păgînii sînt „credincioşi ai altor religii”; ecumeniştii-ortodocşi făcîndu-se astfel vrăjmaşi ai Sfinţilor, care nu au greşit cînd, pe cei pomeniţi, i-au numit după firea, chipul şi faptele lor: lepădaţi.

2. Nu vei auzi din gura ecumeniştilor-ortodocşi deloc (ori strîmb tîlcuite) cuvintele: sectă, erezie, eretici, apostaţi, pagini, hulitori ai Bisericii, lepădaţi de Hristos, cădere din har, adevăr etc, ci referirile la cele pomenite sînt prefăcute, înlocuite şi atenuate.

3. Ecumeniştii-ortodocşi (ne) spun că şi sectele au „adevărul”; că şi ereticii au pe „Cristos”; că şi apostaţii „se mîntuiesc”; că şi paginii sînt „ortodocşi” (adică „drept-credincioşi); că „ortodocşi” sînt şi vrăjitorii, şi descîntătorii, şi spiritiştii, şi ocultiştii, şi sataniştii, şi toţi înşelaţii.

Ce (ne) spune Ecumenismul despre Biserică?Dar despre Tainele Bisericii?

1. Spune că „Biserică” încă nu există în sens deplin şi adevărat, ca fiind deja una de la Hristos şi pînă astăzi.

2. Că ar fi (totuşi) o „Biserică” (abstractă, nevăzută, neînchegată) împrăştiată în ramuri, frînturi, bucăţi – adică toate sectele şi ereziile existente, numite „Biserici” şi „culte”.

3. Că abia atunci cînd toate aceste risipiri, la un loc adunate (fiecare cu credinţa şi adevărul ei, credinţe şi adevăruri diferite, potrivnice unul altuia) vor forma o uniune, se va alcătui „adevărata Biserică”, pînă atunci Ortodoxia rămînînd o simplă mlădiţă, singuratică, pierdută, aruncată, rătăcind după un „adevăr” pe care „nu-1 are”, nici „nu-1 cunoaşte”, căutînd un „Dumnezeu” pe Care nu 1-a avut vreodată, pentru că nici nu L-a găsit.

4. Că singurul şi adevăratul criteriu după care poţi spune că Biserica este sau nu este într- adevăr „Biserică” e „grămada”, „adunarea”, „unirea” şi „unitatea”, neavînd importanţă cum şi cui te închini, ci doar să fi la un loc cu toţi, să nu fii separat de nimeni. Aşa stînd lucrurile, înţelegem întîi că Hristos n-a făcut (deja) nici o Biserică, El nefiind în stare, ci oamenii o vor face, prin unirea tuturor adunărilor şi grupărilor lor. Mai înţelegem că noi, ortodocşii, sîntem în minciună, greşeală şi înşelare cînd credem că Biserica există deja, întemeiată de însuşi Dumnezeu cel adevărat, Iisus Hristos, şi că aceasta e Biserica Ortodoxă.

Este Ecumenismul „religie”, „cult”, „confesiune”, „biserică”?

1. Nu este (nici nu poate fi) nimic din toate acestea, fiindcă e a-religios, anti-bisericesc, cu desăvîrşire ateu. 2. Nu este, fiindcă interesul lui e cetăţenesc, social: scopul de a aduna, organiza şi a conduce toate religiile şi cultele sub o singură putere mondială: Consiliul Mondial al Bisericilor.

3. Nu este, fiindcă nu are un cult religios propriu; nici lăcaş ori altar al Ecumenismului; nici slujbe, ierarhi, slujitori ai mişcării numite Ecumenism; şi nici dogme şi canoane ale vreunei religii cu astfel de nume; şi nici un alt Hristos al lor propriu, întemeietor de „credinţă”, „religie” şi „Biserică” ecumenistă.

4. Nu este „religie”, „cult”, „confesiune”, „Biserică”, fiindcă dorinţa Ecumenismului este tocmai aceea de a stăpîni orice formă de cult şi religie, iar nu de a fi credincios şi închinător al vreunei confesiuni ori „biserici”, arătînd astfel că nu crede în nimic şi e duşman al religiei / credinţei de orice fel, oricum s-ar numi şi de oriunde ar veni.

Se roagă şi se închină ecumeniştii lui Hristos, Maicii Domnului, Mucenicilor, Sfinţilor? Dar ortodocşii ecumenişti?

1. Nu, fiindcă pentru ei Hristos nu e Dumnezeu, Maica Domnului nu e Născătoare de Dumnezeu, Mucenicii sînt doar idealişti care, minaţi de „nobile simţiri” umaniste, au murit pentru credinţă (nu pentru Hristos-Dumnezeu), iar Sfinţii nici nu există cu adevărat (doar în ortodoxie), ci au fost numiţi astfel de preoţii Bisericii, după criterii dictate de interese ascunse şi necurate. 2. Ortodocşii ecumenişti se roagă (şi) lui Hristos, (şi) Maicii Domnului, (şi) Mucenicilor, (şi) Sfinţilor (încă), acceptînd însă înşelări ce se împotrivesc Sfinţilor Bisericii şi lui Hristos: dumnezei ai altor „credinţe”, „sfinţi” ai altor „religii”, slujbe ale altor „confesiuni”, altare ale altor „biserici”, „mîntuiri” ale altor „culte”, erezii prin care vădesc neîncredere în dreapta-credinţă a Bisericii, prin harul Sfîntului Duh călăuzită.

Se închină ecumeniştii la Sfînta Cruce, la icoane, la Sfintele moaşte? Dar ortodocşii ecumenişti?

1. Nu, fiindcă pentru ecumenişti Sfînta Cruce e doar unealtă de schingiuire, groaznică şi înfricoşătoare, pe care a fost răstignit un pămîntean numit Hristos, unealtă ce nu aduce desfătări şi bucuri, confort, relaxare şi mulţumire, nu încîntă, nu distrează, nu bine- dispune, ci dimpotrivă, făgăduieşte multă oboseală, supărare, deranj, stress, răni şi dureri, sînge şi sudoare, tot ceea ce e foarte neplăcut pentru omul ecumenist, iubitor de viaţă lungă şi liniştită. 2. Nici la icoane nu se închină ecumeniştii, fiindcă după mintea lor, dacă cei din icoane nu sînt sfinţi, cum ar putea fi icoanele sfinte, deci „bune” de închinat la ele? 3. Sfintele moaşte sînt privite de ecumenişti ca „fenomene paranormale” ivite în urma unor „capacităţi extrasenzoriale” (nu minuni prin care lucrează puterea lui Hristos în cel drept- credincios, neprieten cu ereticii şi apostaţii) ale firii omeneşti, posibile în oricare religie. 33 4. Sfintele moaşte sînt numite de ecumenişti „relicve magice”, confundate cu talismanele şi amuletele care poartă noroc şi te apără de rele. 5. Neputrezirea sfintelor moaşte, raţionaliştii ecumenişti o golesc de sfinţenie prin hule împotriva Sfîntului Duh şi argumente atee, precum: „factorii atmosferici”, „mediu lipsit de oxigen”, „climă uscată”, „sol pietros”, etc, blasfemii care ţintesc direct în Hristos şi Ortodoxie. 6. Ortodocşii ecumenişti, în schimb, procedează altfel decît ecumeniştii nebotezaţi în Ortodoxie: ei se închină şi Sfintei Cruci, şi icoanelor, şi sfintelor moaşte (gîndind însă la fel de „ştiinţific” şi eretic despre minunile Sfintei Cruci şi ale icoanelor, şi despre neputrezirea sfintelor moaşte) din obişnuinţă şi din convinderea că „aşa trebuie”, că „aşa e bine şi frumos”, din oficială evlavie, neexagerînd însă cu aceste „superstiţii şi fanatisme”.

Ce legătură există între Hristos şi Ecumenism?

1. Nu există, nici nu poate exista vreo legătură între Hristos şi Ecumenism, fiindcă Hristos are doar un singur chip, şi cere să ne închinăm doar Lui. Ecumenismul însă are mai multe fete, mai mulţi „dumnezei” cerînd să ne închinăm lor. Hristos vrea mîntuirea omului numai în adevăr. Ecumenismul vrea mîntuirea omului şi prin minciună. Hristos spune să ne închinăm doar adevăratului Dumnezeu; Ecumenismul ne îndeamnă către toate plăsmuirile omenesc- drăceşti poreclite „dumnezei”. 2. Hristos a lăsat ca Apostoli ai Bisericii (doar) pe ai săi ucenici; Ecumenismul, dimpotrivă, ne spune că toţi ucenicii satanei, vrăjmaşi ai lui Hristos, adunaţi în toate „religiile”, „cultele”, „confesiunile” şi „Bisericile” sînt „apostoli” ai „adevărului”. 3. Hristos ne-a lăsat o singură Evanghelie, Ecumenismul ne oferă însă mai multe: Talmudul, Coranul, Vedele, şi toate ereziile adunate în manualele de ocultism, magie, vrăjitorie.

Cine sînt ecumeniştii?

1. Toţi cei (ortodocşi şi neortodocşi) care urăsc adevărul (cu ştiinţă ori fără), hulind dumnezeirea lui Hristos (numai a lui), aşezîndu-L între „profeţi”, „iniţiaţi”, magi, ocultişti, „iluminaţi”, vrăjijtori, „mari oameni de seamă” etc. 2. Toţi cei ce se îndoiesc de sfinţenia Bisericii, de adevărul Bisericii, de adevărul Evangheliei, de faptul că Hristos e unicul Dumnezeu adevărat.

3. Toţi cei ce cred şi spun că mîntuirea nu e (doar) în Biserica Ortodoxă, ci în toate aşa-zisele „Biserici”.

4. Toţi cei ce nu cred că Biserica e numai una. Ce cred şi spun ecumeniştii despre blestemele, anatemele şi afuriseniile date de Sfinţi tuuror „Bisericilor”, „cultelor” şi „confesiunilor” (care au fost, sînt şi vor fi).

Dar ortodocşii ecumenişti?

1. De obicei evită aceste subiecte, ori spun că acei „oameni” (nu Sfinţi) sunt cei care au hotărît sfintele canoane ale Bisericii s-au purtat aşa, fiind 36 determinaţi de: „interese de castă”, „prozelitism religios”, „dorinţa de dominare şi expansiune”, „ambiţii politice” etc; nu pentru că ar fi fost, insuflaţi de Duhul Sfînt, purtători ai adevărului dumnezeiesc.

2. Ecumeniştii nu cred că însuşi Hristos, prin gura Sfinţilor Săi, este Cel ce afuriseşte, blestemă şi dă anatemei orice „religie”, „închinare”, „cinstire” şi „slujire” în afara credinţei apostolice, credinţa ortodoxă.

3. Ecumeniştii nu cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile au putere adevărată, deplină, lucrătoare; că aceste legări şi pecetluiri duhovniceşti despart cu adevărat de mîntuire, de Rai, pe hulitorii lui Hristos şi ai Bisericii.

4. Ecumeniştii cred şi spun că blestemele, anatemele şi afuriseniile sînt simple convenţii bisericeşti, „intimidări” şi „abuzuri ale popilor”, ce trebuiesc înlăturate în scopul „reconcilierii” şi al „comuniunii ortodoxiei cu ereticii şi păgînii”. 5. Ortodocşii ecumenişti nu cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile (mai) sunt valabile şi astăzi. Cu alte cuvinte, ei dau de înţeles că astăzi cei recunoscuţi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii 37 „păgîni”, „eretici”, „apostaţi”, nu ar mai fi aceiaşi „pagini”, „eretici” şi „apostaţi” ca atunci, (avînd încă aceleaşi rînduieli); că astăzi Biserica nu mai are duşmani, ci doar prieteni, că astăzi Biserica nu mai trebuie apărată de nimeni din afara ei. De ce cred aşa? Fiindcă minciuna reconcilierii, adică trădarea şi vinderea lui Hristos a devenit: dogmă, canon, lege, „adevăr” şi „dreptate” (ortodox-ecumenistă) pentru oficialităţile Bisericii.

6. Ortodocşii-ecumenişti cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile sînt: „regretabile erori”, „greşeli ale istoriei”, „mărturii ale extremismului fanatic”, „fapte nechibzuite”, „atitudini pripite”. Aceste consideraţii fac pe ortodocşii-ecumenişti să reconsidere, să înnoiască şi să schimbe hotărîrile, dogmele şi canoanele – primite de către Sfinţii Părinţi prin dumnezeiasca descoperire a Sfîntului Duh, lăsate de aceştia Bisericii – prin semnarea unor tratate şi acorduri comune între ortodocşii apostaţi, eretici şi păgîni închinători la zei.

De ce Sfinţii Părinţi au dat asupra ereticilor blesteme, anateme şi afurisenii?

1. Pentru a apăra Ortodoxia de orice erezii, adică reconsiderări, înnoiri şi schimbări ale învăţăturilor curate şi nemincinoase cuprinse în dogmele şi canoanele Bisericii, ca de pildă: Sfînta Treime, Naşterea, Răstignirea şi învierea Mîntuitorului; Maica Domnului, Apostoli şi Sfinţi, moaşte, Cruce, icoane; judecată, mîntuire, Rai şi iad, păcate, diavoli etc. Care înnoiri / erezii lasă Biserica fără Adevăr, fără Hristos. 2. Pentru a apăra Ortodoxia tocmai de ceea ce ierarhii, preoţii şi teologii părut ortodocşi refuză să o mai apere: de „concilieri” şi „reconcilieri”, de „înfrăţiri” şi „simbioze”, de „adevăruri comune” şi „interferenţe doctrinare”, „intercomuniune confesională” şi „eforturi comune” şi „viziune pluralistă” etc, toate de fapt feţe ale ereziilor, multiple forme elegante şi viclene ale uneia şi aceleiaşi fapte: lepădarea de Hristos Mîntuitorul şi de Biserica Sa. 39 Ce este blestemul, anatema, afurisenia? Sfintele Soboare a Toată Lumea au folosit aceste legături de nedezegat numite anatemele pentru a stăvili eresul ce voia a sfâşâia turma lui Hristos. Aceste grozave blesteme aruncate asupra tuturor ereticilor ce stăruie în reaua lor credinţă sunt osândă veşnică, pogorârea de viu în iad şi nevederea chipului lui Hristos la Judecată. Cum se poate smeri un ecumenist? Dar un orodox-ecumenist? 1. Venindu-şi în fire şi recunoscînd că este în înşelare. 2. Părăsind încrederea în mai multe credinţe şi alegînd singura credinţă adevărată, Credinţa Ortodoxă. 3. Dorind să cinstească şi să se închine singurului Dumnezeu adevărat: Iisus Hristos. 4. Botezîndu-se (pînă mai are timp) în Credinţa Ortodoxă. 5. Ortodoxul ecumenist se poate şi el smeri într- 40 un singur fel: lepădîndu-se hotărît şi curajos de ecumenism, arătînd tuturor că Ecumenismul este erezie şi totodată cea mai subtillă şi duşmănoasă adunare a oamenilor (şi nu numai a lor) din cîte au fost vreodată împotriva adevărului şi a Domnului Iisus Hristos. 6. Ortodoxul-ecumenist se mai poate smeri recunoscînd că se află în cea mai adîncă erezie pricinuitoare de moarte veşnică şi sălăşluire în iad, împreună cu: Iuda, Papa, Luther, Zwingli, Calvin, Confucius, Buddha, Mahomed etc, şi toţi ucenicii lor din veac şi pînă astăzi.

Vor ecumeniştii să afle dreapta-credinţă?

1. Nu vor, fiindcă dacă ar afla care e dreapta- credinţă nu ar mai putea fi ecumenişti. 2. Nu vor, fiindcă dreapta-credinţă iubitoare de adevăr fiind ar vădi Ecumenismul că este iubitor de minciună (politeist). 3. Nu, fiindcă ei vor doar „dumnezei”, iar nu numai Dumnezeu, Acesta fiind Hristos, singurul Ziditor, singurul Răscumpărător, singurul Izbăvitor. 41 4. Nu vor, fiindcă dreapta-credinţă făgăruieşte Cruce, adică, suterinţă, durere, boală în lupta cu patimile, cu dracii şi cu lumea; pe cînd Ecumenismul promite şi înlesneşte „pacea” tuturor pentru distracţii, confort, bunăstare. 5. Nu, fiindcă nu vor să audă nimic drept şi adevărat despre Hristos Dumnezeu.

Vor ecumeniştii să se (ne) mîntuiască? Vorbesc ei de mîntuire?

1. Nu vor să se mîntuiască (în viaţa de veci), ci doar să trăiască în pace, aici pe pămînt (în viaţa aceasta). 2. Nu vor, pentru că nu cred că (mai) este şi altă viată în afară de aceasta. 3. Nu vorbesc de mîntuire, fiindcă pentru ei mîntuirea e doar o speculaţie a „popilor”, o „poveste” pentru ortodocşii „neemancipaţi”, „naivi” şi „superstiţioşi”, în nici un caz însă o realitate duhovnicească. 4. Nu vor să ne mîntuiască (nu pot), ci vor doar să fim ca ei şi cu ei, adică împotriva lui Hristos.

Este Ecumenismul lucrare duhovnicească? Ce aflăm duhovnicesc în ecumenism?

Care sînt roadele duhovniceşti ale Ecumenismului? 1. Orice om care vieţuieşte trupeşte nu este duhovnicesc. La fel şi Ecumenismul, dorind şi căutînd cele trupeşti, legîndu-şi credinţele de cele ce cad sub simţuri, rămîne trupesc. 2. Cum ar putea fi duhovnicesc cel ce nu se închină Sfîntului Duh, cel peste care nu vine Duhul Sfînt şi în care nu sălăşluieşte Duhul Sfînt, Dătătorul adevărului şi dreptăţii, pe care nu-L primeşte Ecumenismul, acel Duh Sfînt pe care Apostolii L-au primit de la Hristos, Mucenicii L- au mărturisit, Apostoli şi Mucenici, dar pe care Ecumenismul îi huleşte.

Ce vor de la noi, simpli ortodocşi, episcopii, preoţii şi teologii ortodocşi-ecumenişti? Ce vor să facă în viitor din Ortodoxia Sfinţilor de Hristos purtători?

1. Să nu ne supărăm, nici să mustram pe careva, cînd vom vedea că în biserici ortodoxe slujesc: romano-catolici, greco-catolici, protestanţi (baptişti, evanghelişti, adventişti etc), ba chiar  rabini, muftii, închinători la zei – la un loc cu preoţi ortodocşi. 2. Să nu ne războim cu predicatorii sectari şi eretici ce propovăduiesc prin sate şi oraşe împotriva Bisericii Ortodoxe, pentru a nu afecta relaţiile Bisericii cu celelalte „culte” şi „confesiuni”. 3. Să ne „modernizăm” credinţa noastră ortodoxă şi să gîndim că noi şi toţi ceilalţi putem crede în orice şi în orişicine, botezîndu-ne, cununîndu-ne şi înmormîntîndu-ne orişiunde: în lăcaşuri catolice (papistaşe), în sinagogi, în moschei, în temple. 4. Să ne împărtăşim de la orice săvîrşitor de „ceremonii religioase”, gîndind că şi el e „preot” şi că „serviciul”, „slujirea” lui e tot slujbă, fiindcă şi capiştea lui ar fi „biserică” ce ar aparţine tot unei „credinţe”. 5. Să credem că toate „religiile” duc la Hristos (oricum L-ar numi popoarele în limba lor şi orice ar gîndi despre El), că mîntuirea este una şi aceeaşi pentru toţi, dar fiecare în credinţa sa, însă toţi vor fi cu Hristos în veşnicie, în felul religiei lui.  6. Să nu ne supărăm, nici să mustram pe preoţi, stareţi, episcopi, teologi, cînd vedem că aduc în Biserică învăţături străine Ortodoxiei, că pun rînduieli noi în Biserică, rînduieli pe care nu le- au avut părinţii noştri. 7. Vor ca Ortodoxia să nu mai fie ortodoxă, credinţa să nu mai fie (şi) dreaptă, Biserica să nu mai fie Biserică, numindu-se însă tot „Biserică”; preotul să nu mai fie (doar) preot, ci funcţionar angajat al Statului, numindu-se tot „preot”; şi aşa, cu tot ce există în Ortodoxie, schimbîndu-se după principiul: „Lasă învelişul, schimbă miezul!” 8. Vor ca pe viitor ortodoxul – avînd o ortodoxie ecumenistă, în care nu e chin, nu e pătimire, nu e osteneală, nici mucenicie, adică nimic din vieţuirea aspră a Sfinţilor – acesta deci să nu se mai poată mîntui. 9. Vor o ortodoxie ecumenistă, în care călugării, preoţii şi toţi creştinii să nu aibă curajul, nici rîvna Sfîntului Prooroc Ilie, nici asprimea (atît către sine, cît şi faţă de păcatele lumii) a Sfîntului Ioan Botezătorul care: mustrau, certau, ameninţau, strigau, îndreptau, tulburînd,  deranjînd şi supărînd pe toţi rătăciţii, indiferent de rang şi breaslă. 10. Vor ortodoxie-ecumenistă, în care toţi (preoţi, călugări, popor) să nu mai aibă simplitate, neagonisire, smerită cugetare, liniştire duhovnicească, ci locul acestor să fie luat de: educaţie, cultură, ştiinţă, tehnică, progres, industrie etc, ce duc la părere de sine, înălţarea minţii, trufie, iubire şi nădejde în cele pămînteşti, necredinţă şi nedorire de cele veşnice, trîndăvie duhovnicească şi trupească, credinţa că toate cele ce se văd nu sînt deşertăciune, fapte ce aduc tulburare peste mănăstiri, sate şi oraşe. 11. Vor o Ortodoxie: fără mănăstiri, fără călugări, fără pustnici, fără nevoitori, fără preoţi, fără sfinţi, fără evlavie, ci doar imitaţii şi imitări a ceea ce a fost cîndva viata cu adevărat f duhovnicească în mănăstiri. 12. Vor o Ortodoxie în care nimeni să nu (mai) cunoască, nici să vorbească în chip ortodox despre Sfînta Evanghelie, vieţile şi scrierile Sfinţilor, învăţăturile Bisericii. 13. Vor o Ortodoxie în care nimeni să nu (mai) gîndească şi grăiască precum Sfinţii cei de demult, şi totodată nimeni să nu săvîrşească faptele lor. 14. Vor o Ortodoxie în care nimeni să nu îndrăznească a spune că toate „confesiunile”, „cultele”, „credinţele” şi „Bisericile” sînt erezii care vin de la draci şi duc tot la draci, adică în iad, cum ar fi spus Dreptul Moise, Sfîntul Ilie cel mult rîvnitor, şi neîmblînzitul Prooroc Ioan Botezătorul. 15. Vor o Ortodoxie fără lipsuri şi nevoi, sudoare şi sînge, în care nimeni nu moare poftelor lumii, decît doar cei recalcitranţi, nesupuşi, gălăgioşi; o ortodoxie comodă pentru trîndavi şi slugarnici. 16. Vor o Ortodoxie în care toţi cei ortodocşi dup chipul cel vechi al Ortodoxiei vor fi scoşi în afara legii, scoşi din Biserică, şi prigoniţi de ortodocşii- ecumenişti, care vor acapara Biserica, făcînd din ea un sistem de opresiune poliţienesc şi dictatorial. 17. Vor să ne unim cu minciuna împotriva lui Hristos, a Sfinţilor şi a Bisericii, pentru a nu mai 47 fi ortodocşi, adică „extremişti”, „şovini” şi „fanatici”. 18. Vor ca toţi ereticii şi paginii să fie înşelaţi în toate chipurile, pentru a nu deveni ortodocşi.

Ce (ne) spune Ecumenismul despre: părerea de sine, iubirea de sine, mîndrie, slavă deşartă, lene, mînie, cleveteală, dispreţuirea, defăimarea şi judecarea aproapelui, înşelare, hulire, lepădarea de dreapta-credinţă şi alte păcate sufleteşti?

1. In gîndirea ecumenistă „pacea” şi „reconcilierea” între „religii” sînt singurul mod de a fi în regulă cu Dumnezeu, păcatele nefiind considerate păcate, ci: „fireşti necesităţi”, „întîmplări”, „hazard” etc, cel mult „erori” neglijabile, greşeli cărora oricum nu le poţi sta împotrivă, fiindcă sînt „etape ale vieţii” şi „trepte spre cunoaştere”. 2. Fiind o societate a „toleranţei” pacifiste, o nebuloasă anarhie – un comunism religios, fără oprelişti dogmatice (ca în Ferma animalelor de George Orwell, ori societatea creştinismului ateu a Marelui Inchizitor, bine descrisă de Dostoievki)  – ecumenismul îngăduie şi promovează o morală liberală, înşelată şi înşelătoare, o religie social- umanistă, în care fiecare gîndeşte ce vrea, spune ce vrea, se închină cui şi cum vrea, în care nimeni şi nimic nu e sigur, nimeni nu e el însuşi în propria credinţă pentru a putea pricepe unde este păcătuire, faptă păcătoasă. 3. Ecumenismul nu spune nimic niciodată despre păcate, pentru că nu crede că în om sînt păcate, fapt pentru care nici nu pomeneşte de înfrînare, pătimire şi luptă cu: părerea de sine, iubirea de sine, mîndria, slava deşartă, lenea, mîniea, cleveteala, dispreţuirea, defăimarea şi judecarea aproapelui, înşelarea, hulirea, lepădarea de dreapta-credinţă etc, păcate împotriva cărora nici nu a hotărît rînduieli şi oprelişti. Acestea sînt o parte din motivele pentru care ortodocşii de astăzi se lasă ispitiţi de dulcele trai ecumenist, bucurie a trîndavilor şi pace a fricoşilor.

Ce (ne) spune Ecumenismul despre fumat, beţie, înjurături, iubirea de argint, hoţie, curvie, perversiuni sexuale, împreunări cu rudenii şi dobitoace, avort, întrebuinţarea metodelor anticoncepţionale, pe care Hristos şi Biserica le consideră păcate trupeşti?

1. Dacă Ecumenismul ar crede că ceva în lume poate fi numit „păcat”, că ceva sau cineva ar fi împotriva lui Hristos, atunci, Mişcarea Ecumenistă ar fi hotărît o pravilă cu nişte rînduieli în care (ne) ar fi arătat: ce este păcatul, cum lucrează în om, cum îl făptuieşte omul, dacă şi cum se poate omul lupta cu păcatul, de unde şi de la cine vine păcatul. 2. Dacă ar crede că în lume există păcat, Ecumenismul ar şti că există înşelare şi, odată cu aceasta, că există un tată al înşelării, numit diavol. De aici, Ecumenismul ar pricepe clar cine e „părintele păcii”, „reconcilierii”, „integrării”, promise popoarelor, fără a se pomeni însă cît de puţin despre păcatele fiecăruia în parte, de lupta personală cu păcatele proprii şi cu diavolul, de judecata particulară şi de mîntuirea personală. 3. Ecumenismul nu (ne) spune nimic despre nici un păcat, fiindcă nu crede că în lume există păcat şi diavol, că (undeva) există mîntuire şi viaţă veşnică. Prin aceste negări, Ecumenismul ne arată că e ateu, că a adus lumii o nouă religie: religia atee, cu credinţă atee.

Există spovedanie, iertare şi dezlegare de păcate în erezia numită Ecumenism?

1. Nimic din toate acestea nu există în Ecumenism, pentru că nu există păcătoşi, şi atunci nici trebuinţă de spovedanie, iertare şi dezlegare a păcătoşilor. 2. Fiindcă nu crede şi nu se închină (doar) lui Hristos, Singurul în numele Căruia omul (botezat ortodox) poate fi spovedit, iertat, dezlegat. E firesc ca Ecumenismul să nu aibă în legislaţia sa nici Taina Spovedaniei, precum nici celelalte Sfinte Taine trebuincioase mîntuirii nu le are. 3. Spunînd omului că nu are păcat, Ecumenismul lasă pe toţi să păcătuiască, însă fără să ierte pe cineva, pentru că neavînd putere şi sfinţenie de sus, nici nu poate ierta. Aşadar Ecumenismul nu iartă pe nimeni. 51 Ce (ne) spune Ecumenismul despre draci şi îngeri? Dar despre iad şi Rai? 1. Ne spune că există doar nişte „conştiinţe universale”, „fiinţe luminoase”, „entităţi cosmice” avînd „corpuri eterice”, fără să se precizeze clar şi cine sînt, de unde vin, ce vor de la noi, ce legătură au cu viaţa aceasta şi cu viaţa veşnică, ce legătură au cu mîntuirea noastră. 2. Ne spune că aceste „fiinţe astrale” nu se deosebesc unele de altele în lucrări şi scopuri, că sînt mai presus de bine şi de rău, că fac numai bine tuturor. 3. Spunînd că toţi îngerii sînt buni, îndepărtează pe ortodocşi de duhul priceperii şi al deosebirii, de trezvie şi prudenţă faţă de orice apariţie cosmică, încurajînd astfel în om şi în lume duhul înşelării, lăsîndu-i pe toţi sub voia şi puterea diavolilor. 4. Nespunînd nimic despre deosebirea dintre îngeri şi diavoli, Ecumenismul întreţine confuzia şi superstiţia prin „credinţe”, „ritualuri” şi jertfe în care sînt adorate duhuri. De asemenea, înşeală pe om, încredinţîndu-1 că duhurile sînt nişte „stări”, „energii mentale” abstracte şi impersonale, un fel de minţi bezmetice rătăcind în văzduh, între care Hristos n-ar fi decît o altă minte dintre cele mai evoluate, oarecum egală acelora (după unii), un fel de duh major, mai mare şi mai important, însă tot duh, iar nu însuşi Dumnezeu. Urmarea acestor erezii: nefrica de Dumnezeu, nefrica de draci şi iad, necredinţa că omul are fapte rele şi păcate, necredinţa că va fi judecat şi răsplătit pentru faptele sale. 5. Nici despre iad şi rai Ecumenismul nu (ne) spune nimic, fiindcă, dacă nu sînt diavoli şi păcătoşi aşteptîndu-şi răsplata păcatelor, de ce ar exista însuşi iadul? 6. Dacă nimeni nu e sfînt în urma vreunor lupte cu păcate, păcătoşi şi draci, la ce ar exista Raiul? 7. Fiindcă nădejdea ecumeniştilor nu e mîntuirea (în Hristos, în Care nu cred), ci o oarecare nirvanică izbăvire a tuturor oamenilor prin unirea (origenist-hinduistă) cu „absolutul” (un fel de „minte universală”, „conştiinţă cosmică”, de care nu eşti socotit om, ci un fel de moluscă ştearsă şi tîmpă, la dispoziţia destinului), atunci salvarea lumii e adăugarea ei la „absolut”, 53 întregirea acestui „absolut” de către oameni, teoria iadului şi raiului nemaifiind de trebuinţă.

Ce (ne) spune Ecumenismul despre Hristos şi Maica Domnului?

1. Că nu doar Hristos şi Maica Domnului ne mîntuiesc.

2. Că Hristos nu este Dumnezeu. 3. Că nu e bine să ne închinăm doar Mîntuitorului, Maicii Domnului şi Sfinţilor. 4. Că Hristos nu a lăsat lumii vreo Biserică întreagă şi adevărată. 5. Că nu numai în Hristos omul ajunge sfînt. 6. Că te poţi boteza, cununa, înmormînta şi întru alţi „dumnezei”. 7. Că Hristos e un duh superior, un spirit evoluat şi desăvîrşit. 8. Că tot ce a făcut şi a spus lumii e egal cu învăţăturile şi faptele marilor „învăţători”, 54 „iniţiaţi” şi „iluminaţi” ai istoriei, nefiind cu nimic mai presus de aceşti înşelaţi. 9. Despre Maica Domnului, Ecumenismul minte, spunîndu-ne că nu s-a proorocit despre ea de oamenii lui Dumnezeu, că nu a fost aleasă între femei, că nu a născut pe Dumnezeu, că nu a rămas fecioară, că nu a pătimit pentru lume, că nu s-a înălţat la ceruri, că nu trebuie să o cinstim, că e la fel cu oricare femeie, că nu ne mîntuieşte.

Ce spun ecumeniştii despre Sfinţi şi sfinţenie

Despre Sfinţi şi sfinţenie, ecumeniştii mint, spunînd: 1. Că sfinţenie şi Sfinţi are orice „cult”, nu doar Biserica lui Hristos. 2. Că toţi „iniţiaţii” şi „iluminaţii” trebuie citiţi, studiaţi, ascultaţi şi crezuţi, pentru că şi ei sînt „sfinţi”. r 3. Că faptele, vieţuirea şi cuvintele Sfinţilor nu trebuiesc neapărat cunoscute, crezute, urmate şi trăite 4. Că sfinţenia nu e singura cale adevărată şi neînşelată după care oamenii se vor mîntui. 5. Că sfinţenia e o superstiţie populară şi convenţională a Bisericii şi a oamenilor simpli, că e relativă. 6. Că Sfinţii au fost oameni ca noi, puţin deosebiţi (nu neapărat), cu „puteri paranormale”, deopotrivă cu ocultiştii, pentru care lumea i-a numit „sfinţi”. 7. Că oricine poate fi sfînt prin înzestrare şi exerciţiu, prin voinţă şi curaj. 8. Că Sfinţii erau de fapt persoane cu „tulburări psihice”, avînd predispoziţii spre mizantropie, autism, pesimism şi ipohondrie, incapabili de integrare în societate. 9. Că sfinţenia nu vine doar prin Hristos. 10. Că de fapt nimeni n-a fost cu adevărat sfînt.

De ce există ortodocşi-ecumenişti?

1. Fiindcă nu cunosc şi nu iubesc Biserica şi rînduielile ei. 2. Fiindcă nu vor să pătimească pentru Ortodoxie, luptînd cu ereticii. 3. Fiindcă nu vor să ştie de vieţuirea ortodoxă. 4. Fiindcă se sfiesc şi se tem de părerile majorităţii. 5. Fiindcă nu cred în Judecata de apoi şi în viaţa veşnică. 6. Fiindcă nu cred că cei ce leapădă (în parte sau în întregime) ceva din dogmele, canoanele şi rînduielile Bisericii vor merge în iad, chinuindu- se veşnic. 7. Fiindcă cred şi spun că scrierile Sfinţilor sînt „vechi”, „prăfuite”, „depăşite”, că „noi trăim alte vremuri”. 8. Fiindcă gîndesc şi cred mai mult în unirea tuturor religiilor decît în păstrarea dreaptă, 57 curată şi neamestecată a credinţei ortodoxe, cu oricîte jertfe. 9. Fiindcă gîndesc şi cred că oamenii şi Ecumenismul sînt chemaţi să rezolve unitatea Bisericii (necrezînd că aceasta e întreagă de la Hristos), iar nu Sfinţii. 10. Fiindcă nu cred că Biserica adevărată e alcătuită doar din cei botezaţi în dreapta credinţă, adică ortodocşi. 11. Fiindcă nu cred că Ortodoxia nu e omenească, nu e din lumea aceasta, nu e de la oameni, nu poate fi supusă şi dirijată de minţi omeneşti şi interese lumeşti. 12. Fiindcă nu pricep că Ortodoxia nu e organizaţie, societate, ligă, fundaţie, asociaţie, club etc, formaţiuni cu scopuri, activităţi şi legislaţii lumeşti, fondate de oameni supuşi schimbării şi pătimirii. 13. Fiindcă fac din Ortodoxie (care e în afara oricărui ţel lumesc, fie el oricît de „bun”, „paşnic”, „nobil”, „comunitar” şi „social”) punte de relaţii, înţelegere şi prietenie, religioasă şi socială. 58 14. Fiindcă gîndesc şi cred că Ecumenismul le va aduce pacea şi tihna, că le va ocroti frica şi trîndăvia. 15. Fiindcă, neputînd renunţa la confortul şi prosperitatea trădării Ortodoxiei, promise de ecumenişti, nu primesc să-şi pună viaţa pentru Biserică şi să moară în chinuri.

 

Sfarsit

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Cuvânt la Sfânta Treime

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”?
Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care în acelaşi chip cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit în vecii vecilor. Amin.

cuvant al sfantului Ioan Gura de Aur

Ce trebuie să facă un creştin ortodox ca să moştenească Împărăţia cerurilor

Ca să primească mântuirea, creştinul trebuie să facă următoarele:

1. Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Domnul a spus: Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea (Ioan 15, 10). Şi: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35).

2. Să-şi smerească sufletul dinaintea lui Dumnezeu, căci duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmii 50, 18), şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să jelească pentru păcatele sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune, care contribuie la păstrarea curăţiei sufletului său.

3. Să fie milos cu cei nefericiţi. Să slujească pacea cu toate puterile sale, aşa cum vrea Domnul, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5, 9). Să nu îşi piardă cumpătul atunci când este batjocorit sau nedreptăţit şi nici măcar atunci când urmează să fie ucis în numele dreptăţii lui Dumnezeu şi al credinţei Sale.

4. Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească învăţătura dreaptă a Bisericii despre Dumnezeul Treimic.

5. Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.

6. Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată. Să nu facă nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.

7. Să facă milostenie, măcar din ce îi prisoseşte.

8. Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să meargă cu el o milă, el să meargă două (Matei 5, 41). Să nu se jure niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).

9. Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.

10. Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la răspunsul pe care îl va da pentru faptele sale. Să se gândească tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.

11. Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca fariseul.

12. Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost, de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de desfrânare şi, în general, de poftele necuviincioase.

13. Să nu aibă nici o legătură cu magia, să nu facă vrăji şi să nu meargă niciodată la vrăjitori şi ghicitori. Să se păstreze curat, ca să fie vrednic de împărtăşirea cu Trupul lui Hristos.

14. Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.

15. Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi duhovniceşte şi să se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei care îl pot duce şi pe el la orbire.

16. Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui Dumnezeu. Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum spune psalmul: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi (Psalmii 15, 8).

17. Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-a greşit, căci Domnul a spus: De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6, 14).

18. Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale, pentru că Domnul a spus: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1).

19. Să îl certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l povăţuiască pe cel rătăcit.

20. Să citească din cărţi sfinte, să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să poarte discuţii de suflet folositoare.

21. Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.

22. Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în biserică. Să nu se îndoiască de minunile pe care le face Dumnezeu în toate epocile.

Dacă omul trăieşte astfel, avându-L mereu în inimă pe Hristos, va moşteni Împărăţia cerurilor, care a fost pregătită pentru sfinţi de la începutul lumii şi pe care nădăjduiesc să o moştenim cu toţii, cu harul şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Antologie de ziceri aparţinând Sfântului Ioan Gură de Aur, adunate de învăţatul Teodor Dafnopatis, care a trăit în Constantinopol în secolul al 10-lea.