MIC INDRUMAR BIBLIC ORTODOX

MIC INDRUMAR BIBLIC ORTODOX

Doamne Iisuse, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!

Cuprins
1. DESPRE SFANTA TREIME ( DUMNEZEU IN TREI PERSOANE)
( pentru Martorii lui Iehova)
2. CINE ESTE IISUS
3. DESPRE FAPTE BUNE ( pentru protestanti, care sustin ca mantuirea e numai prin credinta)
4. DESPRE BOTEZUL COPIILOR
5. SFANTA TRADITIE
6. DESPRE IMAGINI IN BISERICA
7. DESPRE INCHINAREA LA INGERI SI SFINTI
8. IMPOTRIVA SUPREMATIEI PAPALE
9. DESPRE GHICIT ( deschiderea Cartii)
10. DESPRE POCAINTA
11. DESPRE CONTINUITATEA BISERICII DE LA APOSTOLI PANA ASTAZI
12. NU ORICINE POATE INTERPRETA SCRIPTURA
13. DESPRE VESNICIA CHINURILOR IADULUI ( Impotriva Martorilor)
14. SUNTEM MANTUITI PRIN HAR, CREDINTA, FAPTE BUNE
15. IMPOTRIVA PREDESTINARII
16. DESPRE VORBIREA IN LIMBI
17. DESPRE TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI ( cum ca nu sunt doar simboluri, cum spun protestantii)
18. CINE SUNT PREOTII
19. DE CE TINEM DUMINICA, NU SABATUL, CA ADVENTISTII
20. DESPRE FECIOARA MARIA
21. DESPRE POST ( necesitatea lui)
22. DESPRE PURCEDEREA DUHULUI SFANT NUMAI DE LA TATAL ( nu si de la Fiul, cum zic catolicii)
23. DESPRE CALUGARIE
24. DESPRE MILOSTENIE

1. DESPRE SFANTA TREIME ( DUMNEZEU IN TREI PERSOANE)

( pentru Martorii lui Iehova)
” Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”
( Luca 3: 21- 22);
Domnul Iisus a zis: ” Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.” ( Ioan 10: 30);
” Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt.” ( I Ioan 5: 7);
” Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”; şi iarăşi: “Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu”? Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: “Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu”. Şi de îngeri zice: “Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc”; Iar către Fiul: “Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale.”( Evrei 1: 5- 8);
” Harul DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS şi dragostea lui DUMNEZEU şi împărtăşirea SFÂNTULUI DUH să fie cu voi cu toţi!” ( II Corinteni 13: 13);
” Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” ( Matei 28: 19).

2. CINE ESTE IISUS

” Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui. ” ( Ioan 20: 31);
” Iisus este Domnul” ( Romani 10: 9);
” Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi” ( Romani 10: 9);
” Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” ( I Timotei 1: 15);
” mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii.” ( I Ioan 4: 14);
” Iisus Hristos a venit în trup” ( I Ioan 4: 2);
” Hristos Iisus, Domnul meu” ( Filipeni 3: 8);
” Domnul meu şi Dumnezeul meu!” ( Ioan 20: 28);
” Dumnezeu, Mântuitorul meu” ( Luca 1: 47);
” Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” ( Fapte 8: 37);
” Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” ( Apocalipsa 19: 16);
” am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor” ( I Corinteni 15: 3- 7);
” 25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. 26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? 27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” ( Ioan 11: 25- 27);
Iisus ne mantuieste: ” Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta.” ( Faptele Apostolilor 16: 31);
“El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.” ( I Ioan 2: 2);
” Întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui” ( Efeseni 1: 7).

3. DESPRE FAPTE BUNE ( pentru protestanti, care sustin ca mantuirea e numai prin credinta)

” Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii săi; ŞI ATUNCI VA RĂSPLĂTI FIECĂRUIA DUPĂ FAPTELE SALE.” ( Matei 16: 27);
” Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, ŞI NU FACEŢI CE VĂ SPUN?” ( Luca 6: 46);
” Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu ŞI-L PĂZESC.” ( Luca 11: 28).
” Nici o sluga nu poate sa slujeasca la doi stapani. Fiindca sau pe unul va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va tine si pe celalalt il va dispretui. NU PUTETI SA SLUJITI LUI DUMNEZEU SI LUI MAMONA.
Toate acestea le auzeau si fariseii, care erau iubitori de argint,si-L luau in bataie de joc.
Si El le-a zis: VOI SUNTETI CEI CE VA FACETI PE VOI DREPTI INAINTEA OAMENILOR, DAR DUMNEZEU CUNOASTE INIMILE VOASTRE; căci ceea ce la oameni este inalt, uraciune este inaintea lui Dumnezeu.” ( Luca 16: 13-15);
” DE MA IUBITI, PAZITI PORUNCILE MELE.” ( Ioan 14: 15);
” DACA PAZITI PORUNCILE MELE, VETI RAMANE INTRU IUBIREA MEA” ( Ioan 15: 10);
” Ci, in orice neam, cel ce se teme de El SI FACE DREPTATE este primit de El.” ( Fapte 10: 35).
” DUMNEZEU, CARE VA RASPLATI FIECARUIA DUPA FAPTELE LUI:
Viata vesnica celor ce, PRIN STARUINTA IN FAPTA BUNA, cauta” ( Romani 2: 5-7);
” Si intru aceasta stim ca L-am cunoscut, DACA PAZIM PORUNCILE LUI.
Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile lui nu le pazeste, mincinos este si intru el adevarul nu se afla.” ( I Ioan 2: 3-4);
” Prin aceasta cunoastem pe fiii lui Dumnezeu si pe fiii diavolului:ORICINE NU FACE dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeste pe fratele său” ( I Ioan 3: 10);
” Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: SA PAZIM PORUNCILE LUI; si poruncile Lui nu sunt grele.” ( I Ioan 5: 3);
” nu urma raul, ci binele. CEL CE FACE BINE DIN DUMNEZEU ESTE; cel ce face rau n-a vazut pe Dumnezeu.” ( III Ioan 1: 11);
” Si marea a dat pe mortii cei din ea, si moartea si iadul au dat pe mortii lor, SI JUDECATI AU FOST, FIECARE DUPA FAPTELE SALE.” ( Apocalipsa 20: 13);
” 16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? 17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. 18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; 19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” ( Matei 19: 16- 19).

” Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu in numele Tau am proorocit si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut? Si atunci voi marturisi lor: NICIODATA NU V-AM CUNOSCUT PE VOI. DEPARTATI-VA DE LA MINE CEI CE LUCRATI FARADELEGEA.” ( Matei 7: 21-23).

” cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” ( Filipeni 2: 12).

4. DESPRE BOTEZUL COPIILOR

Noi, crestinii ortodocsi, botezam copii pentru ca:
” Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” ( Ioan 3: 3);
” Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată.” ( Fapte 16: 33);
” Am botezat şi casa lui Ştefana” ( I Corinteni 1: 16);
” Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare.” ( I Corinteni 10: 2).
Dovada ca marturia nasilor la botez e valabila:
” Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” ( Marcu 2: 5).
Botezul inlocuie circumcizia ( care stim ca se facea la 8 zile de la nastere):
” Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic.” ( Galateni 5: 2).
Persoanele adulte nebotezate ( cum sunt in India) trebuie catehizate inainte de botez.

Copii pot depune marturie despre credinta lor:
” 15. Şi văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse şi pe copiii care strigau în templu şi ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat,
16. Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” ( Matei 21: 15- 16).

Botezul e obligatoriu pentru mantuire:
” 20. (…)în zilele lui Noe, (…) în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă.
21. Iar această mântuire prin apă închipuia BOTEZUL, CARE VĂ MÂNTUIEŞTE astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos” ( I Petru 3: 20- 21).

Deci, botezul e o sfanta taina necesara mantuirii, nu doar un simbol.

5. SFANTA TRADITIE

1. De unde stia Pavel numele vrajitorilor lui faraon, care l-au infruntat pe Moise ( ma refer la Iannes si Iambres, din II Timotei 3: 8), ca in Vechiul Testament nu apare numele lor? Raspunsul: din Traditie.
2. Dar apostolul Iuda de unde stia ce a spus patriarhul Enoh, ( vezi Iuda 1: 14), ca in VT nu apare nici un citat din Enoh? Raspunsul: din Traditie.
3. De unde stia apostolul Iuda ce i-a spus arhanghelul Mihail Satanei atunci cand a murit Moise ( vezi Iuda 1: 9), ca in VT nu scrie? Raspunsul: din Traditie.
4. De unde il citeaza Pavel pe Domnul Iisus ( vezi Fapte 20: 35), ca in Evanghelii nu apar aceste Cuvinte? Raspunsul: din Traditie.
5. De unde avem termenul ” Sfânta Treime”, ca nu exista in Sfanta Scriptura?
6. De ce crestinii se inchina duminica? Ca nu e o porunca expresa in Biblie, ci Traditia ne-o spune asta.
7. De unde stim care e forma crucii pe care a fost rastignit Domnul Iisus (ca Martorii spun ca Hristos a fost rastignit pe un stalp si sunt si alte feluri de cruci, precum crucea Apostolului Andrei) ? Din Traditie.
VT= Vechiul Testament.
” Now I praise you, brethren, that you remember me in all things and keep the TRADITIONS just as I delivered them to you.” ( I Corinthians 11: 2);
” Therefore, brethren, stand fast and hold the TRADITIONS which you were taught, whether by word or our epistle.” ( II Thesalonians 2: 15);
” But we command you, brethren, in the name of our Lord Jesus Christ, that you withdraw from every brother who walks disorderly and not according to the TRADITION which he received from us.” ( II Thesalonians 3: 6).
NOTA. Am citat din New King James Version !

6. DESPRE IMAGINI IN BISERICA

– ” O, galateni fara de minte, cine v-a ademenit pe voi sa nu va incredeti adevarului, pe voi, IN OCHII CARORA A FOST ZUGRAVIT IISUS HRISTOS RASTIGNIT?” ( Galateni 3: 1).
– ” Cortul insa sa-l faci din zece covoare de in rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie; IN TESATURA LOR SA FACI CHIPURI DE HERUVIMI ALESE CU ISCUSINTA”
( Iesirea 26: 1);
– ” Sa faci o perdea de in rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie, rasucita, IAR IN TESATURA EI SA AIBA CHIPURI DE HERUVIMI ALESE CU ISCUSINTA” ( Iesirea 26: 31).
– Fara a ne mai gandi la heruvimii de pe chivotul legii ( vezi Iesirea cap. 25: 18).
– ” Si a facut in Sfanta Sfintelor doi heruvimi de lemn de maslin, inalti de zece coti.
O aripa a heruvimului era de cinci coti si cealalta aripa a heruvimului era tot de cinci coti. Zece coti erau de la un varf al aripilor lui pana la varful celeilalte aripi.
Tot de zece coti era si celalalt heruvim; amandoi heruvimii aveau aceeasi masura si aceeasi infatisare.
Inaltimea unui heruvim era de zece coti; la fel si celalalt heruvim.
Si a asezat el heruvimii la mijloc, in partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau insa intinse; si atingea aripa unui perete, si aripa celuilalt heruvim atingea celalalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau in mijlocul templului, aripa de aripa.
Si a imbracat el heruvimii cu aur.
PE TOTI PERETII TEMPLULUI DE JUR IMPREJUR, PE DINAUNTRU SI PE DINAFARA, A FACUT CHIPURI SAPATE DE HERUVIMI, DE COPACI, DE FINICI SI DE FLORI IMPODOBITE.”
( III Regi 6: 23-29, dar in Biblia Cornilescu I Imparati/ Regi 6: 23- 29).
” Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului;
Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului.
şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.”
( Iesirea 25: 18- 20; despre capacul chivotului Legii).

7. DESPRE INCHINAREA LA INGERI SI SFINTI

” Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide: 8. Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. 9. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.”
( Apocalipsa 3: 7- 9).
Deci: ” iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit.” ( Apocalipsa 3: 9).
” 13. Aflându-se însă Iosua aproape de Ierihon, a căutat cu ochii săi şi iată stătea înaintea lui un om; acela avea în mână o sabie goală. Şi apropiindu-se Iosua de dânsul, i-a zis: “De-ai noştri eşti sau eşti dintre duşmanii noştri?” 14. Iar acela a răspuns: “Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum!” Atunci Iosua a căzut cu fala la pământ, s-a închinat şi a zis către acela: “Stăpâne, ce porunceşti slugii tale?” 15. Zis-a către Iosua căpetenia oştirii Domnului: “Scoate-ţi încălţămintea din picioare, că locul pe care stai tu acum este sfânt!” Şi a făcut Iosua aşa.”
( Iosua 5: 13- 15);
Apostolul Ioan s-a inchinat la ingeri: ” Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.” ( Apocalipsa 22: 8), dar ingerul, ca sa dea o pilda de smerenie, l-a refuzat.

8. IMPOTRIVA SUPREMATIEI PAPALE

” 8. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. 9. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.” ( Matei 23: 8- 9), papa= tata;
“Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.”
( Efeseni 5: 23).

9. DESPRE GHICIT ( deschiderea Cartii)

” Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi, nici să ghiciţi.” ( Levitic 19: 26);
” Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător” ( Deuteronom 18, 10);
” Căci popoarele acestea, pe care le izgoneşti tu, ascultă de ghicitori şi de prevestitori, iar ţie nu-ţi îngăduie aceasta Domnul Dumnezeul tău.” ( Deuteronom 18, 14);
” Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visele voastre, pe care le veţi visa” ( Ieremia 29: 8);
” Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” ( Apocalipsa 21: 8);
” Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” ( Apocalipsa 22: 15).

10. DESPRE POCAINTA

1. Pocainta presupune rugaciune catre Dumnezeu ca sa ne ierte: ” Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.” ( rugaciunea vamesului, din Luca 18: 13);
2. Pocainta presupune parerea de rau pentru pacatele facute ( “faptele moarte” Evrei 6: 1)) si dorinta de schimbare: ” Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.” ( Luca 15: 21);
3. Pocainta presupune si iertarea aproapelui: ” Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua daca nu veti ierta- fiecare fratelui sau- din inimile voastre.” ( Pilda celui ce datora zece mii de talanti, din Matei 18: 35);
4. Pocainta presupune marturisirea pacatelor: ” Marturisiti-va deci UNUL ALTUIA pacatele si va rugati UNUL PENTRU ALTUL” ( Iacov 5: 16), vezi si I Ioan 1: 9;
Deoarece Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos a zis apostolilor: ” Si zicand acestea a suflat asupra lor si le-a zis: LUATI DUH SFANT! CARORA VETI IERTA PACATELE LE VOR FI IERTATE; SI CARORA LE VETI TINE, VOR FI TINUTE.” ( Ioan 20: 22-23).
5. Adevarata pocainta inseamna si facerea de fapte bune, nu doar sa nu faci cele rele: ” Faceti dar, roade vrednice de pocainta si nu incepeti a zice in voi insiva: Avem tata pe Avraam, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Acum securea sta la radacina pomilor, DECI ORICE POM CARE NU FACE ROADA BUNA SE TAIE SI SE ARUNCA IN FOC.” ( Luca 3: 9).

11. DESPRE CONTINUITATEA BISERICII DE LA APOSTOLI PANA ASTAZI

” Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” ( Matei 16: 18);
” şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” ( Matei 28: 20).

12. NU ORICINE POATE INTERPRETA SCRIPTURA

– Ca Domnul Iisus a avertizat fariseii: ” Va rataciti nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” ( Matei 22: 29) vorbind despre inviere;
– ” Si alergand, Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia si i-a zis: Intelegi, oare, ce citesti?
Iar el a zis: CUM AS PUTEA SA INTELEG DACA NU MA VA CALAUZI CINEVA? Si a rugat pe Filip sa se urce si sa sada cu el.” ( Faptele Apostolilor 8: 30- 31);
– ” Si indelunga- rabdare a Domnului nostru socotiti-o drept mantuire, precum v- a scris si iubitul nostru frate Pavel dupa intelepciunea data lui,
Cum vorbeste despre acestea in toate epistolele sale, IN CARE SUNT LUCRURI CU ANEVOIE DE INTELES, PE CARE CEI NESTIUTORI SI NEINTARITI LE RASTALMACESC, CA SI PE CELELALTE SCRIPTURI , SPRE A LOR PIERZARE.” ( II Petru 3: 15- 16).
– ” Aceasta stiind mai dinainte, CA NICI O PROOROCIE A SCRIPTURII NU SE TALCUIESTE DUPA SOCOTINTA FIECARUIA;
Pentru ca niciodata proorocia nu s- a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfant.” ( II Petru 1: 20- 21);
– ” Oare toti sunt apostoli? Oare toti sunt prooroci? OARE TOTI SUNT INVATATORI? Oare toti au putere sa savarseasca minuni? ” ( I Corinteni 12: 29).

13. DESPRE VESNICIA CHINURILOR IADULUI ( Impotriva Martorilor)

” 43. Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o că mai bine îţi este să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins. 44. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. 45. Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri fără un picior în viaţă, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, 46. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. 47. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi în împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. 48. Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” ( Marcu 9: 43- 48).

14. SUNTEM MANTUITI PRIN HAR, CREDINTA, FAPTE BUNE

” 8. Căci în HAR sunteţi mântuiţi, prin CREDINŢĂ, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; 9. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre FAPTE BUNE, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” ( Efeseni 2: 8- 10).

15. IMPOTRIVA PREDESTINARII

” Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Zi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. ALEGE viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” ( Deuteronom 30: 19);
” Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.” ( Matei 23: 37).

16. DESPRE VORBIREA IN LIMBI

” darul limbilor va înceta” ( I Corinteni 13: 8);
” Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.” ( I Corinteni 14: 19);
” 1. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. 2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. 3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. 4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. 5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. 6. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci FIECARE ÎI AUZEA PE EI VORBIND IN LIMBA SA. 7. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? 8. Şi cum auzim noi FIECARE LIMBA NOASTRĂ, în care ne-am născut? 9. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, 10. În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, 11. Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” ( Faptele Apostolilor 2: 1- 11).

17. DESPRE TRUPUL SI SANGELE DOMNULUI ( cum ca nu sunt doar simboluri, cum spun protestantii)

” 53. Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. 54. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. 55. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. 56. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” ( Ioan 6: 53- 56);
” 17. Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; 18. Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. 19. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. 20. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.” ( Luca 22: 17- 20);
” 23. Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, 24. Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. 25. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. 26. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. 27. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 28. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. 29. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.” ( I Corinteni 11: 23- 29).

18. CINE SUNT PREOTII

” Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.” ( I Corinteni 4: 1), iconom= administrator;
Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos a zis apostolilor ( si preotilor sfintiti de apostoli): ” Si zicand acestea a suflat asupra lor si le-a zis: LUATI DUH SFANT! CARORA VETI IERTA PACATELE LE VOR FI IERTATE; SI CARORA LE VETI TINE, VOR FI TINUTE.” ( Ioan 20: 22-23);
” 27. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. 28. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. 29. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?” ( I Corinteni 12: 27- 29);
” Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” ( Tit 1: 5).

CUM SA SE COMPORTE PREOTII

” 2. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; 3. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” ( I Petru 5: 2- 3).

19. DE CE TINEM DUMINICA, NU SABATUL, CA ADVENTISTII

Duminica a inviat Domnul Iisus
” 1. Iar în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. 2. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. 3. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. 4. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare. 5. Şi, înfricoşându-se ele şi plecându-şi feţele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? 6. Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, 7. Zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. 8. Şi ele şi-au adus aminte de cuvântul Lui.” ( Luca 24: 1- 8);
” În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii.” (Faptele Apostolilor 20: 7).

20. DESPRE FECIOARA MARIA

PURUREA-FECIORIA MARIEI
” Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă.
Şi mi-a zis Domnul: “Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. ”
( Ezechiel 44, 1- 2).
” Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, FECIOARA va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” ( Isaia 7: 14).
TEXTE DIN SCRIPTURA CARE DOVEDESC CINSTEA CE O DATORAM FECIOAREI
” Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,
Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.”
( Luca 1, 26- 28);
” Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,
Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău
Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?
Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.
Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.
Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. ”
( Luca 1, 41- 49).
” Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele.
Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.
Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti.
Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.
Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui,
Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile.
Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui.
Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.
Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.
Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi ărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea.
Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte.
Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt.
Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul.
Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui.
Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa.
Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură.
Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus.”
( Apocalipsa 12, 1- 17).
A FOST PROFETITA IN PRIMA CARTE A BIBLIEI
” Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” ( Facerea 3: 15).

21. DESPRE POST ( necesitatea lui)

” să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea” ( I Corinteni 7: 5);
” Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu POSTIRI, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră. ” ( Faptele Apostolilor 14: 23);
” 34. Iar Iisus a zis către ei: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei?
35. Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; ATUNCI VOR POSTI în acele zile. ” ( Luca 5: 34- 35);
” El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.” ( Marcu 9: 29);
Insusi Domnul a postit: ” Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” ( Matei 4: 2);
CUM POSTIM
” 16. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.
17. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,
18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” ( Matei 6: 16- 18);
” 6. Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. 7. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. 8. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. 9. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, 10. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” ( Isaia 58: 6- 10).

22. DESPRE PURCEDEREA DUHULUI SFANT NUMAI DE LA TATAL ( nu si de la Fiul, cum zic catolicii)

” Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” ( Ioan 15: 26).

23. DESPRE CALUGARIE

” Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” ( Matei 19: 12), famen in sens larg, fara familie;
” 28. Şi a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat. 29. Iisus i-a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, 30. Şi să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică.” ( Marcu 10: 28- 30);
” Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face.” ( I Corinteni 7: 37);
” 32. Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. 33. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii.” ( I Corinteni 7: 32- 33);
” Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” ( Marcu 10: 21).

24. DESPRE MILOSTENIE

” Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu.” ( Evrei 13: 16);
” Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.” ( Faptele Apostolilor 20: 35);
” 33. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. 34. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” ( Luca 12: 33- 34).

 

=================================================

PELERINUL RUS

Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privirela rugăciunea lui Iisus

Traducere din limba rusă de Arhimandrit PAULIN LECCA

CUVÂNT ÎNAINTE

Cu ajutorul lui Dumnezeu prezentăm iubitorilor deliteratură duhovnicească într-o nouă ediţie traducerea Mărturisirilor sincere cătreduhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisusfăcută de Arhimandritul Paulin Lecca, trecut de curând la cele veşnice.

Pelerinul rus este istoriaexemplară a unui creştin care începe prin a se întreba, plin de uimire, cumpoate omul să se roage „neîncetat”, potrivit îndemnului Apostolului, şi care,pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu,să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopereastfel că, într-adevăr, împărăţialui Dumnezeu se află înăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

Într-o formă directă şi convingătoare i se propune creştinuluidoritor de desăvârşire o cale de urmat, care, deşi simplă, se bazează pe adânciadevăruri dogmatice. Această carte este, de altfel, citată în tratatul de Teologie morală ortodoxăal Părintelui Stăniloae, arătându-se că: „După cărticica aceasta, toatădezvoltarea vieţii duhovniceşti, de la începuturile ei până pe cele mai înaltetrepte, se face pe firul rugăciunii lui Iisus. Viaţa duhovnicească începe curostirea orală în scurte răstimpuri a acestei rugăciuni, adâncindu-se şipurificându-se pe măsură ce rugăciunea lui Iisus se rosteşte mai des, maiinteriorizat şi mai de la sine” (Teologiamorală ortodoxă, vol. 3, p. 233).

Pelerinul rus, ca şi Calea asceţilor, depildă, face parte din acele „mici” cărţi mari care, pornite din inimă, merg lainima omului, spunându-i răspicat şi limpede: „De voieşti să-ţi mantuieşti sufletul şi să câştigiviaţa veşnică, ieşi din toropeală, fă-ţi semnul crucii şi spune: Învredniceşte-mă, Doamne, să pun bunînceput, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!“

Editorul, 1998

POVESTIREA ÎNTÂI

Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un marepăcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din locîn loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie.Asta-i tot ce am.

În săptămâna a 32-a după Rusalii, am ajuns la biserică,să mă rog. Se citea Apostolul, din Epistola către Tesaloniceni, în care sespune: „Rugaţi-văneîncetat!” (I Tes. 5, 17). Aceste cuvinte s-au întipărit închip deosebit în mintea mea şi am început să mă gândesc cum s-ar putea să terogi neîncetat, când fiecare om are neapărat nevoie să se îndeletnicească şi cualte treburi pentru a se putea întreţine. Am cercetat Biblia şi am văzut acolocu ochii mei cuvintele pe care le-am auzit, şi anume că trebuie să ne rugămneîncetat, să ne rugăm în orice vreme în Duhul (Efes. 6, 18), să ridicămmâinile la rugăciune în orice loc (I Tim. 2, 8). M-am tot gândit, dar n-amputut înţelege.

Ce-aş putea face? mă gândeam. Unde să găsesc explicaţia?Cine ar putea să-mi tâlcuiască aceste texte? Voi umbla pe la biserici, acolounde marii predicatori vestesc cuvântul Domnului, poate voi auzi cuvinte deînţelepciune. Şi am plecat… Am auzit frumoase predici despre rugăciune. Dar nuerau decât învăţături despre rugăciune în general: ce este rugăciunea, cât estede necesar să ne rugăm, care sunt roadele rugăciunii; însă despre felul cum sepoate propăşi în rugăciune nu vorbea nimeni. Am auzit şi o predică desprerugăciunea făcută în Duh şi despre rugăciunea neîncetată, dar cum se poateajunge la o asemenea rugăciune nu se spunea. Astfel, ascultarea predicilor num-a luminat după cum doream. Rămânând nelămurit despre felul în care te poţiruga neîncetat, am renunţat la predicile de obşte, hotărându-mă să caut cu ajutorullui Dumnezeu un povăţuitor încercat şi cunoscător, care să-mi tâlcuiască ceînseamnă rugăciunea neîncetată.

Am rătăcit multă vreme prin felurite locuri. Citeam mereuBiblia şi mă întrebam cum să fac să găsesc vreun povăţuitor duhovnicesc sau unîndrumător cu evlavie şi experienţă. Mi s-a spus că în cutare sat trăieşte demultă vreme un moşier care îşi caută mântuirea; are chiar în casa lui obiserică, nu pleacă niciodată de pe moşie, se roagă mereu lui Dumnezeu şiciteşte neîncetat cărţi mântuitoare de suflet.

Auzind aceasta, n-am plecat mai departe, ci am alergat însatul în care mi s-a spus. Am ajuns şi l-am întâlnit pe moşier.

– Ce te aduce la mine? m-a întrebat el.

– Am auzit că sunteţi un om înţelept, rugător lui Dumnezeu. De aceea, amvenit să-mi tâlcuiţi cele spuse de Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat”. Aş dori să-miarătaţi cum aş putea să mă rog şi eu neîncetat. Nu pot înţelege deloc.

Stăpânul tăcu un timp, mă privi stăruitor şi-mi zise:

– Rugăciunea lăuntrică neîncetată este o năzuinţă necurmată a duhului cătreDumnezeu. Pentru ca să izbuteşti în această dulce îndeletnicire, trebuie să-Lrogi mai des pe Domnul, ca El să te înveţe cum să te rogi neîncetat. Roagă-temai mult şi mai stăruitor, iar rugăciunea îţi va descoperi singură în ce chippoate ajunge neîncetată, însă pentru aceasta este nevoie de timp.

Spunându-mi aceste cuvinte, el porunci să mi se dea demâncare, apoi îmi dădu bani de drum şi mă conduse, nespunându-mi nimic altceva.

Am pornit din nou la drum. M-am tot gândit, am tot citit,am tot cugetat la ceea ce mi-a spus boierul şi, cu toate acestea, n-am pututpricepe; aveam însă o mare dorinţă să înţeleg, încât nici noaptea nu maidormeam.

După ce am străbătut vreo două sute de verste, am intratîntr-un mare oraş, unde am văzut o mănăstire. Oprindu-mă la un han, am auzit căstareţul acelei mănăstiri e om de rugăciune şi primitor de străini. M-am dus lael. M-a primit cu bucurie, m-a poftit să şed şi a început să mă ospăteze.

– Sfinţite Părinte, spusei, nu duc lipsă de nimic. Aş vrea numai să-mi daţiun sfat: cum să mă mântuiesc.

– Ei, cum să te mântuieşti! Trăieşte după porunci, roagă-te lui Dumnezeu şiaşa te vei mântui.

– Am auzit că trebuie să te rogi neîncetat, dar nu ştiu cum se poateaceasta şi nici nu pot pricepe ce înseamnă „rugăciune neîncetată”. Vă rog,părinte, explicaţi-mi!

– Nu ştiu, iubite frate, să-ţi explic. Însă am o cărticică, poate acolo searată.

Şi a scos învăţătura duhovnicească despre omul lăuntric a SfântuluiDimitrie.

– Uite, citeşte această pagină!

Am început să citesc: „Cuvintele Apostolului – rugaţi-văneîncetat – trebuie înţelese în sensul unei rugăciuni făcute cu mintea, căcimintea poate fi întotdeauna adâncită în Dumnezeu, rugându-I-se neîncetat.”

– Tâlcuiţi-mi acest lucru, cum poate fi mintea întotdeauna „adâncită înDumnezeu”, fără să se risipească, „rugându-se neîncetat”?

– Aceasta se descoperă numai aceluia căruia vrea Dumnezeu.

Şi nu mi-a tâlcuit.

A doua zi dimineaţa, mulţumindu-i pentru călduroasa luiprimire, am pornit mai departe la drum, fără să ştiu încotro. Mă necăjeam că nuînţeleg şi, ca mângâiere, citeam din Sfânta Scriptură. Am mers aşa vreo cincizile pe drumul mare.

În sfârşit, într-o seară, m-a ajuns din urmă un bătrân,care, după înfăţişare, părea să fie duhovnic. La întrebarea mea, mi-a spus că eschimonah într-o sihăstrie ce se afla la vreo zece verste distanţă şi m-ainvitat la schitul lor.

– La noi, zise, îi primim pe pelerini, îi odihnim şi îi hrănim dimpreună cuînchinătorii, în casa de oaspeţi.

Mie nu-mi venea să mă duc şi i-am răspuns că nu odihnă caut, ci îndrumăriduhovniceşti.

– Dar ce fel de îndrumări cauţi? Vino oricum la noi. Avem duhovniciîncercaţi, care îţi vor da hrană duhovnicească şi te pot îndruma pe caleaadevărului, în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a învăţăturilor SfinţilorPărinţi.

– Părinte, cu aproape un an în urmă, fiind la Liturghie, am auzitcitindu-se din Apostol următoarea poruncă: „Rugaţi-vă neîncetat.” Neînţelegândaceste cuvinte, am început să citesc Sfânta Scriptură şi, în multe locuri, amgăsit porunca lui Dumnezeu de a ne ruga neîncetat, în orice vreme, în oriceloc, nu numai în timpul oricărei îndeletniciri, nu numai în stare de veghe, cichiar şi în somn. „Dedormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cânt. Cânt. 5, 2). Toateacestea m-au mirat foarte mult si n-am putut înţelege cum se pot împlini. Înmine s-au trezit o mare dorinţă şi curiozitate. Nici zi, nici noapte, nu-miieşeau din minte aceste cuvinte şi am început să umblu pe la biserici, săascult predici despre rugăciune. N-am găsit nicăieri vreo îndrumare, cumtrebuie să te rogi neîncetat. In toate nu se vorbea decât despre pregătireapentru rugăciune sau despre roadele ei şi cele asemenea, fără să mă înveţe cumsă mă rog neîncetat şi ce înseamnă o asemenea rugăciune. Adeseori citeam Bibliaşi, cu ajutorul ei, verificam cele auzite. Totuşi, nu aflam cele ce doream săle cunosc şi astfel am rămas până acum nedumerit şi neliniştit.

Bătrânul îşi făcu cruce şi începu să vorbească astfel:

– Mulţumeşte lui Dumnezeu, iubite frate, pentru descoperirea ce ţi s-a dat,împreună cu dorul de neînfrânt spre cunoaşterea neîncetatei rugăciunilăuntrice. Cunoaşte în această descoperire chemarea lui Dumnezeu şilinişteşte-te, încredinţându-te că până acum s-a făcut o încercare a voii tale,ca să cunoşti glasul lui Dumnezeu şi să înţelegi că înţelepciunea acestei lumişi cunoştinţele din afară nu-ţi pot aduce lumina cerească, rugăciuneaneîncetată lăuntrică. Dimpotrivă, din sărăcia duhului şi prin experienţalucrătoare se dobândeşte aceasta, în simplitatea inimii. De aceea, nu este demirare că n-ai putut să auzi ceva în legătură cu lucrarea esenţială arugăciunii şi nici să cunoşti cum poţi ajunge la această neîncetată lucrare.Căci, deşi se predică mult despre rugăciune şi se găsesc multe învăţăturiprivitoare la ea în cărţile unor feluriţi autori, pentru că toate acestecugetări sunt întemeiate în cea mai mare parte pe vederile minţii, peînchipuirile raţiunii naturale, iar nu pe experienţe lucrătoare, aceştiscriitori învaţă mai mult despre cele ce însoţesc rugăciunea, iar nu despreesenţa însăşi a rugăciunii. Unul vorbeşte foarte frumos despre necesitatearugăciunii, altul despre puterea şi binefacerile ei, altul despre mijloacele ceduc la desăvârşirea rugăciunii, absolut necesare pentru rugăciune, cum sunt:osârdia, luarea-aminte, căldura inimii, curăţia gândului, împăcarea cuvrăjmaşii, smerenia şi celelalte. Dar cu privire la ce este rugăciunea şi cumtrebuie să te rogi, deşi sunt cele mai necesare de aflat, se găsesc foarte rarlămuririle la predicatorii de azi. Ele cu adevărat sunt mai greu de înţeles şicer o cunoştinţă tainică, alta decât învăţătura care se predă în şcoli. Iarlucrul cel mai grav este că deşartă înţelepciune a acestei lumi se sileşte sămăsoare cele dumnezeieşti cu măsură omenească. Mulţi judecă pe deplin greşitcrezând că mijloacele pregătitoare şi nevoinţele înlesnesc rugăciunea.Rugăciunea este aceea care naşte nevoinţele şi toate virtuţile. Aceştia iaudrept mijloace şi ajutoare în lucrarea rugăciunii roadele sau urmărilerugăciunii, şi prin aceasta înjosesc pe nedrept puterea rugăciunii. Aceastaeste cu desăvârşire potrivnic Sfintei Scripturi. Căci Apostolul Pavel învaţădespre rugăciune astfel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţirugăciuni” (I Tim. 2, 1). Aici, prima învăţătură din cuvintele Apostolului estecă el pune lucrarea rugăciunii înaintea tuturor celorlalte. Sunt multe lucruribune care se cer unui creştin, dar lucrarea rugăciunii trebuie să fie înainteatuturor, pentru că fără aceasta nu se poate săvârşi nici un alt lucru bun. Fărărugăciune nu se poate găsi calea spre Domnul, nici nu poţi înţelege adevărul,nici să-ţi răstigneşti trupul cu patimile şi cu poftele, nici să-ţi lumineziinima cu lumina lui Hristos şi să te uneşti cu El. Atât desăvârşirea, cât şidreapta săvârşire a rugăciunii depăşesc puterile noastre, precum spune şiSfântul Apostol Pavel: „căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rom. 8, 26).Ca urmare, numai deasa repetare a rugăciunii este lăsată la propriile noastreputeri, ca un mijloc pentru a dobândi rugăciunea curată, care este maicatuturor bunătăţilor duhovniceşti. „Dobândeşte-o pe maică, şi ea îţi va aducecopiii”, spune Sfântul Isaac Sirul. Învaţă-te să agoniseşti mai întâirugăciunea, şi vei împlini uşor faptele bune. Tocmai despre aceasta nu se vorbeşte,căci sunt prea puţini cei ce cunosc învăţăturile tainice ale Sfinţilor Părinţişi le practică îndeajuns.

Cu această convorbire, am ajuns aproape de schit. Ca să nu-l pierd pebătrânul înţelept şi ca să capăt mai repede răspunsul dorit, m-am grăbit să-ispun:

– Fii bun, cinstite părinte, lămureşte-mă ce înseamnă rugăciunea lăuntricăneîncetată şi cum aş putea s-o învăţ. Văd că sfinţia ta o cunoşti în modamănunţit, din proprie experienţă.

Bătrânul mi-a ascultat rugămintea cu dragoste şi m-a chemat la el.

– Intră! îţi voi da cartea Sfinţilor Părinţi, din care vei înţelege limpedeşi amănunţit cum poţi să înveţi rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am intrat în chilie şi bătrânul a început să-mi spună următoarele:

– Rugăciunea lăuntrică neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă aNumelui lui Iisus Hristos cu gura, cu mintea şi cu inima, închipuindu-netotdeauna în prezenţa Lui şi cerând milostivirea Lui, în timpul oricăreiîndeletniciri, în orice loc, în orice vreme, chiar şi în vremea somnului. Ea serosteşte cu următoarele cuvinte: Doamne, lisase Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă! Şi, când cineva se va deprinde cu această chemare, atunci vasimţi o mare mângâiere în a rosti totdeauna această rugăciune, încât nu va maiputea trăi fără ea, iar rugăciunea se va revărsa singură într-însul. Acumînţelegi ce este rugăciunea neîncetată?

– Da, părintele meu. Învaţă-mă, te rog, cum s-o dobândesc! am exclamat eucu bucurie.

– Cum se poate învăţa rugăciunea, vom citi chiar în această carte. Senumeşte Filocalia*. Ea conţine descrierea completă şi amănunţită a rugăciuniilăuntrice neîncetate, descriere făcută de douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi.Este atât de înaltă şi folositoare, încât este socotită drept cel mai de seamăîndrumar în viaţa duhovnicească şi contemplativă. Precum arată cuviosulNichifor, ea „te conduce la mântuire fără osteneală şi sudoare”.

– Dar este ea mai înaltă chiar decât Biblia? am întrebat eu.

– Nu, ea nu este mai înaltă şi nici mai sfântă decât Biblia, dar conţinelămuriri care luminează înţelesul celor cuprinse în chip tainic în Biblie,locurile greu de înţeles. Iţi dau o pildă: soarele este luminătorul cel maimare, cel mai strălucitor şi cel mai frumos, dar nu-l poţi privi sau contemplacu ochiul liber, fără nici o apărare. Îţi trebuie o anumită sticlă artificială,prin care, deşi de milioane de ori mai mică şi mai întunecată decât soarele, săpoţi privi acest minunat luminător, să te încânţi şi să-i primeşti razeleînflăcărate. Tot aşa şi Sfânta Scriptură este un soare strălucitor, iarFilocalia – acea sticlă necesară. Acum ascultă, căci îţi voi citi în ce feltrebuie învăţată rugăciunea lăuntrică neîncetată.

* Menţionăm că toate referirile la Filocalie privesc ediţia în limba rusă.Creştinului dornic să afle mai multe despre rugăciunea inimii îi putem indica,în principal, volumul al 8-lea al Filocaliei române, fără a exclude,bineînţeles, celelalte volume.

Bătrânul a deschis Filocalia, a căutat îndrumărileSfântului Simeon Noul Teolog şi a început: „Aşază-te liniştit în singurătate,apleacă-ţi capul, închide ochii, respiră mai încet, coboară-ţi închipuireaînlăuntrul inimii, adânceşte-ţi mintea, adică gândul, din cap în inimă. Întimpul respiraţiei spune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Încet, cu gurasau numai cu mintea. Sileşte-te să alungi toate gândurile, fii liniştit, fiirăbdător şi repetă cât mai des această lucrare!”

Bătrânul mi-a tâlcuit toate acestea, mi-a dat el însuşipildă de cum se poate realiza şi am mai citit împreună din Filocalie pe SfântulGrigorie Sinaitul şi pe prea cu-vioşii Calist şi Ignatie. Bătrânul mi-a tâlcuittot ceea ce am citit din Filocalie. Ascultând toate aceste învăţături plin deîncântare şi de luare-aminte, le memoram cu sete, încercând să ţin minte totul,cât mai amănunţit. Aşa am stat mai toată noaptea şi, fără să dormim deloc,ne-am dus la utrenie.

Slobozindu-mă, bătrânul m-a binecuvântat şi mi-a zis cadin vreme în vreme să vin la el să mă mărturisesc cu sinceritate, căci fărăcercetarea povăţuitorului nu e bine să te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntricăşi nicidecum nu poţi spori.

Stând în biserică, am simţit în mine un dor înflăcărat dea mă îndeletnici cât mai stăruitor cu rugăciunea lăuntrică neîncetată şi mărugam ca Dumnezeu să mă ajute. Mă gândeam cum mă voi putea mărturisi şi sfătuicu duhovnicul, căci mai mult de trei zile nimeni nu stătea la casa de oaspeţi amănăstirii, iar prin-împrejurimi nu era nici o locuinţă… În sfârşit, am aflatcă la vreo patru verste se afla un sat. M-am dus într-acolo să-mi caut unadăpost şi, spre norocul meu, Dumnezeu mi-a arătat un loc bun. Un ţăran m-aangajat pentru toată vara să-i păzesc grădina, cu condiţia să locuiesc într-ocolibă din grădină. Astfel am început o nouă viaţă, învăţând, după sfaturilebătrânului, rugăciunea lăuntrică şi mergând din când în când la acesta, pentrupovăţuire.

O săptămână întreagă am stăruit, în singurătatea mea, laînvăţarea rugăciunii neîncetate, întocmai aşa cum îmi explicase bătrânul meu.La început, lucrurile au mers parcă uşor. Mai târziu însă am simţit o maregreutate, lene, plictiseală, o somnolenţă care mă biruia şi felurite gânduricare năvăleau ca un nor asupra mea. M-am dus cu durere la bătrân şi i-ammărturisit starea mea. El, în-tâmpinându-mă cu dragoste, mi-a spus:

– Aceasta este, iubite frate, războiul lumii întunericului pornit asuprata, lume pe care nimic n-o înspăimântă aşa de mult ca rugăciunea inimii şi deaceea caută cu orice chip să te împiedice şi să te întoarcă de la învăţarearugăciunii. De altfel, nici vrăjmaşul nu lucrează fără voia şi îngăduinţa luiDumnezeu, şi doar atât cât ne este de folos. Mai ai încă nevoie de încercăripentru smerire şi de aceea e prea devreme să te apropii cu nemăsurată râvnă depoarta tainică a inimii, altfel o să cazi în lăcomia duhovnicească. Iată, îţivoi citi în legătură cu aceasta o învăţătură din Filocalie.

Bătrânul a căutat cuvântul cuviosului Nichifor Monahul,apoi mi-a citit: „Iar dacă ostenindu-te mult, o frate, nu poţi totuşi intra înpărţile inimii, precum ţi-am arătat, fă ceea ce-ţi spun şi cu ajutorul luiDumnezeu vei afla ce cauţi. Ştii că partea cugetătoare a fiecărui om este înpiept, căci înlăuntrul pieptului, tăcând noi cu buzele, vorbim, ne sfătuim cunoi înşine, dăm rând rugăciunilor, psalmilor şi altora. Dă-i deci acesteicugetări, depărtând de la ea orice gând – şi aceasta o poţi dacă vrei -, dă-ideci pe «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» şisileşte-te ca în loc de orice alt gând să strigi pururea înlauntru acestecuvinte. Iar ţinând aceasta mai multă vreme, ţi se va deschide prin aceastaintrarea inimii, precum ţi-am scris, fără nici o îndoială, cum am cunoscut şinoi prin cercare.” (voi. 7, Filocalia, p. 32)

– Vezi cum ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi? De aceea trebuie să primeşti cuîncredere această poruncă, adică să rosteşti cât mai mult rugăciunea lui Iisuscu gura. Uite, îţi dau nişte metanii, cu care să faci măcar câte trei mii derugăciuni în fiecare zi. Ori de stai în picioare, ori de şezi, ori de umbli,ori de stai culcat, spune neîncetat „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”,nu tare şi fără grabă, de trei mii de ori pe zi, fără să adaugi ori să scazi dela tine. Dumnezeu îţi va ajuta ca prin aceasta să ajungi şi la lucrareaneîncetată a inimii.

Am primit cu bucurie porunca şi m-am întors în sat. Amînceput să împlinesc cele trei mii de rugăciuni, aşa cum mă învăţase bătrânul.Primele două zile mi-a fost greu, mai târziu însă această îndeletnicire mi-adevenit atât de uşoară şi dorită, încât apăruse un fel de nevoie să rostescrugăciunea lui Iisus. I-am spus acest lucru bătrânului, iar el mi-a poruncit săfac câte şase mii de rugăciuni, spunându-mi:

– Fii liniştit şi sileşte-te să împlineşti numărul de rugăciuni întocmai,după poruncă. Dumnezeu te va milui.

O săptămână întreagă, în coliba mea singuratică, am rostitcâte şase mii de rugăciuni în Numele lui Iisus, fără să mă îngrijesc de altcevaşi fără să iau în seamă gândurile, oricât m-ar fi războit. Mă deprinsesem aşade bine cu rugăciunea, încât, dacă o întrerupeam, simţeam că îmi lipsea ceva,parcă pierdeam ceva. Când începeam să spun rugăciunea, mi se umplea sufletul debucurie şi deveneam mai uşor. Când mă întâlneam cu cineva, nici nu-mi venea săvorbesc; doream mereu să fiu singur, ca să pot spune rugăciunea.

Bătrânul, nevăzându-mă vreo zece zile, a venit el lamine. I-am arătat starea în care mă găseam. El, ascultându-mă, a zis:

– Iată, acum te-ai deprins cu rugăciunea. Menţine-o şi sporeşte aceastădeprindere la douăsprezece mii pe zi, fără să pierzi timpul. Stai însingurătate, scoală-te mai devreme şi culcă-te mai târziu, iar după douăsăptămâni să vii la mine pentru sfat.

Am început să fac aşa cum mi-a poruncit bătrânul şi înprima zi am reuşit să termin, seara târziu, pravila mea de douăsprezece mii derugăciuni. A doua zi am săvârşit-o uşor şi cu plăcere. La început, simţeam ooboseală, sau parcă o înţepenire a limbii şi un fel de amorţire a maxilarelor,plăcute de altfel, apoi o uşoară şi delicată durere în cerul gurii; mai târziuam simţit o slabă durere în degetul cel mare de la mâna stângă, cu care numărammetaniile, şi o aprindere în toată palma, întinzându-se până la cot, ce-miproducea o foarte plăcută senzaţie. Pe deasupra, toate acestea parcă mă sileauşi mă trezeau spre o şi mai stăruitoare aplecare la rugăciune. Şi aşa, vreocinci zile, am împlinit credincios câte douăsprezece mii de rugăciuni,căpătând, o dată cu deprinderea, o mare şi plăcută bucurie.

Odată, dis-de-dimineaţă, parcă m-a deşteptat rugăciunea.Am început să citesc rugăciunile de dimineaţă, dar limba nu le rostea uşor şitoată dorinţa mea tindea de la sine să zic rugăciunea lui Iisus. Când amînceput-o, câtă uşurinţă, câtă bucurie am simţit, iar limba şi gura parcă orosteau fără să le silesc! Am petrecut ziua în bucurie, de parcă lepădasemtoate celelalte, parcă nu eram pe pământ; am terminat cu uşurinţă celedouăsprezece mii de rugăciuni, seara devreme. Aş fi dorit mult să mai repetrugăciunea, însă n-am îndrăznit să fac mai mult decât cele poruncite de bătrân.În felul acesta am continuat şi în celelalte zile să chem Numele lui IisusHristos cu uşurinţă, simţind o dorinţă puternică spre aceasta.

Apoi m-am dus iar la bătrân ca să-i descopăr gândurilemele şi i-am povestit totul cu de-amănuntul. După ce m-a ascultat, mi-a vorbitastfel:

– Dă slavă Domnului că ţi-a dăruit dorinţa şi uşurinţa rugăciunii. Aceastae lucrarea firească ce vine din deasa repetare şi din nevoinţă, asemenea uneimaşini care, după ce-i întorci roata principală, merge multă vreme singură.Vezi cu ce puteri superioare l-a înzestrat Dumnezeu pe om chiar în natura luisimţitoare, ce simţiri pot apărea chiar şi într-un suflet păcătos, necuprinsîncă de Har? Şi cât este de măreţ, cât este de încântător şi desfătător cândDomnul binevoieşte să-i descopere cuiva darul rugăciunii duhovniceşti şi să-icureţe sufletul de patimi! Această stare este de nedescris şi descoperireaacestei taine a rugăciunii este o mai-înainte gustare a desfătării cereştiaici, pe pământ. De această stare se învredniceşte cel care-L caută pe Domnulîn simplitatea unei inimi pline de dragoste. Acum te dezleg: săvârşeşterugăciunea cât voieşti, cât se poate de mult, consacră rugăciunii tot timpulcât eşti treaz şi sileşte-te să chemi Numele Domnului Iisus Hristos fără să mainumeri rugăciunile, lăsându-te smerit în voia lui Dumnezeu şi aşteptândajutorul Lui. Cred că El nu te va lăsa şi îţi va îndrepta calea.

Primind aceste îndrumări, am petrecut toată vara rostindrugăciunea lui Iisus neîncetat, cu gura; am fost foarte liniştit. În somn,adesea, visam că rostesc rugăciunea. Iar ziua, dacă mi se întâmpla să măîntâlnesc cu cineva, îmi era atât de drag, ca şi când mi-ar fi fost rudă.Gândurile mi s-au liniştit cu totul, de la sine, şi nu mă mai gândeam la nimicaltceva în afară de rugăciune, spre care mintea începea să se pleceascultând-o; inima începea din când în când, tot de la sine, să simtă un fel deplăcere şi o anumită căldură. Când se întâmpla să merg la biserică, slujbelelungi din mănăstiri mi se păreau scurte, ne-maifiind, ca înainte, obositoare,peste puterile mele. Singuraticul meu bordei mi se înfăţişa ca un preafrumospalat şi nu ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trimis unui ticălospăcătos ca mine un atât de vrednic „stareţ” povăţuitor.

Însă nu m-am folosit multă vreme de îndrumările iubituluimeu duhovnic, plin de înţelepciune, căci spre sfârşitul verii a murit. Înaintede a muri, cu lacrimi în ochi, luându-mi rămas bun şi mulţumindu-i pentruînvăţătura părintească ce mi-a dat-o mie, ticălosului, i-am cerut să-mi lase deblagoslovenie metaniile cu care se ruga el întotdeauna.

Astfel, am rămas singur. În sfârşit, a trecut şi vara şis-a cules grădina. Eu nu mai aveam unde locui. Ţăranul mi-a dat ca plată douăruble, mi-a pus în traistă posmagi pentru dram şi din nou am început săpribegesc prin diferite locuri. De data aceasta nu mai mergeam ca mai înainte,cu greutate, căci chemarea Numelui lui Iisus Hristos mă veselea pe cale şi mise părea că toţi oamenii au devenit mai buni cu mine, parcă toţi începuseră sămă iubească.

Am început să mă gândesc ce aş putea face cu banii primiţipentru paza grădinii; oare îmi trebuiau? Da, îmi trebuiau! Stareţul meu nu maiera, nu mai aveam povă-tuitor, aşa că îmi trebuia Filocalia, să învăţ din earugăciunea lăuntrică. Mi-am făcut cruce şi am pornit la drum, cu rugăciunea.

Am ajuns într-un oraş de gubernie şi am început să întrebde carte prin prăvălii. Am găsit-o într-un loc, dar costa trei ruble, iar eu nuaveam decât două. M-am tocmit, dar negustorul n-a vrut să lase din preţ. Însfârşit, îmi spuse:

– Du-te la biserica de colo şi întreabă de epitropul bisericii. La el segăseşte o asemenea carte, dar veche, poate că ţi-o lasă cu două ruble.

M-am dus şi într-adevăr am cumpărat Filocalia cu douăruble. Era tocită şi veche. M-am bucurat nespus. Am reparat-o cât m-ampriceput, am cusut-o cu pânză şi am pus-o în traistă lângă Biblie.

De atunci călătoresc săvârşind neîncetat rugăciunea luiIisus, lucrul cel mai de preţ şi mai mângâietor din tot ceea ce am pe lume.Uneori merg până la şaptezeci de verste pe zi, dar nu simt că merg, ci simtnumai rugăciunea. Când mă pătrunde frigul puternic, spun mai cu stăruinţărugăciunea şi degrabă mă încălzesc. Dacă mă biruie foamea, chem mai des Numelelui Iisus Hristos şi nu mai am nevoie să mănânc. Când mă îmbolnăvesc sau mă dorpicioarele sau spatele, iau aminte la rugăciune şi nu mai simt durerea. Dacă măsupără cineva, e destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus,pentru ca jignirea şi supărarea să treacă şi toate să fie uitate. Amcdevenitparcă un alt om, nu mă îngrijesc de nimic, nu mă preocupă nimic, n-aş privi lanimic din cele lumeşti şi aş vrea să fiu mereu singur.

Am o singură dorinţă, căpătată prin deprindere, să spunmereu rugăciunea şi, când încep să mă ocup cu aceasta, devin foarte vesel.Dumnezeu ştie ce se petrece cu mine. Desigur, acestea sunt numai impresii sau,precum spunea duhovnicul meu, efectul naturii şi al deprinderii; dar nuîndrăznesc încă să mă ocup de rugăciunea duhovnicească, cea din lăuntrulinimii, din pricina nevredniciei şi neştiinţei mele.

Aştept ceasul voii lui Dumnezeu, nădăjduind înrugăciunile răposatului meu duhovnic. N-am ajuns încă la rugăciuneaduhovnicească, cea de sine lucrătoare în inimă; dar, slavă Domnului, acumînţeleg limpede ce înseamnă cuvintele Apostolului, pe care le auzisemodinioară: „Rugaţi-vă neîncetat!”

POVESTIREA ADOUA

Multă vreme am călătorit prin diferitelocuri, însoţit de rugăciunea lui Iisus, care mă îmbărbăta şi mă mângâia întoate drumurile, în toate întâmplările şi necazurile, în sfârşit, am înţeles căar fi mai bine să mă opresc undeva, atât pentru o mai bună însingurare, cât şipentru a studia Filocalia. Aveam o mare dorinţă de a mă cufunda în ea şi de ascoate din ea adevărata învăţătură despre rugăciunea inimii pentru mântuireasufletului.

Deoarece nu mă puteam angaja nicăieridin cauza mâinii mele infirme, neavând deci posibilitatea unui adăpostpermanent, m-am dus în părţile Siberiei, la mormântul Sfântului Inochentie deIrkuţk, cu gândul că în pădurile şi stepele Siberiei călătoria îmi va fi mailiniştită şi, ca urmare, îndeletnicirea cu rugăciunea şi cu cititul, mailesnicioasă.

Aşa am şi făcut, săvârşind neîncetatrugăciunea orală. La un moment dat am simţit că rugăciunea începe singură sătreacă, nu ştiu cum, în inimă, adică inima, în timpul bătăilor ei obişnuite,parcă a început să rostească înăuntrul ei cuvintele rugăciunii. De pildă,zicea: la o bătaie, Doamne, la a doua, Iisuse, la a treia, Hristoase ş.a.m.d.Am încetat să spun rugăciunea cu gura şi am început să ascult cu stăruinţă cumgrăieşte inima, aducân-du-mi aminte cum îmi explica acest lucru răposatulduhovnic. Cât era de plăcut! Apoi am început să simt o uşoară durere în inimă,iar în suflet ❤ asemenea dragoste pentru Iisus Hristos, încât mi se păreacă, dacă L-aş vedea, m-aş arunca la picioarele Lui şi, fără să le las dinmâini, le-aş săruta cu dulceaţă, mulţumindu-i cu şiroaie de lacrimi că mi-a dato astfel de mângâiere, mie, netrebnicului şi păcătosului.

Mai târziu a început să apară ooarecare căldură binefăcătoare în inimă, iar această căldură se împrăştia întot pieptul. Acest lucru m-a îndemnat la o stăruitoare citire a Filocaliei,atât pentru a-mi verifica cele simţite, cât şi pentru a studia mai departeîndeletnicirea cu rugăciunea lăuntrică a inimii. Mi-era teamă ca altfel să nucad în înşelare sau să primesc lucrările fireşti ca pe lucrări ale harului şica nu cumva să mă mândresc că am dobândit atât de curând rugăciunea neîncetată- după cum mă avertizase răposatul părinte.

Umblam acum îndeosebi noaptea, iar ziuao petreceam mai mult citind, stând în pădure, sub copaci. Ah! Câte lucruri noi,necunoscute, câtă înţelepciune mi-a descoperit această lectură! Gustam odulceaţă aşa de mare, cum nici nu-mi putusem închipui. Cu toate că unelelucruri erau greu de înţeles pentru mintea mea proastă, urmările ce izvorau dinrugăciunea inimii îmi lămureau totul. Apoi, din când în când, vedeam în vis şipe răposatul meu părinte, care-mi explica multe şi mereu îndemna sufletul meunepriceput spre smerenie.

Mai mult de două luni de vară le-ampetrecut într-o astfel de fericire. Călătoream mai ales prin pădure şi pedrumuri lăturalnice. Dacă ajungeam într-un sat, ceream o traistă de posmagi, omână de sare, îmi umpleam ulciorul cu apă şi astfel mai făceam o sută deverste. Fie din pricina păcatelor de care era plin sufletul meu, fie dinpricina unor tainice cerinţe ale vieţii duhovniceşti, fie pentru o mai bunăîndrumare şi experienţă, către sfârşitul verii au început să apară ispitele:

Într-o zi m-au ajuns din urmă doioameni care păreau a fi soldaţi. Ei au început să-mi ceară bani. Când le-amspus că nu am nici o copeică, ei nu m-au crezut, strigând cu neruşinare:„Minţi, pelerinii adună mulţi bani.” Unul dintre ei a zis: „Ce să mai întindemvorba”, şi îndată m-a lovit cu o bâtă aşa de rău în cap, încât am căzut în nesimţire.Nu ştiu dacă am zăcut multă vreme leşinat, însă când mi-am revenit mă aflam lamarginea pădurii, aproape de drum. Am scotocit peste tot după traista care îmilipsea. Nu-mi rămăseseră decât băierile. Slavă Domnului că nu mi-au luatbuletinul de identitate, pe care îl ţineam în căciulă, ca să-l pot arăta mairepede în cazul când mi l-ar fi cerut cineva. Sculându-mă de jos, am plânsamarnic, nu atât din cauza durerilor de cap, cât pentru faptul că jefuitoriim-au lăsat fără cărţile mele, fără Biblie şi fără Filocalie, care se aflau întraistă. Nu încetam să plâng. Unde era acum Biblia mea, pe care o citeam dincopilărie şi pe care o avusesem întotdeauna la mine? Unde era Filocalia mea,din care scoteam şi îndrumări, şi mângâieri? M-am lipsit, nenorocitul de mine,şi de ultima comoară a vieţii mele, fără să mă fi întărit destul. Era mai binesă mă fi omorât, decât să trăiesc fără această hrană duhovnicească! Nu le voimai putea acum dobândi!

Vreo două zile abia îmi mai mişcămpicioarele, fiind slăbit de amărăciune. A treia zi, sleit cu totul de puteri,am căzut sub o tufă şi am adormit. Şi iată, am visat că mă aflam la mănăstire,în chilia părintelui meu, plângân-du-mi amarul. Părintele, mângâindu-mă, îmispunea:

– Aceasta să-ţi fie învăţătură, ca sănu te împătimeşti cu lucruri pământeşti, ca să mergi mai lesne spre cer. S-aîngăduit această ispită ca să nu cazi în iubirea de plăceri duhovniceşti.Dumnezeu vrea ca, într-adevăr, creştinul să se lepede cu totul de voia sa, dedorinţele sale şi de orice împătimire pentru ele şi să se predea cu totul învoia lui Dumnezeu. El rânduieşte toate întâmplările spre folosul şi mântuireaomului, căci El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Deaceea, îmbărbătează-te şi crede că „o dată cu ispita va aduce şi scăparea dinea” (I Cor. 10, 13). În curând vei fi mângâiat mai mult decât eşti întristatacum.

La aceste cuvinte m-am trezit şi amsimţit că mi se întăresc puterile, că parcă mi se luminează şi mi se linişteştesufletul. „Fie voia Domnului”, spusei şi, făcându-mi cruce, m-am ridicat şi ampornit la drum. Rugăciunea a început să lucreze din nou în inimă, ca şi maiînainte, şi timp de trei zile am călătorit liniştit.

La un moment dat am ajuns din urmă unconvoi de deţinuţi. Când am trecut prin dreptul lor, i-am văzut pe cei doioameni care m-au jefuit mergând în marginea convoiului. Am căzut la picioarelelor şi i-am rugat stăruitor să-mi spună unde sunt cărţile mele. La început einu mi-au dat nici o atenţie, apoi unul dintre ei mi-a zis:

– Dacă ne dai ceva, îţi vom spune undese află cărţile tale. Dă-ne o rublă!

Eu m-am jurat că le voi da negreşit,chiar dacă ar trebui să o cerşesc.

– Iată, dacă vreţi, luaţi-mi ca zălogbuletinul.

Ei mi-au spus că amândouă cărţile melese află în căruţa convoiului, împreună cu alte lucruri furate sau găsite de ei.

– Dar cum le pot căpăta?

– Roagă-l pe căpitanul care ne conduce.

Am alergat la căpitan şi i-am explicattoate, cu de-a-mănuntul. Printre altele, m-a întrebat:

– Ştii să citeşti Biblia?

– Nu numai că ştiu să citesc orice,i-am răspuns, ci ştiu şi să scriu. Veţi vedea pe Biblie semnătura mea, dovadăcă-mi aparţine. Uitaţi-vă că şi în buletinul meu este semnat acelaşi nume.

Căpitanul îmi spuse:

– Aceşti oameni sunt soldaţi dezertori.Trăiau într-un bordei şi îi jefuiau pe mulţi, dar i-a prins un vizitiu dibaci,căruia voiau să-i fure troica. Îţi dau cărţile dacă le găsesc, însă nu aici.Peste patru verste facem popas. Nu pot opri acum convoiul pentru tine. Am merscu bucurie alături de căpitan şi am intrat în vorbă cu el. Era un om în vârstă,bun şi cinstit. M-a întrebat cine sunt şi încotro merg. În timp ce-irăspundeam, am ajuns la casa de odihnă.

El a găsit cărţile, mi le-a dat şi mi-azis:

– Unde să te duci acum, noaptea, dormiaici, în tindă. Astfel am rămas la el. Primind cărţile, am fost aşa de bucuros,încât nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Le-am strâns la piept şi le-amţinut aşa până când mi-au amorţit mâinile; de bucurie îmi curgeau lacrimi dinochi şi de atâta încântare inima îmi bătea năvalnic. Căpitanul, uitându-semirat, m-a întrebat:

– Aşa de mult îţi iubeşti Biblia?

De bucurie, nu eram în stare să răspundnimic, numai plângeam. El continuă:

– Şi eu, frate, citesc în fiecare ziEvanghelia.

Zicând aceasta, şi-a desfăcut mantauaşi a scos o mică Evanghelie, tipărită la Kiev, îmbrăcată în argint.

– Şezi, şi am să-ţi povestesc ce m-afăcut să citesc Evanghelia. Să ni se aducă cina aici! ceru el.

Ne-am aşezat la masă, şi căpitanul aînceput să povestească:

– Din tinereţe am intrat în armată, darnu în garnizoană, îmi cunoşteam slujba şi eram iubit de şefii mei, fiind unlocotenent corect. Dar eu eram tânăr, prietenii, de asemenea. Spre nenorocireamea m-am deprins să beau, până am căpătat patima beţiei. Când nu eram beat,eram un ofiţer corect, dar când începeam să beau, câte şase săptămâni nu mătrezeam. Multă vreme comandanţii mei m-au răbdat, însă, pentru o insultă adusăşefului, am fost degradat pentru trei ani şi transferat ca soldat în altăgarnizoană. Dacă nu mă îndreptam şi nu mă lăsam de băut, mă aşteptau cele maiaspre pedepse. Oricât mă sileam să mă înfrânez şi oricât căutam să mătămăduiesc, nu puteam să mă las deloc de patima mea şi de aceea şefii meicăutau să mă transfere într-un batalion disciplinar. Auzind aceasta, nu maiştiam ce să fac. Într-o zi şedeam pe gânduri în cazarmă. La un moment dat intrăla noi un călugăr, care aduna bani pentru construirea unei biserici. Dădeafiecare cât putea. Monahul, apropiindu-se de mine, m-a întrebat: „De ce eştiatât de mâhnit?” Iar eu, intrând în vorbă cu el, i-am istorisit necazul meu.Monahul, înţelegând situaţia mea, mi-a zis: „Acelaşi lucru s-a întâmplat cufratele meu şi iată ce l-a ajutat: duhovnicul i-a dat o Evanghelie,poruncindu-i cu străşnicie ca, atunci când îi va veni pofta de băutură, săcitească de îndată un capitol din Evanghelie. Dacă din nou îi va veni pofta, săcitească, mai departe, capitolul următor. Astfel, într-un timp destul de scurt,patima a dispărut şi, iată, sunt cincisprezece ani de când nu ia în sură nici opicătură de băutură. Fă şi tu aşa! Eu am o Evanghelie, dacă vrei, ţi-o aduc.”

Ascultând toate acestea, i-am zis: „Cumpoate să-mi aiute Evanghelia ta, când nici una din străduinţele mele, nicimedicamentele n-au putut să mă oprească de la băutură?” I-am vorbit astfelpentru că nu citisem niciodată Evanghelia.

„Nu vorbi aşa, mi-a răspuns monahul, teîncredinţez că-ţi va folosi.”

A doua zi, monahul mi-a adusîntr-adevăr Evanghelia. Eu am deschis-o, m-am uitat, am citit şi i-am zis: „Nupricep nimic din ea. Nici nu sunt deprins să citesc litera bisericească.”

Monahul a încercat din nou să măconvingă că înseşi cuvintele Evangheliei au o putere harică, fiindcă în ea seaflă scris ceea ce a grăit însuşi Dumnezeu. „Citeşte-o numai cu stăruinţă,chiar fără să înţelegi. Un sfânt părinte a zis: «Dacă tu nu înţelegi cuvântullui Dumnezeu, totuşi demonii înţeleg ceea ce citeşti şi se cutremură.» Iarpatima beţiei se naşte din imboldul demonilor. Şi iată ce-ţi mai spun: SfântulIoan Gură de Aur scrie că însăşi camera în care se găseşte o Evanghelieînspăimântă duhurile întunericului şi ele nu se mai apropie de ea.”

Nu mi-aduc aminte ce bani i-am datmonahului, dar am luat Evanghelia, am aşezat-o în cufăr împreună cu celelaltelucruri şi am uitat-o acolo. După câtăva vreme mi-a venit o poftă nebună săbeau. Atunci am deschis repede cufărul, ca să scot banii şi să fug la cârciumă.Cel dintâi lucru ce mi-a ieşit înaintea ochilor a fost Evanghelia, care mi-aadus aminte în chip viu de toate cele spuse de monah. Am deschis cartea şi am începutsă citesc capitolul I de la Matei. Citindu-l până la capăt nu am înţeles nimic,dar din nou mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus monahul: „Nu-i nimic că nuînţelegi, citeşte-o numai cu stăruinţă”. Am mai citit un capitol şi l-amînţeles mai bine. Am citit până la ora stingerii, când nimeni nu mai avea voiesă iasă; astfel, în seara aceea n-am mers la băutură. Sculându-mă dimineaţa şipregătindu-mă să mă duc la cârciumă, mă gândii: „Ce-ar fi dacă aş mai citi uncapitol din Evanghelie?” Îl citii şi nu m-am mai dus. Când îmi veni pofta debăutură, iar am început să citesc şi m-am uşurat. Acest lucru m-a îmbărbătat şiori de câte ori eram îndemnat să beau, citeam câte un capitol din Evanghelie.Cu cât citeam, cu atât mă uşuram şi, în sfârşit, îndată ce am terminat celepatru Evanghelii, patima beţiei mi-a dispărut cu totul, încât m-am dezgustat debăutură. Sunt douăzeci de ani de când nu mai beau. Toată lumea s-a mirat de oasemenea schimbare petrecută cu mine. După trei ani am fost din nou avansat îngradul de ofiţer, mai târziu, în gradele următoare şi, în sfârşit, am fostnumit comandant. M-am căsătorit, am nimerit o femeie bună, am adunat ceva avereşi acum, slavă Domnului, trăim bine şi, pe măsura puterilor, îi ajutăm pesăraci şi îi primim pe străini. Am şi un fiu, ofiţer; e băiat bun. De când m-amvindecat de beţie, am făcut o făgăduinţă, ca în fiecare zi, în toată viaţa mea,să citesc Evanghelia, anume câte un evanghelist pe zi, fără să ţin seama devreo piedică. Aşa fac acum. Dacă se întâmplă să am prea multe treburi înlegătură cu serviciul şi mă obosesc prea tare, atunci seara, la culcare, o rogpe soţia mea sau pe fiul meu să-mi citească o Evanghelie şi astfel îmiîmplinesc această pravilă fără întrerupere. Drept recunoştinţă şi spre slava luiDumnezeu am îmbrăcat această Evanghelie în argint curat şi o port întotdeaunala pieptul meu.

Am ascultat cu bucurie cuvintelecăpitanului şi i-am zis:

– Un caz asemănător am văzut şi eu. Însatul nostru, la fabrică, era un meşter foarte iscusit; era un lucrător bun şicâştiga bine. Din nenorocire, se îmbăta şi încă destul de des. Un om cu fricalui Dumnezeu l-a sfătuit ca, atunci când îi va veni pofta să bea, să rosteascăcâte 33 de rugăciuni în numele lui Iisus, în cinstea Prea Sfintei Treimi, dupănumărul celor 33 de ani de viaţă pământească ai lui Iisus Hristos. Meşterulascultă, începu să împlinească această pravilă şi, în curând, se lăsă cu totulde băutură. Iar peste trei ani s-a dus la mănăstire.

– Dar, întrebă căpitanul, ce este maipresus, rugăciunea lui Iisus sau Evanghelia?

– Amândouă sunt la fel, căci Numeledumnezeiesc al lui Iisus Hristos cuprinde în sine toate adevărurileevanghelice. Sfinţii Părinţi zic că rugăciunea lui Iisus este prescurtareaîntregii Evanghelii.

In cele din urmă, ne-am rugat împreună.Căpitanul a început să citească Evanghelia după Marcu de la început, iar euascultam, zicând în gând rugăciunea lui Iisus. La orele două după miezul nopţiicăpitanul a terminat de citit şi ne-am despărţit ca să ne odihnim. Dupăobiceiul meu, m-am sculat dis-de-dimineaţă. Toţi dormeau şi îndată ce începu săse lumineze m-am repezit la iubita mea Filocalie. Cu ce bucurie am deschis-o!Parcă m-aş fi întâlnit cu tatăl meu întors dintr-o ţară îndepărtată sau cu unprieten înviat din morţi. O sărutam şi-i mulţumeam lui Dumnezeu, Care mi-oînapoiase. Am mceput să citesc pe Teolipt din Filadelfia, în partea a Ii-a aFilocaliei. M-a mirat învăţătura lui, în care el propune, în aceeaşi vreme şipentru acelaşi om, trei lucruri diferite: „Şezând la masă, spune el, dă-itrupului hrană, auzului ceea ce se citeşte, iar minţii rugăciune.” Daramintirea celor petrecute în seara cea plină de bucurie mi-a dezlegat aceastătaină, anume că mintea şi inima nu sunt acelaşi lucru. Când s-a sculatcăpitanul, am ieşit să-i mulţumesc că m-a miluit şi să-mi iau rămas bun. Elmi-a dat un ceai, o rublă şi mi-a urat drum bun. Astfel, m-am dus în drumulmeu, bucurându-mă. După o verstă, mi-am adus aminte că le-am făgăduitsoldaţilor o rublă. Să le-o dau sau nu? Un gând îmi spunea: Ei te-au bătut şite-au jefuit, ba nici nu se pot folosi de bani, căci sunt sub pază. Iar un altgând îmi zicea altceva: Adu-ţi aminte că în Biblie este scris: „Dacă vrăjmaşultău este flămând, dă-i de mâncare” (Rom. 12, 20). Şi însuşi Hristos zice: „Iubiţipe vrăjmaşii voştri” (Mt. 5, 44). Şi iarăşi: „Celui ce voieşte să se judece cutine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40). Încredinţându-mă deacest adevăr, m-am întors; tocmai când mă apropiam de convoi, deţinuţii erauîncolonaţi spre staţia următoare. Am alergat repede, i-am pus în mână unuiadintre soldaţi rubla pe care o aveam şi i-am zis: „Pocăi-ţi-vă şi rugaţi-vă!Iisus Hristos este iubitor de oameni. El nu vă va părăsi.” Cu aceste cuvintem-am îndepărtat de ei şi am mers în drumul meu.

Străbătând vreo 50 de verste pe drumulmare, m-am gândit să ocolesc satele, ca să fiu mai singur şi să pot citi înlinişte. Multă vreme am mers prin păduri şi arareori nimeream vreun sătuc,Uneori şedeam zile întregi în pădure citind cu sârguinţă Filocalia. Scoteam dinea o mare şi minunată învăţătură. Inima se înfierbânta spre unirea cu Dumnezeu,prin mijlocirea rugăciunii lăuntrice. Eram necăjit că nu găseam un adăpost,unde să mă pot îndeletnici liniştit, fără întrerupere, cu cititul. În aceastăvreme citeam de asemenea şi din Biblia mea şi simţeam că încep s-o înţeleg mailămurit acum. Cu dreptate spun Sfinţii Părinţi că Filocalia este cheia care nedeschide tainele Sfintei Scripturi. Prin povăţuirea ei, am început să înţelegîn parte sensul tainic al cuvântului lui Dumnezeu, a început să mi se descoperece este omul lăuntric, omul tainic, al inimii, ce înseamnă adevărata rugăciune,ce este închinarea în duh, ce înseamnă „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrulvostru”, ce este negrăita mijlocire a Duhului Sfânt care suspină împreună cunoi, ce înseamnă „fiţi întru Mine”, ce înseamnă „dă-Mi inima ta”, ce înseamnă„să te îmbraci în Hris-tos”, ce înseamnă logodna Duhului în inima noastră, ceînseamnă cuvântul pornit din inimă: „Avva, Părinte” şi-altele, şi altele.

Când am început să mă rog cu inima, totce mă înconjura mi se arăta într-un chip fermecător: pomii, pământul, văzduhul,lumina, toate parcă îmi vorbeau, zicând că ele pentru om există, mărturisinddragostea lui Dumnezeu faţă de om; am înţeles că toate se roagă, că toate dauslavă lui Dumnezeu. Am înţeles din toate acestea ceea ce Filocalia numeşte„cunoaşterea graiurilor făpturii” şi am văzut mijlocul prin care se poate vorbicu făpturile lui Dumnezeu.

Multă vreme am călătorit astfel.Într-un târziu am intrat într-un loc atât de sălbatic, încât trei zile nu amnimerit nici un sat. Posmagii mi se terminaseră şi eu m-am întristat grozav, canu cumva să mor de foame. De îndată ce am început să mă rog cu inima, mâhnireami-a trecut. M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu, devenind vesel şiliniştit. După încă o bucată de drum, am văzut în faţa mea, pe când treceam pelângă o pădure mare, un câine. L-am ademenit, şi câinele, apropiindu-se, aînceput să se gudure pe lângă mine. M-am bucurat şi m-am gândit: Iată şi milalui Dumnezeu. Negreşit că în această pădure creşte o turmă de oi şi, desigur,acest câine aparţine ciobanului sau poate unui vânător. Pot cere măcar puţinăpâine, căci sunt peste 24 de ore de când n-am mâncat, sau pot să întreb unde seaflă un sat în apropiere, învârtindu-se pe lângă mine şi văzând că nu primeştenimic, câinele alergă din nou în pădure, pe aceeaşi potecuţă îngustă pe careieşise în drum. L-am urmat. Trecând vreo două sute de stânjeni, am zăritprintre copaci câinele intrând într-o vizuină, din care începu să latre.

La un moment dat, de după un copac grosieşi un ţăran slab, palid, de vârstă mijlocie. M-a întrebat cum am nimeritacolo. Iar eu l-am întrebat cum de se găseşte acolo. Astfel am intrat în vorbă.M-a poftit în bordeiul său şi mi-a mărturisit că e pădurar şi că păzeşteaceastă pădure, care a fost vândută pentru tăiere. Mi-a pus înainte pâine cusare.

– Te fericesc, i-am spus eu, că poţitrăi aşa de liniştit, izolat de oameni, nu ca mine, care rătăcesc din loc înloc şi mă ciocnesc de tot felul de oameni.

– Dacă vrei, spuse el, stai şi tu aici.Nu departe este un bordei vechi, dărăpănat, al fostului paznic, dar în care semai poate locui. Pâine vom avea, căci ni se aduce în fiecare săptămână din sat.Iată şi pârâiaşul care niciodată nu seacă. Eu însumi, frate, mănânc de vreozece ani, numai pâine goală cu apă. Niciodată altceva. Dar la toamnă, după ceţăranii termină lucrul, vor veni aici vreo două sute de muncitori şi vor tăiaaceastă pădure. Atunci eu nu voi mai avea nici un rost şi nici pe tine nu tevor mai lăsa să trăieşti aici.

Ascultând toate acestea, m-am bucuratatât de mult, încât eram gata să-i cad la picioare. Nu ştiam cum să-i mulţumesclui Dumnezeu pentru o asemenea milă faţă de mine. Ceea ce îşi dorise atât demult sufletul meu venise acum pe neaşteptate. De-acum, mai mult de patru luni,puteam să mă folosesc de linişte şi de tihnă pentru a studia cu luare-aminteFilocalia şi pentru a introduce rugăciunea neîncetată în inimă.

Astfel, am primit cu bucurie să trăiescpână la vremea hotărâtă în bordeiul de care fusese vorba. Am intrat mai mult învorbă cu acest frate simplu care m-a adăpostit. Mi-a istorisit viaţa lui şimi-a destăinuit gândurile sale.

– în satul meu, zicea el, eu n-am fostdintre oamenii cei mai din urmă. Aveam o meserie. Vopseam stambă şi aîbăstreampânză, trăind în îndestulare, deşi nu fără de păcat. Înşelam clienţii, înjuramde mamă, mă îmbătăm şi băteam. În satul nostru era un bătrân cântăreţ, careavea o cărticică veche, veche de tot, în care era scris despre înfricoşataJudecată. El umbla pe la casele creştinilor şi le citea din această carte,lucru pentru care primea bani. Venea şi pe la mine. Se întâmpla uneori să-i dauzece copeici, iar el îmi citea până la cântatul cocoşilor. Astfel, eu ascultamlucrând, iar el citea despre chinurile pe care le vom avea în iad, cum se vorschimba cei vii şi morţii vor învia, cum se va pogorî Dumnezeu la Judecată, cumvor suna îngerii la Judecată din trâmbiţe şi ce foc, ce smoală vor fi acolo şicum îi va mânca viermele pe păcătoşi. Într-o bună zi, când ascultam toateacestea, m-a cuprins spaima şi m-am gândit: Cum voi scăpa de munci? Cum să-mimântuiesc sufletul, cum să-mi răscumpăr păcatele? După ce m-am gândit o vreme,mi-am lepădat uneltele meseriei, mi-am vândut căsuţa şi, cum eram singur, m-amfăcut pădurar, cu condiţia ca oamenii să-mi dea pâine, îmbrăcăminte şi lumânăride ceară pentru rugăciunile mele.

Aşa trăiesc de mai bine de zece ani.Mănânc doar o dată pe zi, numai pâine cu apă. În fiecare zi mă scol la primulcântat al cocoşilor şi până la ziuă bat metanii cu fruntea la pământ. Când mărog, aprind câte şapte lumânări în faţa icoanelor, iar ziua, când dau ocolpădurii, port pe trupul gol nişte lanţuri în greutate de 10 kg. Nu mai înjur,nu beau rachiu sau bere, nu mă bat cu nimeni, femei nu cunosc de când sunt.

La început, o asemenea viaţă mi-a fostplăcută, dar în ultima vreme au năvălit peste mine nişte gânduri de care nu maipot scăpa. „Dumnezeu ştie, îmi zic ele, dacă ţi se vor ierta păcatele, iarviaţa aici e grea. Este oare adevărat ce scrie în cărticica aceea? Cum maipoate învia omul? Unul a murit acum o sută de ani, n-a mai rămas nici prafuldin el. Şi apoi, cine ştie, este oare iad sau nu? Se vede că, de îndată cemoare, omul putrezeşte, aşa încât îi piere şi urma. Poate că preoţii au scrisaceastă cărticică ca să ne sperie, ca pe nişte proşti, ca să trăim mai modest.Şi astfel, aici pe pământ trăieşti în osteneli, fără nici o mângâiere, şi pelumea cealaltă nu va mai fi nimic, aşa încât ce folos avem din toate acestea?Oare nu-i mai bine să trăieşti măcar aici, pe pământ, în voie, mai cu veselie?”Acestea-s gândurile care mă muncesc pe mine, continuă el, şi mi-e teamă că iaram să mă întorc la meseria mea de altădată!

Ascultând toate acestea, îl compătimeamşi gândeam în sinea mea: Se spune că numai învăţaţii şi cei deştepţi suntliber-cugetători şi nu cred în nimic, dar iată că şi fraţii noştri, ţăraniisimpli, nutresc necredinţa în mintea lor! Precum se vede, lumea întunericuluiare îngăduiala să se strecoare în mintea oricui, iar în cei simpli poate cănăvăleşte chiar mai uşor. Trebuie să ne înţelepţim şi să ne întărim, pe cât nestă în putinţă, împotriva vrăjmaşului sufletesc, cu ajutorul cuvântului luiDumnezeu.

Ca să-l ajut pe cât se putea şi pentrua întări credinţa acestui frate, am scos din traistă Filocalia şi am căutatcapitolul 109 din cuviosul Isihie. I l-am citit şi apoi am început să-ilămuresc că înfrânarea de la păcate de frica chinurilor nu este nici rodnică,nici spornică, şi că nu este cu putinţă ca sufletul să se elibereze de păcatelefăcute cu gândul prin nimic altceva decât prin paza minţii şi prin curăţiainimii, şi că toate acestea se dobândesc prin rugăciunea lăuntrică. Şi chiar deîşi va săvârşi cineva nevoinţele mântuitoare de suflet nu doar de teamamuncilor iadului, ci din dorinţa de a moşteni împărăţia cerurilor, chiar şiaceste nevoinţe le numesc Sfinţii Părinţi lucru de năimit. Ei zic că frica demunci este calea robului, iar dorinţa unei răsplătiri în împărăţie este caleanăimitului (a slugii plătite). Dumnezeu însă voieşte ca noi să mergem către Elpe calea fiilor, adică din dragoste şi din osârdie pentru El să ne purtămcinstit şi să ne des-fătăm cu unirea cea mântuitoare cu El, în suflet şi îninima. Oricât te-ai istovi, dacă nu-L vei avea întotdeauna pe Dumnezeu în minteşi rugăciunea lui Iisus în inimă, tot nu te vei linişti niciodată din parteagândurilor şi totdeauna vei fi lesne înclinat spre păcat.

– Apucă-te, aşadar, frate să săvârşeştineîncetat rugăciunea lui Iisus, că doar îţi este cu putinţă şi lesne s-o faciîn acesta singurătate; vei vedea un grabnic folos. Nu-ţi vor veni nicigândurile cele lipsite de Dumnezeu şi ţi se vor descoperi credinţa şi dragosteapentru Iisus Hristos. Vei înţelege cum învie morţii şi înfricoşata Judecată îţiva părea aşa cum va fi cu adevărat. Iar în inimă vor împăraţi o bucurie şi ouşurinţă atât de mare în urma rugăciunii, încât te vei mira şi nu te vei maiplictisi, nici nu te vei mai tulbura pentru mântuire.

Apoi i-am explicat, pe cât am putut,cum să înceapă şi cum să continue rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cumporunceşte în această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu, cum ne învaţă SfinţiiPărinţi. După cât se părea, era de acord cu propunerile mele şi s-a mai liniştit.După aceasta, despărţindu-mă de el, m-am închis în vechiul bordei pe care mi-larătase.

Dumnezeul meu! Câtă bucurie şiîncântare am simţit de îndată ce-am trecut pragul acestei grote sau, mai binezis, al acestui mormânt. El mi se înfăţişa ca un prea frumos palat împărătesc,plin de toată mângâierea şi veselia. Cu lacrimi de bucurie îi mulţumeam luiDumnezeu şi mă gândeam că acum, într-o asemenea tihnă şi linişte, pot să-miîmplinesc cu stăruinţă lucrarea mea şi să cer de la Domnul înţelepciune. Şiastfel am început mai întâi să citesc Filocalia toată, pe rând, de la începutpână la sfârşit, cu mare atenţie.

Într-un timp destul de scurt am citittot şi am văzut câtă înţelepciune, sfinţenie şi adâncime se cuprind în ea. Darcum în ea se scrie despre multe şi felurite subiecte şi se arată diferiteînvăţături ale Sfinţilor Părinţi, eu n-am putut să le înţeleg pe toate şi să leadun la un loc pe cele privitoare la rugăciunea lăuntrică, pentru ca să scot deacolo un mijloc pentru învăţarea rugăciunii neîncetate, care se lucreazăsingură în inimă. De aceea am dorit foarte mult să am această lucrare, potrivitporuncii lui Dumnezeu dată prin Apostol: „Râvniţi însă la darurile cele maibune” (I Cor. 12, 31) şi iarăşi, „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5, 19).

M-am tot gândit cum să fac; nu potînţelege cu mintea mea, nici nu ştiu cine o să mă povăţuiască. Voi începe să-Lrog stăruitor pe Dumnezeu, poate că Domnul mă va înţelepţi cumva. După aceasta,zile şi nopţi întregi n-am făcut nimic decât să mă rog neîncetat, fără săîntrerup deloc rugăciunea. Gândurile s-au mai liniştit şi curând am visat că măaflu în chilia răposatului meu duhovnic şi că el îmi tâlcuieşte Filocalia,zicându-mi: „Această sfântă carte e plină de o mare înţelepciune. Ea este otainică vistierie de înţelegere ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu. Nuoriunde, nu oricine o poate pricepe. Totuşi, pe măsura fiecăruia dintre cei cecaută să o înţeleagă, conţine toate cele potrivite: pentru cei înţelepţiînvăţături înţelepte, pentru cei simpli, învăţături simple. De aceea, voi ceisimpli trebuie s-o citiţi nu în ordinea în care sunt aşezate în ea cărţileSfinţilor Părinţi, una după alta. Acolo, această ordine este o ordineteologică, dar cineva care vrea să înveţe rugăciunea lăuntrică, din Filocalie,trebuie să citească în ordinea următoare:

1. Scrisoarea lui Nichifor Monahul (în două părţi);
2. Cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, afară de unele capitole scurte;
3. Sfântul Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri ale rugăciunii şicuvântul despre^credinţă;
4. Cartea Sfinţilor Calist şi Ignatie.

La aceşti Părinţi se găsesc îndrumărişi învăţături complete despre rugăciunea lăuntrică a inimii, pe înţelesuloricui. De voieşti poveţe şi mai lămurite, atunci caută în partea a patra,chipul rugăciunii pe scurt, scrisă de Sfântul Calist, PatriarhulConstantinopolului.” În vis eu ţineam în mâinile mele Filocalia şi am începutsă caut îndrumarea dată, dar nu puteam s-o găsesc defel, fiind agitat.Părintele, întorcând câteva file, mi-a zis: „Uite-o, am să ţi-o însemnez” şiridicând un cărbune de pe pământ a făcut un semn pe marginea cărţii, în dreptultextului. Ascultam cu luare-aminte tot ceea ce-mi spunea stareţul şi căutam sămemorez cât mai amănunţit.

M-am deşteptat şi, cum nu se luminaseîncă de ziuă, stăteam culcat şi repetam în mintea mea toate cele văzute în vis,gândindu-mă la cele spuse de duhovnic. În sfârşit, am început să cuget:Dumnezeu ştie, oare mi s-a arătat sufletul răposatului părinte sau mi s-auîntocmit astfel propriile gânduri, fiindcă mă gândeam adesea şi mult laFilocalie şi la duhovnicul meu?

Cu această nedumerire m-am sculat pecând începea să se lumineze şi ce să vezi? Pe piatra care în bordeiul meu ţinealoc de masă, era deschisă Filocalia chiar în acel loc pe care mi-l arătasepărintele şi care era însemnat cu cărbunele, întocmai cum am văzut în vis.Chiar şi cărbunele se afla lângă carte; acest lucru m-a uimit, căci mi-aduceamaminte precis că de cu seară cartea mea se afla închisă, lângă căpătâi, şi totaşa de bine ştiam că mai înainte nu se afla nici o însemnare pe locul arătat.Această întâmplare m-a încredinţat de realitatea visului meu şi de viaţaplăcută lui Dumnezeu pe care a avut-o fericitul părinte.

M-am apucat să citesc Filocalia dupărânduiala exactă ne care mi-o arătase. Am citit-o o dată, am citit-o şi a douaoară. Îmi încălzeam sufletul întru bucuria şi osârdia de a încerca prin lucraretot ceea ce citeam. Mi s-a descoperit pe înţeles şi limpede ce însemnărugăciunea lă-ntrică ce mijloace trebuie folosite pentru dobândirea ce decurgedin ea, cum îndulceşte ea sufletul şi inima, cum putem cunoaşte dacă aceastăîndulcire vine de la Dumnezeu, ori de la fire, ori din înşelarea diavolilor.

Mai întâi de toate m-am apucat să cautlocul inimii, după învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog. Închizând ochii, măuitam cu mintea, adică cu închipuirea, în inimă, voind să-mi înfăţişez cum seaflă ea în partea stângă a pieptului şi ascultam bătăile ei cu luare-aminte.Făceam aceasta timp de o jumătate de oră, de câteva ori pe zi. La început nu observamnimic, în afară de întuneric. Apoi, nu mult după aceasta, a început să mi seînfăţişeze inima, să mi se arate mişcările din ea. Mai departe, am început săintroduc şi să scot rugăciunea lui Iisus, o dată cu răsuflarea, în inimă, dupăînvăţătura Sfinţilor Gri-gorie Sinaitul, Calist şi Ignatie, adică, trăgând înmine aerul cu privirea minţii în inimă, ziceam „Doamne Iisuse Hristoase”, iarslobozind aerul ziceam „miluieşte-mă”.

Cu cât înaintam, cu atât repetam maides, ajungând să petrec în această îndeletnicire aproape o zi întreagă. Când măapăsa vreo greutate, lenea sau îndoiala, începeam să citesc imediat Filocaliaîn locurile despre lucrarea inimii şi din nou apăreau bucuria şi osârdia de aspune rugăciunea.

Peste vreo trei săptămâni, am începutsă simt o durere în inimă, apoi o oarecare căldură foarte plăcută, apoi obucurie şi o mare linişte. Aceasta mă îndemna să lucrez cu stăruinţă, din ce înce mai mult, rugăciunea, aşa încât toate gândurile erau ocupate cu ea. Simţeamo mare bucurie, în acest timp am început să am anumite stări sufleteşti, caredin vreme în vreme îmi veneau în inimă şi în minte.

Se întâmpla uneori că simţeam în inimăceva care parcă fierbea şi care mă desfăta; găseam în aceasta atâta uşurinţă,libertate şi mângâiere, încât mă schimbam cu totul şi cădeam în extaz. Simţeamo dragoste înflăcărată pentru Iisus Hristos şi pentru toată zidirea luiDumnezeu. Uneori mi se revărsau lacrimi dulci de recunoştinţă faţă de Domnul,Care m-a miluit pe mine, un păcătos. Alteori, judecata mea cea slabă de maiînainte mi se lumina atât de bine, încât înţelegeam uşor şi cugetam cu uşurinţăcele ce mai înainte nici nu le puteam gândi măcar. Uneori căldura dulce dininimă mi se revărsa în toate mădularele şi simţeam cu adâncă smerenie înăuntrulmeu prezenţa lui Dumnezeu. Alteori simţeam înăuntrul meu cea mai mare bucurie,care venea din chemarea numelui lui Iisus Hristos şi înţelegeam cele spuse deEl: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Le. 17, 21).

Trăind astfel de mângâieridesfătătoare, am observat că urmările rugăciunii inimii se descoperă în treichipuri: în duh, în simţuri şi în minte. În duh, de pildă, dulceaţa dragosteilui Dumnezeu, liniştea lăuntrică, răpirea minţii, curăţenia gândurilor,desfătătoarea aducere-aminte de Dumnezeu. În simţuri, o plăcută încălzire ainimii, umplerea tuturor mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie îninimă, o uşurinţă şi o bărbăţie, plăcere de viaţă, nesimţirea bolilor şi anecazurilor. În minte, limpezirea gândurilor, înţelegerea Sfintei Scripturi,cunoaşterea graiului făpturilor, dezlegarea de grijile deşarte şi cunoastereabucuriei vieţii lăuntrice, încredinţarea de dragostea şi apropierea luiDumnezeu.

Petrecând vreo cinci luni singur, înaceastă stare, în rugăciune şi în simţăminte duhovniceşti, m-am obişnuit atâtde bine cu rugăciunea inimii, încât necontenit mă ocupam cu lucrarea ei şi, însfârşit, am simţit că rugăciunea este vie şi că se rosteşte de la sine înmintea şi în inima mea, fără nici o sforţare. Aceasta nu numai în stare de veghe,ci chiar şi în somn, neîncetând nici o clipă. Sufletul meu îi mulţumea luiDumnezeu şi se topea într-o bucurie necontenită.

Sosi vremea să fie tăiată pădurea.Începuse să se adune lume şi am fost nevoit să-mi părăsesc locuinţa liniştită.Mulţumindu-i pădurarului, m-am rugat lui Dumnezeu, am sărutat acel petec depământ în care mă învrednicise Dumnezeu pe mine, nevrednicul, de mila Sa. Mi-amluat traista cu cărţi şi am plecat la drum. Am rătăcit mult, prin diferitelocuri până ce am ajuns la Irkuţk.

Rugăciunea inimii, de sine lucrătoare,a fost mângâierea şi bucuria mea în toate întâmplările. Ea nu a încetatniciodată să mă desfăteze, deşi nu întotdeauna mă îndulcea în aceeaşi măsură.Oriunde m-aş fi aflat, orice aş fi făcut, cu orice m-aş fi ocupat, ea nu măstingherea şi nimic nu o micşora. Dacă lucram ceva, rugăciunea mergea de lasine în inimă şi lucrul sporea; dacă ascultam sau citeam ceva cu luare-aminte,rugăciunea nu înceta nicidecum şi simţeam în acelaşi timp şi una, şi cealaltă,ca şi cum m-aş fi dedublat sau ca şi cum aş fi avut două suflete într-un singurtrup.

Doamne, Dumnezeule, cât de tainic esteomul! „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-aifăcut!” (Ps. 103, 25).

Mi se întâmplau, de asemenea, multefapte minunate în viaţa mea, pe drum. Dacă ar fi să le istorisesc pe toate, nule-aş termina în câteva zile.

Odată, într-o iarnă, mergeam peînserate, singur, printr-o pădurice, ca să ajung într-un sat care era la vreodouă verste depărtare. La un moment dat, a apărut şi s-a aruncat asupra mea unlup mare. Eu ţineam în mâinile mele metaniile de lână ale duhovnicului (leaveam întotdeauna la mine). Şi tocmai cu aceste metanii am lovit lupul. Cecredeţi că s-a întâmplat? Metaniile au scăpat din mâna mea şi s-au agăţat, nu ştiucum, drept de gâtul lupului, care, făcând un salt într-o parte, sărind peste otufă de mărăcini, s-a încurcat cu labele din spate în mărăciniş şi s-a agăţatcu metaniile de ciotul unui copac uscat şi a început să se zbată. Dar nu puteasă scape, căci metaniile îi strânseseră gâtul. Eu mi-am făcut cruce cu credinţăşi m-am dus să-l eliberez pe lup, dar făceam aceasta mai mult pentru a nu-mipierde scumpele mele metanii. De îndată ce m-am apropiat şi am pus mâna pe ele,lupul le-a rupt şi a fugit. Mulţumindu-i lui Dumnezeu şi pomenind pe fericitulmeu părinte, am ajuns cu bine în sat.

M-am dus la han şi am cerut să fiugăzduit peste noapte. Am intrat în casă. În colţul din faţă şedeau la masă douăpersoane: un bătrân şi un om gras, de vârstă mijlocie, amândoi părând, dupăînfăţişare, oameni cu carte. L-am întrebat pe ţăranul care le păzea caii cinesunt. El mi-a spus că bătrânul este învăţător, iar cel de vârstă mijlocie,grefier; amândoi, de neam bun. Îşi duceau caii la iarmaroc, la vreo 20 deverste de locul acela.

După ce am stat câtva timp, am cerut unac cu aţă, m-am apropiat de lumânare şi am început să-mi cos metaniile rupte.Grefierul se uită la mine şi-mi zise:

– Se vede că ai bătut metanii cu multărâvnă, că le-ai si rupt.

– Nu le-am rupt eu, ci lupul.

– Cum, nu cumva şi lupul se roagă?

Eu le-am povestit amănunţit cum s-aupetrecut lucrurile si cât de preţioase sunt pentru mine aceste metanii.Grefierul râse din nou şi vorbi:

– Voi, cei pierde-vară, vedeţiîntotdeauna minuni! Ce lucru sfânt mai e şi ăsta? Pur şi simplu lupul s-asperiat şi a plecat, căci şi câinii, şi lupii se tem de lovituri. Câte se maiîntâmplă, şi-acum înseamnă să credem că toate sunt minuni?

Auzind acestea, învăţătorul începu sădiscute cu dânsul:

– Nu te pripi! Dumneata nu poţipricepe. Eu însă văd în istorisirea acestui ţăran o dublă taină, a naturiisimţite şi a celei duhovniceşti.

– Cum aşa? întrebă grefierul.

– Păi, să vezi. Deşi nu ai studiiînalte, totuşi ai binevoit să înveţi măcar istoria sfântă a Noului şi VechiuluiTestament pentru uzul şcolarilor. Îţi aduci aminte că, pe când Adam, primul om,se afla într-o sfântă stare de nevinovăţie, toate animalele şi fiarele îi erausupuse. Ele se apropiau cu frică de Adam şi el le punea nume. Părintele căruiai-au aparţinut aceste metanii a fost cu siguranţă sfânt; dar ce înseamnăsfinţenia? Nimic altceva decât o întoarcere, prin nevoinţă, la starea denevinovăţie a primului om, întoarcere ce se petrece în sufletul omului păcătos.Când se sfinţeşte sufletul, se sfinţeşte şi trupul. Metaniile s-au aflatîntotdeauna în mâini sfinte. Ca urmare, prin atingerea mâinilor lui şi printr-oemanaţie de sfinţenie, li s-a altoit o putere sfântă, ca puterea stării denevinovăţie a primului om. Iată taina naturii duhovniceşti… Toate animalele simtaceastă putere prin mijlocirea mirosului, căci nasul tuturor fiarelor este ceamai de seamă unealtă a simţurilor. Iată care este taina naturii simţite…

– Voi cei învăţaţi vorbiţi numai deputere şi înţelepciune; cu noi, cei simpli, e mult mai clar: torni un pahar devotcă şi-l dai pe gât, vine şi puterea, spuse grefierul în timp ce se îndreptăspre tejghea.

– Asta-i treaba dumitale, spusedascălul, cât despre cunoştiinţele ştiinţifice, lasă-le celor învăţaţi.

Mi-a plăcut cum a vorbit învăţătorul.Apropiindu-mă de el, i-am povestit cum mi s-a arătat în vis duhovnicul, cum m-aînvăţat şi cum mi-a însemnat cu cărbunele pe Filocalie. Învăţătorul a ascultattoate acestea cu luare-aminte, în timp ce grefierul, întins pe bancă, mormăia:

– Adevărat e că cine citeşte prea multBiblia se scrânteşte. Aşa este! Unde s-a văzut ca o nălucă să facă noapteasemne prin cărţi? Ornul ăsta pur şi simplu a trântit cartea pe podele pe cânddormea şi a murdărit-o cu funingine. Şi, iată, minunea-i gata! Ei, frate, ammai văzut eu ca alde tine!

Mormăind aceste cuvinte, s-a întorsspre perete şi a adormit.

M-am adresat învăţătorului, zicând:

– Dacă vreţi, vă arăt chiar cartea pecare se află semnul adevărat, şi nu o murdărie de funingine.

Am scos din traistă Filocalia şi i-amarătat-o, spunându-i:

– Mă minunez cum un suflet fără trup aputut să ia cărbunele şi să scrie.

Învăţătorul, uitându-se la semn, a zis:

Este o taină a duhurilor. Îţi voiexplica acest lucru. Uite, vezi? Când duhurile apar cu chip trupesc în faţaunui viu, ele îşi alcătuiesc trupul din materie lumioasă şi când dispar întorcdin nou cele împrumutate de la stihii pentru alcătuirea trupului. Şi cum aerulare o elasticitate a lui, se strânge şi se întinde, sufletul îmbrăcat în elpoate lua orice formă, poate acţiona şi scrie. Dar ce fel de carte ai tu? Dă-mivoie să mă uit prin ea. El a luat-o şi a deschis-o la Simeon Noul Teolog.

– Trebuie să fie o carte teologică. Eun-am văzut-o.

– Această carte este aproape toatăalcătuită din învăţături privitoare la rugăciunea lăuntrică a inimii, ce seface în numele lui Iisus Hristos. Ea se descoperă aici în toate amănuntele, dinmărturia a douăzeci şi cinci de Sfinţi Părinţi.

– A! rugăciunea lăuntrică o ştiu, spuseînvăţătorul… Închinându-mă, l-am rugat să-mi spună câte ceva despre rugăciunealăuntrică.

– Iată ce se spune în Noul Testament:omul şi toată făptura nu se supun deşărtăciunilor de bună voie şi toată fireasuspină năzuind şi dorind să intre în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Şi acesttainic suspin al făpturilor şi năzuinţa înnăscută a sufletelor constituierugăciunea lăuntrică. N-ai nevoie s-o înveţi, ea există în toţi şi în toate…

– Dar cum poţi s-o dobândeşti, s-odescoperi şi s-o simţi în inimă, să-ţi dai seama de ea şi s-o primeşti cuvoinţa ta, pentru ca ea să lucreze deschis, să desfăteze, să lumineze şi sământuiască?

– Nu-mi aduc aminte dacă e scris despreaceasta undeva, în tratatele teologice, răspunse învăţătorul.

– Uite aici, aici sunt scrise toate,i-am arătat eu.

Învăţătorul a luat un creion, şi-anotat numele cărţii şi mi-a zis:

– Voi comanda negreşit această carte înTobolsk şi o voi cerceta.

Apoi ne-am despărţit.

La plecare i-am mulţumit lui Dumnezeupentru convorbirea avută cu învăţătorul, m-am rugat ca Domnul să rânduiascăastfel, încât să citească măcar o dată Filo-calia şi să-l înţelepţească spremântuire.

În primăvară, într-un sat, s-aîntâmplat să mă opresc la un preot. Acesta era un om bun, fără familie. Am statla el trei zile. Cercetându-mă în această vreme, la urmă mi-a zis:

– Rămâi la mine, te plătesc, căci amnevoie de un om conştiincios. Ai văzut că la noi se construieşte lângă vecheabiserică de lemn una nouă, de piatră. Nu găsesc un om de încredere care să vadăde lucrători şi să stea în biserică, unde se adună banii pentru construcţie. Credcă tu ai fi în stare de aşa ceva şi ai putea trăi şi tu bine, potrivit custarea ta. Ai sta singur în paraclis şi te-ai ruga lui Dumnezeu. Acolo este şio mică odaie retrasă. Rămâi, te rog, măcar până ce se termină biserica.

Cu toate că întâi am refuzat, totuşi,la rugămintea convingătoare a preotului, am consimţit. Astfel am rămas pânătoamna. La început eram liniştit. Mă îndeletniceam cu rugăciunea, deşi veneamult norod la biserică, mai ales în zilele de sărbătoare. Unii ca să se roage,alţii ca să caşte gura, iar alţii ca să mai şterpelească ceva din tava în carese adunau banii. Şi cum eu între timp citeam, uneori Biblia, alteori Filocalia,unii dintre ei intrau în vorbă cu mine, iar alţii mă rugau să le citesc ceva.

De la un timp am observat că o fată deţăran venea adesea la biserică şi se ruga îndelung lui Dumnezeu.

Trăgând cu urechea la murmurele ei,mi-am dat seama că rostea nişte rugăciuni ciudate, uneori cu totulschimonosite. Am întrebat-o ce fel de rugăciuni spune. Mi-a zis că mama ei ţinede Biserică, însă tatăl ei făcea parte dintre rascolnicii care nu-i recunosc pepreoţi. Am sfătuit-o să rostească rugăciunile aşa cum trebuie, după tradiţiaBisericii şi am învăţat-o „Tatăl Nostru” şi „Născătoare de Dumnezeu”. Cătresfârşit i-am spus: Să zici cât mai des si cât mai mult rugăciunea lui Iisus. Eaajunge mai repede decât toate rugăciunile la Dumnezeu şi prin ea îţi veidobândi mântuirea sufletului.

Fata mi-a primit sfatul cu luare-aminteşi a început să facă astfel, cu toată simplitatea. Şi ce credeţi? După o vremedestul de scurtă, mi-a mărturisit că s-a deprins cu rugăciunea lui Iisus, căsimte o neîncetată bucurie de a se îndeletnici cu aceasta – dacă i-ar fi cuputinţă, chiar necontenit -, căci atunci când se roagă simte o mare plăcere,iar după ce sfârşeşte, de asemenea, bucurie şi dorinţa de a reînceperugăciunea. M-am bucurat de acest lucru şi am sfătuit-o să continue şi mai multrugăciunea în numele lui Iisus Hristos.

Se apropia sfârşitul verii. Mulţidintre cei ce veneau la biserică începuseră să vină la mine nu numai ca să lecitesc câte ceva, ci şi ca să le dau sfaturi pentru diferitele necazuri alevieţii şi chiar ca să prezic pierderile şi pagubele lor. Se ede că unii măsocoteau vrăjitor. În sfârşit, şi fata despre care v-am vorbit a venit tristăla mine, ca să ceară un sfat: Nu ştia ce să facă, căci tatăl ei se gândise s-omărite împotriva voinţei ei cu un rascolnic dintre cei ce nu au preoţi şi cănu-i va cununa un preot, ci un ţăran.

– Ce fel de cununie legiuită va mai fi,se jeluia ea, căci asta e totuna cu desfrânarea. Aş vrea să fug unde-oi vedeacu ochii.

Eu i-am zis:

– Dar unde-ai să fugi, căci or să tegăsească? În vremea de acum nu te poţi ascunde nicăieri, fără acte. Te vor găsioriunde. Mai bine roagă-te cu mai multă stăruinţă lui Dumnezeu, pentru ca El,cu judecăţile Sale, să nimicească gândul tatălui tău şi să-ţi păzească sufletulde păcat şi de eres. Acest lucru va fi mai de nădejde decât fuga ta.

Vremea trecea, iar gălăgia, precum şismintelile lor îmi deveniseră de nesuferit. În sfârşit, terminându-se şi vara,m-am hotărât să las biserica şi să-mi continuu, ca mai înainte, calea. Preotula încercat să mă oprească, spunându-mi că aceasta e viaţa care mi se potriveştecel mai bine, că le sunt folositor, însă fără sorţi de izbândă.

După ce am străbătut vreo zece verste,m-am oprit într-un sat ca să dorm. În casa în care am poposit, era un ţărantare bolnav şi i-am sfătuit pe cei ce-l îngrijeau să-l împărtăşească cuSfintele Taine ale lui Hristos. Ei au primit sfatul meu şi spre dimineaţă autrimis după preotul din sat. Am rămas să-i aştept şi să mă rog. Am ieşit afară,în drum, m-am aşezat pe o prispă şi am aşteptat să-l întâmpin pe preot. La unmoment dat, a ieşit pe neaşteptate, dintr-o curte, acea fată care se ruga înbiserica „mea”, alergând către mine.

– Cum ai nimerit aici? o întrebai.

– Au făcut tocmeala ca să mă dea dupărascolnic şi eu am fugit, zise, închinându-se la picioarele mele. Ai milă demine, ia-mă cu tine şi du-mă într-o mănăstire de maici. Eu nu vreau să mă mărit.Voi trăi în mănăstire si acolo voi rosti rugăciunea lui Iisus. Pe tine te vorasculta şi mă vor primi acolo.

– Unde vrei să te duc? Prin părţileacestea eu nu cunosc nici o mănăstire de maici şi, apoi, cum să merg cu tine,când tu n-ai nici buletin? În primul rând nu te vor primi nicăieri şi apoi nicin-ai să te poţi ascunde în vremurile astea undeva, căci or să te prindă deîndată. Or să te trimită din post în post până la tine în sat, ba chiar or săte pedepsească pentru vagabondaj. Du-te mai bine acasă şi te roagă luiDumnezeu. Iar dacă nu vrei să te măriţi, atunci prefă-te că ai o neputinţă.Aceasta se numeşte prefăcătorie mântuitoare. Aşa s-au prefăcut mama SfântuluiClement şi cuvioasa Marina, care s-au mântuit în mănăstire de călugări, precum şimulţi alţii.

În timp ce noi şedeam de vorbă, amvăzut o căruţă cu doi cai, având în ea patru ţărani, oprindu-se deodată în faţanoastră; fata a fost înhăţată şi aruncată în teleagă, pornind mai departe cuunul dintre ei. Ceilalţi trei mi-au legat mâinile şi m-au mânat înapoi în satulîn care îmi petrecusem vara. În ciuda cuvintelor mele de apărare, ei strigaumereu:

– O să-ţi arătăm noi, sfinţişorule, cumsunt pedepsiţi cei ce ademenesc fetele!

Spre seară am fost dus la arest. Aicioamenii legii mi-au băgat picioarele în lanţuri şi m-au închis până dimineaţa,când urmau să se adune să mă judece. Preotul, aflând că mă aflu la închisoare,a venit să mă cerceteze. Mi-a adus de mâncare, m-a mângâiat şi mi-a făgăduit căîmi va lua apărarea şi că va spune ca un părinte duhovnicesc că nu amapucăturile de care mă învinuiesc ei.

Judecătorul a ajuns abia a doua ziseara şi s-a oprit la deputat. I s-au raportat cele întâmplate. Ei porunci casă se strângă adunarea de judecată, iar pe mine să mă ducă la judecătorie. Amintrat. Stăteam şi aşteptam. Judecătorul se aşeză cu autoritate la masă, cupălăria pe cap şi răcni:

– Epifanie! Fiică-ta, când a plecat de-acasă, a şterpelitceva?
– Nimic!
– Şi nici n-a făcut vreun rău cu nătărăul ăsta?
-Nu!

– Atunci iată cum vom judeca şi vomîncheia afacerea: tu cu fiică-ta puteţi pleca, iar noi îl vom învăţa minte peacest voinic, îl vom pedepsi zdravăn, ca să nu se mai arate pe aici multăvreme. Asta-i tot!

Zicând acestea, judecătorul se ridicăde pe scaun şi se duse să se culce, în timp ce eu am fost trimis din nou laînchisoare.

Dis-de-dimineaţă au venit doi jandarmi,care, după ce m-au bătut, mi-au dat drumul. Eu m-am dus, mulţumindu-i luiDumnezeu că m-a învrednicit să sufăr pentru numele Lui. Asta m-a mângâiat şimi-a încălzit şi mai mult rugăciunea neîncetată a inimii. Toate acesteîntâmplări nu m-au supărat deloc, ca şi cum s-ar fi întâmplat altcuiva, iar eunumai le-aş fi văzut. Chiar când mă băteau, eram în stare să rabd. Rugăciuneaîmi îndulcea inima, nu mă lăsa să iau aminte la nimic.

După ce am umblat patru verste, amîntâlnit-o pe mama fetei, care venea de la târg cu diferite cumpărături.

Văzându-mă, mi-a zis:

– Mirele nostru a refuzat-o pe fată.Vezi, s-a supărat pe Aculina că a fugit de el.

Mi-a dat apoi pâine şi turtă dulce, iareu m-am dus mai departe. Timpul fiind frumos, nu am vrut să dorm noaptea însat, ci, găsind în pădure două claie de fân, mi-am făcut loc sub ele. Am visatcă mergeam pe drum şi citeam capetele lui Antonie cel Mare din Filocalie.Deodată m-a ajuns din urmă duhovnicul, care îmi spuse:

– Nu citeşti unde trebuie. Uite undetrebuie să citeşti! Şi mi-a arătat capitolul 35 al lui Ioan Carpatul, în caresunt scrise următoarele: „Uneori cel ce învaţă e dat spre necinstire şi rabdăispite pentru cei ce se folosesc duhov- niceşte de el.” Şi mi-a mai arătat şicapitolul 41, al aceluiaşi, unde se spune: „Cei ce folosesc rugăciunea cu maimultă râvnă riscă ispite mai înfricoşate şi mai sălbatice.”

Apoi mi-a mai zis:

– Îmbărbătează-te cu duhul şi nudeznădăjdui! Ţine minte ce a spus Apostolul: „mai mare esteCel ce este întru voi decât cel ce este în lume” (I In. 4,4). Tu ai aflat dinexperienţă că nu este îngăduită nici o ispită mai presus de puterile omului,căci „o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor.10, 13). Nădejdea în acest ajutor dumnezeiesc îi întărea şi-i condu^ cea sprerâvnă pe sfinţii rugători, care nu numai viaţa lor şi-au petrecut-o înrugăciune, ci din dragoste învăţau şi descopereau şi altora această lucrare, atuncicând erau prilejul şi vremea potrivită. Despre aceasta vorbeşte Sfântul Simeonal Tesalonicului astfel: „Se cuvine să ne rugăm neîncetat, după porunca luiDumnezeu, nu numai noi înşine în numele lui Hristos, ci se cuvine să învăţăm şisă descoperim această rugăciune şi celorlalţi, tuturor în general: monahilor,celor înţelepţi, celor simpli, bărbaţilor, femeilor şi copiilor, ca să trezimîn toţi râvna pentru rugăciunea neîncetată.” Tot astfel vorbeşte şi cuviosulCalist, că nici lucrarea minţii întru Domnul – adică rugăciunea lăuntrică -,nici cunoaşterea contemplativă şi nici mijloacele de ridicare a sufletului spreînălţimi nu trebuie păstrate doar în mintea noastră, ci trebuie puse pe hârtieşi arătate spre folosul tuturor, pentru dragostea aproapelui. Chiar şi cuvântullui Dumnezeu grăieşte despre aceasta: „Frate ajutat de frate este ca o cetatetare şi înaltă” (Pilde 18, 19). Să avem numai grijă, în acest caz, să fugim deslava deşartă pe cât ne stă în putinţă şi să ne păzim ca sămânţa învăţăturilordumnezeieşti să nu fie semănată în vânt.

Deşteptându-mă, am simţit în inima meao mare bucurie şi, întărit sufleteşte, m-am dus mai departe, în drumul meu.

După o bucată de vreme, anume pe 24martie, am simţit o dorinţă nespusă ca a doua zi, în ziua Bunei-Vestiri a PreaCuratei Maici a Domnului, să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos.Am întrebat dacă e departe biserica. Mi s-a răspuns: 30 de verste. Aşa că întot restul zilei şi toată noaptea următoare am mers întins, ca să apuc utrenia.Timpul era cât se poate de urât; când ningea, când ploua şi, pe deasupra, suflaun vânt puternic şi rece. In drumul meu trebuia să trec peste un mic râuîngheţat şi, în momentul în care am ajuns la jumătatea lui, gheaţa de subpicioare spărgându-se, m-am cufundat în apă până la brâu.

Am mers aşa ud la utrenie, am stat şila Liturghie, iar Dumnezeu m-a învrednicit să mă împărtăşesc. Ca să petrec ziuaaceasta în linişte, fără să mi se tulbure bucuria duhovnicească, l-am rugat pepaznicul bisericii să-mi îngăduie să rămân până a doua zi în casa lui. Toatăziua aceea am petrecut-o într-o negrăită bucurie şi dulceaţă duhovnicească ainimii. Stăm culcat pe scândurile acestei căsuţe fără foc, de parcă m-aş fiodihnit în sânul lui Avraam. Rugăciunea lucra în mine cu putere. Dragosteapentru Iisus Hristos şi pentru Maica Domnului se ridica în inima mea în dulcivaluri şi părea că-mi ridică sufletul într-un extaz mângâietor.

Noaptea târziu, am simţit la un momentdat o puternică durere în picioare şi atunci mi-am adus aminte că sunt ude. Nuam dat importanţă acestui lucru şi am început să iau aminte mai stăruitor larugăciunea din lăun-trul inimii şi nu am mai simţit durerea. Dimineaţa, când amvrut să mă scol, am văzut că nici nu puteam să-mi mişc picioarele. Îmiamorţiseră cu totul şi mi se albiseră. Am stat astfel nemişcat două zile. Atreia zi, paznicul m-a izgonit din casă, zicându-mi:

– Dacă ai să mori aici, am să am multăbătaie de cap cu tine.

De-abia m-am putut târî până labiserică, unde m-am culcat pe treptele pridvorului. Astfel am zăcut şi aicivreo două zile. Oamenii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nici cea maimică atenţie, cu toate rugăminţile mele.

În cele din urmă, un ţăran s-a apropiatde mine, s-a aşezat jos şi a intrat în vorbă cu mine. Printre altele mi-a zis:

– Am să te tămăduiesc eu. Şi mie mi s-a întâmplat totaşa, cunosc un leac pentru boala asta. Ce-mi dai?
– N-am ce-ţi da, i-am răspuns.
– Dar în traistă ce ai?
– Nişte posmagi şi nişte cărţi.
– Ei, atunci ai să-mi lucrezi măcar o vară, dacă te-oi vindeca?
– Nici să lucrez nu pot. N-am decât o mână sănătoasă, cealaltă mi s-a uscataproape de tot.
– Atunci ce poţi să faci?
– Nimic altceva decât să scriu şi să citesc.

– Aha, să scrii? Ei bine, o să-mi înveţi băiatul săscrie. Copilul meu citeşte puţin, dar vreau să şi scrie. Cei ce cunoscmeşteşugul ăsta îmi cer 20 de ruble ca să-l înveţe să scrie. E prea scumppentru mine.

Am căzut la învoială şi ţăranulîmpreună cu paznicul m-au dus târâş şi m-au aşezat în curtea din dos, într-obaie veche, goală, care aparţinea acestui oln.

Ţăranul a adunat de pe câmp, de princurţi şi din gropile de gunoaie, un braţ de felurite oase putrede – de animaleşi de păsări de tot felul -, pe care le-a spălat, le-a tocat mărunt cu o piatrăşi le-a pus într-un cazan mare. A acoperit cazanul cu un capac găurit, apoi l-arăsturnat peste o oală băgată în pământ, iar partea de sus a cazanului alipit-o cu un strat gros de lut şi, înconjurându-l cu o grămadă de lemne, le-adat foc şi ele au ars aşa mai bine de 24 de ore. A doua zi a scos din pământoala, în care cursese prin găurile din cazan cam o jumătate de kilogram delichid gros, roşiatic, unsuros şi puternic mirositor, ca de carne vie, crudă;oasele erau albe, curate, străvezii, parcă ar fi fost de sidef sau de mărgăritar.Cu alifia aceea mi-a fricţionat puternic picioarele de cinci ori pe zi. Şi cecredeţi? Peste două zile am simţit că pot mişca degetele. A treia zi puteamîndoi şi dezdoi picioarele, iar a cincea zi m-am ridicat pe picioare şi m-amplimbat, sprijinindu-mă într-un băţ, prin curte. Într-un cuvânt, peste osăptămână picioarele mele s-au întărit definitiv, ca şi mai înainte.

I-am mulţumit pentru aceasta luiDumnezeu şi mă gândeam în sinea mea: Ce înţelepciune dumnezeiască se află înfăpturi! Nişte oase uscate, putrede, prefăcute aproape cu totul în pământ,conţin o astfel de putere dătătoare de viaţă! Aceasta este ca o arvună aviitoarei învieri a trupurilor. Iată, aceasta ar trebui să i-o spun aceluipădurar la care am trăit şi care se îndoia de învierea de obşte.

Refăcându-mi astfel sănătatea, amînceput să-l învăţ pe băiat. I-am scris, ca model, rugăciunea lui Iisus. L-ampus să o copieze, arătându-i cum să rostească binişor cuvintele. Pentru mineera destul de uşor să-l învăţ, pentru că ziua el slujea la vechil şi venea lamine doar atunci când vechilul dormea, adică dis-de-dimineaţă, până la vremeaLiturghiei.

Băiatul era priceput şi a început săscrie destul de bine. Văzând vechilul că ştie scrie, l-a întrebat cine l-aînvăţat. „Un pelerin ciung, care trăieşte la noi, în baia cea veche”, i-a zisbăiatul. Vechilul – polonez de neam – a venit să mă vadă şi m-a găsit citindFilocalia. El a intrat în vorbă cu mine şi m-a întrebat:

– Ce citeşti? I-am arătat cartea.

– Asta-i Filocalia, spuse el. Am văzutaceastă carte la preotul nostru catolic, când trăiam la Vilna. Totuşi eu amauzit despre ea că ar conţine nişte scamatorii şi meşteşuguri ciudateprivitoare la rugăciune, scrise de monahii greci. Tot aşa cum în India şi laBuchara fanaticii stau jos şi se umflă, căutând să capete o gâdilitură lainimă, şi – în prostia lor – socotesc că acest simţământ natural esterugăciunea ce li se dă, chipurile, de Dumnezeu. Noi trebuie să ne rugăm pur şisimplu, cu scopul de a ne împlini datoria faţă de Dumnezeu. Te-ai sculat şi airostit „Tatăl nostru”, aşa cum ne-a învăţat Hristos, iată că pentru toată ziuaeşti un om drept, dar nu să o ţii mereu, una şi bună.

S-ar putea întâmpla să-ţi ieşi dinminţi, ba să-ţi îmbolnăveşti şi inima.

– Să nu crezi astfel de lucruri despreaceastă carte sfântă. Aceasta n-a fost scrisă de nişte simpli călugări greci,ci de cei mai mari şi de cei mai sfinţi oameni din vechime, pe care îicinsteşte şi Biserica voastră, cum sunt Antonie cel Mare, Macarie cel Mare,Marcu Ascetul, Ioan Gură de Aur şi alţii. Ba şi călugării din Italia şi cei dinBuchara au luat de la ei mijlocirea inimii, care duce la rugăciunea cea curatălăuntrică. Numai că ei au stricat şi au schimonosit aceasta, după cum îmipovestea duhovnicul meu. Iar în Filocalie, toate învăţăturile privitoare lalucrarea rugăciunii inimii sunt scoase din cuvântul Domnului, din SfântaScriptură, în care acelaşi Hristos care a poruncit să zici Tatăl Nostru, aporuncit să săvârşim şi rugăciunea inimii sau neîncetată, zicând: „Să iubeştipe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu totcugetul tău” (Mt. 22, 37), „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Mc. 13, 33), „Rămâneţiîn Mine şi Eu în voi” (In. 15, 4). Iar Sfinţii Părinţi, aducând mărturiaSfântului împărat David, din Psalmi: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”(Ps. 33, 8), tâlcuiesc aceste cuvinte astfel: Un creştin trebuie să caute sădobândească prin toate mijloacele dulceaţa rugăciunii şi să caute în eaneîncetat mângâierile, iar aceasta nu numai o dată pe zi, zicând „Tatăl nostru”.

Iată, eu o să-ţi citesc că aceştisfinţi osândesc pe cei ce nu se silesc să caute şi să înveţe rugăciunea ceadulce a inimii. Ei scriu că asemenea oameni greşesc din următoarele motive:

1. Contrazic Scriptura inspirată deDumnezeu.

2. Nu pot preţui o stare mai înaltă şidesăvârşită a sufletului, căci, mulţumindu-se cu faptele bune din afară, nu potcunoaşte foamea şi setea de neprihănire şi, de aceea, se lipsesc de fericireaşi de bucuria întru Domnul.

3. Închipuindu-şi despre sine multelucruri, potrivit cu virtuţile din afară, nu arareori cad în înşelare sau înmândrie, şi prin acestea se pierd.

– Ceea ce-mi spui tu e ceva prea înalt.Noi, mirenii, nu putem ajunge până acolo.

– Uite, o să-ţi citesc ceva mai simplu,ca să vezi cum şi în viaţa mirenească oamenii buni au învăţat rugăciuneaneîncetată.

Am găsit în Filocalie cuvântul luiSimeon Noul Teolog despre tânărul Gheorghe şi am început să-l citesc. Acestcuvânt i-a plăcut vechilului, care mi~a spus:

– Dă-mi, te rog, să citesc aceastăcarte în timpul liber.

– Ţi-o dau pentru 24 de ore, pentru maimultă vreme nu ţi-o pot da, căci citesc în fiecare zi câte ceva din ea şi fărăea nu pot.

– Cel puţin scrie pentru mine cuvântulpe care l-ai citit acum şi o să-ţi plătesc.

– Nu-mi trebuie plată, o să-ţi copiezcuvântul aşa, din dragoste, numai să-ţi dea Dumnezeu râvnă pentru rugăciune.

Am transcris îndată cu plăcere cuvântulpe care i l-am citit. Vechilul i l-a citit soţiei sale şi le-a plăcutamândurora. După aceea, mă chemau uneori la ei acasă. Mă duceam cu Filocalia şile citeam, iar ei, şezând lângă un pahar de ceai, ascultau. Odată m-au oprit săprânzesc cu ei. Soţia vechilului, o bătrânică prietenoasă, şedea cu noi Şimânca peşte fript. Din nebăgare de seamă, s-a înecat cu un os. Cu toateajutoarele care i s-au dat, osul n-a putut fi scos nicidecum. Ea simţea odurere puternică în gât, iar peste două ceasuri a căzut la pat. Vechilul achemat doctorul, care se afla la 30 de verste, iar eu m-am dus acasă trist dincauza acestei întâmplări.

Noaptea, într-un somn uşor, am auzitglasul duhovnicului meu, fără a-l vedea. Glasul lui îmi spuse:

– Stăpânul tău te-a vindecat, iar tun-o ajuţi pe soţia vechilului? Dumnezeu ne-a poruncit să fim părtaşi la durereaaproapelui.

– Aş ajuta-o cu bucurie, dar cum? Nucunosc nici un mijloc.

– Uite ce să faci: de când era mică eaare un adevărat dezgust, o mare scârbă faţă de untdelemn. Nu numai că nu-lfoloseşte, dar nu poate să-i sufere nici măcar mirosul, căci îi vine greaţă. Deaceea să-i dai să bea o linguriţă de untdelemn. Ea o să înceapă să verse şi vaarunca osul afară, iar untdelemnul va unge rana din gât, pe care a făcut-ozgârietura osului şi astfel se va vindeca.

– Dar cum o să-i dau untdelemnul, dacăea se îngreţo- şează de el? N-o să-l bea!

– Tu spune-i vechilului să o ţină decap şi să-i toarne deodată în gură, chiar cu forţa.

Deşteptându-mă, m-am dus imediat lavechil şi i-am povestit toate cu de-amănuntul. El mi-a spus:

– Ce-o să facă untdelemnul tău? Uite căhorcăie şi aiurează, ba i s-a umflat şi gâtul. Dar, hai să încercăm!Untdelemnul tău este un leac nevătămător, chiar dacă n-o să ajute.

El turnă într-un păhăruţ puţinuntdelemn şi silirăm bolnava să-l înghită. Îndată a început să verse cu putere,şi osul a fost aruncat afară amestecat cu sânge. Bolnava s-a uşurat şi aadormit îndată, cuprinsă de un somn greu.

Dimineaţa am venit s-o cercetez şi amvăzut-o stând liniştită lângă un pahar cu ceai, mirându-se împreună cu bărbatulei de vindecare, de cum mi s-a spus în vis că ei nu-i place untdelemnul, lucrupe care nu-l ştia nimeni, în afară de ei doi. Între timp sosi şi doctorul.Nevasta vechilului i-a povestit tot ce s-a întâmplat cu ea, iar eu i-ampovestit cum ţăranul mi-a tămăduit picioarele. Ascultân-du-mă, doctorul a zis:

– Nici primul, nici al doilea caz nu suntde mirare. În amândouă cazurile a lucrat puterea naturii înseşi. Totuşi, ca sănu uit, le voi nota.

Doctorul a scos creionul şi a însemnatîn carnetul său de note.

Curând după aceasta s-a răspânditvestea prin toate părţile că sunt înainte văzător, doctor şi vrăjitor. Dintoate părţile au venit la mine să mă cerceteze tot felul de oameni, cudiferitele lor treburi şi întâmplări. Îmi aduceau daruri, începând să măcinstească şi să mă fericească. Timp de o săptămână am răbdat toate acestea,însă m-a cuprins teama să nu cad în slavă deşartă, aşa încât am plecat de acolonoaptea, în taină.

Am pornit din nou pe drumul meusinguratic, simţind o mare uşurare, de parcă mi se luase un munte de pe umeri.Rugăciunea mă mângâia din ce în ce mai mult, iar uneori inima mea parcă fierbeade nesăturata dragoste pentru Iisus Hristos; din acest clocot dulce parcă mi serevărsa putere în toate încheieturile mele, ca nişte pârâiaşe mângâietoare.Pomenirea lui Iisus Hristos mi s-a întipărit atât de puternic în minte, încât,cugetând la întâmplările evanghelice, parcă le vedeam înaintea ochilor Şiplângeam de bucurie. Uneori simţeam în inimă o bucurie aşa de mare, încât nu opot spune în cuvinte.

Se întâmpla să nu intru în nici olocuinţă omenească câte trei zile şi trei nopţi şi, în extazul meu, simţeam căparcă sunt singur pe pământ, un ticălos păcătos singur în faţa milostivului şiiubitorului de oameni Dumnezeu. Această singurătate mă mângâia şi dulceaţarugăciunii era de data aceasta atât de viu simţită, încât lucra mai cu puteredecât atunci când eram între oameni.

În sfârşit, am ajuns la Irkuţk.Închinându-mă la Sfintele Moaşte ale Sfântului Inochentie, mă gândeam în sineamea: unde mă voi duce acum? Aici nu aş fi dorit să trăiesc multă vreme, fiindcăoraşul era prea plin de oameni. Tot gândindu-mă astfel, am pornit pe o stradăunde m-am întâlnit cu un negustor dintre localnici, care m-a oprit şi m-aîntrebat:

– Eşti oare pelerin? Vino la mine!

Am intrat cu el într-o casă bogată.Negustorul m-a întrebat ce fel de om sunt, iar eu i-am povestit călătoriilemele. După ce m-a ascultat mi-a zis:

– Ar fi bine să mergi să viziteziIerusalimul. Acolo e loc sfânt, cum nu mai găseşti în altă parte.

– M-aş duce bucuros, îi spusei, darn-am mijloacele necesare să călătoresc decât pe uscat. Mă pot duce până lamare, dar nu am cu ce plăti transportul pe apă. Îmi trebuie mulţi bani.

– Dacă doreşti – îmi spuse negustorul-, îţi procur eu mijloacele. Acum un an am trimis acolo un moşneag dintretârgoveţii noştri. O să-ţi dau o scrisoare pentru băiatul meu din Odessa. Ellocuieşte acolo şi are legături comerciale cu Constantinopolul. La el vincorăbii şi el te va duce cu bucurie până la Constantinopol. Iar acolo vaporunci funcţionarilor lui să-ţi închirieze un loc în corabie până la Ierusalimşi va plăti el banii, că doar nu costă prea mult.

Auzind acestea m-am bucurat, i-ammulţumit mult binefăcătorului meu pentru bunătatea lui, dar mai mult i-ammulţumit lui Dumnezeu pentru că are aşa o dragoste părintească şi o asemeneagrijă pentru mine, un ticălos care nu face nici un bine, nici lui, nicioamenilor, şi care mănâncă pâine străină.

Am fost astfel oaspetele acestuibinefăcător negustor timp de trei zile. Potrivit făgăduinţei făcute, i-a scrisfiului său o scrisoare despre mine.

Şi, iată, acum merg spre Odessa, cugândul să ajung şi până la Oraşul Sfânt, la Ierusalim, dar nu ştiu de vaîngădui Domnul să ajung să mă închin Mormântului Său purtător de viaţă.

POVESTIREA ATREIA

Înainte de a ieşi din Irkuţk, am maitrecut o dată pe la binefăcătorul meu, cu care adesea am stat de vorbă, şi i-amzis:

– Iată, acum sunt hotărât să merg laIerusalim. Am venit ca să-mi iau rămas-bun şi să vă mulţumesc pentru dragosteacreştinească pe care mi-aţi arătat-o mie, un nevrednic pelerin.

El mi-a zis:

– Dumnezeu să-ţi blagoslovească drumul.Dar tu nu mi-ai zis până acum nici cine eşti, nici de unde vii. Eu am auzit dela tine multe cu privire la călătoriile tale. Aş fi curios să aflu câte cevadespre viaţă ta dinainte de a fi pelerin.

– Bine, vă voi povesti şi aceasta cuplăcere. Căci nu-i o poveste lungă. M-am născut într-un sat din gubernia Orlov.După ce ne-au murit părinţii, am rămas doi fraţi, eu şi fratele meu mai mare;el avea zece ani, iar eu doi sau trei ani. Bunicul ne-a luat la el acasă, să necrească. Era un bătrân înstărit şi cinstit. Avea un han la drumul mare şipentru că era un om bun se opreau mulţi drumeţi la el. Noi trăiam acolo, la el.Fratele meu era isteţ şi alerga mereu prin curte, iar eu mă învârteam mai multpe lângă bunicul. În zilele de sărbătoare, mergeam cu el la biserică, iar acasăel ne citea adesea din Biblie, chiar din aceasta pe care o am acum la mine.Fratele meu, când a crescut, s-a stricat, s-a deprins să bea. Pe atunci aveamşapte ani. Odată, stând culcat cu fratele meu pe cuptor, m-a îmbrâncit şi mi-avătămat mâna stângă. De atunci am rămas beteag, mâna mi s-a uscat cu totul.

Bunicul, văzând că n-am să fiu în staresă muncesc la câmp, a început să mă înveţe să scriu şi să citesc şi deoarece nuaveam abecedar, mă învăţa chiar după această Biblie, astfel: îmi arăta careeste litera „a”, mă punea să alcătuiesc cuvintele şi să însemnez literele. Inacest fel, nici eu nu ştiu cum, tot repetând după el, am învăţat după oarecarevreme să citesc. Şi, în sfârşit, când bunicul n-a mai văzut bine, adesea măpunea să-i citesc din Biblie, iar el asculta şi mă îndrepta. Nu arareori seoprea la noi secretarul comunei, care avea un scris foarte frumos. Mă uitam lael şi-mi plăcea cum scria. Tot uitându-mă după el, am început să rotunjescliterele, iar el îmi arăta cum să scriu, îmi dădea cerneală şi hârtie, îmiascuţea penele. Astfel am învăţat şi să scriu. Bunicul era bucuros de acestlucru şi mă povăţuia în acest fel:

– Iată cum Dumnezeu ţi-a descoperitcititul şi scrisul. Mulţumeşte-i Domnului pentru aceasta şi roagă-te mai des.

Astfel noi mergeam la toate slujbelebisericii, iar în casă ne rugam foarte des. Mă punea să zic: „Miluieş-te-mă,Dumnezeule”, iar el cu bunica băteau metanii sau stăteau în genunchi. Insfârşit, când am împlinit 17 ani, bunica a murit. Bunicul mi-a zis:

– Noi am rămas fără gospodină în casăşi nu putem să ne gospodărim fără o muiere. Fratele tău mai mare a luat-orazna. Aş vrea să te însor.

Eu am refuzat pentru că mă ştiaminfirm, dar bunicul a insistat şi m-a însurat. Mi-a ales o fată serioasă şibună, de 20 de ani. A trecut un an şi bunicul s-a îmbolnăvit de moarte.Chemându-mă, şi-a luat rămas bun şi mi-a zis:

– Îţi dau casa mea şi toată moştenirea.Trăieşte cinstit, nu înşela pe nimeni şi, mai presus de toate, roagă-te luiDumnezeu, căci toate sunt de la El. Nu-ţi pune nădejdea în nimic în afară deDumnezeu! Mergi la biserică, citeşte Biblia şi ne pomeneşte pe noi, pe mine şipe buni-că-ta! Uite, îţi dau şi bani, o mie de ruble; păstrează-i, nu-i cheltuifără rost, dar nici zgârcit să nu fii, dă săracilor şi bisericilor luiDumnezeu.

Astfel a murit şi el, şi eu l-amînmormântat. Fratele meu mă invidia pentru că bătrânul îmi lăsase mie averea şicurtea. Se mânia pe mine şi atât de mult l-a întărâtat vrăjmaşul, încât gândeasă mă omoare. Într-o noapte, pe când dormeam şi nu era nici un călător, a spartcamera unde se păstrau banii, i-a scos din ladă şi a incendiat magazia. Noine-am trezit doar când toată casa şi curtea erau cuprinse de flăcări, reuşindcu greu să scăpăm pe fereastră, numai cu ceea ce era pe noi. Biblia se afla subcap şi am luat-o. Uitându-ne cum ardea casa, vorbeam între noi: „SlavăDomnului, bine că am salvat Biblia”. Aveam cu ce să ne mângâiem în amărăciuneanoastră. Astfel ne-a ars toată averea. Fratele meu a plecat de la noi, fără săştim încotro. De-abia mai târziu am aflat, când a început să cheltuiască şi săse laude că a furat banii şi a dat foc casei.

Noi am rămas goi şi desculţi, adevăraţicerşetori. Am împrumutat cu chiu, cu vai nişte bani şi ne-am făcut o colibă,unde trăiam ca nişte oameni săraci lipiţi pământului. Soţia mea se pricepeabine la lucrul de mână: ţesea, toarcea, cosea, lua de lucru de la oameni, seostenea zi şi noapte, hrănindu-mă pe mine, iar eu, din pricina infirmităţiimele, nu eram în stare măcar să împletesc o opincă din coajă de tei. Ea torcea,ţesea, iar eu şedeam lângă dânsa şi citeam din Biblie. Ea asculta şi uneoriplângea. Eu o întrebam: De ce plângi, să-i dăm slavă lui Dumnezeu că trăim!Atunci ea îmi răspundea: „In Biblie sunt toate aşa bine scrise, încât tesmeresc până la lacrimi.”

Ne aduceam aminte de porunca buniculuişi o urmam: posteam adeseori, în fiece dimineaţă citeam Acatistul MaiciiDomnului şi noaptea băteam câte o mie de metanii, ca să nu fim ispitiţi. Şi astfelam trăit liniştiţi doi ani. Dar ceea ce este surprinzător e că, deşi nu aveamidee de rugăciunea lăuntrică care se săvârşeşte în inimă, deşi nu auzisemniciodată de lucrarea ei, ci ne rugam simplu, doar cu gura, şi băteam lametanii fără nici un tâlc, ca nişte buşteni, totuşi exista o plăcere de a facerugăciunea, iar rugăciunea, chiar lungă, exterioară şi fără sens, nu ni sepărea grea, ci o făceam cu bucurie.

Se vede că e adevărat ceea ce mi-a spusun duhovnic, că există înăuntrul omului o rugăciune tainică, despre care niciel însuşi nu ştie cum se produce singură, de la sine, în suflet, într-un chipnecunoscut şi trezeşte către rugăciune, pe care fiecare o face cum poate şi cumştie.

După doi ani de viaţă trăită în acestfel, deodată soţia mea s-a îmbolnăvit, fiind cuprinsă de o puternică febră,iar, după ce s-a împărtăşit, a doua zi a murit. Am rămas singur, singurel. Delucrat, nu puteam lucra nimic. Eram nevoit să umblu prin lume, dar mi-eraruşine să cer de pomană. Pe deasupra, m-a năpădit o tristeţe atât de mare,pricinuită de moartea soţiei mele, încât nu ştiam încotro s-o apuc. De seîntâmpla să intru în colibă şi să văd îmbrăcămintea ei sau vreun lucruoarecare, începeam să plâng în hohote, până cădeam jos leşinat. Din pricinamâhnirii, n-am mai putut suporta să locuiesc în colibă şi de aceea am vândut-ocu douăzeci de ruble, iar îmbrăcămintea mea şi a soţiei am împărţit-osăracilor. Datorită infirmităţii mele, am căpătat un buletin de dispensă petermen nelimitat şi, luându-mi îndată iubita mea Biblie, am pornit unde-amvăzut cu ochii. Ieşind în drum, mă gândeam încotro s-o apuc. „Mă voi duce maiîntâi de toate la Kiev, să mă închin plăcuţilor lui Dumnezeu şi să cer ajutorullor în necazul meu.” De îndată ce am luat această hotărâre, am simţit o uşurareşi am ajuns la Kiev cu bucurie. Sunt treisprezece ani de când călătorescneîncetat prin diferite locuri. Am umblat pe la multe biserici şi mănăstiri,iar acum rătăcesc mereu, îndeosebi pe întinsele stepe şi câmpii. Nu ştiu dacăva binevoi Domnul să ajung îa Ierusalim. Acolo ar fi timpul, dacă va fi voialui Dumnezeu, să mi se înmormânteze oasele cele păcătoase.

– Dar câţi ani ai?

– Treizeci şi trei de ani…

– Iubite frate, ai împlinit vârstaDomnului nostru Iisus Hristos…

POVESTIREA APATRA

„Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bineeste, a pune în Domnul nădejdea mea”
(Ps. 72, 27)

„Omul propune,iar Dumnezeu dispune.”

Cu aceste cuvinte am venit încă o datăla binefăcătorul meu.

– Credeam că astăzi voi merge întinsspre Sfânta Cetate a Ierusalimului, dar iată că s-a întâmplat altfel. Un lucrucu totul neprevăzut m-a oprit pentru încă trei zile în loc. Eu n-am avutrăbdare să nu vin din nou la dumneavoastră ca să vă spun acest lucru şi să văcer un sfat.

După ce mi-am luat rămas bun de latoată lumea, am pornit cu ajutorul lui Dumnezeu pe calea mea şi, în momentul încare voiam să trec bariera, am văzut că la poarta ultimei case stătea uncunoscut, care era pelerin ca şi mine şi pe care nu-l mai văzusem de vreo treiani. După ce ne-am salutat, el m-a întrebat încotro plec. I-am răspuns:

– Eu aş dori, dacă e după voia luiDumnezeu, să mă duc la vechiul Ierusalim.

– Slavă Domnului, mi-a răspuns el, iatăcă aici ai un bun tovarăş de drum.

– Dumnezeu să fie cu tine, am spus’eu,dar nu ştii că am obiceiul şi să călătoresc întotdeauna singur?

– Ascultă-mă, eu ştiu că acestînsoţitor are să-ţi placă. Şi ţie, şi lui vă va fi bine împreună. Uite, vezi?Tatăl stăpânului acestei case la care lucrez merge, aşa cum s-aj făgăduit, totspre vechiul Ierusalim şi are să-ţi fie pe plac. El e un bătrân negustor dinoraşul acesta, om bun şi surd cu desăvârşire, aşa că oricât ai striga nu tepoate auzi. Dacă vrei să-l întrebi ceva, trebuie să-i scrii pe hârtie şi atunciîţi răspunde. El şi în casă e mereu tăcut, iar tu îi vei fi lui de folos pedrum. Băiatul lui îi dă un câl şi| teleguţa până la Odessa, ca să le vândăacolo. Deşi bătrânul doreşte să meargă pe jos, din pricina bagajului şi adarurilor pentru Mormântul Domnului, va merge cu calul. Şi tu ai să-ţi poţipune traista tot aici. Ia gândeşte-te acum, cum ai să poţi lăsa un om bătrân şisurd să pornească la drum cu teleguţa, pe o cale atât de lungă? Am tot căutat ocălăuză, dar toţi cer o sumă prea mare, ba chiar e periculos să-l laşi să plececu un om necunoscut, căci are cu dânsul şi bani, şi lucruri. Frate, primeştepropunerea mea, şi cu adevărat va fi bine. Hotărăşte-te, pentru slava luiDumnezeu şi pentru dragostea de aproapele! Eu, la rândul meu, am să-iîncredinţez pe stăpânii mei că eşti un om de nădejde şi ei or să fie nespus debucuroşi. Sunt nişte oameni buni şi ţin foarte mult la mine. Sunt doi ani decând lucrez la ei.

După ce am vorbit astfel la poartă, m-acondus în casă, la stăpân; văzând că este o familie cinstită, am primitpropunerea lor. Şi, acum m-am şi hotărât ca a treia zi de Crăciun, dacă o săvrea Dumnezeu, după Sfânta Liturghie să pornim la drum.

Iată ce întâmplări neprevăzute seîntâlnesc pe calea vieţii, dar numai Dumnezeu şi Sfânta Lui Pronie conducfaptele şi gândurile noastre, precum este scris: „Căci Dumnezeu este Cel celucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.”(Filip. 2, 13). Ascultând acestea, binefăcătorul meu mi-a zis:

– Mă bucur din toată inima, prea iubitefrate, că Domnul a rânduit, aşa, pe neaşteptate, să te mai văd o dată într-untimp atât de scurt. Şi fiindcă acum eşti liber, eu te voi găzdui mai multăvreme cu dragoste, iar tu îmi vei povesti mai multe din întâmplările tale plinede învăţătură, pe care le-ai întâmpinat în lunga ta cale de pelerin, căci ţi-amascultat cu plăcere şi cu luare-aminte şi celelalte povestiri de mai înainte.

– Sunt gata să fac cu bucurie ceeace-mi cereţi. Au fost multe, de tot felul, şi bune, şi rele; nu va dura mult casă le povestesc pe toate, căci multe dintre ele le-am uitat; nu m-am silit săţin minte în mod special decât pe acelea care erau povaţă şi îndemn sprerugăciune pentru sufletul meu trândav, iar pe celelalte, arareori le ţineamminte sau, mai bine zis, căutam să uit cele trecute, potrivit cu învăţăturaSfântului Pavel, care zice: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând cătrecele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu,întru Hristos Iisus” (Filip. 3,14). Ba chiar şi răposatul, fericitul meuduhovnic, îmi spunea că piedicile rugăciunii inimii năpădesc din două părţi,din dreapta şi din stânga; adică, de nu va izbuti vrăjmaşul să ne întoarcă dela rugăciune prin gândurile deşarte şi prin cugetele păcătoase, atunci aduce înamintire gânduri pline de învăţătură sau insuflă idei frumoase, numai ca să neabată cât de puţin de la rugăciune, pe care el nu o poate suferi. Şi aceasta senumeşte răpire din partea dreaptă, în vremea când sufletul, dis- preţuindvorbirea cu Dumnezeu, se întoarce către plăcuta vorbire cu el însuşi sau cufăpturile.

De aceea el m-a învăţat ca în timpulrugăciunii să nu primesc nici cea mai frumoasă gândire duhovnicească, ba chiar,după trecerea zilei, dacă ţi se va întâmpla să vezi că ţi-ai petrecut vremeamai mult în gânduri şi vorbiri ziditoare decât în rugăciunea inimii – care seface fără închipuire şi care este adevărata rugăciune -, atunci să socoteşti căşi aceasta e ceva care întrece măsura sau care dezvoltă o lăcomieduhovnicească, îndeosebi la începători, care au nevoie să cumpănească vremeapetrecută în rugăciune mai mult decât vremea petrecută în ocupaţiile cu altefapte de dreptate. Totuşi e cu neputinţă să le uiţi pe toate. Unele întâmplăris-au întipărit atât de adânc în memorie, încât, chiar dacă multă vreme nu-ţiaduci aminte de ele, sunt totuşi vii în amintire, ca, de pildă, acea familieevlavioasă la care Dumnezeu m-a învrednicit să rămân câteva zile.

În timpul călătoriei mele prin guberniaTobolsk, mi s-a întâmplat să trec printr-un oraş. Îmi rămăseseră foarte puţiniposmagi şi de aceea am intrat într-o casă pentru a cere pâine de drum. Stăpânulmi-a zis:

– Slavă Domnului! Ai venit la timp,nevastă-mea a scos chiar acum pâinea proaspătă din cuptor. Ţine aici o pâinecaldă şi roagă-te lui Dumnezeu şi pentru noi.

După ce le-am mulţumit, am începutsă-mi rânduiesc pâinea în traistă, iar gospodina, văzându-mi, traista mi-a zis:

– Ce sac rupt! S-a tocit de tot. O săţi-l schimb. Şi mi-a dat un sac tare.

Le-am mulţumit din suflet şi am plecatmai departe. Am intrat într-o băcănie de mărunţişuri, unde am cerut puţinăsare, iar negustorul mi-a umplut un sac mic. Ma bucuram cu duhul şi îimulţumeam lui Dumnezeu pentru ca îmi scotea în cale mie, nevrednicului, nişteoameni atât de buni. Iată, mă gândeam eu, acum n-am nici o grijă de hrană petimp de o săptămână; voi dormi şi voi fi mulţumit; binecuvântează, suflete almeu, pe Domnul!

Trecând vreo cinci verste dincolo deoraş, am intrat într-un sat sărac aşezat chiar lângă drum, cu o bisericuţă delemn, însă bine împodobită pe dinafară. Trecând pe lângă ea, am dorit să măînchin şi intrând în pridvor m-am rugat. Nu departe de sfântul locaş, lângă obăltoacă, se jucau doi copilaşi de vreo cinci sau şase ani. Mă gândeam că suntcopiii preotului, cu toate că erau mult prea bine îmbrăcaţi. Rugându-mă, m-amdus mai departe. Nu am făcut decât vreo zece paşi de la biserică şi deodată audîn urma mea un strigăt:

– Sărăcuţule! Sărăcuţule! Mai staipuţin!

Cei ce strigau şi alergau spre mineerau copilaşii pe care-i văzusem, un băieţaş şi o fetiţă. M-am oprit locului,iar ei, apropiindu-se, m-au apucat de mână.

– Vino cu noi la mămica! Ea îi iubeştepe cerşetori.

– Eu nu sunt cerşetor, le-am spus. Eusunt pelerin.

– Dar ce ai în sac?

– Aici ţin pâinea mea pentru drum.

– Ba nu, să mergem negreşit la maica,să-ţi dea bani de drum.

– Dar unde este maica voastră? amîntrebat eu.

– Uite, în dosul bisericii, dincolo deboschet. Copilaşii m-au condus într-o grădină foarte frumoasă, în mijloculcăreia se afla o casă mare, boierească. Am intrat în sală. Ce curăţenie şi cede podoabe se aflau acolo! Şi iată că ne ieşi în întâmpinare, în grabă, stăpânacasei.

– Te rog frumos, pofteşte înăuntru! Deunde te-a tri-mis Dumnezeu la noi? Stai jos, stai jos, iubite frate!

Mi-a luat sacul din spate, mi l-a puspe masă, iar pe mine m-a aşezat într-un scaun foarte moale.

– N-ai vrea să mănânci ceva? Sau poatevrei mai bine să bei un ceai? Sau ai nevoie de altceva?

– Vă mulţumesc din adâncul sufletului,am răspuns eu, sacul mi-e plin de mâncare. Râvna şi purtarea dumneavoastrăplină de dragoste mi-e mai scumpă decât gustarea. O să mă rog lui Dumnezeu săvă blagoslovească pentru dragostea evanghelică faţă de străini. Spunândaceasta, am simţit un puternic imbold către o întoarcere înăuntru. Rugăciuneaclocotea în mine, în inima mea, şi aveam nevoie de tihnă şi linişte ca să-i daulărgime acestei flăcări rugătoare, care singură a izbucnit, şi ca să ascund dinfaţa oamenilor semnele exterioare ale rugăciunii, care sunt lacrimile,suspinele şi mişcările deosebite ale feţei şi buzelor.

M-am ridicat, de aceea, şi am zis:

– Vă rog să mă iertaţi, e timpul săplec. Domnul Iisus Hristos să fie cu dumneavoastră şi cu copilaşiidumneavoastră dragi!

– Ah, nu! Să ferească Dumnezeu! Nupleca! Nu-ţi dau drumul! Iată că spre seară va sosi din oraş soţul meu. El areserviciul la tribunalul judeţean şi s-a dus acum cu prilejul alegerilorjudecătoreşti. Cum o să se mai bucure dânsul dacă o să te vadă! El socoteşte pefiecare pelerin ca pe un trimis al lui Dumnezeu. Iar dacă o să pleci, el o săse întristeze foarte tare că nu te-a văzut. Şi apoi, mâine e duminică. O să terogi împreună cu noi la Liturghie şi-ai să mănânci cu noi ce ne va trimiteDumnezeu. În fiecare sărbătoare se adună la noi cam vreo treizeci de oameni,fraţi întru Hristos, săraci. Dar tu, cum de nu mi-ai spus nimic despre tine? Deunde eşti şi încotro călătoreşti? Hai, vorbeşte-mi! Mie îmi place să audcuvinte duhovniceşti de la oamenii plăcuţi lui Dumnezeu. Copii! Luaţi traistapelerinului şi-l duceţi în odaia cu icoane; acolo o să doarmă la noapte.

Auzind aceste cuvinte ale ei, măminunam şi mă gândeam: stau de vorbă cu un om sau cu un duh?

Aşa că am rămas să-l aştept pe boier.Am povestit pe scurt călătoria mea, spunându-i că merg la Irkuţk.

– Vei trece negreşit prin Tobolsk, iareu am acolo pe mama mea, care e călugăriţă într-o mănăstire de maici, iar acume schimnică. Noi îţi vom da o recomandare, şi dânsa te va primi. Multă lumemerge la ea pentru sfaturi duhovniceşti. O să-i duci cu acest prilej o carte aSfântului Ioan Scărarul, pe care i-am cumpărat-o din Moscova. Ce bine ar fi!

În sfârşit, s-a apropiat vremeaprânzului şi ne-am aşezat la masă. Au mai venit patru femei, care au luat masacu noi. După ce s-a sfârşit felul întâi, una dintre ele s-a sculat, a făcut oînchinăciune la icoană, apoi s-a închinat către noi, s-a dus şi a adus felul aldoilea şi din nou s-a aşezat. Apoi alta s-a dus, întocmai, după al treilea felde mâncare. Văzând acestea, i-am zis stăpânei:

– Îndrăznesc să întreb: aceste femeisunt rudele dumneavoastră?

– Da, sunt surorile mele întru Hristos:aceasta e bucătăreasa, aceasta e soţia vizitiului, aceasta e fata în casă, iaraceasta e camerista mea, şi toate sunt măritate.

Auzind şi văzând acestea, m-am mirat şimai mult. I-am mulţumit lui Dumnezeu care mi-a arătat oameni atât de plăcuţi Luişi în inimă simţeam o puternică lucrare a rugăciunii. Şi pentru ca să fiu mairepede singur şi să nu stingheresc rugăciunea, sculându-mă de la masă, i-am ziscucoanei:

– Aveţi nevoie să vă odihniţi dupămasă, iar eu ma voi duce să mă plimb prin grădină.

– Nu, eu nu mă odihnesc, spuse doamna.Merg şi eu cu tine în grădină, iar tu îmi vei povesti ceva folositor pentrusuflet. Dar dacă te vei duce singur, copiii nu-ţi vor da pace. Îndată ce or săte vadă, n-or să te mai lase singur nici un minut, aşa de mult îi iubesc ei pesăraci, pe fraţii lui Hristos, pe pelerini.

N-am avut ce face şi ne-am dus îngrădină împreună. Când am intrat în grădină, pentru ca să-mi pot păstra maibine liniştea, m-am închinat în faţa cucoanei până la pământ şi i-am zis:

– Vă rog în numele lui Dumnezeu,spuneţi-mi: de mult duceţi această viaţă plăcută lui Dumnezeu? Şi în ce chipaţi dobândit această evlavie?

– îţi voi povesti totul. Mama mea estestrănepoata Sfântului Iosafat, cel ale cărui moaşte odihnesc, deschise, laBolgorod. Noi am avut în oraş o casă mare. O aripă a casei era locuită de unnobil, care nu era bogat. În cele din urmă el a murit, iar soţia lui, care eraînsărcinată, a născut un copil şi a murit în urma naşterii. Copilul ce s-anăscut a rămas un orfan cu totul sărac. Maica mea l-a luat din milă ca să-lcrească, iar după un an m-am născut şi eu. Noi am crescut împreună şi amînvăţat cu aceiaşi profesori şi ne înţelegeam atât de bine, de parcă am fi fostfrate şi soră.

După oarecare vreme a murit şi tatălmeu, iar maica mea, părăsind oraşul, s-a mutat cu noi chiar în satul acesta, pemoşia ei. Ne-a dăruit acest sat al ei, iar ea, zidin-du-şi o chilie, s-a mutatla mănăstire. Ne-a lăsat ca testament, dându-ne binecuvântarea ei părintească,să trăim creştineşte, să ne rugăm cu osârdie lui Dumnezeu şi, mai mult decâtorice, să ne silim a împlini porunca de căpetenie, adică dragostea deaproapele, să-i hrănim şi să-i ajutăm pe săraci, fraţii lui Hristos, însimplitate şi smerenie, să-i creştem pe copii în frica lui Dumnezeu şi să nepurtăm cu robii noştri ca şi cu fraţii.

Iată, aşa trăim aici însinguraţi dezece ani, căutând pe cât putem să împlinim testamentul maicii noastre. Avem şio casă pentru cerşetori, în care şi acum trăiesc mai mult de zece oameniinfirmi şi bolnavi. Dacă vrei, mâine îi vizităm.

După ce a sfârşit această poveste, amîntrebat:

– Dar unde e cartea lui Ioan Scărarul,pe care doriţi s-o trimiteţi mamei dumneavoastră?

– Să mergem în casă şi am să ţi-o arăt.

De-abia ne aşezasem să citim, când sosişi boierul. Când m-a văzut, m-a îmbrăţişat cu dragoste şi ne-am sărutatfrăţeşte, creştineşte, apoi m-a condus în camera lui şi mi-a zis:

– Să mergem, iubite frate, în cabinetulmeu, ca să-mi blagosloveşti chilia. Cred că soţia mea te-a obosit. Cum vede unpelerin, sau o pelerină, sau vreun bolnav, e bucuroasă să stea lângă ei şiziua, şi noaptea. În tot neamul ei a fost acest obicei, moştenit din bătrâni.

Am intrat în cabinet. Ce de cărţi! Ceicoane frumoase! Crucea făcătoare de viaţă era în mărime naturală, şi lângă eaera aşezată o Evanghelie.

După ce m-am rugat i-am zis:

– La dumneavoastră e raiul pe pământ.Iată pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Prea Curata Lui Maică şi Sfinţii plăcuţiLui, iar aceste cărţi sunt cuvintele şi îndrumările lor dumnezeieşti, cele viişi netăcute! Eu cred că dumneavoastră vă desfătaţi adesea cu convorbirea lorcerească.

– Da, recunosc, îmi place să citesc.

– Dar ce fel de cărţi aveţi aici?

– Am multe şi toate sunt cu conţinutduhovnicesc, răspunse boierul. Iată Vieţile Sfinţilor pe tot anul, scrierileSfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Vasile cel Mare. Multe cărţi auconţinut teologic şi filosofic, precum sunt şi multe cărţi de predici, scrisede predicatori renumiţi, dintre cele mai noi. Biblioteca mea costă cam vreocinci mii de ruble.

– Nu se găseşte, oare, la dumneavoastrăvreo scriere despre rugăciune? Mie îmi place tare mult să citesc desprerugăciune.

– Am una dintre cele mai noi cărţidespre rugăciune. E scrisă de un preot din Petersburg.

Boierul scoase din raft o carte carecuprindea tâlcuirea rugăciunii domneşti „Tatăl Nostru” şi am început s-o citimîmpreună cu plăcere. Puţin mai târziu veni şi soţia sa, care ne aduse câte unceai, iar copilaşii ne aduseră un coşuleţ de argint frumos lucrat, în întregimeumplut cu nişte prăjituri uscate, cum n-am mai mâncat niciodată în viaţa mea.Boierul mi-a luat cartea, a dat-o cucoanei şi mi-a zis:

– Noi o s-o rugăm pe ea să ne citească,deoarece citeşte foarte frumos, iar noi ne vom întări.

Cucoana a început să citească, iar noiascultam. Pe când ascultam cele ce se citeau, eu vegheam şi la rugăciunea carese înfiripa înăuntrul inimii mele. Cu cât ascultam mai mult, cu atât rugăciuneacreştea mai tare şi mă îndulcea. La un moment dat, am văzut că cineva a trecutca un fulger pe dinaintea ochilor mei, ca şi cum ar fi zburat prin aer. Erachipul răposatului meu duhovnic. Eu m-am cutremurat, dar, ca să nu se observeaceasta, am zis: „Ier-taţi-mă, am aţipit puţin.” în momentul acela, am simţitca şi cum duhul duhovnicului meu ar fi pătruns în duhul meu sau ca şi cum l-arfi luminat. Am simţit în mine o lumină şi o mulţime de gânduri cu privire larugăciune. Doamna terminase de citit. Boierul întrebă:

– Ţi-a plăcut această scriere?

– Mi-a plăcut foarte mult, căcirugăciunea domnească „Tatăl Nostru” este mai presus şi mai de preţ decât toaterugăciunile scrise pe care le avem noi creştinii, pentru că ea ne este dată deînsuşi Domnul Iisus Hristos, iar tâl- cuirea pe care ne-aţi citit-o este foartebună. Doar că se referă în cea mai mare parte la lucrarea exterioară creştină,iar mie mi-a fost dat să citesc la Sfinţii Părinţi şi o lămurire contemplativă,tainică.

– Pe care dintre Părinţi i-ai citit?

– De pildă, pe Maxim Mărturisitorul şipe Petre Damaschinul.

– Te rog, spune-mi ce-ţi aminteşti dela ei.

– Cu plăcere. Cuvintele „Tatăl Nostrucarele eşti în ceruri” se tâlcuiesc în cartea pe care am citit-o acum ca oinsuflare a dragostei frăţeşti pentru oameni, ca unii ce suntem copiii unuisingur Tată. Este foarte drept acest cuvânt, dar la Sfinţii Părinţi cuvinteleacestea se explică mai adânc şi mai duhovniceşte. Ei spun că acest text neîndeamnă să ne ridicăm mintea la cer, la Tatăl ceresc, şi să ne aducem amintede datoria noastră de a ne aşeza în fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu şide a umbla ca înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele „sfinţească-se numele Tău”sunt lămurite aici în sensul că trebuie să avem grija să nu rostim numele luiDumnezeu fără evlavie sau să facem vreun jurământ nedrept, cu cuvântul, pentruca, astfel, numele lui Dumnezeu să fie rostit cu sfinţenie şi să nu fie folositîn deşert. Insă tâlcuitorii de taină văd în aceasta o cerere directă pentrurugăciunea lăuntrică a inimii şi, prin rugăciunea inimii, de sine lucrătoare,să se sfinţească şi să se lumineze toate simţirile şi puterile sufleteşti.

Cuvintele „vie împărăţia Ta” înseamnă:să vie în inimile noastre pacea lăuntrică, liniştea şi bucuria duhovnicească,în carte se tâlcuieşte că prin cuvintele: „Pâinea noastră cea spre fiinţădă-ne-o nouă astăzi” trebuie să înţelegem cererea privitoare la trebuinţelevieţii trupeşti care nu sunt de prisos, ci numai necesare şi suficiente pentruajutorul oamenilor. Însă Maxim Mărturisitorul, prin cuvântul privitor la„pâinea cea spre fiinţă”, înţelege hrănirea sufletului cu pâinea cea cerească,adică hrăni-rea cu cuvântul lui Dumnezeu şi unirea sufletului cu Dumnezeu, princugetarea la Dumnezeu şi prin rugăciunea lăuntrică neîncetată a inimii.

– Acesta e un lucru mare şi esteaproape cu neputinţă, pentru cei ce trăiesc în lume, să dobândească rugăciunealăuntrică, exclamă boierul, chiar dacă Domnul ar ajuta să ţi-o faci pe cea dinafară fără lenevire.

– Să nu gândiţi în acest fel! Dacă arfi cu neputinţă acest lucru şi ar însemna o greutate de neînvins, atunciDumnezeu n-ar fi poruncit-o tuturor. Puterea Lui se săvârşeşte şi în neputinţă,iar Sfinţii Părinţi cei plini de experienţă ne dau în acest scop mijloacelecare uşurează calea spre dobândirea rugăciunii inimii. Desigur, pentru cei ces-au lepădat de lume, se arată mijloace mai deosebite şi mai înaintate, dar şipentru mireni ei dau, de asemenea, anumite mijloace potrivite, care duc cusiguranţă la dobândirea rugăciunii lăuntrice.

– N-am avut prilejul să citesc nicăiericeva asemănător, spuse boierul.

– Daţi-mi voie, dacă binevoiţi, să văcitesc din filocalie.

Mi-am adus Filocalia, am căutatcuvântul lui Petru Damaschinul, alcătuit din trei părţi, şi am început săcitesc următoarele:

„Trebuie să ne învăţăm a chema numelelui Dumnezeu mai mult decât a respira, în toată vremea şi în tot locul şi latot lucrul. Apostolul zice: «Rugaţi-vă neîncetat», adică ne învaţă să avemaducere-aminte de Dumnezeu în orice vreme, în orice loc şi în timpul oricăruilucru. Dacă faci ceva, trebuie să ai în minte pe Creatorul lucrurilor; dacăvezi lumina, adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat-o; dacă vezi cerul, pământul,marea şi tot ce se află într-însa, minunează-te şi proslăveşte pe Cel ce le-azidit; dacă te îmbraci cu hainele tale, adu-ţi aminte cine ţi le-a dat peacestea şi mulţumeşte-I Celui care are grijă de viaţa ta. Ca să spun pe scurt,orice mişcare să-ţi fie pricină de aducere-aminte şi de proslăvire a luiDumnezeu. Şi, iată, în acest fel tu te vei ruga neîncetat, iar sufletul tău seva bucura totdeauna de aceasta.”

– Binevoiţi să vedeţi cum acest mijloc,care duce la rugăciune neîncetată, este potrivit, uşor şi la îndemâna fiecăruiadintre cei ce au măcar cât de puţin simţăminte omeneşti.

Boierului i-a plăcut aceasta nespus demult şi, încântat, m-a îmbrăţişat, mi-a mulţumit, s-a uitat la Filocalia mea şimi-a zis:

– Negreşit voi cumpăra această carte.Am s-o procur de la Petersburg. Iar acum, ca să nu-l tlit, voi copia acestcuvânt pe care mi l-ai citit. Dictează-mi-l!

Şi el l-a transcris pe loc, repede şifrumos. Apoi a exclamat:

– Doamne, Dumnezeule! Eu am icoanaSfântului Damaschin (era probabil icoana Sfântului Ioan Damaschin).

El a luat o ramă, a pus foaia scrisăsub sticlă şi a atârnat-o sub icoană, zicând:

– Iată cuvântul viu al plăcutului luiDumnezeu, de sub chipul lui, îmi va aduce aminte mai des să împlinesc cu faptaacest sfat mântuitor.

După aceasta ne-am dus să luăm cina. Lamasă şedeau cu noi, ca şi la prânz, toţi oamenii casei, bărbaţii şi femeile. Cetăcere şi linişte pioasă domneau în tot timpul mesei! După ce am cinat cutoţii, oamenii mari şi copiii s-au rugat multă vreme. Pe mine m-au pus să lecitesc acatistul Prea Dulcelui Iisus.

După ce s-au terminat toate, cei ce auservit s-au dus să se odihnească, iar noi trei am rămas în cameră. Stăpânacasei mi-a adus o cămaşă albă şi ciorapi, eu m-am închinat până la pământ şii-am zis:

– Nu voi lua ciorapii, căci n-am purtatciorapi de când sunt. Noi ne-am obişnuit să purtăm întotdeauna obiele.

Ea alergă din nou şi-şi aduse caftanulei vechi din postav subţire şi galben şi îl tăie în două pentru obiele, iarboierul spuse: „Uite, i s-a rupt încălţămintea aproape cu totul!”, şi îşi aduseghetele sale noi, mari, pe care le încălţa pe deasupra cizmelor, apoi îmispuse: „Du-te în camera de alături, acolo nu este nimeni, şi schimbă-te!” Eum-am dus, m-am schimbat şi apoi am venit din nou în camera lor. Ei m-au aşezatpe un scaun şi au început să mă încalţe. Boierul îmi înfăşură picioarele cuobiele, iar soţia sa mă încălţă cu ghetele. La început nu i-am lăsat, dar eimi-au poruncit să stau jos, zicând: „Şezi şi taci! Şi Hristos a spălatpicioarele ucenicilor.”

N-am avut ce face şi am început săplâng. Plângeau şi ei.

După aceasta, doamna a rămas să doarmăîn camera copiilor, iar eu cu boierul ne-am dus în grădină, în pavilion. Multăvreme nu ne venea somnul. Stăteam culcaţi şi vorbeam între noi. La un momentdat, el a început să insiste:

– Pentru Dumnezeu, spune-mi totadevărul şi cu conştiinţa deschisă, cine eşti tu? Tu trebuie să fii de neam bunşi te prefaci, ca un nebun pentru Hristos. Tu citeşti, tu scrii bine, vorbeştişi cugeti drept. Calităţile acestea nu le poate avea cineva cu creştereţărănească.

– Eu v-am povestit tot adevărul, cuinimă curată, atât dumneavoastră cât şi doamnei, atunci când am vorbit despreoriginea mea şi nu m-am gândit nici o clipă să vă mint sau să vă înşel. La cebun aş face-o? Iar ceea ce vorbesc nu vorbesc de la mine, ci ceea ce am auzitde la răposatul meu duhovnic cel plin de înţelepciune dumnezeiască şi ceea ceam citit la Sfinţii Părinţi. Mai mult decât orice, conştiinţa mea este luminatăde rugăciunea lăuntrică, pe care n-am dobândit-o singur, ci mi-au sădit-o îninima mea mila lui Dumnezeu şi învăţătura duhovnicului. Acest lucru este cuputinţă pentru fiecare om; e destul să se cufunde cu mai multă linişte în inimasa şi să cheme mai mult Numele lui Iisus Hristos care luminează şi atunci vasimţi îndată o lumină lăuntrică şi totul îi va fi lămurit, chiar va vedea uneletaine ale împărăţiei lui Dumnezeu în această lumină. Ba chiar şi aceasta este otaină adâncă şi care luminează, ca omul să afle puterea de a se adânci în elînsuşi, de a se vedea pe sine, de a se desfăta întru conştiinţa de sine, de ase smeri şi de a plânge cu dulceaţă pentru căderea noastră şi pentru voinţanoastră stricată.

A cugeta cu chibzuinţă şi a vorbi cuoamenii nu-i un lucru prea greu şi cu neputinţă de împlinit, căci mintea şiinima au apărut mai înainte de învăţătura şi de înţelepciunea lumească.

Dacă există minte, atunci ea poate filucrată, fie prin ştiinţă, fie prin experienţă. Dar dacă lipseşte, atunci niciun fel de educaţie nu-ţi poate ajuta. Tocmai în aceasta stă toată nenorocirea,fiindcă dacă noi suntem departe de noi înşine, ba chiar nici nu prea dorim săne apropiem de noi înşine, ci fugim neîncetat de întâlnirea cu noi înşine, şidacă schimbăm adevărul pe nimicuri şi numai gândim să ne ocupăm cu lucruriduhovniceşti sau cu rugăciunea, dar nu avem timp, bătaia de cap sau grijilevieţii neîngă-duindu-ne să ne ocupăm cu acestea, atunci pierdem ce este maiimportant.

Căci ce este mai de seamă sau mainecesar, viaţa veşnică a sufletului, mântuirea lui, sau viaţa trecătoare atrupului, aşa degrabă trecătoare, şi pentru care punem toată silinţa noastră?Iacă aceasta este ceea ce îi aduce pe oameni ori la înţelepciune, ori laprostie.

– Să mă ierţi, frate drag, te-amîntrebat nu doar dintr-o simplă curiozitate, ci din dragostea sufletului şidintr-o creştinească luare-aminte la suferinţa aproapelui, precum şi pentrufaptul că acum doi ani am văzut un caz care m-a făcut să-ţi pun întrebarea demai dinainte.

Aşadar, precum îţi spuneam, a venit lamine un cerşetor, cu un buletin de soldat în retragere, bătrân, slab şi aşa desărac, încât era aproape gol şi desculţ. Vorbea puţin şi foarte simplu, ca unţăran din stepă. Noi l-am primit şi l-am dus la casa săracilor. Peste câtevazile s-a îmbolnăvit foarte tare şi de aceea l-am transportat în acest pavilion.L-am liniştit şi am început să-l îngrijim şi să-l tratăm noi singuri, eu şisoţia mea. În sfârşit, se apropia în mod vădit de moarte. Noi i-am făcutpregătirile, am chemat şi preotul nostru să-l spovedească, să-l împărtăşeascăşi să-i facă Sfântul Maslu. În ajunul morţii sale s-a ridicat, nii-a cerut ofoaie de hârtie şi o pană, m-a rugat să închid uşa, să nu las pe nimeni săintre până ce nu-şi va scrie testamentul pentru fiul său, rugându-ne sătrimitem acest testament, după moartea lui, la Petersburg, la adresa pe carene-a indicat-o.

Am rămas uimit când i-am văzut scrisul,care nu era numai foarte frumos, dar arăta că era un om cult, iar compunereaera admirabilă, dreaptă şi foarte delicată. Mâine am să-ţi citesc testamentullui, am păstrat o copie.

Acestea toate m-au mirat şi mi-autrezit curiozitatea să-l întreb despre originea şi viaţa lui. El m-a obligatprin jurământ să nu destăinuiesc nimănui nimic, înainte de moartea sa, şi mi-apovestit, spre slava lui Dumnezeu, viaţa sa:

– Eu am fost prinţ. Am avut o averefoarte mare şi am dus cea mai elegantă, cea mai luxoasă şi mai risipitoareviaţă. Soţia mi-a murit şi eu trăiam fericit cu fiul meu, care avea serviciulde căpitan în garda regală. Odată, pregătin-du-mă să plec la un bal, la opersoană foarte de seamă, am fost foarte supărat pe valetul meu. În plinăfurie, neputându-mă stăpâni, l-am lovit fără milă în cap şi am dat ordin să fietrimis la el în sat. Acestea s-au întâmplat seara; a doua zi, valetul a muritde congestie cerebrală.

Acestea toate s-au muşamalizat, iar eu,după ce pe moment mi-a părut rău de imprudenţaniea, am uitat re-Pede, cu totul,această întâmplare. După şase săptămâni, valetul care murise a început să mi searate, mai întâi în vis, în fiecare noapte, tulburându-mă şi mustrându-mămereu, cu aceste cuvinte, pentru fapta mea: „Om fără conştiinţă, tu eştiucigaşul meu!” Mai târziu am început să-l văd aievea, în stare de veghe. Cu câttrecea timpul, cu atât mai des mi se arăta, sfârşind prin a mă supăra aproapenecontenit.

În cele din urmă, împreună cu acestavedeam şi pe alţi bărbaţi răposaţi pe care îi jignisem prin asprimea mea şi pefemeile pe care le dusesem în ispită. Toţi aceştia mă mustrau neîncetat şinu-mi dădeau pace, astfel că nu mai puteam nici să dorm, nici să mănânc, nicisă mă ocup cu ceva.

Puterile mi se sleiseră cu desăvârşireşi mi se lipise pielea de oase, de slăbiciune. Toată silinţa medicilor celormai iscusiţi nu mi-a putut ajuta cu nimic. Am plecat în ţări străine ca să mătratez şi, după un tratament de jumătate de an, nu m-am simţit cu nimic maibine, iar vedeniile care mă chinuiau se înmulţeau mereu, fără milă. Am fostadus de acolo abia viu. Am încercat astfel grozăviile infernale ale chinurilorsufleteşti, mai înainte de despărţirea sufletului de trup. Atunci m-amîncredinţat că există iadul şi am aflat ce înseamnă acesta.

Fiind într-o astfel de starechinuitoare, mi-am recunoscut fărădelegile, m-am spovedit, am slobozit pe toţioamenii care-mi slujeau şi m-am jurat ca să mă chinuiesc toată viaţa cu totfelul de osteneli şi să mă ascund în chip de cerşetor, pentru ca, pentrufărădelegile mele, să fiu cel mai de pe urmă slujitor al oamenilor din clasa ceamai de jos. De-abia mă hotărâsem cu tărie să încep această viaţă, că vedeniilecare mă supărau s-au sfârşit îndată. Simţeam o bucurie şi o desfătare atât demari, care-mi veneau din împăcarea cu Dumnezeu, încât nu le pot descrie pedeplin.

Iată, aşa am aflat, tot din experienţă,ce este raiul şi în ce fel se deschide împărăţia lui Dumnezeu înăuntrulinimilor noastre. Sunt cincisprezece ani de când rătăcesc prin această Siberie.Uneori mă angajam la munci grele, la ţărani, alteori îmi procuram hrana cerşindîn numele lui Iisus.

Ah! ce fericire, ce mulţumire şi ceconştiinţă liniştită am avut eu în toate aceste privaţiuni ale mele. Asemeneabucurii le poate simţi pe deplin numai cel care este mutat, prin milaMântuitorului, dintr-un iad chinuitor în raiul lui Dumnezeu.

Povestind aceasta, el mi-a înmânattestamentul său, ca să-l expediem fiului său, iar a doua zi a murit. Şi o copiea testamentului o păstrez în Biblia mea. Dacă doreşti ţi-o citesc.

Eu am deschis-o şi am început săcitesc:

În numele lui Dumnezeu Celui în Treime preaslăvit, alTatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Prea iubitul meu fiu,

Sunt 15 ani de când tu nu l-ai maivăzut pe tatăl tău, dar el, în anonimatul său, se informa uneori despre tine,nutrea faţă de tine o dragoste părintească care-l obligă să-ţi trimită acesterânduri, pe care le-am scris înainte de a muri, ca să-ţi fie o lecţiefolositoare în viaţă.

Ştii cât am suferit din pricina vieţiimele imprudente Şi fără de grijă. Dar nu ştii cât de fericit am fost înneştiuta mea viaţă de pelerin, atunci când mă desfătam de roadele pocăinţei.

Eu mor liniştit la binefăcătorul meu şitotodată al tău, căci binefacerile revărsate asupra tatălui trebuie să-l atingăpe un fiu simţitor. Tu să-i arăţi recunoştinţă, aşa cum vei putea.

Lăsându-ţi binecuvântarea meapărintească, te conjur să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, să-ţi păzeşticonştiinţa, să fii cu grijă, cu bunătate şi cu chibzuială. Cu subalternii tăisă te porţi cu cât mai multă bunăvoinţă, cu dragoste; pe săraci şi pe pelerinisă nu-i dispreţuieşti, ţinând seama că tatăl tău muribund şi-a căpătat linişteaşi pacea sufletului său chinuit în viaţa de pelerin.

Chemând harul lui Dumnezeu asupra ta,îmi închid ochii liniştit, cu nădejdea vieţii veşnice, din mila lui IisusHristos, Mântuitorul oamenilor.

Al tău tată…

Aşa am stat culcaţi, boierul acesta bunşi cu mine, vorbind împreună. La un moment dat l-am întrebat:

– Socot, taică, desigur că aveţi multabătaie de cap şi tulburare cu casa pentru străini. Căci printre fraţii noştripelerini sunt şi unii care umblă fie că n-au nici o treabă, fie că le e lene sălucreze, făcând diferite şarlatanii pe drum, cum mi s-a întâmplat să văd chiarmie însumi.

– N-am avut multe cazuri din acestea.S-au nimerit să fie mai mult pelerini adevăraţi, îmi răspunse boierul, însăcând vin asemenea vagabonzi, noi mai mult îi mângâiem şi îi ţinem să trăiascăla noi timp mai îndelungat. Trăind ei printre cerşetorii noştri cei buni, fraţiai lui Hristos, se îndreaptă adeseori şi apoi ies din casa săracilor ca oa-j menismeriţi şi blânzi.

Iată, nu de mult am avut un exemplu deacest fel: Un târgoveţ din acest oraş s-a stricat atât de rău, încât toţi îlizgoneau pur şi simplu cu bâtele de la porţile lor.

Nimeni nu-i dădea măcar o bucată depâine. El era beţiv, scandalagiu, bătăuş şi pe deasupra şi hoţ. Într-o astfelde stare a venit el la noi, rupt de foame. Cerea pâine şi rachiu, pentru careavea o patimă grozavă. Noi l-am primit cu dragoste şi i-am zis: „Trăieşte lanoi, îţi vom da rachiu cât vrei, dar numai cu condiţia ca, de îndată ce te veiîmbăta, să te culci imediat. Insă dacă vei face un cât de mic scandal saugălăgie, atunci nu numai că te vom alunga şi nu te vom mai primi niciodată, darvom face şi un raport către judecător sau către poliţai, ca să te trimită în surghiun,ca pe un vagabond suspect.”

El a fost de acord şi a rămas la noi. Osăptămână şi mai bine a băut într-adevăr mult, cât a vrut, dar, potrivit cufăgăduinţa dată şi ca să nu fie lipsit de rachiu, se culca sau ieşea din casăîn grădină, unde se culca în tăcere. Când se trezea, fraţii din casa săracilorcăutau să-l convingă şi-i dădeau sfaturi ca să se înfrâneze măcar câte puţin,la început. Astfel, treptat-treptat, el a început să bea mai puţin şi, în celedin urmă, peste vreo trei luni a devenit un om cumpătat şi acum lucrează undevaşi nu mănâncă pâine străină. Iată, acum trei zile a fost pe la mine ca să-mimulţumească.

„Ce înţelepciune, săvârşită şicălăuzită de dragoste!”, m-am gândit eu şi am exclamat:

– Binecuvântat este Dumnezeu care-şiarată mila Sa în casa ocrotită de dumneavoastră!

După aceste convorbiri, boierul şi cumine, după ce am dormit un ceas sau două, auzind clopotul de utrenie, ne-amîmbrăcat şi am plecat de-acasă. Când am intrat în biserică, am găsit-o pe soţiasa stând acolo de mult, împreună cu copilaşii ei. Am ascultat utrenia, dupăcare a urmat dumnezeiasca Liturghie. Boierul, eu şi unul dintre copilaşi amintrat în altar, iar doamnă cu fetiţa au stat la fereastra altarului, ca săvadă ridicarea Sfintelor Daruri.

Doamne Dumnezeule! Cum se mai rugau eiîn genunchi, plângând cu lacrimi de bucurie! Feţele lor deveniseră atât deluminoase, încât, privind la ele, am plâns şi eu.

După ce s-a terminat slujba, stăpânul,preotul, slugile şi toţi cerşetorii au intrat împreună în sala de mese. Numărulsăracilor se ridica până la 40 de oameni. Aici se aflau şi ologi, şi bolnavi;erau chiar şi copii. Cu toţii s-au aşezat la aceeaşi masă. Ce linişte şi tăcereerau acolo! Eu, luându-mi îndrăzneala, i-am şoptit boierului:

– Pe la mănăstiri se citeşte în vremeamesei din Vieţile Sfinţilor. Ce bine ar fi dacă s-ar citi şi la dumneavoastră,mai ales că aveţi volumele pentru tot anul.

Boierul adresându-se doamnei, îi zise:

– De bună seamă, Masa, ar fi bine săintroducem şi noi această rânduială. Va fi foarte ziditoare de suflet. Iată, laprima masă voi citi eu, apoi tu, pe urmă părintele, iar după aceea, pe rând,fraţii.

Preotul, pe când mâneam, zise: – îmiplace să ascult, dar pentru citit vă rog să mă iertaţi, nu am deloc timp liber.Cum ajung acasă, nu ştiu de ce să mă apuc. Numai bătaie de cap şi grijă;trebuie ba una, ba alta. Am o grămadă de copii şi vite câte vrei. Alerg toatăziua de colo până colo. Nici nu-mi arde de citit sau de învăţat. Am uitat şiceea ce am învăţat în seminar.

Când am auzit aceasta, am tresărit, dardoamna care şedea lângă mine m-a apucat de mână şi mi-a zis:

– Părintele din smerenie zice aceasta.El întotdeauna se umileşte astfel, în vreme ce duce o viaţă cum se cuvine şiplăcută lui Dumnezeu; iată, sunt 20 de ani de când este văduv şi creşte oîntreagă familie de nepoţi şi pe lângă aceasta slujeşte des la biserică.

La aceste cuvinte mi-am adus aminte decuvântul lui Nichita Stithatul din Filocalie. „Firea lucrurilor se măsoară dupădispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecăşi pe celălalt.” Şi mai departe zice: „Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şidragoste, acela nu deosebeşte lucrurile. Nu-l deosebeşte pe cel drept de celpăcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum faceDumnezeu, Care face să răsară soarele şi să plouă şi peste cei drepţi, şi pestecei nedrepţi.”

Din nou s-a aşternut tăcerea. În faţamea şedea un cerşetor orb, din casa săracilor. Boierul îl hrănea, îiîm-bucătăţea peştele, îi dădea lingura, îi turna supa. Fixându-l cu privirea,am observat că acest cerşetor îşi ţinea gura mereu deschisă, iar limba se mişcaneîncetat şi parcă se cutremura. M-am gândit: nu cumva se roagă? După ce s-aterminat masa, unei bătrâne i-a venit rău. Fiind cuprinsă de un acces puternic,ea începu să scâncească. Boierul şi cucoana au dus-o în dormitorul lor şi auaşezat-o în pat. Cucoana a rămas să aibă grijă de ea. Preotul, pentru oriceeventualitate, se duse să aducă Sfintele Taine, iar boierul a poruncit să sepună caii la şaretă şi a plecat după doctor la oraş. Toţi s-au împrăştiat.

Am simţit parcă o foame de rugăciune.Era o dorinţă puternică de rugăciune, cu revărsările ei de plinătate, iarsingurătatea şi tăcerea îmi lipseau de două zile. Simţeam în inimă ca un fel deinundare care tindea să irumpă şi să se reverse în toate mădularele, dardeoarece am reţinut această nevoie, am simţit o durere puternică, de altfel odurere plină de bucurie, care cerea o linişte plăcută şi dorinţa de a mă săturade rugăciune. Aici mi s-a descoperit de ce adevăraţii lucrători ai rugăciuniice se săvârşeşte singură fugeau de oameni şi se ascundeau în anonimat, după cumam mai înţeles pentru ce prea cuviosul Isihie numeşte grăire deşartă până şiconvorbirea cea mai duhovnicească şi mai folositoare, precum zice şi SfântulEfrem Şirul: „Vorba bună este de argint, dar tăcerea, de aur curat.”Gândindu-mă la toate acestea, m-am dus în casa săracilor. Acolo toţi seodihneau după masă. M-am urcat pe cerdac, m-am liniştit, m-am odihnit, m-amrugat. Când s-au trezit săracii, l-am găsit pe orb şi l-am condus spre grădină.Ne-am aşezat într-un loc singuratic şi am început să vorbim.

– Pentru Dumnezeu, spune-mi, sprefolosul meu sufletesc, săvârşeşti rugăciunea lui Iisus?

– Da, de multă vreme, neîncetat.

– Dar ce simţi când o faci?

– Atâta doar, că nu pot trăi fărărugăciune nici ziua, nici noaptea.

– În ce chip ţi-a descoperit Dumnezeuaceastă îndeletnicire? Povesteşte-mi, frate drag, cu de-amănuntul.

– În viaţa mea am fost meseriaş, înaceastă localitate, îmi câştigam pâinea cu croitoria. Mă duceam prin altegubernii, prin sate, şi coseam haine ţărăneşti. Într-un sat mi s-a întâmplat sătrăiesc mai multă vreme la un ţăran, ca să-i cos haine pentru toată familia.Într-o zi de sărbătoare, am zărit pe măsuţa din colţul cu icoane trei cărţi şiam întrebat: „Cine citeşte la voi?”; „Nimeni, mi-a răspuns. Aceste cărţi ne-aurămas de la un unchi. El ştia carte.”

Luând una dintre cărţi, am deschis-o laîntâmplare şi am citit, mi-aduc aminte, ca şi cum ar fi acum, următoarelecuvinte: „Rugăciune neîncetată înseamnă chemarea numelui lui Dumnezeuîntotdeauna, ori de şezi, ori de mergi, ori de lucrezi, ori de mănânci, ori defaci orice alt lucru; în orice loc şi în orice vreme se cuvine să chemi numelelui Dumnezeu.”

Citind eu aceste cuvinte, m-am gânditcă pentru mine ar fi foarte uşor şi am început să fac rugăciunea în şoaptă, întimp ce coseam, şi mi-a plăcut mult. Cei ce trăiau cu mine în casă au observatacest lucru şi au început să râdă de mine: „Ce tot şopteşti întruna, de parcăai fi un vrăjitor? Ori poate descânţi ceva? “

Ca să ascund acest lucru, am încetat sămişc buzele şi am început să fac rugăciunea numai cu limba. În cele din urmă,m-am obişnuit atât de bine cu rugăciunea, încât limba o rostea singură şi ziua,şi noaptea. Şi mie îmi era plăcută această îndeletnicire. Am umblat astfelmultă vreme, apoi, la un moment dat, am orbit cu desăvârşire, în neamul nostru,aproape toţi au avut apă neagră la ochi. Comuna noastră m-a înscris, dinpricina sărăciei mele, la azilul care se găseşte în gubernia noastră, în oraşulTo-bolsk. Acum, într-acolo mă şi duc. Stăpânii m-au oprit, pentru că vor să-midea trăsura până la Tobolsk.

– Cum se numeşte cartea aceea din careai citit, nu cumva Filocalia?

– Drept să-ţi spun, nu ştiu. Nici num-am uitat la titlul ei. Am adus Filocalia mea, am căutat în partea a patra la

Calist Patriarhul acele cuvinte pe caremi le spusese el pe de rost şi am început să i le citesc.

– Acestea sunt! strigă orbul. Citeşte,frate! Ce frumos scrie acolo!

Când am ajuns la rândul unde scria„trebuie să ne rugăm cu inima”, el m-a întrebat:

– Ce înseamnă aceasta? Cum se faceaceasta?

I-am răspuns că toată învăţăturaprivitoare la rugăciunea inimii este arătată în această carte, în Filocalie;atunci el m-a rugat stăruitor să-i citesc tot textul.

– Iată cum vom face, am spus eu. Cândai de gând să porneşti către Tobolsk?

– Chiar şi acum, mi-a răspuns el.

– Atunci, uite ce: mâine am de gând săplec şi eu. Vom merge împreună şi eu am să-ţi citesc cele ce privesc rugăciuneainimii şi am să-ţi arăt mijlocul ca să afli locul inimii, ca să intriîntr-însa.

– Dar cu trăsura cum rămâne?

– Ei, ce-ţi mai trebuie trăsură? Parcănu ştii cât e până la Tobolsk? Numai 50 de verste. O să mergem încet. Ştii cebine va fi să fim numai noi doi, singuri! O să stăm de vorbă mergând pe jos,vom citi mai lesne.

În felul acesta ne-am înţeles. Spreseară a venit boierul în persoană, ca să ne cheme pe toţi la cină, iar dupămasa de seară l-am anunţat că pornesc la drum cu orbul şi că nu ne trebuietrăsură, ca să citim mai lesne Filo-calia. La aceasta boierul ne-a zis:

– Şi mie mi-a plăcut foarte multFilocalia. Am şi alcătuit scrisoarea şi am pregătit banii ca mâine, când voipleca la tribunal, să-i expediez la Petersburg, ca să-mi trimită Filocalia cuprima poştă.

Dimineaţa am pornit la drum. Ammulţumit mult acestor stăpâni pentru dragostea lor pilduitoare şi pentrumilosârdia lor. Amândoi ne-au condus aproape o verstă departe de locuinţa lor.Acolo ne-am luat rămas bun.

Mergeam câte puţin şi încet, câte vreo10-l5 verste pe zi, iar tot timpul care ne rămânea poposeam prin locurisinguratice şi citeam Filocalia. I-am citit tot ce era în legătură curugăciunea inimii, în ordinea pe care mi-a arătat-o răposatul meu duhovnic. Amînceput adică de la cartea lui Nichifor Monahul, apoi Grigorie Sinaitul şi aşamai departe. Cu câtă sete şi luare-aminte asculta el cuvintele acestea! Ce multîi plăceau şi cum îl mai desfătau! După aceea, a început să-mi pună asemeneaîntrebări cu privire la rugăciune, încât nu eram în stare să-i dau răspunsulpotrivit.

După ce am citit cele ce erau necesaredin Filocalie, el s-a rugat cu stăruinţă să-i arăt în mod practic cum se poateafla inima cu mintea şi cum se poate vârî într-însa numele dumnezeiesc al luiIisus Hristos şi cum se poate ruga în chip lăuntric cu dulceaţă în inimă.

Am început să-i povestesc:

– Iacă, tu nu vezi nimic, dar cu toateacestea poţi să-ţi închipui şi să-ţi înfăţişezi cu mintea ceea ce ai văzut maiînainte, adică vreun om sau vreun lucru oarecare, ori de pildă vreun mădularde-al tău, o mână sau un picior. Ţi le poţi închipui atât de viu, încât să fieca şi cum te-ai uita la ele, şi poţi să-ţi fixezi asupra lor ochii tăi, chiarorb fiind?

– Pot, îmi răspunse orbul.

– Atunci, închipuie-ţi inima.Intoarce-ţi ochii ca şi cum te-ai uita la ea prin piept şi imaginează-ţi-o câtmai viu cu putinţă, iar cu urechile ascultă cu atenţie cum palpită şi cum bateea, lovitură după lovitură. Atunci când te vei obişnui cu aceste bătăi, începesă-ţi potriveşti cuvintele rugăciunii cu fiecare bătaie de inimă, uitându-te laea. În acest fel, la prima bătaie să zici sau să gândeşti: „Doamne”, la a doua:„Iisuse”, la a treia: „Hristoase”, la a patra: „miluieşte-mă” şi repetă aceastade mai multe ori. Pentru tine e uşor, căci ai făcut începutul şi pregătireapentru rugăciunea inimii. Apoi, îndată ce o să te obîşnuieşti cu aceasta, o săpoţi intra înăuntrul inimii şi ieşi de acolo, unind rugăciunea lui Iisus curespiraţia, precum învaţă Părinţii. Adică, atunci când tragi înăuntru aerul,soarbe şi pe „Doamne Iisuse Hristoase”, iar cândi slobozeşti aerul din tine,şopteşte „miluieşte-mă”.

Ocupă-te cât mai mult şi cât mai des cuaceastă lucrare şi în puţină vreme vei simţi o durere uşoară şi plăcută îninimă, apoi vor apărea înăuntrul ei o bucurie şi o treptată încălzire. Astfel,cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi rugăciunea cea dinăuntrul inimii, de sinelucrătoare şi îndulcitoare.

O dată cu aceasta însă fereşte-te pecât îţi stă în putere să primeşti închipuiri în minte, neprimind chipurile careţi se vor arăta. Cu nici un preţ să nu primeşti nici un fel de închipuiri, căciSfinţii Părinţi ne poruncesc cu putere să ne păzim în timpul rugăciunii minteafără închipuiri, ca să nu cădem în înşelăciune.

Orbul, ascultând cu luare-aminte toateacestea, a început să lucreze cu stăruinţă, după metoda arătată, iar noaptea,când ne opream să dormim, se îndeletnicea în mod special cu această rugăciune,vreme mai îndelungată. După vreo cinci zile, a început să simtă o căldură puternicăşi o bucurie nespusă în inimă şi pe deasupra o mare dorinţă să se ocupeneîncetat cu această rugăciune, care a deschis într-însul dragostea pentruIisus Hristos.

Din când în când a început să vadă câteo lumină, dar nu vedea în ea nici un fel de chipuri sau lucruri. Uneori i searăta, când intra în inimă, ca o flacără de lumânare puternică, care izbucneadesfătător înăuntrul inimii, izbucnind afară prin gâtlej şi luminându-l. Iar învremea acestei înflăcărări, putea vedea şi lucrurile care se petreceau îndepărtare, ceea ce chiar s-a întâmplat odată.

Mergeam atunci printr-o pădure. El eraadâncit în rugăciunea lui, în tăcere. La un moment dat mi-a zis:

– Ce rău îmi pare! Arde biserica. Iatăs-a prăbuşit şi clopotniţa.

Eu i-am zis:

– Nu-ţi mai închipui lucruri deşarte!Asta-i o ispită. Trebuie respinse cât mai degrabă toate închipuirile. Cum poţivedea ce se petrece în oraş? Până acolo mai avem 12 verste.

El m-a ascultat, a continuat să seroage şi tăcea. Spre seară am ajuns în oraş şi am văzut, într-adevăr, câtevacase arse şi o clopotniţă, construită pe nişte pari de lemn, căzută. Erau acolooameni care se îmbulzeau şi se mirau cum de clopotniţa n-a strivit pe nimeni încădere. După părerea mea, nenorocirea s-a întâmplat tocmai în vremea în careorbul îmi vorbea despre ea.

El mi-a zis:

– Tu ai spus că vedenia mea estedeşartă, dar uite că e chiar aşa. Cum să nu-I mulţumesc şi cum să nu-L iubescpe Domnul Iisus Hristos, care-şi descoperă harul Său şi păcătoşilor şi orbilorşi neînţelepţilor. Şi ţie îţi mulţumesc că m-ai învăţat lucrarea inimii.

Eu i-am răspuns:

– De iubit, să-L iubeşti pe IisusHristos şi de mulţumit, Lui să-I mulţumeşti, dar fereşte-te să primeştifelurite vedenii drept nemijlocite descoperiri ale harului, căci aceasta sepoate întâmpla după ordinea firească a lucrurilor. Sufletul omenesc, în modrelativ, nu este legat de loc şi de materie. El poate să vadă şi în întuneric,şi pe cele foarte depărtate ca şi cum s-ar petrece aproape. Nu- ttiai că noinu-i dăm acestei însuşiri sufleteşti puterea şi hbertatea necesară şi ostrivim, ori prin ideile noastre încurcate ori prin gândurile noastre risipite.Dar când ne concentrăm în noi înşine, atunci ne retragem de la tot ce sepetrece în jurul nostru şi mintea se subţiază. Atunci sufletul nostru intră înrostul său şi lucrează în cel mai înalt grad. Astfel că aceasta este o lucrarefirească. Am auzit de la răposatul meu duhovnic că şi oameni care nu lucreazărugăciunea, ori pentru că nu au această capacitate, ori pentru că suntbolnăvicioşi, văd lumină chiar în cea mai întunecoasă cameră. Văd cum aceastaiese din toate lucrurile, disting obiectele şi simt natura lor dublă (fireascăşi suprafirească) şi pătrund gândurile celorlalţi. Cu atât mai mult, cele ce sepetrec în vremea rugăciunii inimii direct din harul lui Dumnezeu sunt atât dedesfătătoare, încât nici o limbă nu le poate spune şi nici nu pot fi asemănatecu nimic din cele materiale. Toate cele simţite sunt mult mai prejos faţă desimţirea plină de dulceaţă a harului care lucrează în inimă.

Orbul meu a ascultat acestea cu multăluare-aminte şi s-a făcut şi mai smerit. Rugăciunea creştea în inima lui din ceîn ce mai puternic şi îi dădea o nespusă desfătare. Iar eu mă bucuram deaceasta din tot sufletul şi-i mulţumeam lui Dumnezeu cu osârdie pentru că m-aînvrednicit să văd un rob al Său atât de binecuvântat.

În cele din urmă am ajuns la Tobolsk.L-am condus pe orb la azil, l-am lăsat acolo şi, după ce mi-am luat rămas buncu dragoste de la el, m-am dus mai departe, în drumul meu.

Am mers cam vreo lună, încet, şisimţeam în adânc cât de ziditoare şi încurajatoare sunt bunele pilde, cele vii.Adesea citeam Filocalia şi repetam tot ce-i spusesem orbului care făcearugăciunea. Pilda lui îmi înflăcăra inima, dăruirea şi dragostea faţă deDomnul. Rugăciunea inimii mă îndulcea atât de mult, încât nu credeam să fiecineva mai fericit decât mine şi nu ştiam cum putea fi o fericire mai mare, maideplină, în împărăţia cerurilor. Nu numai că simţeam acest lucru înăuntrulsufletului meu, dar şi toate cele din afară mi se înfăţişau într-o formăîncântătoare şi toate mă îndemnau să-L iubesc şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu.Oamenii, arborii, plantele, animalele, toate mi se păreau înrudite, în toategăseam icoana numelui lui Iisus Hristos.

Mă simţeam uneori atât de uşor, încâtmi se părea că nu am trup şi parcă nu umblam, ci pluteam plin de bucurie prinvăzduh. Uneori intram cu totul în mine însumi şi vedeam limpede toate cele dinlăuntrul meu, minunân-du-mă de alcătuirea prea înţeleaptă a trupului omenesc.Alteori simţeam o bucurie atât de mare, parcă eram împărat şi, în vremeatuturor mângâierilor de felul acesta, doream ca să dea Dumnezeu să mor mairepede, ca să-mi revărs recunoştinţa la picioarele Lui, în lumea duhurilor.

Se vede că ori mă îndulceam peste măsurăde aceste simţiri, ori poate aşa a îngăduit voia lui Dumnezeu, dar din timp întimp simţeam în inima mea un fel de cutremurare şi teamă. Mă gândeam să nu mise întâmple cumva din nou vreo nenorocire sau năpastă, asemănătoare cu aceeacare mi s-a întâmplat din cauza fetei pe care am învăţat-o rugăciunea lui Iisusîn paraclis. Gândurile năvăleau asupra mea ca un nor şi, cu acest prilej, mi-amadus aminte de cuvintele cuviosului Ioan Carpatul, care zice adesea că cel ceînvaţă pe alţii este dat spre necinste Şi rabdă năpaste şi ispite pentru cei ces-au folosit de la el în chip duhovnicesc. După ce m-am luptat cu gândurileacestea, mi-am înteţit rugăciunea, cu care le-am alungat cu desăvârşire şi,îmbărbătându-mă, mi-am zis: Facă-se voia lui Dumnezeu! Sunt gata să rabd totce-mi va trim ite Iisus Hristos pentru firea mea cea mândră şi ticăloasă. Căcicei cărora le-am descoperit taina intrării în inimă a rugăciunii lăuntriceerau, mai înainte de a se întâlni cu mine, pregătiţi pentru nemijlocitaînvăţătură tainică dată de Dumnezeu.

Liniştindu-mă cu această înţelegere, ampornit din nou, rugăciunea şi mângâierea bucurându-mă şi mai mult decâtînainte. Vreo două zile timpul a fost foarte ploios şi drumul s-a umplut deatâta noroi, încât abia puteam să-mi scot picioarele din nămol. Mergeam prinstepă şi, pe o distanţă de 15 verste, n-am întâlnit nici un sat. În sfârşit,către seară, am văzut o casă chiar lângă drum. M-am bucurat şi m-am gândit:uite aici am să cer să mă odihnesc, iar mâine dimineaţă voi vedea ce va daDumnezeu! Poate că se va îndrepta şi vremea!

Când m-am apropiat, am văzut un bătrânbeat, îmbrăcat într-o manta militară, care şedea pe o prispă, lângă casa aceea.M-am închinat şi i-âm zis:

– Nu s-ar putea să rog pe cineva ca sădorm aici?

– Cine ar putea să-ţi dea voie în afarăde mine? răspunse bătrânul, eu sunt cel mai mare aici! Aceasta este o staţiepoştală, iar eu sunt supraveghetorul.

– Atunci, rogu-te, dă-mi voie să dormla dumneata.

– Ai buletin? Arată-mi actele.

Eu i-am dat buletinul, dar el,ţinându-l în mâini, mă întrebă din nou:

– Dar unde-i buletinul?

– În mâinile dumitale, am răspuns.Supraveghetorul îşi puse ochelarii, citi şi spuse:

– E un act legal, poţi să dormi aici,că doar sunt un om bun. Uite, îţi dau şi un păhărel de rachiu.

– N-am băut rachiu de când sunt, amrăspuns eu.

– Ei, puţin îmi pasă, cel puţin să ieicina cu noi.

Ne-am aşezat la masă, el, bucătăreasa,o femeie tânără destul de ameţită şi ea, şi cu mine. În tot timpul cinei eis-au certat, învinuindu-se unul pe altul, iar la sfârşit s-au şi bătut.Supraveghetorul se duse în tindă, ca să se culce, iar bucătăreasa a început săstrângă masa, să spele cănile şi lingurile, ocărându-i mai departe pe bătrân.

După ce am stat puţin, gândind că nu seva potoli curând, i-am zis:

– Eu unde aş putea să mă culc? Suntfoarte obosit din pricina drumului.

– Uite, taică, am să-ţi aştern.

Şi, punând un scaun lângă banca de lafereastră, care era în faţă, a aşternut o pătură şi a pus un căpătâi.

M-am culcat şi am închis ochii, ca şicum aş fi adormit. Multă vreme a mai forfotit bucătăreasa. În cele din urmă aterminat toate, a stins lumina şi s-a apropiat de mine. La un moment dat,întreaga ferestruică din colţul din faţă, atât rama, cât şi sticla şi pervazuls-au sfărâmat în mici bucăţi, risipindu-se cu o groaznică pârâitură. Toată casas-a zguduit, iar în dosul ferestrei s-au auzit un geamăt de durere, un strigătşi o zvârcolire. De spaimă, femeia sări în mijlocul camerei şi se prăbuşi pepodea. Eu am sărit involuntar, crezând că s-a deschis pământul sub mine. Amvăzut cum doi vizitii au adus în casă un om plin de sânge, aşa că nu i se vedeanici faţa. Acest lucru mai tare m-a înspăimântat. Omul era un curier, care seoprise să-şi schimbe caii aici. Vizitiul lui, neputând să cârmească bine, înclipa când voia să întoarcă spre poartă, a spart fereastra cu oiştea şi, cum înfaţa casei se afla un şanţ, brişcă s-a răsturnat, şi curierul, căzând, şi-azgâriat adânc capul, lovindu-se de un par ascuţit, cu care era întărită prispa.Curierul a cerut apă, ca să-şi spele rana, şi rachiu. Şi-a spălat-o, a dat unpahar peste cap, apoi a strigat să i se aducă caii. Eu m-am apropiat de el şii-am zis:

– Cum se poate să pleci cu o durere aşade mare?

– Un curier nu are vreme să fie bolnav,răspunse el şi plecă în galop.

Vizitii au târât muierea, care era înnesimţire, spre sobă, într-un colţ, acoperind-o cu o rogojină, şi au spus:

– Povestea asta i s-a întâmplat dintr-oprea mare spaimă. O să se dezmeticească.

Iar supraveghetorul s-a mai dres niţelşi s-a dus să se culce din nou. Eu am rămas singur.

Muierea se sculă curând şi începu săumble din colţ în colţ ca o bezmetică şi, în cele din urmă, a ieşit din casă;iar eu, după ce m-am rugat, simţind că mi-au slăbit puterile, mai înainte de ase lumina de ziuă am adormit puţin. Dimineaţa, luându-mi rămas bun de lasupraveghetor, am pornit la drum. Mergeam şi înălţăm rugăciunea mea cucredinţă, cu nădejde şi cu mulţumire către Tatăl îndurărilor şi a toatămângâierea, care m-a izbăvit dintr-o nenorocire atât de apropiată.

După şase ani de la această întâmplare,trecând pe la o mănăstire de maici, am intrat în biserică, să mă rog. Stareţa,fiind iubitoare de străini, după Liturghie m-a luat la ea acasă şi a poruncitsă mi se dea un ceai. Deodată sosiră la ea pe neaşteptate nişte musafiri.Stareţa a ieşit în întâmpinarea lor, iar pe mine m-a lăsat cu călugăriţele careîngrijeau de chilia ei. O maică smerită care-mi turna ceaiul a trezit în minecuriozitatea de a o întreba: – Maică, eşti de mult în această mănăstire?

– De cinci ani, răspunse ea. Am fostadusă aici nebună şi Dumnezeu şi-a făcut milă cu mine în această mănăstire.Maica stareţă m-a lăsat să vieţuiesc pe lângă ea şi m-a tuns în monahism.

– Dar din ce pricină ai înnebunit? oîntrebai.

– Lucram la o staţie de poştă şinoaptea, pe când dormeam, nişte cai au spart fereastra, iar eu, speriindu-mă,mi-am ieşit din minţi. Rudele mele m-au purtat un an întreg pe la locurilesfinte, dar nu m-am vindecat decât aici.

Auzind aceasta, m-am bucurat însufletul meu şi l-am proslăvit pe Dumnezeu, Care pe toate le întocmeşte cuînţelepciune pentru mântuirea sufletului nostru.

Au mai fost multe întâmplări felurite,am spus eu, adresându-mă binefăcătorului meu. Dacă ar fi să le povestesc perând, nu-mi vor ajunge nici trei zile şi trei nopţi, ca să le spun pe toate. Văvoi mai istorisi doar una singură.

Într-o zi senină de vară, am zărit uncimitir lângă drum şi o aşa-numită capelă, adică o biserică mică, şi câtevacase care aparţineau sfinţiţilor slujitori. Sunase de Liturghie şi m-am dus şieu acolo. Tot într-acolo se îndreptau şi oamenii din împrejurimi, iar unii,până să ajungă la biserică, s-au aşezat pe iarbă şi, văzându-mă pe mine că vingrăbit, mi-au zis:

– Nu te grăbi, o să mai stai destulpână începe slujba. Aici se slujeşte foarte încet, preotul e bolnăvicios şislujeşte tărăgănat.

Într-adevăr, slujba a durat foartemult. Preotul care era tânăr, dar foarte slab şi palid, se mişca foarte încet,dar de altfel slujea cu multă evlavie şi simţire, iar către sfârşitulLiturghiei a rostit o predică foarte frumoasă, destul de lămurită, cu privirela cum se dobândeşte dragostea faţă de Dumnezeu.

Văzând că sunt străin, preotul m-achemat la el acasă şi m-a oprit la masă. În timpul mesei i-am zis:

– Cu câtă evlavie şi cât de fără grabăslujiţi, părinte!

– Da, mi-a răspuns părintele, deşiaceasta nu le e pe ] plac parohienilor, care cârtesc. Dar eu nu am ce face,căci mie îmi place ca orice cuvânt al rugăciunii să-l cuget mai întâi şi să măîndulcesc de el şi abia după aceea să-l rostesc cu glas tare, căci fără simţireşi participare lăuntrică, orice cuvânt rostit va fi fără de rod, atât pentrumine, cât şi pentru ceilalţi. Toată lucrarea stă în viaţa lăuntrică şi înrugăciunea făcută cu luare-aminte. Şi cât de puţini se ocupă de lucrarealăuntrică! Asta vine din faptul că nu vor, nu se îngrijesc de celeduhovniceşti, de luminarea lăuntrică, mai zise preotul.

L-am întrebat din nou:

– Dar cum se poate dobândi aceasta? Separe că un astfel de lucru este tare greu de înţeles.

– Câtuşi de puţin; ca să te lumineziduhovniceşte şi ca să fii cu luare-aminte, om lăuntric, trebuie să iei un textoarecare din Sfânta Scriptură şi să ţii toată luarea-aminte şi cugetarea cât sepoate mai mult asupra lui, şi aşa ţi se descoperă lumina înţelegerii. Tot aşatrebuie să procedăm şi în timpul rugăciunii; dacă vrei ca ea să fie curată,dreaptă şi desfătătoare, trebuie să-ţi alegi o rugăciune scurtă, care constă înpuţine cuvinte, dar care să fie puternică şi s-o repeţi de mai multe ori şitimp mai îndelungat, şi atunci vei simţi gustul pentru rugăciune.

Mi-a plăcut foarte mult aceastăîndrumare a preotului, cât era ea de simplă, dar totodată adâncă şi înţeleaptă.

I-am mulţumit în gândul meu luiDumnezeu pentru că mi-a arătat un astfel de păstor adevărat al Bisericii Sale.După terminarea mesei, preotul mi-a zis:

– Tu culcă-te puţin după masă, iar eumă voi îndeletnici cu citirea cuvântului lui Dumnezeu, ca să mă pregătescpentru predica de mâine.

Astfel m-am dus la bucătărie. Acolo nuera decât o femeie bătrână, care şedea ghemuită în colţ şi tot tuşea. Eu m-amaşezat sub ferestruică, am scos din traistă Filocalia mea şi am început săcitesc încet, numai pentru mine însumi. In cele din urmă, am auzit că bătrânaspunea în şoaptă neîncetat rugăciunea lui Iisus. Eu m-am bucurat când am auzitrostirea deasă a numelui Domnului, Cel Prea Sfânt, şi i-am zis:

– Ce bine e, maică, să săvârşeşti mereurugăciunea! Aceasta este cel mai mântuitor lucru creştinesc.

– Da, taică! răspunse ea, labătrâneţele mele nu am altă bucurie decât să zic: Doamne, miluieşte-mă!

– Dar de când te-ai obişnuit să te rogiaşa?

– Din copilărie! Nici nu pot să trăiescfără asta, căci rugăciunea lui Iisus m-a izbăvit de pieire şi de moarte.

– Cum? Ia povesteşte-mi te rog, pentruslava lui Dumnezeu şi pentru slava puterii harice de care e pătrunsă rugăciunealui Iisus.

Eu mi-am băgat Filocalia în traistă,m-am aşezat mai aproape de ea şi dânsa a mceput să-mi povestească:

– Eram tânără şi frumoasă. Părinţii meim-au sfătuit să mă mărit. Nunta urma să fie a doua zi. Mirele venea spre casanoastră şi, la un moment dat, când era cam la zece paşi depărtare de noi, acăzut şi a murit. Eu m-am speriat aşa de tare, încât am refuzat să mă maicăsătoresc. Şi m-am hotărât să trăiesc în feciorie şi să călătoresc pe lalocurile sfinte, ca să mă rog lui Dumnezeu. Totuşi mi-era teamă să pornesc ladrum singură, ca nu cumva oamenii răi să-şi bată joc de tinereţea mea.

Atunci, o pelerină bătrână, pe care ocunoşteam, m-a învăţat ca, ori încotro m-aş duce în drumul meu, să săvârşescneîncetat rugăciunea lui Iisus. Şi ea m-a încredinţat cu tărie că în timpulacestei rugăciuni nu mi se poate întâmpla nici o nenorocire pe drum. Eu amcrezut toate acestea şi într-adevăr am umblat fără să mi se întâmple nici unrău pe drum, întocmai cum mi-a spus bătrâna pelerină, chiar în cele maiîndepărtate locuri sfinte. Părinţii mei îmi dădeau bani pentru aceasta. Labătrâneţe însă m-am îmbolnăvit şi preotul acesta mă ţine şi mă hrăneşte dinmilă.

Am ascultat cu plăcere povestirea şi nuştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru ziua aceasta care mi-a descoperitnişte pilde atât de ziditoare. Apoi, cerând blagoslovenie de la preotul celevlavios, m-am dus în drumul meu, bucurându-mă.

De curând, când veneam încoace pringubernia Kazan, mi s-a întâmplat să aflu cum se descoperă în mod lămurit şi viuputerea rugăciunii făcute în numele lui Iisus Hristos până şi în sufletelecelor ce se ocupă cu aceasta în mod inconştient şi cum, totodată, o repetaredeasă şi îndelungată a rugăciunii este cea mai scurtă şi mai sigură cale careduce la dobândirea bunelor roade ale rugăciunii.

Mi s-a întâmplat odată să dorm într-unsat de tătari. Când am intrat în sat, am văzut sub fereastra unei case o căruţăşi un vizitiu rus. Caii mâncau lângă căruţă. M-am bucurat de aceasta şi măgândeam să rog pe cineva să îmi îngăduie să dorm aici, sperând că, cel puţin,voi dormi împreună cu creştini. M-am apropiat şi am întrebat pe vizitiu cineeste călătorul. El mi-a răspuns că e un boier care merge de la Kazan în Crimeea.În vremea când vorbeam cu vizitiul, boierul, dând la o parte pielea careacoperea căruţa, şi-a scos capul, s-a uitat la mine şi m-a întrebat.

– Eu dorm aici, dar dumneata? Eu n-amintrat în casă pentru că la tătari e foarte murdar. M-am hotărât să rămân noapteaîn căruţă.

Boierul a ieşit apoi la plimbare, searaera frumoasă şi am început să stăm de vorbă. Printre multe altele, el mi-apovestit din propria sa viaţă următoarele:

– Până la vârsta de 65 de ani am făcutserviciul la marină, cu gradul de căpitan de rangul întâi. La bătrâneţe m-amîmbolnăvit de o boală de nevindecat, de gută. Aşa că, ieşind la pensie, m-amdus în Crimeea, la moşioara soţiei mele, fiind aproape în permanenţă bolnav.Soţia mea era cam zănatică. Avea o fire distrată şi era o mare jucătoare decărţi. S-a plictisit să trăiască lângă mine, bolnav cum eram. Părăsindu-mă, aplecat la Kazan, la o fiică a noastră, măritată cu un funcţionar care-şi aveaserviciul acolo. Mi-a luat toate lucrurile, ducând cu ea şi pe servitorii de lacurte şi nu mi-a lăsat pe lângă mine decât un băieţaş de opt ani, care-mi erafin.

Aşa am trăit singur vreme de trei ani.Copilul care-mi slujea avea însuşiri deosebite şi-mi făcea toate treburilecasnice, făcea curăţenie în cameră, făcea focul în sobă, îmi fierbea casa,încălzea samovarul, dar, cu toate acestea, era foarte zburdalnic, un ştrengarcare nu tăcea niciodată. Mereu alerga, era gălăgios, striga, se juca, făcea totfelul de năzbâtii şi din această pricină mă deranja foarte mult. Iar eu, dinpricina bolii şi din plictiselă, am început să citesc cărţi duhovniceşti. Aveamla mine o carte admirabilă despre rugăciunea lui Iisus, scrisă de SfântulGrigorie Palama. O citeam aproape mereu şi, câte puţin, am început să zicrugăciunea. Băiatul mă stingherea şi nici o ameninţare nu-l putea înfrâna de laştrengăriile lui.

Atunci m-am gândit la următorul mijloc:i-am poruncit să se aşeze în camera mea pe un scăunel şi să rosteascărugăciunea lui Iisus. La început nu i-a plăcut deloc şi căuta pe toate căile săscape de acest canon sau tăcea.

Ca să-l oblig să îndeplinească porunca,puneam lângă mine varga. Când spunea rugăciunea, eu citeam liniştit cartea sauascultam cum rosteşte rugăciunea. Dar îndată ce tăcea, îi arătam varga, şi el,speriindu-se, se apuca din nou de rugăciune. Acest lucru mă bucura foarte mult,căci în locuinţa mea începea să se facă linişte. Am observat că nu mai eranevoie de nuia şi că băiatul începea să împlinească porunca bucuros şi cuosârdie. Am observat, de asemenea, o totală schimbare în firea lui zburdalnică.El a devenit tăcut şi liniştit, iar treburile casnice le îndeplinea cu mai multspor. Fapt ce m-a bucurat şi am început să-i dau mai multă libertate.

În sfârşit, ce crezi că a ieşit dintoate acestea? El s-a obişnuit aşa de bine cu rugăciunea, încât o făcea aproapemereu şi în vremea oricărui lucru, fără să fie silit de mine. Când îl întrebamceva în legătură cu această schimbare, el îmi răspundea că simte o dorinţă deneînvins de a rosti întotdeauna rugăciunea.

– Dar ce simţi când o faci?

– Nimic, numai că mă simt bine când facrugăciunea.

– Dar în ce constă binele acesta?

– Nu ştiu cum să vă spun.

– Simţi oare o veselie?

– Da, o veselie.

Băiatul împlinise 12 ani atunci cândîncepu războiul din Crimeea. Eu am plecat la fiica mea, în Kazan, iar pe ell-am luat cu mine. Aici i-am făcut loc în bucătărie împreună cu alţi servitori;din această pricină, tânjea foarte tare şi mi se plângea că oamenii, glumind şifăcând diferite năzbâtii între ei, s-au agăţat şi de eî, îuându-l în bătaie dejoc, şi că îl împiedică să facă rugăciunea. In sfârşit, după vreo trei luni avenit la mine şi mi-a spus:

– O să plec acasă, aici nu mai pot săsufăr plictiseala şi gălăgia.

Eu i-am răspuns:

– Cum poţi să te duci, pe vreme deiarnă, la aşa o distanţă mare? Mai aşteaptă până ce voi pleca eu, atunci te voilua şi pe tine.

A doua zi băiatul a dispărut. L-amcăutat peste tot, dar nu l-am găsit nicăieri. În cele din urmă, primesc oscrisoare de la oamenii din Crimeea care îmi păzeau moşia, în care se spunea căacel băiat a fost găsit în casa mea pustie, la 4 aprilie, a doua zi de Paşti.Zăcea mort pe podele în odaia mea, cu mâinile aşezate pe piept, cu pioşenie, cucăciula sub cap şi îmbrăcat cu acelaşi surtuc cu care fusese îmbrăcat la mineşi cu care şi plecase. L-au înmormântat în grădina mea. Când am primit aceastăştire, am fost foarte mirat cum de a putut ajunge atât de repede băiatul pânăla moşie. El a plecat pe 26 februarie, iar la 4 aprilie a fost găsit. Ca săfaci într-o lună de zile aproape 3000 de verste trebuia să-ţi ajute Dumnezeu casă-i poţi face, chiar cu căruţa, căci ar veni câte o sută de verste pe zi; iarel era, pe deasupra, îmbrăcat în haine de vară şi fără o copeică în buzunar. Săadmitem că l-o fi luat cineva cu căruţa, dar nici aşa nu ar fi putut ajungefără Pronia deosebită a lui Dumnezeu pentru el. Iată cum băiatul meu, spuse însfârşit boierul, a gustat rodul rugăciunii, iar eu nici la bătrâneţe n-am ajunsla măsura lui. Mai apoi i-am zis boierului:

– E foarte frumoasă cartea PreaCuviosului Grigorie Palama pe care aţi binevoit s-o citiţi. Şi eu o ştiu. Darîn ea se vorbeşte mai mult despre rugăciunea lui Iisus orală; citiţi carteacare se numeşte Filocalia. Acolo veţi găsi o cunoaştere deplină şi desăvârşită,care ne arată cum se poate dobândi rugăciunea lui Iisus duhovnicească, ce seface în minte şi în inimă, şi cum se gustă rodul ei cel prea dulce.

Cu prilejul acesta i-am arătat şiFilocalia mea. Am văzut că el a primit cu plăcere sfatul meu şi a făgăduitsă-şi facă rost de o astfel de carte.

Doamne Dumnezeule, mă gândeam în sineamea, ce minunate arătări ale puterii dumnezeieşti se vădesc din aceastărugăciune. Atât de înţeleaptă şi atât de pilduitoare este întâmplarea aceasta!Pe băiat nuiaua l-a învăţat rugăciunea, ba i-a servit şi ca mijloc demângâiere! Oare necazurile şi năpastele întâlnite pe calea rugăciunii nu sunttot nişte nuieluşe ale lui Dumnezeu? Şi dacă e aşa, de ce ne temem şi netulburăm când ni le arată mâna Domnului Dumnezeu, Tatăl Nostru cel ceresc, Celce e plin de nemărginită dragoste, şi când această nuieluşă ne învaţă să nedeprindem mai stăruitor cu rugăciunea şi ne conduce spre o negrăită mângâiere?

Când am terminat cu aceste istorisiri,i-am spus binefăcătorului meu:

– Iertaţi-mă, pentru numele luiDumnezeu, am trăncănit prea multe, iar Sfinţii Părinţi numesc convorbirile fărămăsură, chiar şi pe cele duhovniceşti, grăiri deşarte.

E timpul să-l văd pe tovarăşul meu dedrum, cu care voi pleca la Ierusalim. Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, caDomnul, cu mila Lui cea mare, să-mi întocmească drumul meu în cele bune.

– Îţi doresc, iubitul meu frate înDomnul, răspunse el, ca harul lui Dumnezeu, Cel plin de dragoste, să-ţilumineze drumul tău şi să te însoţească, aşa cum îngerul Rafael l-a însoţit peTobie.

POVESTIREA ACINCEA

Ultima întâlnire cu stareţul fusese înurmă cu un an. Acum, iată, o uşoară bătaie în uşă şi un glas care rostearugăciunea, îi vestiră sosirea acestui frate binecuvântat de care stareţul sebucură.

– Vino, iubite frate! Să-i mulţumimîmpreună lui Dumnezeu că a binecuvântat calea întoarcerii tale!

– Slavă şi mulţumită Tatălui cerescpentru mila cu care pe toate le rânduieşte cu a Sa înţelepciune întotdeaunaspre folosul nostru, al pelerinilor aflaţi în „pământ străin”! Iată că şi eu,păcătosul, după un an de despărţire, am fost, din mila lui Dumnezeu,învrednicit să te văd şi să-ţi aud cuvintele pline de dragoste. Fără îndoială,Sfinţia Ta aşteptai să-ţi povestesc despre sfântul oraş Ierusalim, spre carenăzuiau neîncetat sufletul şi gândul meu. Dar nu întotdeauna ni se împlineştedorinţa. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Şi nu e de mirare, căci pentru mine, unbiet păcătos, era prea mult să fiu învrednicit să calc pe acel pământ sfinţit,pe care s-au întipărit dumnezeieştii paşi ai Domnului Iisus Hristos.

Te rog să-ţi aminteşti, Prea Cuvioase,cum, acum un an, am pornit de aici cu un tovarăş de drum, un bătrân surd, avândo scrisoare de la un negustor din Irkuţk adresată fiului său din Odessa, încare îl ruga să mă ducă la Ierusalim. Am ajuns bine la Odessa şi într-un timpdestul de scurt. Prietenul meu s-a îmbarcat imediat şi s-a îndreptat spreConstantinopol. Eu, rămas singur, m-am dus să-l caut, după adresa de pescrisoare, pe fiul negustorului din Irkuţk. Am găsit repede gazda lui, însăspre mirarea şi durerea mea, nu l-am aflat pe binefăcătorul meu printre ceivii. Murise în urmă cu trei săptămâni, după o scurtă boală. Cu toată tristeţea,mi-am pus nădejdea în Domnul. Cei din casă erau cuprinşi de durere; văduvarăposatului, rămasă cu trei copilaşi, era atât de îndurerată, încât plângeaneîncetat, pierzându-şi de multe ori cunoştinţa. Părea că nu va mai trăi multdupă o suferinţă atât de crâncenă. Totuşi, în ciuda acestor triste împrejurări,m-a primit cu dragoste. Neavând putinţa, în noile condiţii, să-mi mijloceascăplecarea la Ierusalim, m-a ţinut ca musafir în casa ei vreo două săptămâni,până când tatăl celui mort, potrivit făgăduinţei sale, urma să sosească laOdessa, ca să pună în orânduială şi să aşeze treburile familiei rămase orfană.Şi aşa n-am mai plecat.

Trecu o săptămână, o lună, darnegustorul nu mai sosea; trimise însă o scrisoare în care vestea că, datorităunor împrejurări neprielnice, nu poate veni. Îi sfătuia să-i concedieze pelucrători şi să vină imediat, cu toţii, la el, în Irkuţk. Au început îndatăpregătirile şi grijile călătoriei. Am înţeles că nu-i mai interesa chestiuneaplecării mele; le-am mulţumit pentru primire şi, luându-mi rămas bun de la ei,am pornit din nou la drum prin întinsul Rusiei…

Gândeam în sinea mea: „încotro mă voiîndrepta acum?” în cele din urmă, m-am hotărât ca, mai întâi, să merg la Kiev,unde nu mai fusesem de câţiva ani. Am pornit deci într-acolo…

La început, am fost mâhnit că nu nîî seîmplinise dorinţa plecării la Ierusalim, însă mai târziu m-am gândit că nimic nuse petrece fără voia lui Dumnezeu. Astfel, m-am liniştit, în nădejdea căDomnul, Iubitor de oameni, va primi năzuinţa mea ca pe o faptă bine plăcută şinu-mi va lăsa călătoria fără zidire sufletească şi folos duhovnicesc…

Chiar aşa s-a şi întâmplat, căci amîntâlnit în calea mea oameni care mi-au descoperit multe lucruri neştiute demine şi mi-au luminat sufletul întunecat, pe calea spre mântuire… Dacă nevoianu m-ar fi silit să merg spre Kiev, n-aş fi întâlnit aceşti binefăcători aisufletului meu.

Peste zi mergeam rugându-mă, iar seara,când mă opream să dorm, citeam Filocalia, pentru întărirea şi trezireasufletului meu în lupta cu nevăzuţii vrăjmaşi ai mântuirii.

Când mă depărtasem ca la vreo 70 deverste de Odessa, am fost martorul unei întâmplări minunate. În faţa meacălătorea un mare convoi cu mărfuri, compus din vreo treizeci de căruţe, pecare le-am ajuns din urmă. Unul dintre căruţaşii din frunte mergea, ca unvătaf, lângă calul său, iar ceilalţi veneau grămadă în urmă. Drumul nostrutrecea pe lângă o apă în care bucăţile de gheaţă sparte de primăvară seînvârteau cu un zgomot asurzitor. La un moment dat, căruţaşul din faţă, careera tânăr cu vârsta, şi-a oprit calul, oprind întreaga caravană. Când ceilalţicăruţaşi se apropiară în goană, văzură că flăcăul începu să se dezbrace. L-auîntrebat de ce face asta. El răspunse că are o mare dorinţă să se scalde învâltoare. Miraţi, unii dintre căruţaşi începură să râdă, alţii să-l ocărască,zicând că e nebun; fratele mai mare al tânărului încercă să-l împiedice şi-lîmbrâncea să meargă mai departe. Flăcăul se împotrivea, nevoind să asculte.Câţiva dintre căruţaşii mai tineri, ca să glumească, luară găleţile cu care îşiadăpau caii, le umplură cu apă luată din râu şi începură s-o toarne pestetânărul înfierbântat. Unii îi turnau în cap, alţii după gât, zicând: „Uite, tescăldăm noi!” De-abia îi atinse apa trupul şi flăcăul strigă: „Ah, cât e debine!” Apoi se aşeză jos, pe pământ, iar tovarăşii de drum turnau mereu.Deodată se întinse şi, în deplină linişte, muri îndată. Toţi s-au înspăimântat,neînţelegând pricina morţii lui. Cei mai în vârstă erau îngrijoraţi, spunând cătrebuie anunţate autorităţile; alţii socoteau că aşa i-a fost scris.

Zăbovind vreo oră pe lângă ei, amplecat mai departe. La vreo cinci verste distanţă, am zărit un sat lângă drumşi, intrând în el, am întâlnit un preot bătrân, mergând pe uliţă. Îmi venigândul să-i povestesc întâmplarea văzută, ca să aud părerea Sfinţiei Sale.Preotul m-a luat cu el acasă şi, istorisindu-i ceea ce văzusem, l-am rugatsă-mi lămurească pricina…

– Nu ştiu a-ţi spune mai mult, iubitefrate, decât că în natură se petrec multe lucruri minunate şi neînţelese demintea noastră. Cred că toate acestea se întâmplă doar cu rânduiala luiDumnezeu, pentru a-i arăta mai limpede omului cârmuirea şi pronia cerească înlume, căci în anumite cazuri e vorba chiar de schimbarea legilor ei în chipnefiresc şi nemijlocit… Eu însumi am fost martorul unui caz asemănător. Înapropierea satului nostru este o râpă adâncă şi prăpăstioasă care, nefiindlargă, are totuşi o adâncime de vreo zece stânjeni sau chiar mai mult. De teuiţi în jos, te cuprind fiorii. Pentru cei ce merg cu piciorul a fost aruncatpeste ea un mic pod. Într-o bună zi, un ţăran din parohia mea, om cu familie şibunăstare, a simţit, aşa din senin, o dorinţă de nebiruit să se arunce de pepodeţ în râpa cea adâncă. O săptămână întreagă s-a luptat cu acest îndemnlăuntric. În cele din urmă, ţăranul nostru, nemai-putând îndura chinul, s-asculat de dimineaţă şi, ieşind grabnic din casă, s-a dus şi s-a aruncat înprăpastie. Nişte oameni care l-au auzit gemând au alergat repede la faţalocului şi l-au scos cu mare greutate din râpă. Enoriaşul meu avea amândouăpicioarele rupte. Când a fost întrebat de ce făcuse aceasta, a răspuns că, deşiacum îl încerca o mare durere, sufletul său era liniştit că s-a supus chemăriimisterioase de nestăvilit care îl muncise o săptămână întreagă. Un an întreg azăcut într-un spital din oraş. Eu îl vizitam şi deseori, văzându-i pe medici înjurul lui, voiam, ca şi tine, să aflu de la ei ceva care să-mi desluşeascărostul acestei întâmplări. Medicii mi-au răspuns într-un glas că a fost victimaunui atac de „furie”… Când i-am rugat să mă lămurească în mod ştiinţific asupraacestei boli, care sunt cauzele ce îi dau naştere, n-am aflat nimic altcevadecât că aceasta este o taină a firii, pe care ştiinţa n-a descoperit-o încă…Eu însă, în ceea ce mă priveşte, le-am atras atenţia că, dacă omul, prins devârtejul acestei taine a naturii, s-ar îndrepta cu rugăciunea către Dumnezeu şişi-ar deschide inima în faţa oamenilor buni, atunci „furia” pe care o crede denebiruit nu şi-ar atinge ţinta. Fapt sigur este că în viaţă se petrec multeîntâmplări care scapă judecăţii noastre…

Între timp, afară se întunecase şi euam rămas să dorm la preot. Dimineaţa, poliţaiul îşi trimise secretarul pentruautorizaţia de înmormântare a răposatului. La autopsie, doctorul n-a găsit niciun semn de nebunie. Dimpotrivă, a spus că moartea lui se datorează unui atacneprevăzut.

– Uite, vezi? îmi spuse preotul,medicina nu poate arăta pricinile care îi împing cu o putere nebiruită peanumiţi oameni spre apă.

Luându-mi rămas bun de la preot, amplecat mai departe. După ce am mers câteva zile, obosind rău de tot, am ajunsîntr-un mare târg, numit „Biserica Albă”. Cum se înserase, am început să-micaut un loc de odihnă. In piaţă am întâlnit un om care părea şi el un călătorşi care întreba pe la prăvălii de casa unui anume locuitor. Vă-zându-mă, s-aapropiat de mine şi mi-a zis: „După cum văd, şi tu eşti pelerin. Să mergemîmpreună, să aflăm unde locuieşte târgoveţul Evreinov. E un bun creştin. Esteproprietarul unui han bogat şi primeşte pelerini în casa lui. Uite, am aici şio notă despre el…” L-am însoţit cu bucurie şi îndată am găsit locuinţa.

Deşi nu l-am aflat pe stăpân acasă,soţia lui, o bătrânică plină de bunătate, ne-a primit cu dragoste şi ne-acondus într-o odaie singuratică de pe cerdac, spre a avea linişte. După cene-am spălat şi ne-am odihnit puţin, a venit stăpânul şi ne-a poftit la cină.La masă a deschis discuţia, întrebându-ne cine suntem şi de unde venim. Apoi,nu ştiu cum, a venit vorba despre numele său, Evreinov. Eram curios pentru cepoartă un astfel de nume.

– Vă voi povesti în legătură cu aceastao întâmplare interesantă, îşi începu el istorisirea. Tatăl meu a fost evreu,născut în oraşul Sklov. Dânsul nutrea o mare ură împotriva creştinilor. Dintinereţe se pregătea să se facă rabin şi învăţa cu osârdie toate minciunileevreieşti pentru combaterea creştinismului. Într-o bună zi, întâmplarea făcu sătreacă printr-un cimitir creştin. Acolo el văzu un craniu, care fusese scosprobabil dintr-un mormânt de curând săpat. Potrivit cruzimii sale, începu să-şibată joc de ţeastă: o scuipă, o înjură şi o calcă în picioare. Nemul-tumindu-secu atât, o ridică de jos şi o înfipse într-un par, aŞa cum grădinarii înfigoase de animale pentru a speria păsările răpitoare. După ce îşi isprăvi bătaiade joc, se duse acasă. În noaptea următoare, i se înfăţişă în vis un omnecunoscut care îl învinuia, spunându-i: „Ai îndrăznit să-ţi baţi joc derămăşiţele mele pământeşti? Eu, care sunt creştin, iară tu, vrăjmaşul luiHristos?!” Vedenia se repeta de câteva ori pe noapte, alungându-i somnul şiliniştea. Mai târziu, năluca începu să-i joace înaintea ochilor şi în timpulzilei. Auzea şi ziua ecoul vocii, plină de învinuiri. Cu cât trecea timpul, cuatât vedenia se repeta mai des. În sfârşit, când mâhnirea şi spaima îislăbiseră puterile şi-i stăpâneau sufletul, alergă la rabinii lui, care îndatăs-au aşezat pe citit rugăciuni şi dezlegări. Vedenia, departe de a-l lăsa înpace, revenea mai des şi mai năvalnic. Şi cum această încercare sufleteascăajunsese cunoscută tuturor, un creştin cu care se împrietenise în afacerile luinegustoreşti îl sfătui să primească credinţa creştină, încredinţându-l că nu seva putea izbăvi prin nimic altceva. Cu toate că tatăl meu nu voia deloc să seboteze, a zis totuşi: „Aş fi bucuros să fac orice, numai să scap odată devedenia aceasta de neîndurat”. Creştinul, bucurându-se la auzul cuvintelor lui,l-a convins să înainteze o cerere episcopului din localitate, în vedereabotezului, spre a fi primit fără întârziere în Biserica creştină. Au scrispetiţia împreună, iar tatăl meu, vrând-ne-vrând, a iscălit-o. Din clipa în carecererea a fost semnată, vedeniile au încetat, fără să-l mai tulbure vreodată.Dânsul a fost cuprins de o nespusă bucurie şi, pe deplin liniştit, simţind oînflăcărată credinţă în Iisus Hristos, a mers îndată la episcop, i-a povestitcele petrecute şi i-a mărturisit din toată inima că vrea să se boteze. După ceînvăţă dogmele credinţei creştine, se boteză cu multă râvnă, apoi plecă acasă,în localitatea aceasta, unde se

căsători cu mama mea, care era bunăcreştină şi cu care a trăit o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi plină de evlavie. Afost milostiv cu săracii, iar pe patul de moarte, după ce îmi dădu frumoasepoveţe în privinţa aceasta, mi-a lăsat porunca şi binecuvântarea de a-i miluipe cei lipsiţi. Iată de ce mă numesc Evreinov!

Am ascultat istorisirea cu evlavie şismerenie, gân-dindu-mă în sinea mea: „Doamne, Dumnezeul meu! Cât de milostiveste Domnul nostru Iisus Hristos şi cât de mare e iubirea Lui! Ce felurite suntcăile pe care El aduce la Sine pe păcătoşi şi cu câtă înţelepciune întoarceîntâmplările de mică însemnătate în călăuze spre lucruri mari! Cine ar fi pututbănui că gluma răutăcioasă a unui evreu, săvârşită asupra unui os de mort, îiva sluji drept punte de trecere spre adevărata cunoaştere a lui Iisus Hristos,luminându-l spre viaţa duhovnicească?”

După cină, am mulţumit lui Dumnezeu şistăpânului casei, apoi ne-am retras în odaia noastră, la odihnă. Pentru că nune era somn, am mai stat de vorbă. Printre altele, tovarăşul meu de drum îmispuse că e negustor în Moghilev. Trăise doi ani în Basarabia, într-o mănăstirede acolo, de unde plecase expirându-i termenul buletinului. Acum mergea însatul natal, ca să-şi scoată actul trebuincios intrării pentru totdeauna înmănăstire. Lăuda mănăstirile de acolo, tipicul, rânduiala şi viaţa aspră amultor călugări bătrâni îmbunătăţiţi. Mai mult, mă asigură că mănăstirile dinBasarabia, în comparaţie cu cele ruseşti, se deosebesc ca cerul de pământ. Măîndemnă să plec şi eu în Basarabia.

În timpul convorbirii fu adus în odaianoastră al treilea oaspete. Era un plutonier suspendat din rândurile armatei peun anumit timp. Acum pleca acasă în concediu.

Întrucât dânsul era foarte obosit decale, ne-am rugat cu toţii, apoi ne-am culcat. Sculându-ne dis-de-dimineaţă,ne-am făcut pregătirile de drum. Dar, în clipa în care voiam să ne ducem să-imulţumim stăpânului, am auzit clopotele care vesteau începutul utreniei.Împreună cu negustorul ne-am zis: „Să plecăm fără să intrăm în biserica luiDumnezeu, o dată ce am auzit această bunavestire? Ar fi mai bine să stăm pânăla sfârşitul utreniei, apoi să călătorim cu mai multă bucurie”. Am hotărât aşa,ba l-am chemat şi pe plutonier cu noi. El însă ne-a răspuns: „Ce putere arerugăciunea unui drumeţ? Şi-apoi ce-i foloseşte lui Dumnezeu de vom sta înbiserică? E mai bine să ajungem acasă şi să ne rugăm acolo. Dacă voiţi,duceţi-vă, eu însă îmi văd de drum. În timpul cât veţi sta la utrenie eu voiface vreo cinci verste, căci tare mi-e dor să ajung mai repede acasă…” Laaceste cuvinte, negustorul zise: „Bagă de seamă, frate, nu căuta să ghiceşti demai înainte ceea ce va rândui Dumnezeu!”

Aşa că noi am intrat în biserică, iarplutonierul a pornit la drum. Am stat până la sfârşitul utreniei, apoi ne-amînapoiat în odaie şi am început să ne pregătim traistele. Când să plecăm, ce săvezi? Gospodina casei aduce samovarul şi ne spune: „încotro? Luaţi mai întâicâte un pahar de ceai şi apoi staţi la masă cu noi! Credeţi că vă lăsăm săplecaţi flămânzi?” Şi am rămas. Dar nu trecu nici o jumătate de oră şi, în timpce noi stăm lângă samovar, intră deodată în fuga mare, gâfâind, plutonierul.

– M-am întors cu amărăciune dar şi cubucurie.

– Ce s-a întâmplat? îl întrebarăm noi.

– Îndată după despărţire, îmi venisegândul să intru în cârciumă ca să-mi schimb banii şi să beau un păhărel devotcă, să pot merge mai uşor la drum. Cum am intrat, rni-am schimbat banii şiam zburat ca un vultur pe cale. După ce am făcut vreo trei verste mi-a venit sănumăr banii, ca să mă încredinţez dacă nu m-a înşelat cârciumarul. M-am aşezatalături de drum, am scos portofelul, am numărat şi am văzut că banii sunt toţi.Deodată însă, îmi amintii de buletinul pe care îl purtam în acelaşi buzunar.Nicăieri! Dau de notele mele şi de bani, dar de buletin deloc. Atunci m-am speriatatât de tare, încât îmi părea că îmi pierdusem capul. În mintea mea străfulgeraun gând: „A căzut din buzunar când îmi schimbam banii la cârciumă. Trebuie sădau fuga înapoi.” Fug, fug, însă din nou mă cuprinde mâhnirea: „Dar dacă nu eacolo? Câtă suprărare îmi va pricinui lipsa lui!” Ajuns în grabă mare, îlîntreb pe cârciumar. El însă îmi răspunse că n-a văzut nimic. Din nou a pusstăpânire pe mine tristeţea. Am început să caut şi să scormonesc prin locurileprin care am stat. Şi ce să vezi? Spre norocul meu, am găsit buletinul, aşa cumera învelit, tăvălit pe podele, printre paie şi gunoaie, călcat în picioare şimurdar de noroi. Slavă Domnului! Deşi pentru felul cu care voi prezentabuletinul voi fi bătut, totuşi n-are nici o importanţă. Cel puţin voi călătorispre casă, înapoi, cu obraz curat. Cât despre vizita pe care v-am făcut-o acum,trebuie să vă spun că, în timp ce fugeam cuprins de groază, m-am ros la piciorpână la carne vie, aşa încât mi-e cu neputinţă să mai merg şi, de aceea, amvenit să vă cer puţină untură ca să-mi ung şi să-mi leg rana.

– Vezi, frate? Asta ţi s-a întâmplatpentru că n-ai vrut să ne asculţi şi să mergi cu noi ca să te rogi, începuvorba negustorul. Uite, tu ai vrut să te duci departe înaintea noastră şi,dimpotrivă, te-ai întors tot la noi, ba încă şi Şchiop. Nu ţi-am spus să nucauţi să ghiceşti de mai înainte ceea ce va rândui Dumnezeu? Vezi în ce fels-au întors lucrurile? Şi nu ţi-a fost de ajuns că nu te-ai dus la biserică, ciai mai spus şi vorbe nesocotite, zicând: „Ce va câştiga Dumnezeu dacă noi nevom ruga?” Asta, frate, nu e bine… Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de păcătoasanoastră rugăciune, totuşi, din dragostea Lui pentru noi, Se bucură când nerugăm. Şi nu numai rugăciunea sfinţită, pe care însuşi Duhul Sfânt o mijloceşteşi o deşteaptă în noi este plăcută Lui – de vreme ce El însuşi ne-o cereporuncindu-ne: „Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi” -, ci în faţa Lui este demare preţ orice faptă, chiar dacă pare mică, orice intenţie, orice îndemn şiorice gând ce se săvârşesc pentru El şi se îndreaptă spre slava Lui şi spremântuirea noastră. El ne răsplăteşte din belşug pentru toate acestea, potrivitnemărginitei Sale milostiviri. Iubirea lui Dumnezeu ne răsplăteşte prinbinefacerile Sale de mii de ori mai mult decât merităm. Dacă tu vei face pentruDumnezeu ceva de valoarea unui bănuţ, El te va răsplăti cu un ban de aur. Dacătu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El deîndată îţi va ieşi în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt şi uscat,zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă!”, în timp ce El te va îmbrăţişa şi te vasăruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii! Şi El sebucură chiar de fiecare mişcare, oricât de mică ar fi, ce are drept ţintământuirea noastră. Tu îţi închipui că nu vei adăuga nimic la slava lui Dumnezeuşi la folosul sufletului tău dacă te vei ruga puţin şi pe urmă te vei aflaiarăşi risipit; sau dacă vei săvârşi vreo faptă bună, cât de neînsemnată, dacă,de pildă, vei citi o rugăciune, vei face cinci sau. zece metanii, vei suspinadin adâncul inimii şi vei chema Numele lui Iisus Hristos sau vei descoperi întine un gând bun, sau vei avea plăcerea să citeşti o carte de sufletfolositoare, sau te vei înfrâna de la mâncare, sau vei suferi o mică ocară întăcere… Tu îţi închipui că toate acestea nu sunt de ajuns pentru o mântuiredesăvârşită şi că ele ar fi fapte în urma cărora nu culegi nici un rod. Nu!Nici una dintre aceste fapte nu se pierde în zadar. Toate vor fi numărate deochiul atotvăzător al lui Dumnezeu şi vor primi o însutită răsplată, nu numaiîn viaţa veşnică, ci chiar în viaţa de aici. Acest lucru îl întăreşte şiSfântul Ioan Gură de Aur. „Nici o faptă bună, zice el, oricât de neînsemnată arfi, nu va fi trecută cu vederea de Dreptul Judecător. Dacă păcatele suntcercetate într-un chip atât de amănunţit, încât ni se va cere răspuns pentrucuvinte, pentru dorinţe şi pentru gânduri, atunci cu atât mai mult faptele celebune, oricât de mărunte ar fi, vor fi numărate cu o deosebită băgare de seamăşi vor fi socotite drept un merit al nostru în faţa Judecătorului Cel preaplinde dragoste.”

Să-ţi povestesc, ca pildă, o întâmplarecunoscută de mine însumi acum un an. Într-o mănăstire din Basarabia, unde amstat o vreme, se afla un călugăr bătrân, cu viaţă îmbunătăţită. Într-o bună zi,îi veni o ispită: pofti un peşte uscat. Şi, cum în acea vreme nu-l putea găsiîn mănăstire, se gândi să se ducă la piaţă şi să cumpere… Mult timp s-a luptatel cu acest gând, cugetând în sinea lui că un călugăr trebuie să se mulţumeascăcu masa frăţească, de obşte, şi să fugă pe toate căile de iubirea de plăceri.Ba, mai mult, un călugăr săvârşeşte o grea sminteală şi necuviinţă când mergeprin mijlocul mulţimii de oameni ce se află în piaţă. Războiul vrăjmaşului îibirui judecata Şi el, prizonier al propriei sale dorinţe, se duse să-şi cumperepeşte. Ieşind din chilie şi mergând pe străzile oraşului, băgă de seamă că dinmâinile lui lipsesc metaniile, şi atunci începu să se gândească: „Cum mă voiduce asemenea unui ostaş fără sabie? Nu e cuviincios, ba chiar mirenii înşişimă vor osândi când mă vor întâlni şi se vor sminti văzând un călugăr fărămetanii!” Voia să se întoarcă, dar, băgând mâna în buzunar, le găsi. Atunci lescoase, îşi făcu cruce, le prinse de mână şi-şi continuă calea liniştit.Apropiindu-se de piaţă, a văzut lângă o tarabă un cal înhămat la un car plin debutoaie mari. Spe-riindu-se de ceva, calul o rupse la goană din toate puterile,în fuga lui, sări peste călugăr şi, lovindu-l la umăr, îl trânti la pământ,fără să-l rănească însă grav. La vreo doi paşi distanţă, carul se răsturnă şise zdrobi. Sculându-se repede de jos, se miră cum l-a păzit Dumnezeu de nu acăzut carul mai înainte numai cu o singură secundă, căci s-ar fi ales praful deel. Fără să se gândescă mai departe la această întâmplare, el cumpără peştele,se întoarse, îl mancă şi, după ce-şi făcu rugăciunea, se culcă să doarmă… Însomnul său uşor i se arătă un bătrân necunoscut, cu înfăţişare plăcută, care-ispuse:

„Ascultă, eu sunt apărătorul acestuilocaş şi vreau să te înţelepţesc, ca să înţelegi şi să ţii minte pilda ce ţi-amdat acum… Priveşte: lupta slabă pe care ai dus-o cu plăcerile simţurilor şilenea în nevoinţa ta de a te înţelege cu tine însuţi şi de a te aduce jertfă petine însuţi i-au dat prilej vrăjmaşului să se apropie de tine şi să-ţipregătească această întâmplare pierzătoare, care a explodat înaintea ochilortăi. Îngerul tău păzitor, prevăzând acest lucru, ţi-a dat gândul ca să te rogişi să-ţi aminteşti de metanii. Şi pentru că tu ai primit acest gând, l-aiascultat şi l-ai vădit prin faptă, ai scăpat din ghearele morţii. Vezi cât demari sunt iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răsplata Lui plină de dărniciepentru o mică întoarcere la El?”

După ce isprăvi aceste cuvinte, moşulplecă repede din chilie, călugărul îi făcu o închinăciune până la pământ şiapoi se trezi, însă nu în pat, ci pe pragul uşii, cu mâinile întinse şi îngenunchi. A povestit aceasta fără multă zăbavă, spre folosul sufletesc almultora, printre care eram şi eu.

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi,păcătoşii, nu are margini! Nu e minunat cum pentru un lucru atât de mărunt, căa scos din buzunar metaniile, le-a prins de mână şi a chemat o singură datăNumele lui Dumnezeu, pentru o faptă atât de mică i se dă omului în schimbînsăşi viaţa?! Iar în balanţa soartei omeneşti, o scurtă clipă în care e chematNumele lui Iisus Hristos precumpăneşte multe ceasuri irosite în lenevire…!Vezi, frate, cât e de puternică rugăciunea şi cât e de tare Numele lui Iisus Hristoschemat de noi?! In acest caz, cu adevărat, în schimbul unui singur ban,Dumnezeu l-a răsplătit pe călugăr cu un galben… În Filocalie, Sfântul IoanCarpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem:„Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic allui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune încontinuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic desfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură deAur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţănumaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şilăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şiînlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şiinteresele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră! Aşa că, nuarareori, dau peste noi necazurile şi năpastele, pe care le hotărăşte Proniaplină de dragoste a lui Dumnezeu spre a ne înţelepţi şi a ne întoarce spreTatăl ceresc.

Când negustorul îşi termină cuvântul,eu i-am spus:

– Cât de mult mi-ai îndulcit păcătosulsuflet! Drept recunoştinţă, îţi fac o închinăciune până la pământ.

Auzind aceste cuvinte, el se întoarsecătre mine şi-mi spuse:

– Îţi plac istorioarele duhovniceşti! Osă-ţi citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socotdrept tovarăşul meu de drum. Se numeşte „Agapia” sau „Mântuirea păcătoşilor”.In ea se află descrise multe întâmplări minunate.

O scoase din buzunar şi începu săcitească o prea frumoasă istorioară, despre un oarecare om evlavios, Agatonie.Acesta fusese învăţat încă din copilărie de pioşii săi părinţi să rostească înfiecare zi, în faţa icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare deDumnezeu, Fecioară, bucură-te…” şi celelalte. O spunea zilnic. Mai târziu,ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viaţă de sine stătătoare şi,năpădindu-l grijile şi interesele vieţii, rostea din ce în ce mai rarrugăciunea învăţată de la părinţi, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-oseară, a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaidaşi că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-lmustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atuncică pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deşi mulţi ani a rostitaceastă rugăciune, n-a aflat nici un folos. Atunci pustnicul îi zise:

„Aminteşte-ţi, orbule şinerecunoscătorule, de câte ori ţi-a ajutat această rugăciune scăpându-te denevoi! Aminteşte-ţi cum, pe când erai încă băieţandru, ai scăpat de la înecîntr-un chip minunat! Adu-ţi aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapăpe mulţi dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! îţi aminteşti cum, călătorindodată cu un prieten, aţi căzut amândoi din căruţă? El şi-a frânt piciorul, iartu n-ai suferit nimic. Nu ştii oare că un tânăr, pe care-l cunoşti şi care erasănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu eşti sănătos şi nu simţi nici odurere?”

Amintindu-i de multe alte fapteminunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri aufost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare deDumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi maideparte şi nu lăsa această rugăciune ce se face spre slava împărătesei Cerului,atâta timp cât încă nu eşti părăsit de Ea.”

Isprăvind cititul, am fost aşezaţi lamasă. Apoi, întăriţi, i-am mulţumit stăpânului casei şi am plecat fiecare pedrumul său.

Timp de cinci zile, mi-am amintitistorioarele pe care le auzisem de la evlaviosul negustor din Biserica Albă.Apropiindu-mă de Kiev, am simţit la un moment dat, aşa din senin, un fel degreutate, o slăbiciune şi un stol întreg de gânduri negre. Mă rugam greu detot; mă năpădise un fel de trândăvie. Dorind să mă odihnesc, mi-am îndreptatpaşii spre o pădurice şi un zăvoi ce se aflau în apropierea drumului. Am căutatun loc potrivit în dosul unui tufiş, unde, liniştit şi singur, să pot citiFilocalia, pentru a-mi întări slabele puteri duhovniceşti şi pentru a-milinişti sufletul răscolit de o teamă fără temei. Într-un loc netulburat denimeni, am început să-l citesc pe Cuviosul Casian Romanul, în partea a patra aFilocaliei, unde este vorba de cele opt gânduri. Timp de o jumătate de ceas amcitit astfel cu multă bucurie. Deodată, aruncându-mi privirea spre inimapădurii, am văzut un om stând nemişcat în genunchi. M-am bucurat, gândindu-măcă se roagă lui Dumnezeu, şi am reînceput să citesc. După o oră, sau chiar maimult, m-am uitat din nou la omul necunoscut. Stătea în aceeaşi poziţie,nemişcat, în genunchi. Aceasta privelişte mi-a umplut inima de umilinţă. Măgândeam: cât de evlavioşi sunt unii dintre robii lui Dumnezeu! Când cugetam laaceste lucruri, omul care se ruga căzu deodată la pământ, fără să se mai mişte.M-am mirat şi, deoarece stând cu spatele nu-i văzusem faţa, dorind să-l văd,m-am ridicat. Când m-am apropiat, l-am aflat cuprins de un somn uşor. Părea unflăcău de la ţară, în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu faţa curatăşi trăsături regulate, puţin palid. Îmbrăcat într-un caftan ţărănesc şi încinsla mijloc cu o frânghie, au mai avea nimic la el, nici traistă, nici toiag.Auzind zgomotul paşilor mei, se deşteptă şi se ridică de jos. Era un ţăran carelucrase pe moşia unui boier; era din gubernia Smolensk şi venea de la Kiev.

– Şi unde te duci acum? îl întrebai.

– Nici eu nu ştiu, răspunse el, unde măva duce Dumnezeu.

– Eşti plecat de mult de la curteaboierului?

– Da, sunt cinci ani de atunci.

– Şi unde ai trăit până acum?

– Am umblat pe la diferite locurisfinte, pe la mănăstiri şi pe la biserici, căci acasă nu mai am cu ce trăi.Sunt orfan de părinţi, iar pe deasupra sunt şi şchiop. De aceea rătăcesc înlumea largă.

– Te-a învăţat vreun om credincios săumbli astfel pe la locuri sfinte, şi nu fără de căpătâi prin lume?

– Nu, răspunse el, încă din copilărie,din pricina stării mele de orfan, am fost cioban în satul meu, unde, timp devreo zece ani, toate lucrurile au mers bine. Dar într-o bună zi, după cemânasem turma în sat, n-am băgat de seamă că lipsea cea mai bună oaie, aprimarului din comună. Acesta era un ţăran rău şi fără omenie. De îndată cesosi pe înserate acasă, văzând că îi lipseşte oaia, veni în goana mare la mine,începu să mă ocărască şi să mă ameninţe: „Te voi bate, răcnea el, până te voiomorî, îţi voi rupe mâinile şi picioarele.” Fiindcă îl ştiam aşa de rău, m-amdus să caut oaia prin locurile pe unde păs- cusem turma în timpul zilei. Amcăutat-o până după miezul nopţii, dar n-am găsit nici măcar urma ei. Întrucâtera toamnă, noaptea era foarte întunecoasă. De îndată ce am intrat în adânculpădurii de nepătruns, s-a dezlănţuit o furtună atât de puternică, încât seclătinau toţi copacii, în depărtare se auzea urletul unor lupi şi mi se făcusepărul măciucă. Cu cât mă afundam mai adânc în codrul sălbatic, cu atât toatelucrurile din jur mi se păreau mai înfricoşătoare. Atunci am căzut în genunchi,mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: „Doamne IisuseHristoase, miluieşte-mă!” De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mis-a uşurat în aşa măsură, încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbritvreodată inima mea; acum mă simţeam aşa de bine, încât mi se părea că îmiluasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostescneîncetat această rugăciune. Acum nu-mi mai amintesc câtă vreme a ţinut furtunaşi cum a trecut noaptea; ştiu însă că atunci când mi-am revenit în simţiri sefăcuse ziuă, iar eu stăteam în genunchi, în acelaşi loc. M-am sculat, aşadar, liniştitşi, negăsind oaia, m-am îndreptat spre casă. Inima mea, care tresaltă mereu debucurie, ardea să spună rugăciunea. Primarul, văzând că mă întorc fără oaie,m-a bătut atât de cumplit, încât m-a lăsat aproape mort. Atunci mi-a scrântitşi piciorul. Şase săptămâni am zăcut aproape nemişcat. Ştiam un singur lucru:că spun rugăciunea, iar ea mă mângâie, încet, încet, m-am refăcut şi am începutsă umblu prin lume. Şi, cum mi-era destul de urât să mă tot ciocnesc mereu deoameni şi să tot păcătuiesc, am început să călătoresc pe la locurile sfinte şiprin păduri. Aşa pribegesc de cinci ani.

Mă bucuram cu duhul că Domnul m-aînvrednicit să văd un om plin de dar. Apoi l-am întrebat:

– Acum te ocupi stăruitor cu aceastărugăciune?

– Nu pot trăi fără ea, răspunse dânsul.Cum îmi amintesc ce bine mă simţeam în pădure, mi se pare că o mână nevăzută măîmpinge în genunchi şi încep să mă rog. Nu ştiu dacă e bine primită păcătoasamea rugăciune, căci, în timpul când mă rog, uneori simt o mare bucurie, care nuştiu de unde vine, încerc un simţământ de uşurinţă şi de veselă linişte, iaralteori sunt cuprins de greutate, de plictiseală şi de deznădejde. Cu toateacestea, am dorinţa să mă rog necontenit, până la moarte.

– Nu te întrista, iubite frate! Oriceam simţi în vremea rugăciunii, fie uşurinţă, fie greutate, toate sunt bune,toate sunt plăcute lui Dumnezeu şi toate duc spre mântuire. Aşa învaţă SfinţiiPărinţi. Nici o rugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea luiDumnezeu. Uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şine mângâie pentru această nevoinţă, iar greutatea, întunecimea, uscăciuneadovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar, prin aceastăfolositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să gusteviitoarea dulceaţă duhovnicească. Ca să-ţi dovedesc cele spuse, uite, o să-ţicitesc un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul.

Am găsit îndată cuvântul şi i l-amcitit. El l-a ascultat cu luare-aminte şi cu plăcere, apoi mi-a mulţumit frumospentru cuvânt şi, în acest chip, ne-am luat rămas bun. El s-a îndreptat întinsspre inima pădurii, iar eu, ieşind la drum, mi-am continuat calea, mulţumindlui Dumnezeu că m-a învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc o astfel dezidire duhovnicească.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns înKiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să măspovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mifie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam.Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui.

M-am pregătit pentru spovedanie,gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, amînceput să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedătinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe ocoală mare de hârtie.

Am aflat că în pustietatea Kitaev, laşapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cudreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte unduh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-ambucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câtevasfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze.Citind-o, duhovnicul mi-a zis:

– Iubite prieten, ai scris aici multelucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:

1. La spovedanie nu trebuie să repeţiacele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pecare nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere înputerea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.

2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de altepersoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci săte osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spunăpăcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru canu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atâtsufletului său, cât şi duhovnicului.

3. Tu ai venit să te pocăieşti şitotuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să tepocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.

4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile,iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit celemai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu,că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eştiplin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toatăprăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, elesunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferitepăcate.

Când am auzit aceste cuvinte, am rămasuimit.

– Cuvioase părinte, i-am spus eu, cums-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru degrijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se aflătot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decâtbinele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângăpăcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai puteaumbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?!Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţitvinovat de toate câte mi le-aţi spus.

– Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atâtde puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau oscriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că totceea ce ţi-am spus este adevărat.

Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu amînceput s-o citesc:

Spovedaniaomului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte,înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, măîncredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentruaproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrieşi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine,atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacăL-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii.Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită.Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la celepământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decâtgreutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care sesăvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către oneîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt înrugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cuplictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc,cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau săpun capăt rugăciunii.

În ocupaţiile mele deşarte timpul trecepe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă afluîn prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva segândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă.Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpulsău prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzecişi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurilecugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul dedouăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarulidolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, desprechestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar îndiscuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atuncicând, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut sătrec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de oneobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernuluişi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multecunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturileLegii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici ourmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate acesteîndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin,nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de carear trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun defăcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu secunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Măiubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui,ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cuadevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasilecel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe HristosulSău este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele,căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentrubinele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau linişteaîn folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşteEvanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-arumple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interespovestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frânginima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simtparcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cudragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.

Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui numă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cudesăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ debucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiardispreţ.

3. Nu cred în nimic din celepropovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fostcu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială,dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptelesăvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă.Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceastaca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eunici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot capecapătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea:cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, ozic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în celevremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijăpentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie,care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă,m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplăprivire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie,înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfiumplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şinoapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şiaş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din celepământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cutoate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântulDomnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcăîn asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhulEvangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cumm-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata,ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu maimultă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi deinteres.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire desine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc înmine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altorasau să mă îndulcesc în lăun-trulmeu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie,totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi măsocot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacăvăd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentănecesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotescnişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerilemele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerilesuferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmidau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc,ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu înmine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă,căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pen-trupatimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, vădcă sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urătorde aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilorîntunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc peDumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă,cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât ceacare mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră,dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesceu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie,m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund înmine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţisufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic,ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare,acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:

– Cauza lipsei de dragoste faţă deDumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauzalipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelorcunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca săspun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cuneputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsimmai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoiesă trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântuluidumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau,după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de acunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.

„Dragostea,zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, înmăsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură vacreşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesnepentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şidesăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentruoameni.”

Acum vezi că pricina păcatelor pe careţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea carene stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şimijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să teluminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturorpăcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cuînvăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cufeluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoanaMântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplătocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului,pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm custăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar dinaceastă cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte,lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie.De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să nehotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cufelurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsăde sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre.Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căcirugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoireaşi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cumînvaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tineaşa cum odinioară am iubit păcatul!”

După ce a sfârşit aceste minunateînvăţături, l-am rugat cu multă smerenie pe sfântul părinte să mă spovedeascăşi să mă învrednicească de Sfintele Taine ale Domnului Hristos. Dimineaţa, dupăce m-am împărtăşit, am vrut să mă întorc la Kiev, însoţit de aceastăbinecuvântare cerească, dar bunul meu părinte, voind să meargă pentru câtevazile în Lavră, m-a lăsat în chilia lui pustnicească, spre a mă ragă în tăcereşi fără nici o piedică. Şi, într-adevăr, aceste zile le-am petrecut ca şi cumaş fi fost în cer: pentru rugăciunile bătrânului meu duhovnic eu, nevrednicul,m-am bucurat de o desăvârşită linişte şi pace. Rugăciunea se săvârşea aşa deuşor şi de dulce în inima mea, încât mi se părea că în acest răstimp uitasem detoate, chiar şi de mine însumi, şi nu mă mai gândeam decât la Iisus Hristos.

Când duhovnicul se întoarse, l-am rugatsă-mi dea o îndrumare şi un sfat: în ce parte să-mi continuu drumul? El m-abinecuvântat şi mi-a zis: „Du-te la Pociaev, ca să te închiniacolo minunatei urme lăsate de piciorul Maicii Domnului, iar Ea îţi va îndreptapaşii pe drumul păcii.” Am primit sfatul cu credinţă şi, peste trei zile, ampurces spre Pociaev.

Vreme de două sute de verste am mers însilă, căci drumul trecea printre târgurile şi cârciumile evreieşti şi arareoriîntâlneam locuinţe de creştini. Într-o fermă am văzut un han rusesc cuospătărie şi, plin de bucurie, am intrat acolo ca să mă odihnesc peste noapteşi să cer o bucată de pâine pentru drum, căci posmagii mei se cam isprăviseră.L-am zărit pe stăpân, un bătrân care părea să fie destul de înstărit şi desprecare auzisem că este de obârşie din aceeaşi gubernie ca şi mine, adică dinOrlovsk. De îndată ce intrai în odaie, el mă şi întrebă:

– Ce credinţă ai?

– Sunt creştin ortodox, i-am răspuns.

– Asta e ortodoxie? răspunse elbatjocoritor. La voi ortodoxia e numai pe buze, iar în realitate e o superstiţiede oameni necredincioşi. Cunosc eu destul de bine credinţa voastră! Şi eu amfost dus în ispită şi sminteală de un popă învăţat, când intrasem în bisericavoastră, dar, după ce am stat o jumătate de an printre voi, m-am întors din nouîn obştea noastră. În biserica voastră te sminteşti, imediat: cântăreţii destrană bălmăjesc slujba lui Dumnezeu într-un chip de neînţeles şi cu sărituri,coriştii, mai ales cei de prin sate, nu cântă mai bine decât beţivii de princârciumi, iar norodul stă cum se întâmplă, femeile amestecate laolaltă cubărbaţii, vorbesc în vremea dumnezeieştii slujbe, se sucesc în toate părţile,îşi întorc capetele, umblă prin biserică, aşa încât nu-ţi mai dau putinţa să terogi în linişte. Ce fel de slujbă dumnezeiască o mai fi şi asta? Nu faci decâtpăcate! Pe câtă vreme la noi slujba e pătrunsă de multă evlavie, cântăreţulciteşte cu multă băgare de seamă, fără scăpări, cântările sunt pline deumilinţă, iar credincioşii stau liniştiţi: bărbaţii de-o parte, femeile decealaltă parte, iar lumea ştie timpul şi felul închinăciunilor care trebuie săse facă, potrivit tipicului sfintei biserici. Cum păşeşti pragul bisericiinoastre simţi că ai venit să asculţi o adevărată slujbă dumnezeiască. Cândintri însă în biserica voastră, nici nu-ţi poţi da seama unde ai nimerit: înbiserică sau la piaţă!

Din cuvintele pe care le-am auzit, amînţeles că bătrânul e un rascolnic. Dar, întrucât vorbele lui păreau adevărate,n-am putut să stau de vorbă cu el şi să-l aduc la credinţa cea adevărată, cim-am mărginit să mă gândesc în sinea mea că e cu neputinţă să-i convingi perascolnici să treacă în sânul Bisericii noastre atâta timp cât la noi nu seîndreaptă slujba bisericească şi nu se dă o pildă vie, îndeosebi de către cinulclerical. Rascolnicul nu ştie nimic din cele lăuntrice, el se sprijină numai pecele din afară, lucru de care nimeni nu ţine seama la noi.

Am ieşit gânditor în tindă şi am zăritprin deschizătura unei uşi, într-o odăiţă singuratică, un om care, dupăînfăţişare, nu părea să fie rus, stând întins în pat şi citind o carte. El îmifăcu semn să mă apropii şi apoi mă întrebă cine sunt. I-am spus. Atunci îmivorbi astfel:

– Ascultă, iubitul meu, nu ai vrea sămă ajuţi şi să mă îngrijeşti măcar o săptămână? Sunt tare bolnav. Apoi, cuajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să mă fac bine. Eu sunt grec de origine,sunt monah din Sfântul Munte Athos şi am o locuinţă în Rusia, unde adun daniilecredincioşilor. Pe când mă întorceam la mănăstirea mea, m-am îmbolnăvit aşa degreu, încât, din pricina durerilor de picioare, nu mai pot merge. Am închiriataici această cameră. Nu mă lăsa, robule al lui Dumnezeu! O să-ţi plătesc!

– Nu-mi trebuie nici o plată. Te voisluji cu osârdie cu tot ce-mi stă în putinţă, pentru Numele Domnului.

Şi am rămas la el. În răstimpul câtl-am slujit mi-a dăruit multe lucruri folositoare sufletului. Mi-a vorbit deSfântul Munte Athos, de marii nevoitori de acolo şi de mulţi pustnici şisihastri. Avea la el Filocalia în limba greacă şi cartea lui Isaac Sirul.Împreună citeam şi comparam traducerea rusă făcută de Paisie Velicikovski cuoriginalul. A recunoscut că e cu neputinţă să traduci Filocalia mai exact şimai adevărat din greceşte, decât o făcuse Paisie în limba slavonă.

După cum am băgat de seamă, el se ruganeîncetat şi era iscusit în rugăciunea lăuntrică ce se săvârşeşte în inimă.Vorbea bine ruseşte, ceea ce mi-a dat putinţa să-i pun felurite întrebări înlegătură cu această chestiune, îmi povestea cu multă plăcere tot ce eraprivitor la rugăciune, iar eu ascultam cu luare-aminte, notând chiar multe dincuvintele lui. Iată, de pildă, cum tâlcuia el înălţimea şi măreţia rugăciuniilui Iisus:

– Măreţia rugăciunii lui Iisus sedescoperă din însăşi forma ei, fiind alcătuită din două părţi: prima, carecuprinde cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ne duce cumintea la istoria vieţii lui Iisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi,„cuprinde în sine pe scurt întreaga Evanghelie”; partea a doua, adicămiluieşte-mă pe mine, păcătosul, ne pune înainte istoria neputinţei şipăcătoşeniei noastre. Am băgat astfel de seamă că nu poţi rosti într-un chipmai înţelept, mai adânc şi mai potrivit dorinţa şi cererea unui biet sufletpăcătos şi smerit decât prin cuvântul: „miluieşte-mă”. Nici un alt cuvânt nueste atât de rotunjit şi plin ca acesta. De pildă, dacă am spune: „iartă-mipăcatele”, „slobozeşte-mi fărădelegile”, „îndepărtează-mi nelegiuirile”, amscoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decâturmarea unei temeri sfioase şi a unui suflet delăsător. Pe câtă vreme cuvântul„miluieşte-mă” nu exprimă numai simpla dorinţă de a primi cele cerute subimboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de adevărat fiu al dragostei, carenădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care-şi recunoaşte cu toată smerenianeputinţa în ce priveşte tăierea voii şi vegherea duhovnicească. Este strigătulcare cere îndurarea, adică mila, şi care vine ca un dar al Duhului puterii luiDumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi săbiruim aplecarea spre păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetorplin de datorii care-l roagă pe milostivul său binefăcător nu numai să-i iertedatoria, ci să-i mai facă şi alte binefaceri şi să-i fie milă de sărăcia luicea mai de pe urmă. Această adâncă rostire: „miluieşte-mă” parcă ar vrea săspună: „Stăpâne Prea îndurate, iartă-mi păcatele şi aju-tă-mă să-mi îndreptviaţa, trezeşte-mi râvna spre împlinirea poruncile Tale fără lenevire, fie-Ţimilă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi împrăştiata minte,voinţa şi inima numai în Tine.”

I-am mulţumit pentru înţeleptele luicuvinte spuse spre zidirea păcătosului meu suflet.

– Iţi voi mai povesti, îmi zise dânsul,despre mlădierea vocii în timpul rostirii rugăciunii lui Iisus. (Am înţeles căeste un om învăţat, care studiase la Academia din Atena.)

De multe ori mi s-a întâmplat să audfelul cum mulţi dintre creştinii cu frica lui Dumnezeu rostesc cu gurarugăciunea lui Iisus, potrivit poruncii cuvântului dumnezeiesc şi predanieiSfintei Biserici şi cum o săvârşesc nu numai în rugăciunile de acasă, ci şi înbiserica Domnului. Dacă ascultăm cu luare-aminte si cu bunăvoinţă rugăciunearostită în şoaptă, putem băga de seamă, spre folosul nostru sufletesc, că lacei mai mulţi mlădierea glasului în vremea rugăciunii este felurită. Şi anume:unii după ce ridică tonul la primul cuvânt al rugăciunii, adică după ce rostesc„Doamne”, isprăvesc toate celelalte cuvinte cu vocea egală şi în coborâre.Alţii, începând rugăciunea de la tonul cel mai de jos, îl înalţă la mijloculrugăciunii, adică la cuvântul „Iisuse” şi, după ce scapă un strigăt, terminăcelelalte cuvinte din nou printr-o treptată coborâre a tonului, ca la început.Unii încep şi prelungesc cuvintele de la începutul rugăciunii cu un ton netedşi scăzut, dar la ultimul cuvânt, adică la „miluieş-te-mă”, ridică deodatătonul cu multă încântare. Iar alţii, când rostesc întreaga rugăciune, adică:„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”,nu ridică vocea decât la „Fiul lui Dumnezeu”. Ia aminte, rugăciunea e una şiaceeaşi! Creştinii pravoslavnici păstrează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă.Toată lumea ştie că această rugăciune, care e cea mai înaltă şi cea maiînsemnată dintre toate rugăciunile, cuprinde două părţi: „Doamne Iisuse” şicererea milei faţă de noi. Pentru ce, dar, nu toţi rostesc la fel, când e vorbade mlădierea vocii? De ce atunci când sufletul se umileşte şi se exprimăîntr-un mod deosebit de ridicat şi încordat nu-şi înalţă vocea în unul şiacelaşi loc, ci în anumite locuri, potrivite fiecăruia? Poate că mulţi vorrăspunde la această întrebare arătând că tonul este rezultatul unei deprinderisau al unui exemplu luat de la alţii, sau al unui anumit fel de a înţelegelucrurile sau că, în sfârşit, totul atârnă de uşurinţa şi iscusinţa cu careorice om este în stare să rostească cuvintele… Eu însă am o părere cu totuldeosebită. Mie îmi place să descopăr aici ceva mai înalt, ceva ce rămânenecunoscut nu numai pentru cel ce ascultă, ci chiar celui ce se roagă. Nu esteoare aici o tainică mişcare din partea Duhului Sfânt, care „vine în ajutorslăbiciunii noastre” şi „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26),tocmai pentru că noi nu ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem?! Dacă fiecare seroagă în Numele lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, potrivit vestiriiApostolului, atunci Sfântul Duh, care lucrează în taină, „dând duhul rugăciuniicelui ce se roagă”, totodată, după puterea fiecăruia, dă harul Său nepreţuit şibinefăcător; unuia îi dă o cucernică frică de Dumnezeu, altuia dragoste, altuiacredinţă puternică, altuia umilinţă şi aşa mai departe. Din această cauză, celce a primit darul binecuvântării şi proslăveşte stăpânia Atotţiitoru-luirosteşte, în rugăciunea lui, cu un deosebit simţământ şi cu o mare bucuriecuvântul „Doamne”, prin care el înţelege măreţia şi puterea Făcătorului lumii.Cel ce a primit în inimă tainica revărsare de dragoste este încântat în modspecial şi e pătruns de dulceaţă când rosteşte „Iisuse Hristoase”, aşa cum unoarecare călugăr bătrân simţea, la simpla auzire a Numelui lui Iisus, odeosebită căldură şi dulceaţă plină de dragoste, chiar atunci când acest cuvântera pomenit într-o simplă convorbire. Cel ce crede cu o tărie nezdruncinată îndumnezeirea lui Iisus Hristos, cea de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, seînflăcărează şi se întăreşte mai mult în credinţă când pronunţă cuvintele „Fiullui Dumnezeu”. Cel ce a primit darul smereniei şi-şi dă seama până în adânculsufletului de propria sa neputinţă rosteşte cuvântul „miluieşte-mă” cu inimaînfrântă şi plină de umilinţă, iar în timpul când rosteşte această parte dinurmă îşi revarsă cuvintele şi simţămintele cu o deosebită încordare, punându-şinădejdea în mila lui Dumnezeu şi scârbindu-se de propriile sale căderi. Eu credcă acestea sunt cauzele feluritelor mlădieri de voce care se observă în vremearostirii rugăciunii ce se face în Numele Domnului nostru Iisus Hris-tos!… Iarcu ajutorul acestor mlădieri putem înţelege, spre slava lui Dumnezeu şi sprepropria noastră întărire, simţămintele de care e pătruns fiecare, precum şidarurile duhovniceşti primite de sus.

La cele spuse mai sus, unii mi-aurăspuns astfel:

– Pentru ce toate aceste semne aletainicelor daruri duhovniceşti nu se ivesc deodată într-un singur mănunchi?Căci atunci s-ar pătrunde nu numai un singur cuvânt, ci toate laolaltă, de oînaltă şi egală mlădiere a vocii celui ce se roagă…

Eu însă le spuneam următoarele:

– Dacă Dumnezeu îşi împarte darurile cuînţelepciune, dându-i fiecăruia un dar deosebit, potrivit puterilor lui, aşacum se vede în Sfânta Scriptură, atunci cine are dreptul să ispitească şi săpătrundă cu mintea sa mărginită în rânduielile harice? Oare lutul nu se aflăsub stăpânirea olarului, care are puterea să facă din tină orice ar voi?

După vreo cinci zile, bătrânul începu,încet, încet, sa se însănătoşească. Timpul mi-a fost atât de folositor, încâtnici nu am băgat de seamă cum a trecut. În odaia lui, ca într-o tăcută chiliede sihastru, noi nu ne îndeletniceam cu nimic altceva decât cu rugăciunea săvârşităîn taină, când chemam Numele lui Iisus, sau cu convorbiri despre aceeaşirugăciune lăuntrică.

Într-o zi ne-a vizitat un credinciosamărât, care se văicărea şi ocăra pe evreii de prin satele pe unde trecuse,fiind peste tot înşelat. Era atât de pornit împotriva lor, îi blestema şi chiarmărturisea că, din cauza încăpăţânării şi necredinţei lor, nu sunt vrednici sămai facă umbră pământului şi că, în sfârşit, încearcă un nebiruit dezgust faţăde ei. După ce îl ascultă, bătrânul meu îi dădu următoarele sfaturi pline deînţelepciune:

– Îi afuriseşti şi îi ocărăşti degeabape evrei. Şi ei sunt făpturile lui Dumnezeu, aşa după cum suntem şi noi.Trebuie să-i compătimim şi să ne rugăm pentru ei, iar nu să-i blestemăm.Dezgustul faţă de ei vine de acolo că nu eşti întărit în dragostea lui Dumnezeuşi nu ai zălogul lăuntric al rugăciunii. Astfel nu ai nici pacea lăuntrică. Osă-ţi citesc ceva, în această privinţă, din scrierile Sfinţilor Părinţi.Ascultă ce scrie Marcu Ascetul: „Sufletul care s-a unit cu Dumnezeu în chiplăuntric devine, dintr-o prea mare bucurie, lipsit parcă de orice răutate, seface ca un copil nevinovat şi nu mai osândeşte pe nimeni: nici pe elin, nici pepăgân, nici pe iudeu, nici pe păcătos, ci priveşte asupra tuturor cu un ochicurat, fără să mai facă vreo deosebire între oameni, şi se bucură deopotrivă detoată lumea, dorind ca toţi, elinii şi chiar evreii şi păgânii, să-Lproslăvească pe Dumnezeu”. Iar Marele Macarie Egipteanul spune că cei ce auajuns la contemplarea lăuntrică „se înflăcărează cu atâta putere de foculdragostei, încât, de-ar fi cu putinţă, i-ar aduna pe toţi oamenii din lume şii-ar aşeza la sânul lor, fără să facă vreo deosebire între cel rău şi cel bun”.Astfel judecă Sfinţii Părinţi! Priveşte la tot ce se petrece în lume ca la cevace se întâmplă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu Atotştiutorul. Când te veilovi de necazuri, învinuieşte-te mai ales pe tine însuţi, pentru că nu aidestulă răbdare şi smerenie.

Bătrânul se însănătoşi după osăptămână, iar eu, mulţumindu-i din adâncul sufletului pentru tot, mi-am luatrămas bun de la el. Dânsul a plecat spre Sfântul Munte Athos, iar eu am pornitdin nou pe cale.

Pe neobservate, mă apropiam de Pociaev.După vreo sută de verste, m-a ajuns din urmă un soldat. L-am întrebat unde seduce. Mergea acasă, în gubernia Kame-neţ-Podolsk. După vreo zece verstepetrecute în tăcere, am băgat de seamă că ostaşul oftează din greu şi e foarteîntunecat la faţă, ca şi cum ar fi apăsat de o mare tristeţe. L-am întrebat:

– Pentru ce eşti aşa posomorât?

– Jură-te şi închină-te că nu mă veipârî şi îţi voi povesti tot necazul care pricinuieşte mâhnirea mea, căcimoartea se apropie cu paşi repezi de mine, iar eu nu am pe nimeni care să-mipoată da un sfat în cele ce trebuie să fac.

L-am asigurat că nu voi spune nimănuinimic şi că sunt bucuros să-i dau un sfat, dintr-o curată dragoste frăţească,potrivit priceperii mele.

– Am fost trimis în rândurile armatei,începu soldatul, ca un simplu ţăran de pe moşia unui boier. După cinci ani deserviciu, starea în care mă aflam deveni atât de grea încât a fost cu neputinţăs-o mai îndur. Pe deasupra eram deseori bătut, când pentru nesupunere, cândpentru beţie. Atunci îmi veni gândul să fug. Acum se împlinesc cincisprezeceani de când sunt fugar. Vreo şase ani m-am ascuns şi m-am dosit pe undenimeream. Spărgeam magaziile şi hambarele pe care le întâlneam în cale, furamcai, prădam prăvăliile, dând loviturile întotdeauna singur. Cele furate levindeam haimanalelor de tot felul, iar banii îi beam şi îi risipeam în desfrâu.Săvârşeam toate păcatele, dar de ucis, nu ucideam. Multă vreme toate Rii-aumers bine. Apoi am nimerit la puşcărie pentru vagabondaj fără buletin, dar,găsind un bun prilej, am scăpat şi de acolo. Pe neaşteptate, m-am întâlnit cuun soldat care pleca acasă, într-o gubernie depărtată, cu ordin în regulă. Cumînsă era bolnav şi de abia putea merge, m-a rugat să-l conduc până într-un satdin apropiere, unde şi-ar putea găsi mai lesne o gazdă. L-am condus. Stăpânulne-a lăsat într-o şură cu fân, unde ne-am şi culcat. Când m-am trezitdis-de-dimineaţă şi m-am uitat la soldat, era mort şi înţepenit. Atunci amînceput să caut repede actele lui, adică ordinul de lăsare la vatră. Şi, deîndată ce l-am aflat, dimpreună cu o însemnată sumă de bani, am şters-o iutedin şură şi, în timp ce toată lumea dormea, am fugit pitulându-mă pe dupăgarduri şi prin păduri… In acest chip am plecat mai departe. Am citit raportulşi am văzut că atât anii, cât şi semnele lui particulare se cam potriveau cuale mele. M-am bucurat şi am mers cu îndrăzneală spre depărtata gubernie aAstrahanului. Acolo m-am făcut om de treabă, muncind ca orice lucrător. M-amalăturat unui bătrân târgoveţ care avea casă proprie şi cu care făceam comerţcu vite. El trăia singur, iar în casa lui nu se afla decât o fiică văduvă.Vieţuind un an întreg la acest negustor, mai târziu m-am căsătorit cu fiică-sa.Îndată după nuntă, bătrânul muri. Singur, n-am mai putut continua comerţul.M-am aşezat pe băut, soţia la fel şi, într-un an de zile, am irosit tot cerămăsese în urma bătrânului. În cele din urmă, mi se îmbolnăvi şi soţia şi înscurtă vreme muri. Atunci am vândut tot ce-mi mai rămăsese din avere, mi-amvândut şi casa, iar banii s-au spulberat repede în cele patru vânturi. Nu maiaveam cu ce trăi, nu mai aveam ce mânca. Atunci m-am apucat din nou de vecheameserie, adică de furat, negustorind cele furate cu mai multă îndrăzneala, căcide astă dată aveam buletin… În acest fel am mai trăit încă un an de viaţăstricată. Într-un timp afacerile mele mergeau prost şi, ca să îndreptlucrurile, am furat de la un biet moşneag un cal bătrân şi alb, pe care l-amvândut cu cincizeci de copeici numai pentru pielea lui. După ce mi-am încasatbanii, am intrat într-o cârciumă, m-am îmbătat şi m-am gândit să mă duc într-unsat unde era o nuntă, pentru ca, atunci când toată lumea va adormi, să furorice mi-ar cădea mai lesne în mână. Cum însă soarele nu apusese încă de-abinelea, m-am dus în pădure, unde trebuia să aştept miezul nopţii. Ajuns acolo,m-am culcat şi, deodată, am căzut într-un somn adânc, în care am avut un vis.

Mă găseam într-o frumoasă şi întinsăluncă înverzită. La un moment dat, pe cer apăru un nor negru, care mă umplu degroază. Peste puţin timp se auzi o detunătură atât de puternică, încât se mişcăpământul de sub picioarele mele. În acest timp cineva m-a împlântat parcă înpământ, înfundându-mă până la umeri, aşa încât eram strâns din toate părţile.Afară nu-mi mai rămăseseră decât capul şi mâinile. Pe urmă, norul înfricoşătorse lăsă parcă la pământ, iar din mijlocul lui ieşi bunicul meu, care murise devreo douăzeci de ani. Fusese un om cucernic şi vreme de treizeci de ani slujiseca paracliser în satul nostru. S-a apropiat de mine cu o înfăţişare pe care nuse citeau decât supărare şi ameninţare. Eu m-am cutremurat de frică. Lângă mineam zărit câteva grămezi alcătuite din lucrurile pe care eu le furasem de-alungul timpului. Frica mi se înteţi. Bătrânul, apropiindu-se de mine şi arătândla prima grămadă, îmi spuse cu un ton înspăimântător: „Ce este aceasta?Îndesaţi-l bine!” Şi Codată, din toate părţile, pământul a început să măstrângă şi să mă strivească, încât eu, nemaiputând îndura durerile şi groaza,am scâncit şi am strigat: „Aveţi milă de mine!” Dar chinurile se prelungeau.După aceasta, bătrânul arătă altă grămadă şi iarăşi mă întrebă: „Dar asta ce e?Strângeţi-l mai tare!” Atunci am simţit o durere atât de puternică şi otristeţe atât de sfâşietoare, încât nici un chin de pe acest pământ nu poate fiasemănat cu acele crâncene suferinţe. În cele din urmă, bătrânul aduse lângămine tocmai calul pe care îl furasem cu o zi înainte şi strigă: „Dar acesta cemai e? Apăsaţi-l cât se poate mai tare!” De data aceasta am fost strâns dintoate părţile într-un mod atât de dureros, încât e cu neputinţă să arăt princuvinte toată înfricoşarea, grozăvia şi munca de iad pe care le simţeam. Mi sepărea că cineva îmi scoate vinele din trup. Eram înăbuşit atât de groaznic,încât era peste putinţă să mai îndur. Dacă această încercare s-ar fi prelungit,urma să-mi pierd cunoştinţa şi să leşin. Dar, spre norocul meu, calul ridică unpicior şi mă lovi cu copita peste faţă…

În clipa când am primit lovitura, m-amdeşteptat ca u: om bolnav, plin de groază şi de cutremur. Se făcuse ziuă,soarele tocmai răsărea. Duc mâna la falcă, dar dintr-însa sângele curgeaşiroaie… Cât despre părţile trupului care în vis fuseseră îngropate în pământ,toate erau pur şi simplu înţepenite şi străbătute parcă de furnici. De spaimă,abia am fost în stare să mă scol şi să mă duc acasă. Falca m-a durut încă multăvreme; uite, acest semn, pe care nu-l aveam mai înainte, se vede şi acum. Dupăaceasta vedenie deseori mă cuprindeau spaima şi groaza. De îndată ce-mi aduceamaminte de chinurile din vis, mă copleşeau o mâhnire, o istovire atât de dureroasă,încât nu ştiam unde să mă mai ascund… Pe măsură ce timpul trecea, vedenia mi seînfăţişa mai des, iar în cele din urmă începu să-mi fie frică şi ruşine deoameni, ca şi cum toată lumea ar fi aflat de potlogăriile mele. Mai târziu, dincauza acestei mâhniri, n-am mai putut nici să beau, nici să mănânc, nici sădorm. Mă clătinam ca o umbră. Mă gândeam să mă întorc la regimentul meu, să-mirecunosc toată vina şi să primesc orice pedeapsă, pentru ca, în acest chip,să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Când mă gândeam însă că mi se va ordona să trecprin faţa frontului, copleşit de lovituri şi de ocări, mă cuprindeau din nouteama şi ruşinea. Atunci, ajuns la capătul răbdării, am vrut să mă spânzur. Amcugetat însă că nu mi-a mai rămas mult de trăit şi că în curând oricum voimuri. Şi, pentru că eram sfârşit de puteri, îmi veni ideea să mă duc în satulmeu, unde, luându-mi ultimul rămas bun, să mor. În comuna mea mai este în viaţăun nepot, spre care merg de o jumătate de an, dar pe dram mă chinuie mereutristeţea şi frica… Ce crezi, om bun, ce ar trebui să fac acum? Căci răbdareamea e pe sfârşite!

Am rămas uimit în sinea mea, proslăvindînţelepciunea şi darul lui Dumnezeu, văzând cum Tatăl ceresc îi întoarce pepăcătoşi prin mijloace atât de felurite. Atunci i-am vorbit astfel:

– Dacă în timpul când te cuprindeafrica şi mâhnirea te-ai fi rugat lui Dumnezeu, ai fi primit cel mai bun leacîmpotriva tuturor necazurilor…

– Nu pot; îmi tot vine în gând că, înclipa în care voi începe să mă rog, Dumnezeu mă va preface numaidecât într-opocitură.

– Aceste gânduri ţi le trimitediavolul. Dumnezeu este nemărginit de milostiv, suferă împreună cu păcătoşii şiiartă îndată pe cei ce se pocăiesc. Cunoşti rugăciunea lui Iisus, adică:Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul? Rosteşte-o neîncetat!

– Cum să nu ştiu această rugăciune! Ospuneam chiar atunci când mă duceam să fur, ca să capăt mai mult curaj.

– Dacă Dumnezeu nu te-a pocit atuncicând te duceai să faci fărădelegi cu rugăciunea pe buze, nu te va pierde niciacum, când vei începe să te rogi mergând pe drumul pocăinţei! Te-ai convins, deastă dată, că gândurile tale sunt semănate de vrăjmaşul mântuirii noastre? Cre-de-mă, iubite, că dacă vei spune această rugăciune, fără să bagi în seamă celece-ţi vin în minte, vei simţi curând o mare bucurie, orice teamă şi greutatevor dispărea, iar în cele din urmă te vei linişti cu desăvârşire, vei deveni unom evlavios şi toate patimile păcătoase vor pieri. În viaţa mea am văzut multecazuri asemănătoare petrecute sub ochii mei.

I-am povestit câteva întâmplări în carerugăciunea lui Iisus şi-a arătat puterea ei făcătoare de minuni. L-amîncredinţat că, înainte de a merge acasă, ar fi mai bine să vină împreună cumine la Pociaev, spre a se închina Maicii Domnului, care este scăpareapăcătoşilor, spre a se spovedi şi a se împărtăşi acolo. Soldatul a ascultattoate acestea cu luare-aminte, cu inima curată şi cu bucurie. A fost de acordcu toate sfaturile mele. Am purces, prin urmare, la Pociaev, învoindu-ne să nuvorbim nimic unul cu altul, rostind neîncetat rugăciunea lui Iisus. A doua ziostaşul mi-a spus că se simte mai bine. După înfăţişare se vedea că e puţin mailiniştit. În trei zile am ajuns la Pociaev, unde i-am spus să nu întrerupărugăciunea nici noaptea, până când va adormi, încredinţându-l că Prea SfântulNume al lui Iisus este de nesuferit pentru vrăjmaş şi că are puterea să-lmântuiască. O dată cu aceasta, i-am citit din Filocalie. Deşi suntem datori săsăvârşim rugăciunea lui Iisus în orice vreme, atunci când ne pregătim pentruîmpărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Iisus trebuie să stăruim cu mai multăosârdie şi băgare de seamă în rostirea ei. Soldatul a făcut aşa cum l-ampovăţuit şi, peste puţin timp, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Din când încând, gândurile năvăleau asupra lui, însă prin rugăciunea lui Iisus puteau fiizgonite foarte uşor. Sâmbătă seara el se culcă mai devreme, spunând necontenitrugăciunea lui Iisus, pentru ca să se poată scula mai uşor la utrenia deduminică. Eu însă am rămas în colţul meu, unde, lângă o lampă mică, îmi citeamFilocalia. El adormi de abia peste un ceas, tocmai când eu mă sculasem larugăciune.

La un moment dat, după vreo douăzeci deminute, soldatul tresări şi, deşteptându-se, sări repede din pat, alergă lamine cu ochii plini de lacrimi şi cu mare bucurie îmi spuse:

– Ah, frate, ce-am văzut eu acum! Ceuşor mă simt şi câtă bucurie mi-a cuprins inima! Acum cred că Dumnezeu nu-ichinuieşte, ci îi miruieşte pe păcătoşi. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Mirat şi încântat de această vestebună, l-am rugat să-mi spună amănunţit tot ce i s-a întâmplat.

– Îndată ce am adormit, m-am văzut înaceeaşi luncă unde am fost chinuit. La început m-am înspăimântat, dar când ambăgat de seamă că în locul norului negru răsare soarele strălucitor, că olumină fermecătoare îşi aruncă razele peste frumoasa luncă, care era plină deiarbă şi de flori, m-am liniştit. Atunci s-a apropiat de mine acelaşi bunel,dar de data aceasta părea aşa de bun, încât nu te saturai să-l priveşti. Cânds-a oprit în faţa mea, mi-a spus încet, blând de tot: „Du-te la Jitomir, labiserica Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Acolo vei fi primit caparacliser. Trăieşte acolo până la sfârşitul vieţii şi roagă-te neîncetat.Dumnezeu să te miluiască!” Spunând aceste cuvinte, m-a binecuvântat cu semnulsfintei cruci şi în aceeaşi clipă s-a făcut nevăzut. Eu am simţit o bucurie aşade mare, încât mi-e cu neputinţă să mi-o arăt prin cuvinte. Mi se părea că mis-a ridicat o mare greutate de pe inimă şi parcă am zburat la ceruri… Inaceastă stare m-am deşteptat. Mă simţeam uşor de tot, iar inima nici nu ştia cesă facă de bucurie. Aşadar, ce-mi rămâne de făcut? Voi merge acum numaidecât laJitomir, aşa cum mi-a poruncit bătrânul. Cu rugăciunea, călătoria îmi va fi maiuşoară!

– Iubite frate, unde vrei să te duci înmiez de noapte? Stai cel puţin la utrenie şi, după ce te vei fi rugat, apoi săpleci, cu ajutorul lui Dumnezeu.

N-am mai dormit, ci ne-am dus labiserică. Atât timp cât a ţinut utrenia, soldatul s-a rugat cu stăruinţă şi culacrimi, îmi spunea că se simte foarte bine şi că e plin de bucurie, iarrugăciunea se săvârşeşte cu multă dulceaţă. Apoi, după ce se isprăvi Liturghia,s-a mai împărtăşit o dată, iar după masă l-am petrecut până la drumul ce ducela Jitomir, unde ne-am despărţit cu lacrimi de bucurie.

Am rămas singur şi mă gândeam încotroaş putea să-mi îndrept de data aceasta paşii. In cele din urmă m-am hotărât sămă întorc la Kiev. Mă atrăgeau îndrumările înţelepte ale duhovnicului meu deacolo şi, pe deasupra, mai trăgeam nădejdea că, după ce voi trăi la el câtvatimp îmi va găsi, poate, nişte binefăcători iubitori de Hristos cu ajutorulcărora să pot pleca la Ierusalim sau cel puţin la Muntele Athos. Astfel, dupăce am mai stat o săptămână la Pociaev, petrecându-mi timpul cu amintirileîntâmplărilor pline de învăţătură întâlnite, m-am pregătit de drum, mi-am luattraista şi m-am dus la biserică să mă închin Maicii Domnului în vedereacălătoriei, să mă rog la Liturghie şi apoi să pornesc înainte, la drum.

La un moment dat, pe când stăteam înfundul bisericii, intră pe uşă un om care, cu toate că nu era bine îmbrăcat,totuşi, după înfăţişare, părea să fie de neam bun. Se apropie de mine şi măîntrebă unde se vând lumânările. I-am arătat. Când s-a isprăvit Liturghia, ammai rămas să mă rog lângă urma paşilor Maicii Domnului. După ce m-am rugat, amplecat. Dar n-am mers prea mult pe uliţă, când am văzut o casă cu fereastradeschisă, sub care şedea un domn cu o carte în mână. Fiindcă trebuia să trec pelângă geam, am băgat de seamă că cel care şedea sub fereastră era tocmai celcare mă întrebase în biserică unde se vând lumânările. Mi-am ridicat pălăria,iar el, drept răspuns, mi-a făcut semn să intru în curtea lui, unde mă întrebă:

– Eşti pelerin, nu?

După ce mă pofti în casă, m-a întrebatcine sunt şi unde merg. Apoi m-a servit cu un ceai şi mi-a spus:

– Eu te-aş sfătui să te duci lamănăstirea Soloveţ. Acolo se află un schit singuratic şi liniştit, care senumeşte Anzersk. Locul este aşa de frumos, încât ţi se pare că e un al doileaAthos. Oricine e bine primit acolo; ca ascultare, călugării citesc Psaltirea înbiserică, pe rând, vreo patru ceasuri pe zi sau pe noapte. Eu însumi vreau sămerg într-acolo şi, potrivit făgăduinţei date, o să merg pe jos. Aş fi bucurossă mergem împreună, căci cu tine aş fi mai ferit de primejdii. Drumul estelăturalnic, iar eu am la mine o însemnată sumă de bani. Pe deasupra, în tottimpul călătoriei ţi-aş face rost şi de mâncare. Am merge la vreo trei stânjenidepărtare unul de altul, ca să nu ne stingherim unul altuia bunul mers alrugăciunii. Gândeşte-te! Călătoria îţi va folosi şi ţie.

Am socotit că această neaşteptatăîntâmplare nu este decât un răspuns al Maicii Domnului, pe care o rugasem să-miarate calea şi să mă îndrume pe cărări drepte. Fără a sta pe gânduri, m-amînvoit numaidecât.

A doua zi am şi pornit în pelerinaj.Trei zile am mers aşa cum ne învoisem, la o oarecare depărtare unul de altul.El citea fără întrerupere o carte pe care n-o lăsa din mână nici ziua, nicinoaptea, iar din când în când mai cugeta la Dumnezeu ştie ce. În sfârşit, ne-amoprit într-un loc potrivit ca să stăm la masă. Cât mânca, cartea stăteadeschisă, iar dânsul deseori se uita în ea. Când am văzut că această carte esteEvanghelia, i-am spus:

– Îndrăznesc să te întreb: pentru cedumneata nu laşi niciodată, nici ziua, nici noaptea, Evanghelia din mâini, cimereu o ţii şi o porţi cu dumneata?

– Pentru că, îmi răspunse el, aproapenecontenit izvorăsc din ea învăţături noi pentru mine…

– Ce fel de învăţături? îl întrebai.

– Ale vieţii creştine, care, în celedin urmă, se reduce la rugăciune. Eu socot că rugăciunea este cea mai însemnatăşi cea mai potrivită unealtă în viaţa fiecărui creştin. Rugăciunea alcătuieşteîn sine atât prima treaptă, cât şi cununa unei vieţi petrecute în duhulevlaviei. Tocmai de aceea, Evanghelia ne porunceşte să ne rugăm neîncetat.Căci, în timp ce pentru alte fapte creştineşti sunt rânduite anumite ceasuri,zile şi luni, pentru rugăciune este potrivită orice vreme. Fără rugăciune nuputem face nimic bun, iar fără Evanghelie nu putem învăţa rugăciunea aşa cum nise cere s-o facem, cu toată vrednicia. De aceea, toţi cei care au dobânditmântuirea pe calea vieţii lăuntrice, cum sunt sfinţii propovăduitori aicuvântului lui Dumnezeu, ca şi pustnicii şi sihastrii, şi chiar toţi creştiniicu frica lui Dumnezeu, au socotit adâncirea în cuvintele şi învăţăturiledumnezeieşti drept o îndeletnicire de mare trebuinţă. Mulţi dintre ei purtauEvanghelia cu ei şi dădeau următorul sfat tuturor celor care le cereauîndrumări privitoare la mântuire: „Şezi cu tăcere în chilia ta, citind şirecitind Evanghelia.”

Mi-a plăcut foarte mult felul cumjudeca şi râvna lui pentru rugăciune, de aceea l-am mai întrebat:

– Care evanghelist pune în chipdeosebit la îndemână învăţăturile şi îndrumările în legătură cu rugăciunea?

– Toţi cei patru evanghelişti, răspunseel. Într-un cuvânt, întreg Noul Testament, citit pe rând. Citindu-l timpîndelungat şi recitindu-l cu multă luare-aminte, mi s-au descoperit treptele,şi legătura dintre ele, ce se găsesc în întreaga Evanghelie cu privire laînvăţătura despre rugăciune, începând chiar de la primul evanghelist şi mergândpe rând într-o rânduială dreaptă şi chibzuită. De pildă: dintru început estearătată apropierea sau intrarea ce duce la învăţătura despre rugăciune, apoiveşmântul din afară, cum rugăciunea este îmbrăcată în cuvinte; mai departe ţise pune în faţă condiţia care este de trebuinţă unei rugăciuni adevărate; iarmai pe urmă, mijloacele şi pildele prin care o putem învăţa. În cele din urmă,este pusă înainte învăţătura tainică despre rugăciunea lăuntrica duhovnicească,neîncetată, făcută în Numele lui Iisus Hristos, care este de folos întotdeauna,ca una ce e mai binefăcătoare şi mai înaltă decât rugăciunea din afară. Suntdescrise apoi roadele fericite, trebuinţa ei şi- altele.

Într-un cuvânt, în Evanghelie estearătată, de la început şi până la sfârşit, în toate amănuntele, întreagacunoştinţă privitoare la nevoia rugăciunii, într-o rânduială bine închegată, deunde se desprinde însăşi calea de urmat.

Auzind toate aceste descopeririminunate, mi-am pus în gând să-l rog să-mi arate, pe rând, tot ce mi-a spus.

– Întrucât mie îmi place, mai multdecât orice, să ascult şi să stau de vorbă despre rugăciune, aş dori să vădaceastă legătură tainică. Vă rog arătaţi-mi toate acestea chiar din Evanghelie.

Se învoi bucuros şi-mi zise:

– Deschide Evanghelia şi însemneazăcele ce îţi voi spune. Fii bun de ia seama la însemnările mele. Să luăm maiîntâi capitolul al şaselea din Evanghelia lui Matei şi citeşte acolo de laversetul al cincilea până la versetul al nouălea. Uite, aici se află pregătireapentru rugăciune, care învaţă să începem rugăciunea nu pentru slava deşartă şinu într-o lume zgomotoasă, ci într-un loc singuratic şi liniştit. Ne mai învaţăapoi să ne rugăm nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru unirea cuDumnezeu şi, prin urmare, să nu născocim multe cereri de prisos, care privescfeluritele nevoi ale vieţii, aşa cum fac păgânii. Pe urmă citeşte mai departe,în acelaşi capitol, de la versetul al nouălea până la versetul al 14-lea. Aicieste înfăţişat veşmântul rugăciunii, adică ni se arată ce cuvinte trebuie sărostim atunci când ne rugăm. Aici sunt înmănuncheate într-un chip înţelepttoate cele ce sunt de trebuinţă şi toate cele ce ni se cer pentru viaţanoastră. După aceasta mergi în prelungirea capitolului, citind versetele al14-lea şi al 15-lea şi vei vedea condiţia pe care trebuie s-o păzim pentru carugăciunea să fie lucrătoare, căci dacă nu-i iertăm pe cei care ne fac rău,nici Domnul nu ne va ierta păcatele noastre. Trecând la capitolul al şaptelea,vei găsi, de la versetul al şaptelea la versetul al 12-lea, mijlocul carechezăşuieşte izbânda în rugăciune şi care ne dă o arvună în nădejdea ce-o avem,şi anume: să cerem, să căutăm, să batem. Această stăruitoare poruncă nu aratădecât rostirea deasă a rugăciunii, iar această practică de căpetenie are dreptţintă nu numai folosirea rugăciunii în timpul tuturor îndeletnicirilor noastre,cu care trebuie să meargă mână în mână, ci chiar trebuinţa de a le depăşi înorice vreme. Aceasta este însuşirea cea mai de seamă a rugăciunii… Ca pildă,vei vedea în capitolul al 14-lea al evanghelistului Marcu, de la versetul al32-lea până la versetul al 40-lea, că însuşi Iisus Hristos a spus de mai multeori aceleaşi cuvinte în timpul unei rugăciuni. Un exemplu asemănător, privitorla deasa rostire a rugăciunii, ne înfăţişează şi evanghelistul Luca încapitolul al 11-lea, până la versetul al 14-lea, unde e vorba de cerereastăruitoare făcută de un om nevoiaş la uşa prietenului său, ca şi acolo undeeste vorba de cererea văduvei, săvârşită în faţa judecătorului nedrept, carei-a făcut dreptate din pricina rugăciunii ei stăruitoare (Lev. 18, l-l4), şicare închipuieşte porunca lui Iisus Hristos care spune să ne rugăm pururea, înorice vreme şi în orice loc, fără să deznădăjduim, adică fără să ne lenevim.

Se mai descoperă, în Evanghelia luiIoan, învăţătura lăuntrică şi tainică, adică însuşi miezul rugăciunii inimii.Mai întâi, ea ni se pune la îndemână în înţeleaptă istorisire despreconvorbirea lui Iisus Hristos cu Samaritean-ca, unde ni se dezvăluie închinarealăuntrică făcută în duh şi în adevăr, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum voieşteDumnezeu. Această închinare este tScmai rugăciunea neîncetată şi adevărată,care curge spre viaţa veşnică, asemenea unei ape vii (In. 4-l4). Mai departe,în capitolul al 15-lea, de la versetul al patrulea până la versetul al optulea,se zugrăvesc mai limpede puterea, înrâurirea şi trebuinţa rugăciunii lăuntrice,adică petrecerea sufletului în Hristos, într-o necurmată amintire de Dumnezeu,în sfârşit, citeşte în capitolul al 16-lea al aceluiaşi evanghelist, de laversetul al 23-lea până la versetul al 25-lea. Priveşte ce taină se descoperă aici!Vezi că rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos, sau aşa-numita rugăciunea lui Iisus, adică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, repetată de multeori şi des, are o foarte mare putere şi, cu multă uşurinţă, deschide şiluminează mintea şi inima. Asta se poate vedea fără nici o îndoială, dacă vomlua de pildă pe Sfinţii Apostoli, cărora, cu toate că nu au fost decât unsingur an ucenicii Domnului Iisus şi cu toate că învăţaseră de la El rugăciuneadomnească, adică „Tatăl nostru”, pe care o cunoaştem de la ei, totuşi, cătresfârşitul vieţii Lui pământeşti, Iisus Hristos le-a descoperit taina prin carele-a arătat cum să-şi împlinească lipsa, pentru ca rugăciunea lor să aibă ohotărâtă izbândă. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu;cereţi şi veţi primi”, că „orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă vada” (In. 16,24 şi 23). Acest lucru s-a întâmplat cu ei întocmai, căci maitârziu, când Apostolii au învăţat să se roage în numele Domnului Iisus Hristos,câte fapte minunate au făcut ei atunci şi cât de mult s-au minunat ei înşişi!…Vezi acum ce unitate strânsă şi deplină este în învăţătura privitoare larugăciune, aşa cum cu atâta înţelepciune este înfăţişată în sfânta Evanghelie?Dar dacă, după toate locurile citate, vei trece la citirea epistolelorapostolice, vei găsi de asemenea şi acolo o învăţătură despre rugăciune, ce sedesfăşoară în chip curgător.

Astfel, în Faptele Apostolilor estedescrisă partea practică, adică încordarea stăruitoare şi necontenită înrugăciune a primilor creştini, care au fost luminaţi de credinţa în IisusHristos (Fapte 4,31). Se vorbeşte despre roadele sau urmările acesteineîncetate petreceri în rugăciune, adică despre revărsarea Sfântului Duh,dimpreună cu darurile Lui, asupra celor ce se roagă. Ceva asemănător vei găsişi în capitolul al 16-lea, versetele 25 şi 26. Apoi urmăreşte, rând pe rând,epistolele apostolilor şi vei vedea:

1) cât e de trebuincioasă rugăciunea întoate întâmplările din viaţa unui om (Iac. 5, 13-l6);

2) cum ne ajută Duhul Sfânt să ne rugăm(Iuda 1, 20 şi 21 şi Rom. 8, 26);

3) cum trebuie să ne rugăm totdeauna înDuhul (Efes. 6, 18);

4) cât de trebuincioasă este linişteasau pacea lăuntrică în timpul rugăciunii (Filip. 4, 6-8);

5) cât de necesar este să ne rugămneîncetat (I Tes. 5, 17) şi, în sfârşit,

6) vom înţelege că trebuie să ne rugămnu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi oamenii (I Tim. 2, l-5).

Adâncindu-ne un timp mai îndelungat şicu mai multă luare-aminte, se pot dobândi multe alte descoperiri privitoare lacunoştinţele tainice, ascunse în cuvântul Domnului, care scapă unei citirifăcute în fugă şi rareori. Ai înţeles, din cele arătate de mine acum, cu câtăînţelepciune şi cu câtă orânduială, închegate într-o strânsă legătură,descoperă Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos îndrumările Saleprivitoare la rugăciune? Cât e de luminată şi de lină curgerea în care suntpuse textele în cele patru Evanghelii? Iată, de pildă: la Sfântul Matei găsimînceputul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile şi celelalte. Mergândmai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul Luca, pildele, iar laSfântul Ioan, practica tainică săvârşită în rugăciunea lăuntrică, deşi toateacestea se găsesc, mai pe scurt sau mai pe larg, la toţi evangheliştii. ÎnFaptele Sfinţilor Apostoli se zugrăvesc lucrarea şi urmările rugăciunii; înepistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsă, multe însuşiri sunt strâns legatecu lucrarea rugăciunii!… Iată pentru ce eu mă mulţumesc numai cu Evanghelia înînvăţătura tuturor căilor vieţii ce duc spre mântuirea sufletului.

În timp ce el îmi arăta şi-mi tâlcuia,eu îmi însemnam în Biblia mea toate textele din Noul Testament. Toate acestelocuri păreau să fie de mare preţ şi ziditoare de suflet, lucru pentru carei-am mulţumit mult.

Apoi am mai mers vreo cinci zile întăcere. Tovarăşul meu de călătorie simţi, la un moment dat, o puternică durereîn picioare, din care pricină el năimi o căruţă cu doi cai, în care mă luă şipe mine. În acest chip, am ajuns până la punctul cel mai înaintat, unde ne-amoprit pentru trei zile, cu scopul ca, după ce ne vom fi odihnit, să pornimimediat spre Anzersk, spre care îl mâna o nestăpânită dorinţă.

Ajunşi acolo, am întâlnit un vechicunoscut călugăr, care, după ce i-am povestit cele auzite de la profesor, îmizise:

– Ce om vrednic de laudă e tovarăşultău! Se vede că, pe lângă o inimă plină de evlavie, el mai are şi o minte plinăde lumina învăţăturii. Aş vrea să-l văd şi eu.

– Locuim la aceeaşi gazdă. Pot să ţi-lînfăţişez chiar mâine. Acum însă e târziu… Iartă-mă!

POVESTIREA A ŞASEA

„Frate ajutatde frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţieîntemeiată.”
(Pilde 18, 19)

Pelerinul: După cuvântul şi făgăduinţa dată ieri,venind la cuvioşia ta, l-am poftit şi pe cinstitul meu tovarăş de drum, pe careai vrut să-l vezi. Este cel care mi-a uşurat calea de pelerin printr-oconvorbire mântuitoare de suflet.

Duhovnicul: Suntem foarte bucuroşi, atât eu, câtşi aceşti oaspeţi ai mei, să vă vedem pe amândoi şi să ne folosim din lucrareaşi practica voastră. Uite, şi eu, la rândul meu, ţi-i înfăţişez pe musafiriimei: un prea cuvios schimnic şi un cucernic preot. Ştim că unde sunt doi sautrei adunaţi întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, acolo, potrivitfăgăduinţei Lui, va veni El însuşi, în persoană. Noi însă, până acum, suntemcinci persoane adunate în numele Lui; darul Lui se va revărsa, prin urmare, cumai multă milă asupra noastră!

Ceea ce am aflat ieri de la tovarăşultău de călătorie, iubite frate, despre înflăcărata-ţi alipire de SfântaEvanghelie, este foarte interesant şi plin de învăţăminte. Sunt doritor să audîn ce chip ţi s-a descoperit această mare taină din câmpul evlaviei?

Profesorul: Dumnezeu Cel prea plin de dragoste,Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului săvină, mi-a descoperit, după mila Sa nemăsurată, această cunoştinţă, în chipminunat, fără mijlocirea vreunui om. Timp de cinci ani am fost profesor deliceu, străbătând cărările vieţii prin întunericul desfrâului şi înflăcărându-măde filosofia deşartă după firea lumii, iar nu după Hristos. Şi poate că aş fipierit cu desăvârşire dacă nu m-ar fi reţinut întrucâtva faptul că trăiamîmpreună cu evlavioasa mea mamă şi cu o soră care îşi petrecea viaţa cu multăluare-aminte, într-o neîntinată feciorie… Într-o bună zi, plimbându-mă pestrada principală, m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos,care se dădea drept francez, un student cu actele în regulă, venit de curânddin Paris, care căuta un loc de pedagog. Învăţătura lui plină de fineţe mi-aplăcut foarte mult. L-am poftit în casa mea, ca musafir, şi ne-am împrietenit.Timp de două luni a venit des la mine. Uneori ne plimbam împreună, hoinăream şitot împreună intram în casele oamenilor din lumea mare. Către sfârşit, veniîntr-o bună zi la mine, poftindu-mă să mergem într-una din familiile mai suspomenite şi, ca să mă înduplece mai uşor, a început să-mi vorbească de veseliaşi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei casei. Dar,după ce îmi spuse aceste cuvinte, la un moment dat începu să mă roage stăruitorsa ieşim afară din cabinetul în care ne aflam şi să stăm în salon. Rugămintealui mi se păru ciudată şi, după ce i-am spus că am băgat de seamă de mai multeori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat care e cauza.Apoi l-am mai reţinut în cabinetul meu şi din altă pricină: salonul se aflalângă camera mamei şi a surorii mele, unde n-ar fi fost frumos să vorbim desprefelurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferiteşiretlicuri. În cele din urmă, îmi spuse deschis următoarele:

– Pe raftul din faţă se află printrecărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult această carte, încât îmi vine greusă vorbesc în faţa ei despre lucrurile noastre pline de atâtea chestiineserioase… Te rog, du-o de aici, şi atunci vom vorbi în toată libertatea.

Uşuratic cum eram, am surâs când amauzit aceste cuvinte, am luat apoi Evanghelia din raft şi i-am zis:

– Trebuia să-mi fi spus mai de mult. Şidându-i-o în mâini, am bâiguit:

– Uite, pune-o singur în cealaltăcameră!…

Dar, minune, de abia m-am atins de elcu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă, tânărul se cutremură şi se făcu nevăzut,întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de spaimă, m-am prăbuşit înnesimţire pe podele. Auzind zgomotul, ai casei au dat fuga în cabinet şi, timpde o jumătate de oră, s-au chinuit să mă readucă în simţiri. Revenindu-mi, amsimţit că mă cuprinseseră o mare frică, un cutremur, o tulburare plină denelinişte şi o desăvârşire amuţire. Picioarele şi mâinile îmi înţepeniseră aşade tare, încât nu le mai puteam mişca. Doctorul, care fusese chemat între timp,a stabilit că boala se numeşte paralizie şi că nu e decât urmarea uneiputernice zguduiri lăuntrice sau a unei spaime. În ciuda tuturor leacurilor pecare le primeam în mod regulat de ia mai mulţi medici, zăceam în pat şi nusimţeam nici cea mai mică uşurare în mersul bolii, care, în cele din urmă, m-asilit să ies la pensie şi să mă las de slujba mea de profesor. Între timp,bătrâna mea mamă muri, iar sora mea se hotărî să-şi închine viaţa traiuluimănăstiresc, toate acestea îmi adânciră boala, care devenea tot mai grea. Înceea ce mă priveşte, nu aveam decât o singură bucurie: citirea Evangheliei,care, încă de începutul bolii, se afla mereu în mâinile mele, ca un zălog alminunatei întâmplări ce se petrecuse cu mine.

Într-o zi, pe neaşteptate, a sosit unpustnic necunoscut care strângea bani pentru un sfânt locaş. El îmi spunea cumultă credinţă să nu mă bizui pe leacuri, care, fără ajutorul Domnului, nu suntîn stare să vindece. Să mă rog stăruitor lui Dumnezeu, ca El să mă ajute, căcirugăciunea este cel mai puternic mijloc pentru vindecarea tuturor bolilor.

– Dar cum aş putea să mă rog, în stareaîn care mă aflu, când nu-mi stă în putinţă nici să fac metanii, nici să-miridic mâna ca să-mi fac cruce? i-am răspuns eu cu mintea risipită.

La aceste vorbe el îmi răspunse:

– Roagă-te măcar aşa cum poţi!

Dar nu m-a lămurit mai temeinic cumtrebuie să mă rog… După plecarea lui, am început să mă gândesc, nu ştiu cum,fără voia mea, la rugăciune, la puterea şi la lucrarea ei, aducându-mi amintede lecţiile de teologie pe care le audiasem demult, la Academie, pe când eramîncă student. Această cugetare era o îndeletnicire plină de bucurii pentrumine, îmi aducea din nou în minte cunoştinţele religioase pline de lumină, careîmi încălzeau sufletul, şi atunci am simţit o oarecare uşurare în mersu boliimele. Datorită faptului că se afla mereu la mine Evanghelia, în care aveam marecredinţă, căpătată în urma întâmplării minunate ce s-a petrecut cu mine,întemeiat, de asemenea, pe faptul că tot eşafodajul lecţiilor de care îmiaduceam aminte se sprijinea pe texte evanghelice, am socotit că cel mai bunlucru este să învăţ cele privitoare la rugăciune şi la evlavia creştină directdin îndrumările Evangheliei. Citind-o cu multă băgare de seamă, am scos dinpaginile ei un întreg îndreptar de viaţă trăită în vederea mântuirii şi deadevărată rugăciune lăuntrică, ca dintr-un izvor puternic şi bogat. Cu unsimţământ pătruns de cucernicie, am însemnat toate locurile şi textele careaveau o strânsă legătură cu problemele care mă interesau şi de atunci stăruinecontenit în învăţarea acestor aşezăminte dumnezeieşti şi, pe cât îmi stă înputinţă, să le pun în practică printr-o trăire personală, chiar dacă uneori ofac cu multă greutate. În timpul acestei îndeletniciri, boala mea a început,încet, încet, să-mi treacă şi, în sfârşit, după cum vedeţi, acum sunt cu totulsănătos.

Am hotărât, după pilda surorii mele şidin râvna sufletului meu, să-mi închin viaţa unei trăiri pustniceşti, pentru aputea primi şi a-mi însuşi fără nici o piedică învăţăturile atât de dulci ceizvorăsc din viaţa veşnică, arătată în cuvintele Domnului. Şi vreau să facacest pas în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru mila Lui părintească,pentru vindecare şi pentru înţelepţire.

Astăzi sunt în drum spre un schitsinguratic, de lângă mănăstirea Soloveţ, pe malul Mării Albe, care se numeşteAnzersk. Am auzit că acest schit este unul dintre cele mai potrivite locuripentru viaţa contemplativă. Deşi în călătoria mea Sfânta Evanghelie mă mângâieşi îmi luminează cu îmbelşugare mintea necoaptă încă, încăl-zindu-mi totodatăşi inima rece, o dată cu mărturisirea neputinţei mele, vă spun cu toatăsinceritatea că toate condiţiile ce se cer pentru împlinirea faptelor deevlavie şi pentru dobândirea mântuirii, care cer o totală jertfire, nevoinţemai presus de fire, cea mai adânc smerită cugetare, toate aceste condiţii, pecare le porunceşte Evanghelia, zic, mă înspăimântă prin înălţimea lor şi, maiales, prin neputinţa inimii mele stricate. Acum mă aflu la mijloc, întrenădejde şi deznădejde, fără să ştiu ce se va întâmpla cu mine de aici înainte.

Duhovnicul: în faţa unei dovezi care te obligăatât de mult şi care vădeşte o deosebită şi minunată milă din partea luiDumnezeu, precum şi în faţa minţii dumitale luminate în cele ale ştiinţei,nu-ţi este iertat nu numai să cazi în deznădejde, dar nici măcar să laşi săpătrundă în suflet cea mai mică umbră de îndoială privitoare la acoperământullui Dumnezeu şi la ajutorul Lui. Ştii ce spune în privinţa aceasta luminatul deDumnezeu Ioan Gură de Aur? „Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, învaţă el, şisă-şi închipuie că este cu neputinţă să împlineşti poruncile Evangheliei! CândDumnezeu a hotărât mântuirea omului, nu i-a dat poruncile cu gândul ca, prinne-împlinirea lor, să-l facă un călcător de lege. Nu! Ci pentru ca prinsfinţenia lor şi prin buna lor întrebuinţare să ne facă fericiţi atât în viaţade aici, cât şi în cea veşnică.” Desigur că împlinirea regulată şi neabătută apravilelor dumnezeieşti pare, pentru firea noastră, foarte grea, iar ca urmareînsăşi mântuirea pare de neatins. Totuşi, acelaşi cuvânt dumnezeiesc, care adat poruncile din lege, ne arată şi mijloacele, nu numai pentru lesnicioasa lorîmplinire, ci chiar pentru dobândirea unei mângâieri în vremea împlinirii lor.Dacă la prima vedere toate aces tea par acoperite cu o perdea tainică, aceastadesigur că a făcut-o Dumnezeu pentru ca, mai ales, să-l aducă pe ne voitor lasmerenie şi să-l apropie mai uşor de unirea cu Sine prin arătarea unui mijlocde scăpare fără ocoluri adică prin rugăciune, prin cererea ajutorului Săupărintesc. Tocmai aici se ascunde taina mântuirii, iar nu în nădejdea pe care oavem în puterile noastre.

Pelerinul: Cât de mult aş vrea eu, neputinciosulşi slăbănogul, să pătrund această taină, pentru ca, prin ea, să-mi îndrepttrândava mea viaţă spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea mea.

Duhovnicul: Taina îţi este cunoscută, iubitefrate, o ai descoperită în cartea ta, în Filocalie. Ea se ascunde în rugăciuneaneîncetată, pe care tu ai învăţat-o aşa de bine şi cu care te-ai ocupat şite-ai mângâiat cu atâta râvnă!…

Pelerinul: Cad la picioarele tale, prea cuvioasepărinte! Pentru Dumnezeu, învredniceşte-mă să aud din gura ta tot ce este defolos în legătură cu această taină mântuitoare şi cu sfinţita rugăciune, dupăcare însetez cu o nepotolită dorinţă şi despre care îmi place să ascult şi săcitesc pentru întărirea şi mângâierea mult păcătosului meu suflet.

Duhovnicul: Deşi nu-ţi pot îndeplini dorinţa prinpropria mea gândire, pentru că eu însumi sunt începător în această lucrare, amla mine un caiet, scris de un părinte duhovnicesc, privitor la chestiunea carete interesează. Dacă toţi au plăcerea să asculte, îl voi aduce şi îl voi citiîndată în faţa voastră.

Toţi: Vă rugăm, prea cuvioase părinte!Nu ne lăsaţi lipsiţi de această cunoştinţă mântuitoare.

Taina mântuirii ce se descoperă prinrugăciunea neîncetată

Cum ne măntuim? Această cuvioasăîntrebare se naşte în chip firesc în mintea fiecărui “creştin, ca urmare osimţământului de slăbănogire şi de stricăciune a firii omeneşti şi ca orămăşiţă a avântului către adevăr şi dreptate sădit în ea dintru început. Oriceom care crede cât de cât în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice seîntâlneşte fără voia lui cu acest gând: cum să te mântu-ieşti? Atunci îşiridică privirea spre cer… Întâmpinând greutăţi în dezlegarea problemei, elîntreabă în această privinţă pe oamenii înţelepţi şi pricepuţi, apoi citeşte,după îndrumările lor, cărţile de povăţuire duhovnicească cu privire lamântuire, stăruind să împlinească, fără nici o abatere, prin faptă, adevărurileşi pravilele pe care le-a auzit şi le-a citit. El află mai întâi de condiţiilemântuirii, care îi sunt puse în faţă ca nişte lucruri de trebuinţă, şi anume: oviaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile luate asupra noastră pentru odeplină jertfire de sine, care duc la înfăptuirea virtuţilor şi la oneîntreruptă împlinire a tuturor poruncilor dumnezeieşti, care sunt o mărturiea credinţei noastre tari şi nezdruncinate… Mai departe i se spune că toateaceste condiţii de mântuire trebuie împlinite — negreşit — cu cea mai maresmerenie şi, mai ales, toate deodată. Căci, aşa cum toate faptele bune atârnăuna de alta, tot astfel trebuie să se sprijine, să se desăvârşească şi să seînsufleţească una pe alta, asemenea razelor care numai atunci îşi revarsăputerea şi scot la iveală flacăra, când sunt înmănuncheate, printr-o lentilă desticlă, într-un singur punct. Altminteri, „ cel ce e nedrept în foarte puţin,şi în mult este nedrept” (Le. 16, 10).

În plus, pentru o mai bună încredinţaredespre nevoia acestei lucrări înmănuncheate şi întrunite, el aude frumoasecuvinte de laudă pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi vorbe de osândă pentrucei ce fac fapte josnice mânaţi de patimi deşarte. Toate acestea suntpecetluite cu o făgăduinţă nemincinoasă, fie a unei mari fericiri şi răsplăţi,fie a unei pedepse de chinuri şi de necazuri în viaţa veşnică.

Acesta este, de obicei, cuprinsul uneipredici din timpurile mai noi!

Creştinul care doreşte cu înfocaresă-şi mântuiască sufletul se apropie astfel, cu toată bucuria, de îndeplinireaîndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar,vai! Chiar la primul pas făcut în avântul său, el nu găseşte putinţa să-şiajungă ţelul, înţelegând curând, chiar din propria experienţă, că firea luivătămată şi slăbită va birui legea minţii lui, că voinţa lui liberă estelegată, înclinările sunt stricate, iar duhul este neputincios. Când îşi dăseama prin experienţă personală de neputinţa lui, el trece în chip firesc laîntrebarea dacă nu cumva s-ar găsi unele mijloace care ar putea să uşurezeîndeplinirea celor rânduite de legea Domnului pentru cei ce s-au învrednicit sădobândească, mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, pentru a împăca îndemnul minţiişi al conştiinţei cu neputinţa puterilor de îndeplinire, el se întoarce din noucătre cei ce predică mântuirea şi îi întreabă: Cum să fac să mă mântuiesc? Cummă voi îndreptăţi, când voi fi întrebat de ce nu pot îndeplini condiţiile demântuire? Dar oare cei ce predică aceste lucruri sunt ei înşişi în stare săîndeplinească fără nici o abatere tot ce îi învaţă pe alţii? Ei spun: „ Cere dela Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute?” Şi atunci n-ar fi oare olucrare mai rodnică dacă, în primul rând sau, mai bine zis, întotdeauna şi înorice stare, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una care este pricinuitoareatuturor faptelor ce trebuie împlinite pentru dobândirea mântuirii şi pe care lecere o viaţă trăită în duhul evlaviei?

Astfel îşi încheie cercetarea cel carecaută şi, în acelaşi timp, se apucă să înveţe rugăciunea, să citească, săcugete, să judece şi să cerceteze învăţăturile celor ce au scris ceva înlegătură cu această chestiune. Într-adevăr, cel ce caută găseşte acolo gânduriluminoase, cunoştinţe adânci şi cuvinte puternice. Unul, de pildă, vorbeştefoarte frumos despre trebuinţa rugăciunii, altul, despre puterea ei, desprelucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa înrugăciune, despre luarea-aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor,împăcarea cu vrăjmaşii, despre smerenie, înfrângerea inimii şi alte stări caretrebuie să însoţească rugăciunea.

Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şicum trebuie, de fapt, să ne rugăm? La aceste întrebări, deşi sunt cele dintâişi cele mai trebuincioase, rareori se pot da lămuriri cuprinzătoare şi peînţelesul tuturor. Atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă se trezeştedin nou în faţa unei taine. Din citirea făcută în linii mari i se va înrădăcinaîn memorie o parte a rugăciunii, care, cu toate că e plină de evlavie, totuşirămâne exterioară, şi atunci el poate ajunge la următoarea concluzie: ca să terogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să staiîn genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele…

Această părere obştească desprerugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şilucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel cecontinuă să caute va afla cartea ce se numeşte „Filocalia”, în care 25 deSfinţi Părinţi au pus la îndemână ştiinţa şi miezul rugăciunii adevărate,rugăciunea inimii. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii începe, pentru el, săse descopere, şi căutătorul vede că a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţiîndrepţi cugetul spre neîntrerupta aducere-aminte de Dumnezeu, să umbli ca şicum Dumnezeu ar sta de faţă în orice loc, să-ţi îmboldeşti sufletul spreiubirea Lui prin mijlocirea cugetării la Dumnezeu şi să-ţi uneşti respiraţia şibătăile inimii cu numele Domnului, conducându-te în toate acestea de chemarea,ce se face mai întâi cu gura, a Prea Sfântului Nume al lui Iisus Hristos, saude rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi în orice loc,fără să ţii seama de îndeletnicirea pe care o ai… Cu toate că aceste adevăruristrălucitoare îl vor convinge pe cel ce caută rugăciunea să treacă imediat laîmplinirea înţeleptelor îndrumări, totuşi, în timpul practicii, făcută cuîntreruperi, el nu va rămâne cu totul lipsit de greutăţi atâta vreme cât unpovăţuitor încercat nu-i va descoperi întreaga taină. Anume că numai repetareadeasă şi neîn: cetată a rugăciunii (oricum s-ar rosti la început) este singurulmijloc puternic, atât pentru săvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentrumântuirea sufletului. Deasa repetare a rugăciunii este temelia care ţine toatăclădirea lucrării de mântuire, aşa cum o întăreşte Sfântul Simeon Noul Teolog:„Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a unit astfel, într-un singurmănunchi, toate faptele bune.”

Şi atunci povăţuitorul, ca sădesfăşoare adevărul acestei descoperiri în toată întinderea lui, îl dezvoltă închipul de mai jos:

Pentru mântuirea sufletului este detrebuinţă, în primul rând, credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă,dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). „Cel ce nuva crede se va osândi” (Mc. 16, 16).

Dar tot în Sfântă Scriptură se vede căomul singur nu poate da naştere nici măcar unei credinţe de mărimea grăunteluide muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu;credinţa, ca dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt.

În acest caz ce-i de făcut? Cum putemîmpăca nevoie de credinţă cu neputinţa noastră de a o naşte în noi? ÎnEvanghelie este descoperit mijlocul de a o dobândi, dimpreună cu câteva pilde.„ Cereţi şi vi se va da ” (Le. 11,9). Apostolii n-au fost în stare să trezeascăîn ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat peIisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Iată o pildă în care se arată cumtrebuie căutată credinţa. Credinţa se dobândeşte, astfel, prin rugăciune.

Însă, pentru mântuirea sufletului suntde trebuinţă, pe lângă o credinţă adevărată, şi faptele bune, căci „credinţafără fapte este moartă”. Diri fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai dincredinţă, căci scris este: „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nuucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; săcinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tineînsuţi” (Mt. 19, 17-l9). Iar aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată.„ Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcutvinovat faţă de toate poruncile” (Iac. 2, 10). Sfântul Apostol Pavel, arătândslăbiciunea omenească, zice că „dinfaptele Legii nici un om nu se va îndrepta”(Rom. 3, 20). „Ştim cu adevărat că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc,vândut sub păcat” (Rom. 7,14). În ce chip am putea, prin urmare, sa împlinimfaptele cerute de Legea Domnului, când omul e slab şi nu are puterea săînfăptuiască poruncile?

Nimeni nu are putinţa atâta vreme câtnu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi, pentru că nucereţi”, ne arată pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar însuşi Iisus Hristosspune: „ […]fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cum putem să facemînsă ceva cu El, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine, şi Euîntru voi.” Căci „ cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadămultă”. Iar să rămâi întru El înseamnă să simţi neîncetat că Domnul Hristoseste de faţă şi să te rogi neîncetat întru numele Lui: „ Orice veţi cere de laTatăl întru numele Meu vă va da.” Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune sedobândeşte prin rugăciune! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de treiori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatăluiceresc, ca să-i întărească omul lăuntric şi, în sfârşit, poruncind fraţilor săica, mai întâi de toate, să se roage şi chiar pentru orice să se roageneîncetat.

Din tot ce s-a zis mai sus urmează căîntreaga mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea ea este ceadintâi de trebuinţă, înaintea oricărei fapte, căci mulţumită ei prinde viaţăcredinţa şi prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremearugăciunii tot lucrul bun este încununat de izbândă, iar fără ea nici o faptăcreştinească de evlavie nu se poate săvârşi.

Aşadar, pe când celelalte virtuţi îşiau fiecare timpul lor, rugăciunii i se cere să fie neîntreruptă, necontenită.Când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să o spunem necurmat:„Rugaţi-vă neîncetat”. Se cuvine deci să ne rugăm totdeauna, să ne rugăm înorice vreme, în orice loc.

Adevărata rugăciune îşi are condiţiileei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curate, cu oînflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină decutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar dacă cineva nu e împăcat înconştiinţa lui curată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei rugăciuni,înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silădecât de bună voie? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, sprerugăciune? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să seîmpotrivească şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuvioase, că„omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui” şi numaiDumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi”(Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhulmeu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14).„Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Dintoate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirileei, adică miezul ei!

În faţa unei astfel de neputinţe carepune stăpânire pe orice om, ce mai poate face acesta, din voinţa şi puterealui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi poate dobândi credinţa fărărugăciune şi nici nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar, la urmaurmei, nu este în stare nici măcar să se roage cu adevărat. Ce-i rămâne decilui de făcut? Ce mai poate face el din propria lui putere şi libertate ca să nupiară, ci să se mântuiască?

Aşa cum în fiecare lucru este ocalitate, Domnul a lăsat această însuşire numai în dependenţă de voinţa şi dedarul Său. Şi, pentru ca să arate mai limpede dependenţa omului de voia Sa şica să-l cufunde mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat pe seama voiişi puterii omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncindu-i să se roageneîncetat, în orice vreme şi în orice loc, şi tocmai prin această înmulţire arugăciunii se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevărateirugăciuni; iar o dată cu rugăciunea, vin şi credinţa, şi împlinirea poruncilorşi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugăciuniiîi e dată şi îi este lăsată în voia lui… Asta o învaţă şi Părinţii Bisericii.Sfântul Macarie cel Mare spune: „A te ruga (des) atârnă de voia noastră, iar ate ruga cu adevărat este lucrarea Duhului. ” Prea cuviosul Isihie spune cărugăciunea deasă aduce deprinderea, care mai târziu se face una cu firea, şi căfără deasa chemare a numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinţă să-ţi cureţiinima. Prea cuvioşii Calist şi Jgnatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcedepe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele luiIisus Hristos, rostind-o des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă chiar orugăciune necurată. Fericitul Diadoh zice iarăşi că, dacă omul ar chema numelelui Dumnezeu cât mai des cu putinţă, adică dacă s-ar ruga neîncetat, n-ar cădeaîn greşeală. Câtă experienţă, câtă înţelepciune şi câtă căldură cuprind acesteîndrumări practice ale Părinţilor! în simplitatea lor plină de experienţă eiaruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire duhovnicească. Cemare deosebire se află între Sfinţii Părinţi şi înţelepţii lumii, care vin cuîndrumări scoase dintr-o cugetare seacă! Mintea caută să se îndemne: fă cutareşi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţia, întrebuinţează puterea voinţei,încredinţează-te de bunele urmări ale faptelor bune; curăţă mintea şi inima degânduri deşarte, umple locul lor cu cugetări pline de învăţătură, fă binele şivei fi cinstit şi liniştit; trăieşte aşa cum o cer mintea şi conştiinţa. Darvai l In ciuda tuturor străduinţelor, toate acestea nu-şi ating ţinta fărărugăciunea deasă şi fără milostivirea lui Dumnezeu pe care ea o atrage.

Să cercetăm apoi învăţăturilePărinţilor şi vom vedea ce spun ei despre curăţirea sufletului. De pildă,Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul de gânduri necurate,biruieşte-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemându-l cât mai des. O armămai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer, nici pe pământ.” Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „Să ştii că nimeni nu-şi poate ţine minteaîn frâu prin propriile sale puteri şi, de aceea, când te năpădesc gândurinecurate, cheamă numele lui Iisus, de mai multe ori, şi atunci gândurile se vorlinişti de la sine.”

Cât e de simplu şi, în acelaşi timp, dela îndemână şi plin de experienţă acest mijloc, care nu se potriveşte deloc cusfatul unei cugetări uscate, care caută să dobândească printr-o înaltă părerede sine şi prin lucrare proprie curăţenia sufletească! Cumpănind acesteîndrumări întemeiate pe viaţa practică date de Sfinţii Părinţi, ajungem laurmătoarea concluzie, şi anume: mijlocul cel mai însemnat, cel mai potrivitpentru dobândirea faptelor de mântuire şi de desăvârşire duhovnicească, esterepetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.

Iubite suflet de creştin! Dacă nugăseşti în tine puterea de a te închina în duh şi în adevăr, dacă inima ta nusimte încă gustul dulce şi căldura care se ivesc în timpul rugăciunii minţii,atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţata, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Mai întâi, uneşte-ţi gura cuchemarea deasă, neabătută din calea rugăciunii; dă slobozenie acestui mădularsă cheme cât mai des, neîncetat, puternicul Nume al lui Iisus Hristos. Aceastăfaptă nu este o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta ocere şi porunca plină de experienţă a Sfinţilor Apostoli: „ Să aducemîntotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii care mărturiseşte Numele Lui. ”Repetarea deasă a rugăciunii va aduce negreşit deprinderea şi se va face una cufirea, va atrage cu timpul mintea şi inima într-o stare cuviincioasă. Dar odată cu aceasta, să-ţi fie clar că dacă omul ar împlini, fără întrerupere,porunca dumnezeiască cu privire la rugăciunea neîncetată, atunci el arîndeplini toate poruncile printr-una singură. Dacă ar săvârşi neîncetatrugăciunea, în orice vreme, în timpul oricărei îndeletniciri sau lucrări, dacăar chema în chip tainic Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, chiar dacă laînceput o va face fără nici o căldură sufletească şi osândire de sine, ci numaide silă, totuşi, măcar în acest răstimp, el n-ar mai avea vreme pentruplăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând rău care vine să se furişeze înminte ar întâlni o piedică; orice faptă păcătoasă săvârşită de cineva n-ar maiputea fi judecată cu atâta grabă, aşa cum e judecată de o minte deşartă. S-arcurma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică, iar faptanecuviincioasă s-ar curaţi imediat prin puterea plină de har a Numelui luiDumnezeu, chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletulde la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre miezul cunoaşterii de sine, spreunirea cu Dumnezeu! îţi dai seama, acum, cât de însemnată şi de trebuincioasăeste cantitatea, adică numărul de rugăciuni? Deasa rostire a rugăciunii estesingurul mijloc pentru dobândirea unei rugăciuni curate şi adevărate, este ceamai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dreaptă calepentru atingerea scopului, cale care duce, prin rugăciune, la mântuire!

Ca să te încredinţezi mai bine desprenevoia şi vrednicia unei rugăciuni repetate cât mai des şi cât mai puternic cuputinţă, ia seama:

1. Fiecare îndemn, fiecare gând sprerugăciune nu sunt decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul îngerului tău păzitor.

2. Numele lui Iisus Hristos chemat înrugăciune cuprinde o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de sinelucrătoare.

3. Nu te tulbura din pricina necurăţieisau a uscăciunii care însoţeşte rugăciunea ta, ci cu multă răbdare aşteaptăroadele pe care cu siguranţă le vei culege dintr-o deasă chemare a Numelui luiDumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de practică şi de tâlc ale unei lumideşarte, care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a Numelui lui Iisus,chiar atunci când e făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne opoliloghie nefolositoare… Nu! Puterea Numelui lui Dumnezeu şi deasa Lui chemareîşi vor aduce roadele la timpul lori…

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte foartefrumos în această privinţă: „Ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi – care seînchipuie a fi duhovniceşti, dar care caută peste tot o mărire înşelătoare -repetarea deasă, dar simplă, singuratică, făcută cu gura, nu are decât o micăînsemnătate şi nu este decât o îndeletnicire de rând. Dar ei se înşală,nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. «De nu vă veţiîntoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor»(Mt. 18, 3). Ei alcătuiesc un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii, zidită petemeliile slabe ale înţelepciunii fireşti. Dar oare e nevoie de multă învăţătură,de minte sau de cunoştinţă ca să spui cu o inimă curată: Iisuse, Fiul luiDumnezeu, miluieşte-mă? Oare nu astfel de rugăciuni au fost lăudate de însuşidumnezeiescul nostru învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni, rostite înscurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile?Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi să nu taci când e vorba de chemareaneîncetată în rugăciune a Domnului! Şi chiar dacă strigătul ar ieşi dintr-oinimă încă răspândită şi plină de cele ale lumii, cu atât mai mult ai nevoie!Trebuie numai s-o spui mereu, să nu taci şi poţi fi liniştit: rugăciunea se vacuraţi prin ea însăşi de păr-tăşia ei cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că«mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume» (I In. 4, 4). «Dumnezeueste mai mare decât inima noastră şi pe toate le ştie», zice Apostolul.

După toate aceste încredinţări,hotărăşte-te şi încearcă să petreci măcar o singură zi veghind asupra omuluilăuntric, într-o repetare deasă a rugăciunii tale, în aşa fel încât, treptat,chemarea lui Iisus Hristos în rugăciune să se facă o cât mai multă vreme. Şiaceastă întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta la vremeapotrivită că ziua n-a fost pierdută, ci câştigată pentru mântuire şi că, încumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti, rugăciunea deasă, ca o balanţă, uşureazătalerul slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele săvârşite în acea zişi sădite în cartea aducerii-aminte, adică în conştiinţă, aşezându-te totodatăpe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea că vei primi o lumină care să seprelungească şi în viaţa veşnică.

Pelerinul: îţi mulţumesc din adâncul sufletului,sfinte părinte, pentru că mi-ai îndulcit păcătosul suflet prin citirea acestorcuvinte atât de frumoase. Te rog în Numele Domnului să-mi dai blagoslovenia săcopiez pentru mine aceste rânduri, pline de mireasmă duhovnicească. În câtevaceasuri isprăvesc. Tot ce ai citit este atât de frumos şi îmbucurător, esteatât de limpede şi de uşor de înţeles, chiar pentru o minte proastă cum emintea mea! Sfinţii Părinţi din Filocalie tot aşa învaţă despre rugăciuni.Iată, de pildă, Sfântul Ioan Carpatul, în partea a patra din Filocalie, spunela fel, că, dacă nu ai puterea trebuincioasă unei înfrânări şi unei nevoinţelucrătoare, atunci să ştii că Domnul vrea să te mântuiască prin rugăciune. Şicât de frumos şi de lămurit este dezvoltată această problemă în caietulsfinţiei tale. Îi mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu şi apoi sfinţiei tale căm-am învrednicit să aud aceste învăţături de mare însemnătate!

Profesorul: Şi eu, la rândul meu, am ascultat cumultă luare-aminte şi cu multă plăcere lecţia sfinţiei tale! Toate dovezile,adevărate după cea mai dreaptă judecată, sunt pentru mine tot ce poate fi maifrumos. Totuşi, mie mi se pare că izbânda unei rugăciuni neîncetate depinde maiales de împrejurări prielnice şi de o singurătate în care trebuie să domneascăcea mai desăvârşită linişte. Sunt desigur de aceeaşi părere, că rugăciuneadeasă sau neîncetată este mijlocul cel mai puternic şi unic pentru dobândireatuturor faptelor de evlavie, pentru luminarea sufletului şi că este pe măsuraputerilor omeneşti, dar acest mijloc poate fi folosit numai atunci când omul sebucură de singurătate şi de linişte, căci numai depărtân-du-se de feluriteleîndeletniciri, de griji şi de risipiri el poate să se roage des sau neîncetat.Atunci nu-i rămâne decât o singură luptă, cu lenea sau cu urâtul care vine dinnăvala gândurilor. Dar, dacă un om care are îndatoririle lui de slujbaş şi carese află într-o zgomotoasă adunare de oameni ar dori cu toată osârdia să seroage cât mai des, el n-ar putea s-o facă, din pricina unei risipiri deneînlăturat. Urmează că îndemnul de a te ruga cât mai des se poate împlininumai în anumite împrejurări prielnice. Prin urmare, acest mijloc sigur demântuire nu este la îndemâna tuturor bunilor râvnitori.

Duhovnicul: Degeaba trageţi astfel de concluzii! Oinimă învăţată cu rugăciunea lăuntrică se poate ruga fără nici o piedicăîntotdeauna, în tot felul de îndeletniciri, fie ale trupului, fie ale minţii,în mijlocul oricărei agitaţii. Se poate spune cu tărie că nici un fel derisipire nu este în stare să curme rugăciunea în cel ce vrea să se roage, căcigândul tainic al omului nu este deloc legat de cele din afară, ci e cudesăvârşire liber în sine însuşi. În orice timp el poate fi simţit şi prefăcutîn rugăciune, ba chiar însăşi limba e slobodă să rostească rugăciunea înmijlocul mulţimilor şi în vremea îndeletnicirilor din afară, în chip tainic,fără nici un sunet. Pe deasupra, ocupaţiile noastre nu sunt atât de însemnateşi nici convorbirile noastre nu sunt atât de atrăgătoare, încât să nu putemgăsi momentul prielnic pentru ca, în acelaşi timp, să chemăm Numele lui IisusHristos, măcar din când în când şi cât mai des, chiar dacă mintea nu este încădeprinsă cu rugăciunea neîncetată. Este adevărat că depărtarea de oameni şi delucrurile care risipesc mintea e cea mai însemnată condiţie pentru cel ce vreasă se roage cu luare-aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nune putem retrage în singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să neîndreptăţim rugăciunea făcută rar, căci cantitatea, numărul, deasa rostire stauîn puterea fiecăruia, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav şi suntlăsate la libera lui voie. Pildele care adeveresc cele spuse ne sunt oferite deoamenii care, fiind împovăraţi de îndatoriri, risipiţi din pricina feluritelorslujbe, din pricina grijilor, ostenelilor şi muncilor de tot felul, nu numai căau chemat întotdeauna Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, ci chiar, prinacest mijloc, au învăţat şi au ajuns la rugăciunea neîncetată, lăuntrică, ce sesăvârşeşte în inimă. Astfel, patriarhul Fotie, care din slujba de senator atrecut la scaunul de patriarh, în tot timpul cât a condus întinsa turmăcuvântătoare ce ţinea de Constan-tinopol, şi-a petrecut viaţa chemând neîncetatNumele Domnului, ba chiar a ajuns, prin această chemare, la rugăciunea inimii,care se săvârşeşte singură. Tot astfel Calist din Muntele Athos a învăţatrugăciunea neîncetată trecând printr-o ascultare plină de osteneli şi de griji,cum e bucătăria. La fel s-a întâmplat cu Lazăr, cel cu inimă curată, care,fiind însărcinat cu o necontenită muncă în folosul fraţilor, rostea neîncetat,în toiul tuturor îndeletnicirilor zgomotoase, rugăciunea lui Iisus şi astfel seliniştea. De asemenea, au fost şi mulţi alţii care practicau neîncetata chemarea Numelui lui Iisus. Dacă n-ar fi cu putinţă să ne rugăm în timpulîndeletnicirilor sau in mijlocul oamenilor care ne risipesc luarea-aminte,atunci fără îndoială că nu s-ar rândui ceea ce trece peste puterile noastre. Încuvântarea sa despre rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele:„Nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că acela ce este ocupat cugrijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici celce n-are putinţa să vină la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi săridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta, prin mijlocirea rugăciunii. Înacest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângătarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc poţi să te rogi.” Şi e de la sineînţeles că, dacă omul îşi va întoarce luarea-aminte în mod stăruitor înlăuntrulsău, atunci peste tot va găsi un loc potrivit pentru rugăciune, numai săînţeleagă că rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea cea mai de seamă şi că eastă înaintea tuturor îndatoririlor sale. Atunci, desigur, el ar trebui să-şirânduiască treburile cu mai multă hotărâre, iar în timpul convorbirilor cuoamenii ar trebui să fie cât mai scurt la vorbă, cât mai tăcut şi să stea câtmai departe de pălăvrăgeala nefolositoare. Apoi n-ar trebui să se încurce îngriji de prisos, încât, cu ajutorul tuturor acestor înfrânări, să câştige câtmai multă vreme pentru rugăciunea lăuntrică. Dacă un astfel de om s-ar afla înasemenea stări sufleteşti, toate lucrările lui s-ar încununa de izbândă, prinputerea chemării Numelui Domnului. În cele din urmă, s-ar obişnui cu aceastăneîncetată chemare a Numelui lui Iisus Hristos şi ar cunoaşte din proprieexperienţă că repetarea deasă a rugăciunii, acest unic mijloc de mântuire, stăîn puterea şi în voia omului şi că în orice vreme, în orice stare şi în oriceloc este cu putinţă şi potrivit să te rogi şi să treci de la rugăciuneadeasăfăcută cu gura la rugăciunea făcută cu mintea, iar de la aceasta, larugăciunea inimii, care deschide împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

Profesorul: Sunt de aceeaşi părere, că în timpultuturor îndeletnicirilor trupeşti este cu putinţă şi e potrivit să sesăvârşească rugăciunea deasă sau chiar cea neîncetată, căci acestea nu cer oadâncire încordată, nici multă luare-aminte; de aceea mintea mea poate învremea lucrului să se cufunde în rugăciunea neîncetată, iar gura să o urmeze înrostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legăturănumai cu puterea minţii, cum e o lectură săvârşită cu luare-aminte, sau ocugetare făcută asupra unei chestiuni adânci, sau scrierea unei lucrări, atuncicum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Şi, fiindcă rugăciunea este o lucrarecare ţine de minte, atunci cum i-aş putea da, aceleiaşi minţi, douăîndeletniciri felurite?

Duhovnicul: Răspunsul este foarte simplu, dacă vomţine seama că cei ce se roagă neîncetat pot fi împărţiţi în trei grupe: 1)începători; 2) înaintaţi şi 3) cei ce au dobândit rugăciunea. Pe acest temei,începătorii pot avea, chiar în timpul rugăciunii făcute cu mintea, o deasăîndreptare a minţii şi a inimii către Dumnezeu şi, măcar din când în când, orostire scurtă cu gura, dar cei înaintaţi sau cei care au ajuns la starea derugăciune necontenită pot să se îndeletnicească în mintea lor cu cugetarea saucu alcătuirea unor cărţi, stăruind totuşi într-o neîntreruptă simţire a luiDumnezeu, care este socotită temeiul însuşi al rugăciunii. Acest adevăr poatefi zugrăvit prin următoarea pildă. Închipuie-ţi că un împărat aspru şineîngăduitor ţi-ar porunci să faci o lucrare stând la picioarele tronului său,fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi tu de adâncit încugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se aflăviaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul nu-ţi va îngădui să uiţi, nicipentru o clipă, că judeci şi cugeti nu undeva într-o singurătate, ci într-unloc care cere o deosebită cinstire, stimă şi bunăvoinţă. Tocmai acest simţământviu, de nemijlocită apropiere de împărat, lămureşte foarte limpede şi cum putemsă ne îndeletnicim cu neîncetata rugăciune lăuntrică chiar în timpul cândlucrăm cu mintea.

Iar despre cei care, printr-oîndelungată deprindere sau din mila lui Dumnezeu, au dobândit rugăciunea inimiidin rugăciunea minţii, aceştia nu-şi curmă rugăciunea neîncetată, nu numai învremea unei cugetări adânci, ci nici chiar în timpul somnului, ceea ce omărturiseşte înţeleptul: „Eu dorm, dar inima mea veghează”… La cei desăvârşiţi,lucrarea inimii capătă o capacitate atât de puternică în ce priveşte chemareaNumelui Domnului, încât, trezindu-se singuri în rugăciune, mintea şi întregsufletul sunt absorbite într-o necurmată revărsare de rugăciune, fără să ţinăseama de starea în care se află cel care se roagă şi de îndeletnicireatrupească pe care o are.

Preotul: Dă-mi voie, preacuvioasepărinte, să-mi spun la rândul meu părerea. În bucata citită de prea cu-vioşiata, se află un cuvânt vrednic de băgat în seamă, şi anume: singurul mijloc demântuire şi de desăvârşire e repetarea deasă a rugăciunii, „oricum s-ar faceea”… Pentru mine asta e cam greu de înţeles, şi de aceea îmi vine următorulgând: ce folos voi avea eu dacă m-aş ruga neîncetat şi voi chema numai cu limbaNumele lui Dumnezeu, dar nu voi avea luare-aminte şi nu voi înţelege cele cerostesc? Aceasta nu va fi decât o vorbărie deşartă! Urmarea repetărilormecanice nu va fi decât o trăncăneală de limbă şi o vătămare de minte, care vafi oprită din cugetarea ei. Dumnezeu nu ne cere cuvinte, ci minte trează şiinimă curată. N-ar fi mai bine oare să-ţi faci o rugăciune scurtă, fie chiardin când în când sau într-un anumit timp, dar cu toată luarea-aminte, custăruinţă, cu căldură sufletească şi cu o înţelegere cuviincioasă? Altminteri,chiar dacă ai rosti rugăciunea zi şi noapte, dar nu ai avea curăţeniesufletească şi fapte de evlavie, nu vei dobândi nimic din cele ce se cer pentrumântuire; căci, rămas numai la o bodogăneală exterioară, vei ajunge în cele dinurmă la astfel de urmări, încât, obosit şi plictisit, ţi se va răci cu totulcredinţa în rugăciune şi vei lepăda pentru totdeauna această practică fără niciun rod.

Dacă e vorba să mergem mai departe, aşputea spune că o simplă rugăciune făcută numai cu gura nu este de folos, ceeace se vede din învinuirile pe care ni le înfăţişează Sfânta Scriptură, cumsunt, de pildă: „Aceşti oameni Mă cinstesc cu buzele, dar cu inima sunt departede Mine.” „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor.”„Vreau mai bine să rostesc cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de vorbe înlimbi” şi celelalte… Toate aceste lucruri dau pe faţă nerodnicia ruă-ciuniifăcute cu gura, exterioară şi fără luare-aminte.

Duhovnicul: într-un fel, ceea ce ai spus ar puteaavea un oarecare temei dacă, o dată cu sfatul de a rosti rugăciunea cu gura,n-am primi îndemnul repetării neîncetate; dacă rugăciunea făcută în Numele luiIisus Hristos n-ar avea puteri de sine lucrătoare şi dacă nu s-ar dobândi luarea-aminteşi osârdia pentru rugăciune ca urmare chiar a practicării rugăciunii. Cum însăaici e vorba de repetarea deasă, de timpul îndelungat şi de rostirea neîncetatăa rugăciunii (chiar dacă la început ea ar fi însoţita de neatenţie sau deuscăciune), tocmai prin aceasta se arată neîntemeiată concluzia sfinţiei tale.

Să privim lucrurile mai amănunţit. Unscriitor duhovnicesc, vorbind despre folosul cel mare şi despre rodniciarugăciunii săvârşite cât se poate de des şi spuse cu aceleaşi cuvinte, zice:„Mulţi dintre oameni, călăuziţi de o mincinoasă lumină, socotesc că enefolositor să te ocupi cu această rugăciune, săvârşită des, cu gura, şi mereucu aceleaşi cuvinte, numind-o chiar o îndeletnicire maşinală şi lipsită derost, cu care se ocupă oamenii simpli; ei nu cunosc taina care se descoperăîntr-un sfârşit, tocmai datorită acestei practici «maşinale». Ei nu potînţelege cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţiteîntr-un adevărat strigăt pornit din inimă, cum pătrunde adânc înăuntru, cumdevine cel mai plăcut şi parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îlhrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Mi se pare că aceşti clevetitorisunt asemenea copiilor pe care învăţătorii doresc să-i înveţe alfabetul şicitirea, dar cărora într-o bună zi li se urăşte de învăţătură şi strigă: Ne ede o mie de ori mai bine să mergem să prindem peşte, aşa cum fac părinţiinoştri, decât să petrecem ziua repetând neîncetat «A, B, C…» sau zgâriindcaietul cu peniţa. Folosul sau luminarea care se capătă prin citit şi care arfi ieşit din această plictisitoare repetare a literelor era pentru copii otaină. Tot astfel este o taină ascunsă şi chemarea simplă, dar deasă, a Numeluilui Dumnezeu pentru cei ce nii au cunoştinţe şi convingeri în privinţa mareluifolos care vine în urma acestei chemări repetate. Aceşti oameni, măsurând faptacredinţei prin puterea minţii lor lipsite de experienţă şi fără perspectivă,uită în acelaşi timp că omul e alcătuit din trup şi din suflet… Pentru ce, depildă, voind să-ţi cureţi sufletul, tu cureţi mai întâi trupul: îi rânduieştiun post, lipseşti trupul de o mâncare hrănitoare şi aţâţătoare? Desigur pentruca mâncarea să nu împiedice sau, ca să mă exprim mai bine, să înlesneascăcurăţirea sufletului şi luminarea minţii, pentru ca, simţind o necurmată foametrupească, să-ţi aminteşti de hotărârea ta de a căuta desăvârşirea lăuntrică şiîndeletnicirea plăcută lui Dumnezeu, care, altminteri, sunt atât de uşoruitate… Şi tu însuţi simţi din practică cum, prin postul din afară al trupului,dobândeşti în lăuntrul tău o minte subţire, o inimă liniştită, care sunt armepentru îmblânzirea patimilor şi aducere-aminte de nevoinţele duhovniceşti. Şi,prin urmare, prin mijlocirea unei materii din afară, primeşti un folos lăuntricşi un ajutor sufletesc. Tot astfel trebuie să înţelegi rostul unei rugăciunifăcute cu gura, repetată des şi neîncetat, care, printr-o rostire săvârşităvreme îndelungată, sporeşte rugăciunea lăuntrică a inimii, înclină pe om sprecele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu.

Zadarnic îşi închipuie unii că,printr-o deasă repetare, ne frângem limba şi, urându-ni-se de uscata rugăciunepe care n-o înţelegem, ne vom lăsa cu totul de această practică, ce se face înmod exterior. Nu! Experienţa ne arată ceva cu totul dimpotrivă: înfăptuitoriipractici ai rugăciunii neîncetate ne arată cum stau lucrurile. Cel ce a luathotărârea să rostească neîncetat rugăciunea lui Iisus, la început simte ogreutate şi se luptă cu lenea, dar, cu cât o spune mai mult şi cu cât merge maideparte pe calea lui, cu atât se obişnuieşte pe nesimţite cu aceastăîndeletnicire, în cele din urmă, gura şi limba lui capătă o mişcare de sineatât de puternică încât, de la o vreme, încep sa spună rugăciunea singure, închip nestăvilit, fără ajutorul unei deosebite strădanii, rostind rugăciuneafără glas. O dată cu aceasta, muşchii gâtlejului se potrivesc atât de bine cumişcarea, încât cel ce se roagă începe să simtă că săvârşirea rugăciunii este oînsuşire de căpetenie, de totdeauna şi personală. Şi, ori de câte ori n-o mairosteşte, simte că parcă-i lipseşte ceva. Şi tocmai această deprindere sepreface într-un fel de temelie, în înţelesul că însăşi mintea începe să secoboare şi să asculte lucrarea pe care gura o face de la sine, ceea ce oîndeamnă spre luare-amin-te, iar ea, la rândul ei, devine, în cele din urmă, unizvor de dulceaţă şi de adevărată rugăciune, făcută în inimă. Iată care esteadevărata şi binefăcătoarea urmare a rugăciunii neîncetate, repetată des, cugura, contrar părerilor celor lipsiţi de experienţă.

Cât despre locurile din SfântaScriptură pe care sfinţia ta le-ai adus drept mărturie, acestea se lămurescprintr-o cuviincioasă şi amănunţită cercetare a lor. Cinstirea făţarnică adusălui Dumnezeu numai cu buzele, slava deşartă care o însoţea sau vicleana mărireurmărită în chemarea: „Doamne, Doamne!” au fost mustrate şi înfierate de IisusHristos pentru că fariseii cei mândri aveau o credinţă în Dumnezeu care sevedea numai din vorbe, fără să şi-o îndreptăţească prin vreo faptă şi fără s-omărturisească din inimă. Toate aceste cuvinte sunt rostite către dânşii şi nuprivesc săvârşirea rugăciunii, căci Iisus Hristos a spus răspicat, fărăînconjur şi hotărât că „trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardănădejdea” (Le. 18,1). Potrivit acestei pilde, însuşi Sfântul Apostol Pavel dă omai mare întâietate unui număr de numai cinci cuvinte, lămurit, decât unuinumăr mare de vorbe spuse fie fără nici un rost, fie într-o limbă necunoscută,aici înţelegându-se învăţătura ce se predică îndeobşte în adunări, iar nurugăciunea propriu-zisă, despre care zice cu tărie astfel: „Voiesc ca(creştinii) să facă rugăciuni în orice loc”, sfătuindu-i pe toţi cu cuvintele:„neîncetat vă rugaţi”.

Vedeţi, dar, cât de rodnică erugăciunea deasă, în pofida deplinei sale simplităţi. Şi cât de clară trebuiesă fie cugetarea cu privire la adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi?!

Pelerinul: Chiar aşa, cinstite părinte! Eu amîntâlnit mulţi oameni care, rostind rugăciunea lui Iisus, cu gura, neîncetat şisimplu, singuri, fără să aibă vreo îndrumare care să-i lumineze, fără măcar săştie ce este luarea-aminte, au ajuns totuşi la roade aşa de frumoase, încâtgura şi limba lor nu se puteau opri de a spune rugăciunea; asta i-a luminat şii-a îndulcit în cele din urmă atât de mult, încât a făcut din nişte fiinţeslabe şi lăsătoare adevăraţi nevoitori şi viteji în săvârşirea faptelor bune…

Duhovnicul: Da! Rugăciunea pare că-l renaşte peom. Puterea ei este atât de mare, încât nimic, nici o putere pătimaşă, nu-ipoate sta împotrivă. Dacă aţi binevoi, v-aş citi înainte de despărţire, iubiţifraţi, un articol scurt dar interesant, pe care l-am dobândit de curând.

Despre puterearugăciunii

Rugăciunea este atât de tare şi deputernică, încât poţi să te rogi şi să faci ce vrei, căci rugăciunea te vapovăţui spre adevărata şi dreapta lucrare.

Ca să fii plăcut lui Dumnezeu n-ainevoie de nimic altceva decât să iubeşti. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spuneFericitul Augustin, căci cine iubeşte cu adevărat, acela nu poate şi nu vrea săfacă ceva ce nu este plăcut fiinţei iubite… Cum însă rugăciunea nu este decâtrevărsarea şi lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toată dreptateadespre ea acelaşi lucru: pentru mântuire nu e nevoie de nimic altceva decât derugăciune neîncetată. Roagă-te şi fă ce vrei, şi vei atinge ţelul rugăciunii,vei dobândi iluminarea prin ea!…

Spre a înfăţişa mai amănunţit înţelesulacestei chestiuni, o vom lămuri prin pilde:

1. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, iargândurile tale se vor curaţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea,va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase. Aceasta o întăreşteSfântul Grigorie Sinaitul: „Dacă vrei, ne sfătuieşte el, să-ţi alungi gândurileşi să-ţi cureţi mintea, atunci izgoneşte-le cu rugăciunea, căci, în afară derugăciune, nimic nu le poate opri.” Sfântul Ioan Scărarul spune în aceastăprivinţă acelaşi lucru: „Caută să biru- ieşti vrăjmaşii ce ţin de gânduri prinNumele lui Iisus. Afară de această armă, nu vei găsi alta.”

2. Roagă-te şi fă ce vrei, şi fapteletale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar ţie-ţi vor fi folositoare şi mântuitoare.Rugăciunea deasă, chiar atunci când nu iei seamă de cererea pe care o faci, nuva rămâne fără rod (cf. Marcu Ascetul), pentru că în ea însăşi se află o putereplină de dar: „Sfânt este Numele Lui, şi oricine va chema Numele Domnului se vamântui.” Aşa, de pildă, cel ce s-a rugat multă vreme fără să simtă vreoîmbunătăţire în viaţa sa păcătoasă, a primit în cele din urmă înţelepţire şichemare la pocăinţă. O fată iubitoare de plăceri se ruga, şi rugăciunea i-aarătat calea spre viaţa feciorelnică şi spre ascultarea învăţăturilor lui IisusHristos.

3. Roagă-te şi nu încerca să biruipatimile doar prin propriile puteri. Rugăciunea le va dărâma, în timp: „Căcimai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume”, spune SfântaScriptură, iar Sfântul Ion Carpatul învaţă că cel ce nu are darul înfrânăm nutrebuie să se întristeze, ci să ştie că Dumnezeu cere de la el silinţa sprerugăciune, iar rugăciunea îl va mântui.

Despre un bătrân scrie în „Pateric”cum, „căzând, a biruit”, adică, poticnindu-se de păcat, nu a deznădăjduit, cis-a întors cu rugăciunea spre Dumnezeu şi Acesta l-a ridicat. Iată o pildăgrăitoare!

4. Roagă-te şi nu te teme de nimic, nute înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te vaapăra, înlăturându-le. Adu-ţi aminte de puţin credinciosul Petru, care sta săse înece; de Pavel, care se ruga în temniţă; de tânărul scăpat de rugăciune dinispita în care căzuse; de fecioara care, în urma rugăciunii, a fost salvată dinmâinile unui ostaş ce Venise cu gânduri rele şi de alte cazuri asemănătoare.Toate aceste întâmplări arată puterea, tăria şi întinderea atotcuprinzătoare arugăciunii făcute în Numele lui Iisus Hristos.

5. Roagă-te oricum, însă mereu şi nu tenelinişti de nimic, fii vesel şi liniştit cu duhul, căci rugăciunea va rânduitoate şi te va înţelepţi. Ţine minte puterea rugăciunii despre care vorbescSfinţii Ioan Gură de Aur şi Marcu Ascetul; cel dintâi spune că „rugăciunea,chiar atunci când este făcută de noi, care suntem plini de păcate, ne curăţănumaidecât”… Iar al doilea vorbeşte astfel: „Ca să ne rugăm într-un feloarecare, stă în puterea noastră; dar ca să te rogi curat este un dar de sus!”Prin urmare, jertfeşte lui Dumnezeu ceea ce îţi stă în putere; adu-I la începutdrept jertfă măcar cantitatea, adică un număr cât mai mare de rugăciuni, şiputerea lui Dumnezeu se va revărsa în neputinţa ta. Rugăciunea va deveni odeprindere şi făcându-se una cu firea, va ajunge o rugăciune curată, luminoasă,înflăcărată, aşa cum se cuvine.

6. Apoi, în sfârşit, îţi mai spun cădacă vremea vegherii tale ar fi însoţită de rugăciune, atunci, în chip firesc,nu ţi-ar ajunge timpul nu numai pentru fapte păcătoase, dar nici pentru gândurinecurate.

Vezi câte idei adânci suntînmănuncheate în această înţeleaptă vorbă: „Iubeşte şi fă ce vrei! Roagă-te şifă ce vrei!”… Cât de îmbucurătoare şi mângâietoare sunt toate cele zise mai suspentru un păcătos îngreunat de slăbiciuni, pentru cel care geme apăsat depovara patimilor!

Iată, rugăciunea e totul! Ea ne estedată ca un mijloc atotcuprinzător spre mântuirea şi desăvârşirea sufletului…Dar cu indicarea rugăciunii este aici strâns unită şi condiţia ei: „Neîncetatvă rugaţi!”, aşa cum porunceşte cuvântul Domnului. Ca urmare, rugăciunea îşi vaarăta toată puterea ei lucrătoare şi roadele doar atunci când va fi rostitădes, neîncetat. Repetarea deasă a rugăciunii ţine fără nici o îndoială devoinţa noastră liberă, pe câtă vreme osârdia, desăvârşirea, ca şi curăţeniarugăciunii sunt un dar de Sus.

Să ne rugăm, prin urmare, cât mai descu putinţă, în-chinându-ne întreaga viaţă rugăciunii! Practica deasă ne vaînvăţa să fim cu luare-aminte, cantitatea ne va conduce negreşit la calitate.„Ca să învăţăm să facem un lucru bun, trebuie să-l săvârşim cât se poate maides”, a spus un scriitor duhovnicesc plin de experienţă.

Profesorul: Adevărat, mare este lucrarearugăciunii. Iar râvna pentru repetarea deasă este cheia care deschide comorileei binefăcătoare… Cu toate acestea, cât de des simt în mine însumi o luptăîntre râvnă şi lene! Cât de

mult aş dori să găsesc un mijloc şi unajutor să pot birui şi, dobândind râvna statornică, să mă pot dărui rugăciuniineîncetate!…

Duhovnicul: Mulţi dintre Părinţi ne înfăţişeazămijloacele pentru deşteptarea sârguinţei spre rugăciune; de pildă, nesfătuiesc:

1) să ne adâncim în cugetarea despretrebuinţa, înălţimea şi rodnicia rugăciunii;

2) să ne încredinţăm că Dumnezeu cerecu tărie de la noi rugăciunea, căci cuvântul Său predică acest lucru peste tot;

3) să ţinem minte de-a pururi că dinpricina trândăviei şi delăsării în lucrarea rugăciunii nu putem propăşi îndobândirea liniştii. Iar din această pricină, nu vom scăpa nici de pedeapsa depe pământ şi nici de cea din viaţa de dincolo;

4) să ne însufleţim hotărârea prinpildele plăcuţilor lui Dumnezeu, care au ajuns la iluminare şi mântuire pecalea rugăciunii neîncetate.

Toate aceste mijloace îşi au vrednicialor şi sunt scoase dintr-o judecată adevărată. Sufletul bolnav de trândăvieînsă, chiar primindu-le şi folosindu-le, numai arareori vede roadele lor, dinpricină că aceste leacuri sunt amare pentru gustul lui nestatornic şi slabepentru firea lui adânc vătămată. Căci care dintre creştini nu ştie că trebuiesă ne rugăm des şi stăruitor, că această lucrare e cerută de Dumnezeu, sau căpentru lenea în rugăciune vom suferi pedeapsă, sau că toţi sfinţii s-au rugatcu osârdie şi neîncetat? Totuşi, toate aceste cunoştinţe îşi dovedesc atât derar urmările lor binefăcătoare! Orice om care ia aminte la cele ce se petrec înlăuntrul său vede că nu îndeplineşte nicidecum prin faptă aceste gânduri care-ivin prin minte şi prin cunoştinţă. Şi, chiar dacă le înfăptuieşte într-o micămăsură, atunci când îşi aminteşte de ele, în general trăieşte tot aşa de rău şide trândav… Şi tocmai de aceea Sfinţii Părinţi, fiind plini de experienţă şiînţelepciune dumnezeiască şi ştiind totodată slăbiciunea voii noastre libere,precum şi lâncezeala inimii omeneşti ce înclină mereu spre iubirea de plăceri,stăruie în chip deosebit asupra repetării neîncetate. Ei ne dau sfatul săcugetăm cât mai des cu putinţă la o astfel de stare sufletească şi să citim înaceastă privinţă, cu luare-aminte, povestirile scrise de Părinţi. Vom înţelegedin aceste trăiri lăuntrice, pline de dulceaţă, care se ivesc în vremearugăciunii, cât de plăcute sunt pentru sufletul nostru. Iată care sunt acestesimţiri: dulceaţa care izvorăşte din inimă; căldura plăcută şi lumina ce serevarsă înăuntru; încântarea negrăită; bucuria, pacea, liniştea adâncă,fericirea cerească, mulţumirea de viaţă; toate ne sunt insuflate prin lucrarearugăciunii. Când se adânceşte în aceste cugetări, sufletul slab şi rece seîncălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este parcă momit către practicarearugăciunii, cum spune Sfântul Isaac Şirul: „Momeala pentru suflet este bucuriacare vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă, iar propăşirea inimii stă încugetarea asupra speranţei sale”. Tot el zice mai departe: „De la începutulacestei lucrări şi până la sfârşit, însăşi nădejdea de desăvârşire se face unfel de mijloc… şi tocmai această speranţă îmboldeşte mintea să pună temelialucrării duhovniceşti, şi din contemplarea acestui scop ia mintea o arvună,pentru ca să aibă o mângâiere în lucrarea ei.” Prea cuviosul Isihie, deasemenea, descriind trândăvia ca pe o piedică în calea rugăciunii şiînţelepţirea ca pe o reîmprospătare a osârdiei în săvârşirea ei, spune răspicaturmătoarele: „Atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multăvreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulceşi veselă pe care o încercăm în suflet.”

Iată cum acest Părinte învaţă că„simţirea dulce şi veselă” este un imbold spre sporirea râvnei pentrurugăciune… Tot aşa învaţă şi marele Macarie. El zice că „noi trebuie săîmplinim ostenelile noastre duhovniceşti (rugăciunea) în nădejdea roadelor,adică să le îndeplinim cu bucurie în inimile noastre”.

În cele mai multe locuri din Filocalie,unde sunt descrise bucuriile ce răsar din rugăciune, se află numeroase pildecare lămuresc limpede această cale, privită ca mijloc puternic pentrudobândirea rugăciunii lăuntrice. Aceste capitole trebuie citite mereu de cel cese află în luptă cu neputinţa trândăviei sau cu uscăciunea din timpul rugăciunii,cu condiţia ca un astfel de nevoitor să se socotescă totuşi nevrednic debucuriile duhovniceşti şi să se smerească mereu.

Preotul: Dar oare o astfel de cugetareriu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la iubirea de bucurii duhovniceştisau la lăcomie duhovnicească, cum numesc teologii acea pornire a sufletuluicare însetează după mângâieri fără măsură şi după o anumită bunăvoinţă dinpartea darului, fără să se mulţumească cu faptul că el trebuie să-şiîndeplinească lucrările ce ţin de evlavie mânat de datorie şi de obligaţie, iarnu vizând răsplata?

Profesorul: Eu cred că, în cazul de faţă, teologiine previn să nu întrecem măsura în setea noastră după mângâierile duhovniceştişi nu înlătură nicidecum dulceaţa şi mângâierea care răsar în vremea săvârşiriifaptelor bune. Dacă nu este o desăvârşire să doreşti o răsplată, Dumnezeutotuşi nu-l opreşte pe om să se gândească la răsplată şi la mângâiere, ba chiarEl însuşi se foloseşte de ideea de răsplată pentru a-l îndemna pe om spreîmplinirea poruncii şi spre atingerea desăvârşirii. „Cinsteşte pe tatăl tău şipe mama ta”, iată porunca! Iar în urma ei vine răsplata care îmboldeşte spreîmplinirea ei: „Ca să-ţi fie bine”. „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te,vinde averea ta, dă-o săracilor”, iată cerinţa desăvârşirii; şi în chipnemijlocit se iveşte şi răsplata care îndeamnă către ajungerea desăvârşirii:„şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21).

„Fericiţi veţi fi când oamenii vă vorurî pe voi […] şi vor lepăda numele vostru ca rău din pricina Fiului Omului”(Le. 6, 22). Ce mare vitejie cere această faptă, pentru îndeplinirea căreiaeste nevoie de o neobişnuită putere duhovnicească! Dar adaugă: „că platavoastră multă este în ceruri”. De aceea eu cred că este nevoie să avem unoarecare avânt spre dulceaţa care se iveşte în vremea rugăciunii inimii şi caredevine principalul mijloc pentru dobândirea sârguinţei şi izbânzii. Prinurmare, toate cele ce s-au spus mai sus întăresc fără multă vorbă judecatapractică făcută de cuvioşia sa.

Duhovnicul: Unul dintre cei mai mari teologi,Sfântul Macarie Egipteanul, vorbeşte despre această problemă foarte clar:„Precum în vremea sădirii unei vii se depune stăruinţă şi muncă în scopuladunării roadelor, în lipsa cărora osteneala va fi zadarnică, la fel în vremearugăciunii, dacă nu vom afla în noi roadele duhovniceşti, cum sunt dragostea,pacea, bucuria şi altele, atunci deşartă va fi truda noastră. De aceea noitrebuie să îndeplinim nevoinţele duhovniceşti prin rugăciunea făcută cu unanumit ţel sau prin nădejdea roadelor pe care leaşteptăm, adică printr-o dulcedesfătare revărsată în inimile noastre.” Vezi cât de limpede a dezlegat acestSfânt Părinte chestiunea privitoare la nevoia mângâierii duhovniceşti în timpulrugăciunii? Şi mi-am amintit de părerea unui duhovnic pe care am citit-o decurând şi care spune că simţămintele fireşti ce însoţesc rugăciunea constituiepentru om principala pregătire pentru revărsarea Duhului; şi, de aceea,cercetarea acestor simţăminte fireşti poate sluji, de asemenea, drept un puternicmijloc pentru deşteptarea stăruinţei în rugăciune, mijloace pe care domnulprofesor le caută cu atâta râvnă. Acest părinte spune, de pildă, că mintea şifirea conduc pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima dovedeşte că nu poate fiîn lume o lucrare fără cauză şi, ridicându-se de la cele de jos la cele de sus,pe „scara” lucrurilor sensibile, ajunge în cele din urmă până la cauzaprimordială, care este Dumnezeu. Cea de-a doua, descoperindu-ne la tot pasul ominunată înţelepciune, armonie, rânduială, gradaţie, fondează „scara” careporneşte de la cauzele finite şi ajunge la cele infinite. În felul acesta, omulfiresc are putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu pe cale firească. Şi tocmai deaceea n-a existat şi nici nu există nici un neam, nici un popor, fie cât desălbatic, care să nu aibă o oarecare cunoştinţă despre Dumnezeu. Ca urmare aacestei cunoştinţe, cel mai sălbatic locuitor al unei insule singuratice, fărănici un fel de îndemn venit din afară, îşi ridică privirea către cer, cade îngenunchi, sloboade câte un suspin pe care el însuşi nu-l înţelege, dar simte închip nemijlocit ceva deosebit, ceva ce îl trage către cele de sus, ceva ce îlmână spre o lume necunoscută. Pe această temelie sunt zidite toate religiile.Dar ceea ce este deosebit de interesant e că peste tot, miezul sau sufletuloricărei religii este alcătuit din rugăciunea tainică, ce se vădeşte într-unfel oarecare, prin mişcări şi prin jertfe văzute, mai mult sau mai puţinschimonosite de întunericul unei cunoştinţe strâmbe. Şi cu cât e mai minunatacest lucru în ochii minţii, cu atât cere din partea ei descoperirea cauzeitainice ce stă la temelia unei asemenea lucrări minunate, lucrare ce se aratăîn imboldul firesc care mână spre rugăciune.

Explicaţia, din punct de vederepsihologic, cu privire ia această taină nu este greu de dat: rădăcina, capul şiputerea tuturor patimilor şi lucrărilor din om este iubirea de sine, care îieste înnăscută. Acest adevăr este întărit cu multă limpezime de ideeaautoconservării. Orice dorinţă, orice întreprindere, orice lucrare omeneascăare drept ţintă satisfacerea iubirii de sine, căutarea propriei fericiri,împlinirea acestei cerinţe însoţeşte toată viaţa omului firesc. Duhul omenescnu este însă mulţumit cu nimic din cele simţite şi iubirea de sine, înnăscută,nu încetează în pornirea ei. De aceea, dorinţele se dezvoltă din ce în ce maimult, avântul spre bine creşte mereu, umple închipuirea şi, în cele din urmă,înclină înseşi simţirile în partea sa. Revărsarea acestui simţământ lăuntric,dorinţa care se dezvăluie singură, este o firească trezire spre rugăciune, estecerinţa iubirii de sine, care cu multă greutate îşi atinge ţelurile sale. Cucât omul propăşeşte mai puţin în ceea ce priveşte fericirea proprie, cu atâtmai mult doreşte, cu atât mai puternic îşi revarsă dorinţa în rugăciune şi seîndreaptă cu cererea celor dorite către cauza necunoscută a tuturor celor ceexistă. Prin urmare, iubirea de sine înnăscută este stihia principală a vieţii,este pricina fundamentală care îl îmboldeşte pe omul firesc spre rugăciune.

Înţeleptul Făcător al firii a sădit înfirea omului iubirea de sine întocmai ca pe o momeală, după cuvintelePărinţilor, momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa omeneascăcea căzută spre o înaltă unire.

O, dacă omul n-ar strica aceastăînsuşire şi ar ţine-o pe o treaptă înaltă, în legătură cu firea luiduhovnicească! Atunci el ar avea o puternică încurajare şi un minunat mijlocspre desăvârşirea morală. Dar, vai! De câte ori face el din această însuşire ojosnică patimă, atunci când o preface într-o armă mânuită de firea luianimalică!…

Vă mulţumesc din inimă, prea scumpiimei oaspeţi. Convorbirea noastră mântuitoare de suflet m-a îndulcit foarte multşi mi-a insuflat multe gânduri pline de învăţătură pentru mine, cel ce suntpuţin experimentat. Dumnezeu să vă răsplătească prin darul Său dragosteavoastră, ziditoare de suflet. Toţi şi-au luat rămas bun.

POVESTIREA AŞAPTEA

„[…] Şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să văvindecaţi…”
(Iacov 5, 16)

Pelerinul: Râvnitorul meu tovarăş de călătorie,profesorul, împreună cu mine, am dorit ca înainte de a porni la drum să trecempe la prea cuvioşia ta, ca să ne luăm rămas bun şi să te rugăm să nu ne uiţi înrugăciunile sfinţiei tale…

Profesorul: Da, sinceritatea sfinţiei tale şi convorbirilecele mântuitoare de suflet ne-au îndulcit inimile. Amintirea lor se va păstraîn sufletele noastre ca zălog al unei legături şi al unei iubiri creştine,oricât de departe ne vor duce paşii.

Duhovnicul: Vă mulţumesc că-mi arătaţi dragosteavoastră. Venirea dumneavoastră este foarte nimerită! La mine s-au oprit doicălători: un călugăr din Moldova şi un pustnic care a trăit douăzeci de ani înliniştea unei păduri. Doresc să vă vadă. Iată-i!

Pelerinul: Fericită este viaţa pustnicilor! Câtde potrivită pentru apropierea sufletului spre unirea cu Dumnezeu. Să te afliîn singurătatea unei păduri, unde pomul vieţii creşte în voie şi plin dedulceaţă în inima iubitoare de rugăciune a trăitorului pustiei! Dacă aş aveaunele mijloace, oricât de modeste pentru hrană, atunci cred că nu m-aş despărţide o astfel de viaţă de sihastru.

Profesorul: Nouă ni se par bune când le privim dedeparte, dar când ne lovim de realitate, atunci fiecare se poate încredinţa căorice loc, în ciuda anumitor avantaje, are în acelaşi timp şi dezavantajelesale. Desigur că, pentru cel care are o fire tristă şi o înclinare spre tăcere,o viaţă de pustnic este plină de bucurie, însă câte primejdii nu sunt presăratepe această cale! Istoria asceţilor ne pune la îndemână multe pilde din care sevede cum mulţi sihastri şi pustnici închişi în peşterile lor, rupând cu totullegătura cu oamenii, au căzut în propria lor înşelare şi într-o adâncă amăgire.

Pustnicul: Mă mir cât de adesea îţi este dat săauzi în Rusia, nu numai în mănăstirile de călugări, ci chiar de la unii mirenicu frica lui Dumnezeu, că mulţi dintre cei care doresc o viaţă pustnicească sauo practică în lucrarea rugăciunii lăuntrice sunt reţinuţi de frica înşelărilorpierzătoare. Stăruind asupra cuvintelor lor, ei aduc pilde în sprijinulafirmaţiilor lor şi, aşa cum ei se feresc de o viaţă lăuntrică, tot astfel îiîndepărtează şi pe alţii de ea… Eu cred că asta vine din două pricini: una,dintr-o lipsă de înţelegere şi dintr-o lipsă de îndrumare duhovnicească, oridin propria trândăvie, care-i împiedică să pună început bun nevoinţelorcontemplative; iar a doua, din invidie, ca nu cumva să-i întreacă în acesteînalte cunoştinţe cei care s-ar afla pe o treaptă mai jos. Îmi pare foarte răucă cei ce împărtăşesc această convingere nu pătrund în gândirea SfinţilorPărinţi, care învaţă răspicat şi hotărât că, atunci când îl chemăm pe Dumnezeu,nu trebuie să ne fie frică sau să ne îndoim. Chiar dacă unii au căzut înînşelare de sine sau în nebunie, asta s-a întâmplat din pricina mândriei; înlipsa unui îndrumător, au primit vedeniile şi visurile ca pe ceva adevărat.Dar, chiar dacă s-ar întâmpla o astfel de ispită, continuă el, asta ar duce laîmbogăţirea experienţei şi spre cunună; căci, în timpul acestei îngăduiri, levine ajutorul grabnic de la Dumnezeu. „îndrăzniţi! Eu sunt cu voi, nu vătemeţi, zice Iisus Hristos” (Grigorie Sinaitul). De aici urmează că teama,frica, de o viaţă lăuntrică din pricina vreunei înşelări este zadarnică, căcismerita recunoaştere a păcatelor, sinceritatea sufletului în faţapovăţuitorului şi îndepărtarea oricărei închipuiri în timpul rugăciunii sunt unreazem tare şi fără primejdii, care ne apără de înşelare. Sfântul FiloteiSinaitul spune următoarele: „Mulţi dintre călugări nu înţeleg înşelăciuneaminţii lor, pe care o suferă de la demoni; adică ei se nevoiesc cu stăruinţănumai într-o singură lucrare (în faptele bune din afară), iar când este vorbade minte, adică de contemplarea lăuntrică, nu se îngrijesc, ca unii ce suntneluminaţi şi necunoscători.” „Şi, chiar de vor auzi despre alţii că într-înşiilucrează darul în chip lăuntric, vor socoti acest lucru drept o înşelare, dinpricina invidiei”, întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul.

Profesorul: Desigur că recunoaşterea păcatelorproprii este la îndemâna celui ce ia aminte la sine; dar ce ar trebui să faciîn cazul când nu ai un îndrumător, care te-ar putea povăţui, prin experienţalui, pe calea lăuntrică? Acesta, primind spovedania unui suflet, ar putea să-iarate cunoştinţa dreaptă şi sigură privitoare la viaţa duhovnicească, în acestcaz e mai bine să nu te atingi de contemplaţie decât să începi lucrarea cu dela sine putere şi fără povăţuitor… Mai departe: pentru mine este de neînţelesîn ce fel, atunci când te aşezi la rugăciune ştiind că Dumnezeu e de faţă, poţipăstra o desăvârşită „nevedere”? Este ceva firesc, căci sufletul nostru, saumintea, nu-şi poate înfăţişa nimic fără o formă, într-o deplină nevedere. Şipentru ce nu ne-ar fi îngăduit, în timpul cât ne cufundăm mintea în Dumnezeu,să ne înfăţişăm chipul lui Iisus sau Prea Sfânta Treime sau altele?…

Pustnicul: Povăţuirea unui duhovnic încercat şipriceput în cele sufleteşti sau sfaturile unui călugăr bătrân, care ne-arcunoaşte gândurile şi piedicile întâmpinate, constituie principala condiţie pentrucel ce se îndeletniceşte cu rugăciunea inimii. Totuşi, în cazul în care nu sepoate găsi un astfel de povăţuitor, atunci aceiaşi Sfinţi Părinţi ne pun laîndemână o indicaţie. Cuviosul Nichi-for Monahul învaţă limpede astfel: „învremea când te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică a inimii, ai nevoie de unîndrumător adevărat şi priceput. Dacă unul ca acesta lipseşte, trebuie să-lcauţi cu sârguinţă. Dacă însă tot nu-l găseşti, atunci cu inimă înfrântăcheamă-L pe Dumnezeu în ajutor ca să scoţi îndrumările şi povăţuirile dinscrierile Sfinţilor Părinţi, călăuzindu-te astfel cuvântul Domnului din SfântaScriptură.” De altfel, trebuie să ne dăm seama că cel care caută, cu o dorinţăadevărată şi stăruitoare, poate auzi un cuvânt folositor şi povăţuitor chiar dela cei simpli. Sfinţii Părinţi ne încredinţează de asemenea că, dacă întrebi cucredinţă şi cu gând bun, chiar pe un sarazin, atunci şi acesta îţi poate spuneun cuvânt de folos. Dar dacă vei cere sfatul unui prooroc, fără credinţă şifără scop bun, atunci nici acesta nu va găsi un răspuns mulţumitor… O pildăprivitoare la această problemă aflăm la Sfântul Macarie cel Mare, Egipteanul,pe care l-a înţelepţit odată un simplu ţăran, punând capăt prin aceasta uneipatimi. In ce priveşte însă „nevederea”, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu neînchipuim şi să nu primim nici un fel de apariţii în vremea contemplaţiei: nicilumină, nici înger, nici pe Hristos, nici pe vreun sfânt, ci să ne întoarcemfaţa de la orice vedere. Aceştia sunt mânaţi desigur de motivul că putereaînchipuirii poate uşor întruchipa sau, ca să zic aşa, învia o imagine mentală,din această pricină omul neîncercat devenind o pradă uşoară pentru visuri,luându-le drept apariţii ale harului, bine ştiind că, după cum se spune înSfânta Scriptură, „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11,14). Mintea se poate afla în chip firesc şi uşor în „ne-vedere” şi s-o păstrezechiar în timpul când îşi aminteşte că Dumnezeu este de faţă. Putereaînchipuirii îşi poate înfăţişa ceva în chip simţit în însăşi starea de„nevedere”, aşa cum se întâmplă atunci când ia aminte la anumite lucruri carenu cad sub simţul vederii, neavând un chip sau o formă din afară. Aşa, depildă, sunt închipuirea şi simţirea proprii, ce vin în sufletul nostru prin lucrareaaerului, căldurii sau frigului. Găsindu-ne la o temperatură coborâtă ne putemrepede închipui în minte căldura, deşi aceasta nu are formă, nu e supusăvederii, nici nu poate fi măsurată prin simţurile celui ce se află în frig. Închip asemănător, ne putem închipui în minte prezenţa lui Dumnezeu şi să orecunoaştem în inimă într-o desăvârşită, nevedere.

Pelerinul: Şi mie mi s-a întâmplat să aud înperegrinările mele, de la oameni credincioşi care căutau mântuirea, că le estefrică, din cauza unei înşelăciuni întâmplătoare, să se atingă de lucrarealăuntrică. Unora le citeam cu mult folos din Filocalie îndrumările SfântuluiGrigo-rie Sinaitul, care spune că „lucrarea inimii nu poate fi înşelătoare, aşacum poate fi lucrarea minţii, căci, dacă vrăjmaşul ar vrea chiar să schimbecăldura inimii în înfocarea lui dezordonată sau să prefacă veselia inimiiîntr-o dulceaţă plină de umezeală, totuşi timpul şi simţul vor da jos de lasine masca vicleniei lui”.

Am întâlnit, de asemenea, pe alţiicare, spre marea noastră părere de rău, deşi au cunoscut cărarea tăcerii şirugăciunea inimii, totuşi, în cazul unei poticniri sau slăbiciuni păcătoase, aucăzut în deznădejde şi au părăsit lucrarea lăuntrică a inimii, pe care ocunoşteau bine.

Profesorul: Dar asta e ceva foarte firesc! Chiareu însumi trăiesc aşa ceva, când se întâmplă să mă abat din calea lucrăriilăuntrice spre o nenorocită risipire sau să fac o faptă care nu e la locul ei…Dacă rugăciunea lăuntrică a inimii este un lucru sfânt şi o unire cu Dumnezeu,nu este oare o îndrăzneală şi o necuviinţă să se lucreze aceasta într-o inimăpăcătoasă, fără s-o fi curăţit printr-o pocăinţă smerită? E mai bine să fimmuţi în faţa lui Dumnezeu decât să rostim cuvinte „nebuneşti”, pornite dintr-oinimă întunecată şi împrăştiată!

Călugărul: Îîmi pare foarte rău că judeci aşa!Tocmai acest gând de deznădejde, mai ucigător decât orice păcat, este arma decăpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră… Sfinţii noştriPărinţi, având o mare experienţă, dau în acest caz o îndrumare cu totuldeosebită. Cuviosul Nichita Stithatul spune că, dacă s-ar întâmpla să cazi şisă ajungi chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti,ci să te întorci îndată către Dumnezeu. El va reface repede inima ta căzută înpăcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte. Prin urmare, după orice cădereşi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişămnumaidecât în faţa lui Dumnezeu, ca să fim vindecaţi şi curăţiţi. O maremulţime de dascăli duhovniceşti susţin aceasta cu multă tărie. Deşi suntem înluptă cu vrăjmaşii mântuirii, cu patimile noastre, nu trebuie să dăm înapoicând e vorba de lucrarea purtătoare de viaţă, adică de chemarea lui IisusHristos, care se află în inimile noastre! Faptele noastre rele nu numai că nutrebuie să ne întoarcă de la Dumnezeu, trezind în noi neliniştea, deznădejdeaşi mâhnirea, ci, dimpotrivă, trebuie să ajute la o grabnică alergare spreDumnezeu. Copilul dus de mâna mamei, când începe să meargă singur, se întoarce câtmai repede spre ea, iar când se poticneşte, se ţine cu tărie de poala ei.

Pustnicul: Eu cred că duhul deznădejdii, duhurileşi gândurile furtunoase de îndoială sunt stârnite, mai lesne decât orice, de ominte risipită şi de o lipsă de pază, tocmai în timpul când e nevoie de oîntoarcere spre noi înşine. Părinţii din vechime, plini de dumnezeiascăînţelepciune, ieşeau biruitori în faţa duhului deznădejdii, primeau o iluminarelăuntrică şi o întărire a nădejdii în Dumnezeu, rămânând într-o tăcere deplină,în singurătate. Ne-au dat şi nouă un sfat folositor şi înţelept: „Şezi închilia ta, şi ea te va învăţa toate!”

Profesorul: Aş dori foarte mult să cerceteziideile mele privitoare la tăcerea atât de mult lăudată de sfinţia ta şi labinefăcătorul folos al sihăstriei, de care se ţin pustnicii cu atâta dragoste.Iată care e părerea mea. Toţi oamenii, după legea firii lăsată de Dumnezeu, seaflă în legătură unul cu altul, care le este atât de trebuincioasă, fiinddatori să se ajute unul pe altul în viaţă, să fie folositori unul altuia şi sămuncească unul pentru altul. Din această legătură se naşte bunăstarea neamuluiomenesc şi dragostea pentru aproapele. Pe câtă vreme un sihastru, depărtându-sede legătura cu oamenii, ce folos aduce pentru bunul mers al obştii omeneşti şiprin ce poate sluji aproapelui, când el nu lucrează nimic? El nimiceşte înfiinţa lui cu desăvârşire legea Creatorului privitoare la legătura dragosteicare-l uneşte cu aproapele şi ia înrâurirea binefăcătoare asupra fraţilor!…

Pustnicul: Fiindcă punctul dumitale de vedere cuprivire la tăcere nu este adevărat, nici concluzia nu este dreaptă. Să lecercetăm cu de-amănuntul:

1. Un pustnic tăcut şi singuratic nunumai că nu se găseşte într-o stare nelucrătoare şi trândavă, ci, dimpotrivă,lucrează în mod deosebit şi chiar mai mult decât cei ce iau parte la viaţaobştească. El munceşte neobosit cu firea lui cea mai înaltă: ia aminte, cugetă,urmăreşte starea şi mersul vieţii sale duhovniceşti. Aceasta este adevărataţintă a liniştii! Şi pe cât este de folositoare pentru propria lui desăvârşire,tot pe atât este de binefăcătoare şi pentru fraţii lui, care sunt lipsiţi deputinţa de a se cufunda, fără nici o risipire, în ei înşişi, în vedereasporirii vieţii morale. Cel ce tace cu băgare de seamă, făcându-şi cunoscuteexperienţele sale lăuntrice, fie prin cuvinte (în cazuri rare), fie lăsându-leprin scris, lucrează în mod simţit spre folosul sufletesc şi spre mântuireafraţilor săi, ba chiar îi ajută într-o măsură mai mare şi într-un chip maiînalt decât un binefăcător obştesc. Căci binefacerea particulară, simţită,făcută de oamenii lumii, se mărgineşte întotdeauna la un mic număr de nevoiaşi,pe câta vreme un om duhovnicesc devine binefăcătorul unor popoare întregi prinoferirea convingerilor şi mijloacelor puse în practică în vederea desăvârşiriivieţii duhovniceşti. Experienţele şi poveţele lui trec din neam în neam, lucrupe care noi îl vedem şi de care ne folosim din vechime până în vremea de acum.Şi asta nu se deosebeşte prin nimic de milostenia ce se dă din toată inimapentru Hristos, care se înfăptuieşte de dragostea creştină, ba chiar o întreceîn urmările ei.

2. Înrâurirea binefăcătoare şifolositoare asupra aproapelui, înfăptuită de un pustnic ce-şi petrece viaţa întăcere, nu se arată numai în îndrumările scoase din urmărirea vieţii salelăuntrice, ci însăşi pilda vieţii lui de lepădare îi foloseşte mireanuluiatent, pe care-l aduce la cunoaşterea de sine şi-l întoarce spre simţulevlaviei… Un om din lume, auzind vorbindu-se despre un evlavios sihastru sautrecând pe lângă coliba lui, simte un îndemn spre o viaţă plină de evlavie, îşiaduce aminte de ceea ce poate deveni omul pe pământ şi în ce chip are omulputinţa de a se întoarce la starea de contemplare de la început. Un pustnictăcut învaţă prin însăşi tăcerea lui. Foloseşte altora prin însăşi viaţa lui,povăţuieşte prin pilda vie şi-i împinge către slăvirea lui Dumnezeu…

3. Folosul arătat mai sus decurgedintr-o tăcere adevărată, însoţită de multă înţelepciune şi luminată de razeleharului. Dar şi dacă un pustnic ce se nevoieşte în tăcere n-ar avea acestedaruri binefăcătoare, prin care ar putea deveni lumina lumii, ci ar păşi pecalea liniştii numai ca să se ascundă de obştea semenilor săi, să fugă de eidin pricina trândăviei şi delăsării sale unite cu o pildă de viaţă rea şi plinăde sminteală, chiar şi atunci el ar aduce un mare folos şi ar avea obinefăcătoare înrâurire asupra obştei. Ar fi asemenea unui grădinar care taiecrengile uscate şi neroditoare, aruncând vlăstarele dăunătoare, care ar puteasă împiedice creşterea ramurilor mai bune şi mai folositoare. Căci fără altăfaptă bună, chiar şi acest lucru este mare şi este de folos obştesc, când unsihastru tăcut înlătură prin retragerea lui sminteala care s-ar fi petrecutîntr-un chip de neînlăturat din pricina vieţii lui trăite fără nici o rânduialăîn mijlocul oamenilor, prin care ar fi vătămat viaţa duhovnicească a semenilorsăi.

Despre însemnătatea tăcerii SfântulIsaac Şirul scria astfel: „Dacă vom pune într-o balanţă toate faptele vieţii deaici, vom vedea atunci că tăcerea precumpăneşte faţă de toate celelalte. Sănu-i asemeni pe cei ce fac minuni, semne şi puteri în lume cu cei ce-şi petrecviaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă. Trebuie să iubeşti mai mult tăcereanelucrătoare decât saturarea celor flămânzi în lume sau decât întoarcereamultor popoare la Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi dinlanţurile păcatului decât să scoţi pe robi din sclavie.”

Chiar înţelepţii lumii recunosc folosultăcerii: şcoala filosofică neoplatonică, care avea mulţi ucenici vestiţi, subconducerea filosofului Plotin, trăia o adâncă viaţă lăuntrică de contemplaţie,care este atinsă mai ales în tăcere… Un scriitor duhovnicesc a spus că dacă unstat ar progresa până la ultima treaptă de cultură şi de moralitate, chiar şiatunci ar fi necesar să existe oameni pe care să-i poţi folosi în scopuricontemplative, în afară de lucrarea obştească şi cetăţenească, pentru ca să nuse stingă duhul adevărului pe care ei, primindu-l de la înaintaşi, să-l deaurmaşilor.

Pelerinul: Nimeni n-a preţuit frumuseţea şiînălţimea tăcerii ca Sfântul Ioan Scărarul: „Tăcerea, zice el, este mamarugăciunii, întoarcerea din robia cugetelor, o simţită izbândă în fapte bune şio neîncetată suire la cer.” Ba chiar însuşi Iisus Hristos, ca să ne aratefolosul şi nevoia unei singurătăţi tăcute, îşi lăsa din când în când predicaobştească şi se retrăgea în locuri pustii, pentru ca să Se liniştească şi să Seroage.

Contemplativii tăcuţi sunt, în fond, unfel de stâlpi care ţin bunăcuviinţa Bisericii prin rugăciunile lor neîncetate.Chiar din cele mai vechi timpuri se vede că mulţi dintre mirenii cucernici, bachiar înşişi împăraţii şi sfetnicii lor se duceau să-i cerceteze pe pustnici şipe cei ce se linişteau, pentru a le cere rugăciunile lor spre întărirea şimântuirea sufletului. Urmează de aici că si un sihastru tăcut poate slujiaproapelui şi poate lucra spre folosul şi binele obştei, prin singuratica-irugăciune.

Profesorul: Dar iată că mai am o problemă pe caren-o pot dezlega aşa de uşor: toţi creştinii noştri au obiceiul de a cere să seroage unul pentru altul; de a dori ca altul să se roage pentru mine şi, maiales, un fiu al Bisericii „care mi-a fost încredinţat ca povăţuitor”. Asta nueste, oare, o simplă cerinţă a iubirii de sine, sau numai o deprindereîmprumutată, de a vorbi cum i-au auzit vorbind pe alţii, aşa cum i se năzareminţii, fără să-şi dea seama de urmare? Dumnezeu, care are grijă de toate şicare lucrează după pronia Lui atotbună, iar nu după vrerea noastră, ceremijlocirea omului în lucrarea de mântuire a lumii? Rugăciunea făcută de maimulţi oameni poate birui cu mai multă putere hotărârea Lui decât atunci când efăcută de unul singur? În acest caz înseamnă că Dumnezeu ar căuta la faţaomului! Oare rugăciunea altuia mă poate mântui, când ştim că fiecare dintre noiva fi acoperit de slavă sau de ruşine numai prin faptele sale proprii? Tocmaide aceea eu cred că atunci când cerem rugăciunile altuia nu facem nimic altcevadecât să scoatem la iveală rodul evlavios al smereniei noastre duhovniceşti,care dă pe faţă umilinţa şi dorinţa de a se socoti unul pe altul mai vrednic decinste, şi nimic mai mult!

Călugărul: Judecând lucrurile pe dinafară, dupăfilosofia lumii, s-ar părea că aşa este. Dar mintea duhovnicească, luminată derazele credinţei şi învăţăturii prin practica vieţii lăuntrice, pătrunde maiadânc, contem-plează în chip mai luminos şi dezvăluie în mod tainic ceva ceeste cu totul împotriva dovezilor înfăţişate de dumneata!… Ca să înţelegem mai repedeşi mai limpede această chestiune o vom lămuri printr-o pildă şi vom verificaacest adevăr prin cuvântul Domnului. Ca pildă: un elev se ducea la un învăţătorca să ia lecţii pentru a dobândi ştiinţa de carte. În calea lui de propăşire înînvăţătură, ucenicul întâmpină piedici din pricina slabei lui înzestrări şi, numai puţin, din cauza trândăviei şi risipirii, ceea ce îl aşeză în rândul celorleneşi, nesilitori. Întristat de acest lucru, el nu ştia ce să facă şi cum săse lupte cu neajunsurile sale. Odată, întâlnindu-se cu un alt elev, cu un colegde clasă mult mai deştept, îşi spuse amarul. Plin de compătimire, acesta l-apoftit la el acasă, ca să înveţe împreună: „Vom învăţa împreună, spuse el, neva fi mai plăcut, mai vesel şi vom avea mai mulţi sorţi de reuşită”. În acestchip ei începură să înveţe laolaltă, împărtăşindu-şi unul altuia părerile. Şice credeţi că a urmat peste câteva zile? Elevul delăsător deveni silitor,îndrăgi învăţătura, nepăsarea lui se prefăcu în osârdie şi în înţelegere, lucrucare a avut o înrâurire binefăcătoare atât asupra firii, cât şi asupra stăriilui morale. Iar înţelegătorul lui coleg deveni mai priceput şi mai iubitor demuncă. Din înrâurirea pe care au avut-o unul asupra altuia, ei au dobândit unfolos comun… Şi este foarte firesc să fie aşa, căci omul se naşte într-o obştede oameni, de la care primeşte obiceiurile vieţii, stările sufleteşti, pornireadorinţelor, într-un cuvânt, toate însuşirile bune sau rele, după chipulsemenului său. Şi pentru că viaţa oamenilor stă în cea mai strânsă legătură şiexistă o puternică înrâurire între semeni, atunci obiceiurile, lucrările şinăravurile unui om nu sunt decât rezultatul unei deprinderi căpătate de laoamenii în mijlocul cărora trăieşte. Ca urmare, cel rece se poate încălzi, celneştiutor poate căpăta o minte ascuţită, cel leneş se poate trezi spre olucrare de părtăşie vie la munca semenului lui. Un duh are puterea să-şi treacăînsuşirile altui duh, poate lucra în chip binefăcător unul asupra altuia, poatesă-l atragă spre rugăciune, spre luarea-aminte, să-l îmbărbăteze în deznădejde,să-l abată de la o patimă şi să-l îndemne spre o sfântă lucrare, iar în acestfel unul, ajutat de altul, se poate face mai cucernic, mai nevoitor şi maiplăcut lui Dumnezeu… Iată care este taina rugăciunii făcute pentru alţii şicare lămureşte piosul obicei al creştinilor de a se ruga unul pentru altul, dea cere rugăciunile fraţilor!…

Iar din aceasta se poate vedea nu numaică Dumnezeu este mulţumit atunci când i se fac multe cereri şi mijlociri (cumse întâmplă şi cu puternicii pământului), ci că însuşi duhul şi puterearugăciunii curăţesc şi trezesc sufletul pentru care se roagă alţii şi îl aducîn starea de a fi vrednic să se unească cu Dumnezeu…

Dacă rugăciunea făcută unul pentrualtul de către vieţuitorii de pe pământ este atât de rodnică, atunci seînţelege de la sine că rugăciunea pentru răposaţi este tot atât debinefăcătoare, căci între cele de sus şi între cele de jos este cea mai strânsălegătură. În felul acesta, rugăciunea poate pune în legătură sufletele dinBiserica luptătoare cu sufletele din Biserica biruitoare, alcătuită dinsufletele plecate dintre noi.

Deoarece tot ce am spus poate păreadoar o judecată omenească, vom deschide Sfânta Scriptură şi ne vom încredinţade adevărul celor spuse:

1. Aşa vorbeşte Iisus HristosApostolului Petru: „Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta.”Iată că puterea rugăciunii lui Hristos întăreşte duhul lui Petru şi îlîmbărbătează în vremea ispitei ridicate împotriva credinţei.

2. Când Apostolul Petru era ţinut întemniţă, în biserică se înălţau rugăciuni cu multă stăruinţă pentru slobozirealui. Aici iese la iveală ajutorul rugăciunii frăţeşti în împrejurările amareale vieţii.

3. Dar cea mai limpede poruncă desprerugăciunea care trebuie făcută pentru aproapele este rostită de către Apostolullacob astfel: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unulpentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoaredreptului”. Aici se întăreşte hotărât convingerea despre cele spuse mai sus…

Dar ce să zicem despre pildaApostolului Pavel, care ni s-a dat ca model de rugăciune făcută pentru altul?Un scriitor arată că această pildă a Sfântului Apostol Pavel trebuie să neînveţe şi să ne arate cât este de trebuincioasă rugăciunea făcută pentru altul,când însuşi acest mare sfânt şi puternic nevoitor duhovnicesc recunoaşte că arenevoie de ajutor duhovnicesc. În Epistola către Evrei, el îşi rosteşterugămintea astfel: „Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem uncuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim” (Evr. 13,18). Ţinând seamade toate acestea, vom cunoaşte mai bine ce faptă necugetată am face dacă ne-amsprijini numai pe propriile noastre rugăciuni şi izbânzi, în vreme ce acestsfânt bărbat, condus de atâta smerenie şi dăruit cu atâtea fapte bune, cere săse unească rugăciunile fraţilor evrei cu propria lui rugăciune. Şi, de aceea,cu smerenie, simplitate şi unire în duhul dragostei se cuvine să nu înlăturăm,să nu dispreţuim ajutorul pe care ni-l dă chiar rugăciunea celui maineputincios dintre credincioşi, ştiind că duhul plin de pătrundere al ApostoluiPavel nu s-a folosit în acest caz de o amănunţită cercetare, ci a cerutrugăciunea obştească, de la toţi, cunoscând că puterea lui Dumnezeu în ceineputincioşi se desăvârşeşte, iar, ca urmare, poate să se săvârşească chiar înfraţii care se roagă şi care par neputincioşi.

După ce ne-am încredinţat prin aceastăpildă, vom mai lua în seamă că rugăciunea făcută unul pentru altul întreţineunirea de dragoste creştină poruncită de Dumnezeu şi adevereşte smerenia şiduhul umilit al celui ce se roagă, iar prin aceasta se înflăcărează rugăciuneacare se face pentru aproapele.

Profesorul: Cercetarea şi dovezile sfinţiei talesunt foarte, foarte frumoase şi precise; totuşi aş dori să aud de la sfinţia taceva în legătură cu chipul rugăciunii făcute pentru aproapele, căci eu cred cădacă rodnicia şi puterea de atracţie a rugăciunii atârnă de o vie părtăşie lanecazurile vieţii fraţilor noştri şi mai ales de o înrâurire necurmată aduhului celui ce se roagă asupra duhului celui care cere rugăciunea, atunci oastfel de stare sufletească nu ne va abate oare de la neîncetata stare denevedere pe care trebuie s-o avem atunci când stăm în faţa lui Dumnezeu şi dela revărsarea sufletului ce se face înaintea Domnului pentru propriile nevoi?Iar dacă ne-am aminti numai o dată sau de două ori pe zi de aproapele nostru şine vom ruga cu compătimire să-i ajute Dumnezeu, atunci va fi oare de ajuns casă putem atrage şi întări sufletul celui pentru care ne rugăm? Ca să spun maipe scurt, vreau să aflu în ce fel sau cum trebuie să ne rugăm pentru aproapele?

Călugărul: Pentru orice s-ar face, rugăciuneasăvârşită înaintea lui Dumnezeu nu trebuie şi nici nu poate sa ne scoată de lafaţa Domnului, pentru că, dacă ea se revarsă în faţa lui Dumnezeu, atunci seface desigur în prezenţa Lui. În ce priveşte însă mijlocul de a ne ruga pentruaproapele, trebuie să băgăm de seamă că puterea acestei rugăciuni stă într-osinceră părtăşie creştină la necazurile aproapelui şi, pe măsura acesteia, areo înrâurire asupra sufletului lui. De aceea, în timpul când ne amintim deaproapele, sau în vremea hotărâtă de noi, trebuie ca, ridicând ochii minţiispre Dumnezeu, să facem rugăciunea în chipul următor: „Milostive Doamne!Facă-se voia Ta, care vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevăruluisă ajungă; mân-tuieşte şi miluieşte pe robul Tău (cutare). Primeşte aceastădorinţă a mea ca pe un strigăt de dragoste poruncită de Tine.” De obicei serepetă aceste cuvinte în momentele în care suntem mişcaţi sufleteşte sau cândse întâmplă să facem rugăciunea cu metaniile. Eu am cunoscut din experienţă celucrare binefăcătoare face o astfel de rugăciune asupra celui pentru care orostim.

Profesorul: Atât convorbirea ziditoare de suflet,cât şi gândurile luminoase pe care le-am cules din cugetările şi vederilesfinţiei tale mă îndatorează să le păstrez într-o permanentă aducere-aminte,iar pentru dumneavoastră toţi eu nutresc o aleasă cinstire şi mulţumire plinăde recunoştinţă.

Pelerinul şi Profesorul: în sfârşit a sosit şi vremea plecăriinoastre. Cu cea mai mare osârdie cerem rugăciunile sfinţiei tale, cu care săpornim la drum şi să călătorim.

Duhovnicul: Dumnezeul nostru, Cel Care a înviat dinmorţi, Hristos, Domnul păcii, să vă ajute în orice faptă bună săvârşită dupăvoia Lui. Acestuia I se cuvine slava în vecii vecilor. AMIN.

DACĂ AI AJUNS PE ACEST BLOG FĂ-L TE ROG PUBLIC PE ORICE SITE,BLOG,TV-MASS MEDIA şi pe orice alt suport de tip PUBLICITAR…Acest blog nu câştigă sub nicio formă BANI sau alte valori materiale. SUCCES TUTUROR…

Sursa: BLOG CRESTIN ORTODOX