Monthly Archives: septembrie 2011

LUCRAREA CONSTIINTEI

LUCRAREA CONSTIINTEI

Cel mai adanc glas in inima noastra este constiinta, glasul lui Dumnezeu din
om, care ne indeamna numai la bine si ne opreste de la rau, si al doilea este
sufletul cuvantului.

Sufletul cuvantului este cuvantul cel dinlauntru, asezat de Dumnezeu in
inima, cu care vorbim – ca nu vorbim sonor. Acesta se cheama si ” sufletul
cuvantului „, cum spune Sfantul Ioan Damaschin. Cuvantul asezat de Dumnezeu in
inima omului de la zidirea lui, cu care vorbim tainic, nu cuvantul sonor.

Cuvantul sonor este imbracamintea cuvantului din inima. Cuvantul sonor ne
face sa vorbim. Dar acela este asezat in inima tainic. Vezi ca stai si vorbesti
ceasuri intregi singur. Citesti o carte numai cu gandul, fara sa misti limba.
Acesta-i sufletul cuvantului. Cuvantul cel tainic asezat in inima. El este pus
de Dumnezeu acolo. Prin el vorbim cu Dumnezeu tainic; si in rugaciune si
oricand. Punem la cale toate problemele. Acesta lucreaza impreuna cu constiinta,
este glasul lui Dumnezeu din om.

Daca am gresit, ma mustra. Daca am facut bine, ma bucura totdeauna. Da, este
pus de Dumnezeu in om cuvantul cel inauntru asezat. Acesta-i cuvantul tainic
care lucreaza cu constiinta, fara sa ma mustre nimeni. Am gresit, nimeni nu ma
mustra. Acela insa, nu !

Spune Sfantul Ioan Gura de Aur : ” Constiinta este judecator drept. N-o poti
potoli nici cu parale, nici cu maguleli, nici cu nimic „. Poate sa-ti dea unul
tot globul.

In masura in care am impacat constiinta noastra, ca sa nu ne mustre pentru
pacat, in masura aceea ne simtim usori si foarte aproape de Dumnezeu. Caci
constiinta iti spune imediat daca mai are ceva pe ea, caci indata te ingreuiezi.
Constiinta lucreaza intreit, cum spune Sfantul Dorotei. Ea lucreaza fata de
materie, fata de Dumnezeu si fata de noi insine.

Cum, fata de materie ? Bunaoara eu ti-am dat o haina de pomana si ti-am spus
s-o cruti, sa nu-ti bati joc de ea. O porti, dar s-o pastrezi. Si daca vezi ca
ai rupt-o prea devreme, te mustra cugetul : ” Mai, n-am facut cum a zis acela !

Tot fata de materie : Tu te apuci sa cheltuiesti prea mult pe mancare, pe
bautura si altul n-are ce manca, saracul ! Constiinta iti spune : ” Vezi ? Tu
vrei sa traiesti bine in lumea asta, dar altul este flamand si n-are ce manca !”
Constiinta fata de materie totdeauna te tine aproape.

Fata de Dumnezeu, constiinta totdeauna sau se incarca sau se usureaza, daca
nu am pocainta si lacrimi pentru pacate.

Fata de mine, constiinta ma mustra pentru pacat. Macar de-ar fi cu gandul, cu
cuvantul, sau cu fapta.


Constiinta este judecator drept. Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune : ” Nu
ti-a pus tie Dumnezeu judecator dinafara, sa-l poti momi cu parale, sa-i dai
atata, ca sa te faca pe tine drept. Acest judecator este pus inauntru, nu-l
putem momi cu nimic !”

 

Auzi ce spune Sfantul Dionisie Areopagitul : ” Stiinta gandului curat este
veselia veseliilor, si stiinta gandului patat este chinuirea chinuirilor „.
Poate sa-mi zica mie toata lumea ca eu sunt sfant, ca sunt bun, ca sunt cutare,
daca constiinta imi spune : ” Ia seama ca esti pacatos, esti lenes, esti plin de
pacate „, n-o poti impaca.

Daca toata lumea ma lauda, insa constiinta de ma judeca vinovat, gata, eu
sunt cel mai chinuit om ! Stiinta mea este chinuirea chinuirilor, ca am de-a
face cu stiinta lui Dumnezeu din mine, care nu cruta, care socoate lucrurile
drept totdeauna, si ne arata slabiciunile.

Iar daca constiinta este nepatata, toata lumea sa ma ocarasca, toata lumea sa
spuna tot ce-i mai rau despre mine, mie nu-mi pasa. Mie imi place cand nu ma
judeca in constiinta Dumnezeu. Daca pe mine nu ma judeca constiinta pentru
pacat, si daca nu ma judeca Dumnezeu in constiinta, eu am toata veselia !
Aceasta este ce spune Evanghelia : Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi
oamenii si va vor prigoni, si. vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra,
mintind pentru Mine.
Pentru cine ? Pentru adevar. Si nu ne arata numai sa nu
ne scarbim, ci : Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in
ceruri.

Asa este, daca nu este patata constiinta, nu te supara. Iar daca ti-i patata
si te mustra constiinta, o poti impaca. Du-te la marturisire la un preot, te
dezleaga de pacate si te-ai usurat. Apoi te pazesti sa nu mai faci si asa te
poti impaca cu constiinta. Impacandu-te cu constiinta, te-ai impacat cu Dumnezeu
si totdeauna vei avea odihna si pace in suflet.

 

 

 


Parintele Cleopa Ilie

Impotriva CIPURILOR BIOMETRICE 666

Preotul NICHITA ( Brâncoveni ) împotriva CIPURILOR BIOMETRICE 666

. POZIȚIA NOASTRĂ FAŢĂ DE DOCUMENTELE BIOMETRICE
 
Având în vedere aceste vremuri tulburi pe care le t răim, considerăm necesar a exprima poziţia noastră cu privire la problema documentelor biometrice, o problemă pe care, alături de celelalte – ereziile ecumenismului, serghianismului, noul calendar – o v edem ca o piatră de încercare pentru creştinul ortodox.
Încă de la început trebuie să amintim că cel dintâi judec ător pământesc al faptei, cuvântului sau atitudinii unui om este propria sa conştiinţă, iar problema acceptării sau refuzului unui document despre care se ştie de multă vreme că încătuşează libertatea omului, nu doar sub aspect religios, ci şi social, se adresează mai întâi acestui judec ător. Apocalipsa vorbeşte clar despre etape, pe care le putem vedea că se împlinesc pas cu pas în zilele noastre. Nu mai este un lucru surprinzător. Sfinţii Părinţi au proorocit de asemenea, aşternând în cuvinte ceea ce Duhul Sfânt le descopere a, iar atitudinea pe care aceste cuvinte ne-o insuflă se adresează dorinţei fiecăruia de a rămâne sau de a se desprinde de iubirea lui Hristos. Atâta vreme cât r ămânem în încredin ţarea Sfântului Apostol Pavel c ă „ Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, n ici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8:38,39), atâta vreme cât îns ăşi viaţa noastră nu îşi află sensul decât în Hristos şi nimic nu este mai presus de El, nici o temere nu ne poate învinge în alergarea noastră spre ţelul final al acestei vieţi trecătoare – mântuirea, câ ştigarea vieţii celei veşnice.
De  aceea,  nici  o  suferinţă,  oricât  de  cumplit ă,  nu  poate  justifica  un  compromis  cu  satana, precum cel al acceptării actelor biometrice.
Împotriva părerilor unor ierarhi ai Patriarhiei Române cum c ă scopul scuză mijloacele, noi mărturisim că în Ortodoxie nu se poate acţiona conform principiilor machiavelice şi nici un scop nu este îndeajuns de nobil încât s ă-şi scuze mijloacele. De aceea, cu toate că actele biometrice nu reprezintă lepădarea propriu-zisă despre care vorbeşte Sfântul Ioan Teologul, ele sunt o treapt ă pe care un creştin adevărat nu calcă decât întunecându- şi conştiinţa prin compromisul cu satan. Deşi cip-ul şi al lui 666 nu au ajuns încă pe mâna dreapt ă sau pe frunte, totuşi acceptarea lui în actele care ne reprezintă identitatea pecetluieşte cu lepădarea, voinţa şi conştiinţa noastră.
Urmând Sfin ţiilor Părinţi arătăm fără ezitare că o abatere de la calea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu Cel Întrupat – calea cea strâmt ă şi plină de spini – prin acceptarea robiei satanei, este distrugătoare pentru sufletul fiecăruia dintre noi. O abdicare de la lupta împotriva biometriei amorţeşte conştiinţa şi voinţa – colectiv ă sau personală – a cre ştinilor, care, obişnuiţi să accepte cip-ul mai întâi în
acte, vor suporta tot mai greu lupta purtată pentru a ţine pecetea satanei departe de trupurile lor.
Totuşi, considerăm că există pocăinţă pentru cei ce deja au primit documentele cu cip. Acesta pentru că ” Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iez. 33:11). Faptul c ă Dumnezeu încă îi mai rabdă înseamnă că aşteaptă pe fiecare să se întoarcă din calea cea rea. Dar pocăinţa necesită renunţarea la documentele deja primite, mărturisirea păcatului şi hotărârea de a lupta pentru adevăr şi de a nu mai face compromisuri.
Prin cele arătate mai sus, nu vrem să se înţeleagă că încurajăm primirea documentelor cu cip în vederea unei pocăinţe ulterioare. Sfântul Nicodim Aghioritul şi alţi sfinţi mustră aspru pe cei care în mod voit păcătuiesc cu gândul c ă se vor pocăi şi că Dumnezeu îi va ierta: „ Vezi, frate, câte v ătămări, câtă distrugere îşi aduc toţi cei ce se lasă în voia păcatului având fals ă nădejde că se vor pocăi? Cu dreptate a zis avva Isaac (Sirul) că oricine păcătuieşte a doua oară nădăjduind că se va putea pocăi, umblă cu viclenie în faţa lui Dumnezeu. Pe unul ca acesta îl află moartea nespovedit şi spune Sfântul: «Moare pe negândite şi nu mai apucă, cum nădăjduia el, să împlinească faptele virtuţii» (Cuvântul 60) . Aproape acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Vasile cel Mare: «Cel ce face un păcat sperând c ă se va pocăi, are deschisă calea răutăţii şi nu are pocăinţă» (Cuvânt despre Poc ăinţă)”.
Dacă purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pr. Constant in Stoica, va fi cel dintâi care va da mâna cu diavolul prin unirea propriului nume cu cel al necuratului odată cu aplicarea peceţii fiarei pe actele domniei sale, aşa cum însuşi a mărturisit, noi vom ţine ca pe o dreaptă mărturisire în inimile noastre convingerea că, acceptând o buc ăţică din minciună, nu mai poţi fi păstrătorul adevărului, şi de aceea ne întărim încă o dată poziţia fermă împotriva documentelor biometrice.
Astfel, Sfântul Ioan Gur ă de Aur spune: „ Preotule (creştine), să nu taci. Spune, chiar şi unul singur dacă te-ar asculta. Dar, chiar dacă nu te ascultă nici unul, spune. Că dacă nu le este lor spre mântuire, î ţi este ţie spre mărturie.
Fie ca lupta noastră să primească binecuvântarea împlinirii şi biruinţei depline prin voia lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi slăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în veci,
AMIN!

Sursa: Ortodoxia

Pleaca sfintii parinti la Domnul si noi ramanem singuri, o sa fie tare greu sa nu-i mai auzim!

Părintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 – 27.09.2011) s-a înălțat cu sufletul la Domnul Hristos aseară în jurul orei 19.30.

După un accident cerebral pe care l-a traversat în noiembrie anul trecut cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat si problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (si greu de găsit) la spitalele din Târgu-Jiu si Bucuresti. În spitalul bucuretean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care el repira foarte greu. Anunsasem deja credinciosii să vină să-l viziteze si să-i ceară o ultimă binecuvântare, gândindu-ne că se poate întâmpla orice. Joi i-am citit câteva rugăciuni pentru întărirea sănătătii, iar vineri dimineata, Părintele Adrian s-a împărtăsit cu Sfintele Taine. În două zile s-a înzdrăvenit treptat, duminică respirând deja foarte usor. Ieri dimineată, în urma vizitei, medicul a considerat că Părintele poate părăsi spitalul, eliberându-i biletul de externare, care ar fi trebuit să aibă loc azi dimineată, după ora 8. Dar, în timp ce mânca ajutat de Părintii Macarie si Mihai care-l îngrijesc de ani de zile, Părintele Adrian s-a săvârsit din această viată pământească în urma unui stop cardio-respirator, fără durere. S-a lăsat într-o parte si ”s-a adăugat părintilor săi”. Înteleg, însă, dincolo de contextul spatio-temporal si medical, că viata si moartea si ale Părintelui sunt în Pronia vesnică si  atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Încât, cred că sub ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, pe care l-a iubit si cinstit, sufletul Părintelui Adrian s-a despărtit de la vederea ochilor nostri temporar, odihnindu-se acum de toată osteneala vietii sale…

Ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian duminică, la precedenta întâlnire, au fost: ”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”. Sper să ajute si altora.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, trupul Părintelui se va afla spre cinstire în paraclisul Mănăstirii Antim, unde a spovedit și sfătuit mii de credincioși, azi toată ziua până mâine, joi 29 septembrie, orele 12. Înmormântarea, cel putin după ultima convorbire cu Părintele Ioachim, Staretul mănăstirii Lainici, va avea loc sâmbătă, orele 12, la mănăstirea Lainici.

Atotbunul nostru Dumnezeu să-i dea iertare de păcate și să-l pomenească în împărăția Sa veșnică laolaltă cu Sfinții Săi! Și noi să-l pomenim în inimile noastre, urmându-i povețele ziditoare de suflet!

*

Ascultati va rog urmatoarea inregistrare cu Părintele Adrian Făgeteanu vorbind despre Patriarhul Daniel, ce s-ar parea ca a fost facuta la Mânăstirea Lainici, in aprilie 2008:

http://www.trilulilu.ro/alexbaies96/2c3060dd27473a

   Iata si transcriptul:

Părintele Adrian Făgeteanu: Până-n prezent, niciodată Biserica noastră n-a fost condusă de eretici […]

Voci feminine: N-a fost condusă? N-a fost.

Pr. Făgeteanu: Deci erezia Patriarhului Daniel ne duce pe toţi la dezastru, la … Dacă ascultăm de el, nimeni nu se va mântui. Aţi înţeles? De toate păcatele te poţi pocăi, de erezie nu.

Voci feminine: Şi cum să supravieţuim? Ce putem face? Ce trebuie să facem, părinte?

Pr. Făgeteanu: Când eram elev de liceu, la Aron Pumnul, la Cernăuţi, a venit în piaţa din Cernăuţi cel mai mare erou … care se numea Grigore Cantacuzino. Erou, erou. Care a scăpat armata română dintr-o încercuire, când trebuia să fie omorâţi toţi şi i s-a pus întrebarea: „Dacă se va mai întâmpla aşa o încercuire din care nu poţi să ieşi cum ai ieşit, ce faci?” (răspunsul) „Comand armata română în genunchi, numai Dumnezeu ne poate ajuta, noi nu avem nicio salvare”. Eu vă dau următorul sfat: să nu bravaţi! Ce înseamnă „a brava”? Să spui ca Apostolul Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, Dumnezeu ce i-a răspuns: „Nu va cânta cocoşul a doua oară şi te vei lepăda de mine de trei ori”. Ci să spui cu smerenie „Doamne, nu […] Biserica Ortodoxă, Binecuvântate Doamne, învaţă-mă; Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg; Binecuvântate  Sfinte, luminează-mă! Doamne Dumnezeul nostru, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, întăreşte-mă să nu Te părăsesc şi să rămân cu Tine şi cu Biserica strămoşească, Biserica Ortodoxă, să nu trec la erezia Patriarhului”. E clar?

Voci feminine: Da.

Pr. Făgeteanu: Nu. „Doamne, ajută-mă”, nu… dacă nu ceri de la Dumnezeu să te întărească, să te lumineze, degeaba îţi spune cineva verbal şi să te apuci tu singur să faci ceva. Să nu aştepţi ajutorul imediat. Da… Altceva? Deci, să nu bravezi ca Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, ci „Doamne, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă şi întăreşte-mă, ajută-mă, să nu Te părăsesc, să rămân în ortodoxie, să nu mă las păcălit de acest diavol care e Patriarhul ecumenismului”. http://saccsiv.wordpress.com

Invatatura duhovniceasca

Despre ecumenism…EREZIA CEA MARE! Noi avem Patriarh mason si nu-l intereseaza ce spun sfintii parinti…

Despre actele cu CIP

Despre Antihrist

Despre dezbinare

Singuratatea omului contemporan

Cai de iesire din singuratatea omului contemporan

As dori printr-o scurta prezentare a situatiei pe care voi o traiti zi de zi, sa va amintesc cateva cuvitne care izvorasc din textele trecute cu vederea ale intelepciunii si iubirii dumnezeiesti. M-as bucura sa reusesc sa va inspir si sa va conving, respectand in chip absolut voia voastra libera, daruita de Dumnezeu.

Asadar vom deschide impreuna o fereastra, ca sa privim din nou lumea…

O lume foarte zgomotoasa, multipersonala si impersonala, al carui dialog a fost inlocuit de ecoul zecilor de mii de lozinci si a carei betie a facut-o sa-si piarda prin trasatura gregara personalitatea si sa fie stapanita de sentimentul de turma.
In blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toti intre ei. In bloc s-a pierdut relatia dintre vecinii care-si imparteau painea si aveau portile deschise. Relatiile s-au redus la un „Buna ziua” in lift si la un suras formal si silit, un raspuns dat uzantelor sociale. In orasele de judet se mai depune generosul efort sa se pastreze vizitele obisnuite si barfa.
Pe drum se calca unul pe altul, in autobuz se strivesc, in cluburi nu gasesti loc. La scoala, in casa, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseala si de monotonia lui, de multe ori fara sa constientizeze deplin, si situatia aceasta devine o simpla obisnuinta care nu-i mai ridica probleme. Preocuparile zilnice nu-i lasa niciodata singuri pe oameni, ca sa vorbeasca cu ei insisi.
Singuratea nu se suprima prin retetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor si crainicilor. Ea doreste o lupta personala, o reglementare launtrica, o ciocnire frontala cu identitatea noastra existentiala necunoscuta, o patrundere curajoasa spre aflarea frumusetii celei dintai zidite, o inchinare smerita inaintea lui Dumnezeu spre ucenicie si ajutor, o iesire sincera si cinstita spre intalnirea cu ceilalti, cu duhul jertfei, cu dispozitia intelegerii si a acceptarii, a ajutorarii si completarii reciproce.
Astfel singuratatea stearpa si amara a omului poate sa se preschimbe intr-un izvor bogat, cu ape de o prospetime si dinamicitate nedepasite, in care sa se cufunde in intregime sa sa-si descopere puterile, autenticitatea chipului sau dumnezeiesc.
Doar omul echilibrat launtric si aflat in randuiala poate sa aiba relatii bune cu ceilalti, relatii care au primit inceput prin ajutorul lui Dumnezeu si i-au dat putere pentru aceasta discutie cu sine insasi. Astfel, ceilalti devin coslujitori ai tainei liturghiei vietii, din care ne impartasim unul cu altul, prin rugaciune, prietenie, nunta si ne mangaiem in aceasta calatorie involburata a vietii noastre trecatoare.

Te temi? Nu te teme sa cugeti la Dumnezeu! Mergi in biserica si stai intr-un colt linistit, caci doar Dumnezeu poate sa te izbaveasca de temeri. Ma iertati ca imi vine greu sa fiu minutios, dar nu cred ca este necesar altceva. Trebuie sa simti ca relatiile tale cu Dumnezeu inseamna problema ta. Cu toate ca este un lucru greu, omul trebuie sa caute sa fie o buna calauza duhovniceasca. Nu este de folos sa-ti deschizi degraba sufletul oricarui om. Sufletul omului este o taina fara fund. Omul va fi foarte fericit daca va putea gasi in viata lui o persoana pe care o va respecta, o va iubi, i se va incredinta si o va urma cu bucurie. Si cu cat mai devreme se intampla acest lucru, cu atat mai bine.

Si acest prim loc in inima noastra este chemat sa-l detina Dumnezeu. Ceilalti sa fie mesagerii indreptarii noastre catre El, noi avand indrazneala, experienta, cunoasterea si discernamantul potecilor care conduc la El si la lumina pe care o varsa peste cei chemati ai Lui.
Dar cine este Acest Dumnezeu, parinte? ma veti intreba. Nu L-am vazut, nu L-am auzit, n-am simtit nevoia Lui, poate este atat de departe… Se preocupa de noi? Ce nevoie are de noi? De ce ne doreste? Si fara El nu poate sa mearga bine viata noastra, ca cea a zecilor de milioane de oameni care Il ignora? As spune lesne ca sunt intrebari firesti, omenesti, tineresti, obisnuite. In Biserica Romano-Catolica existenta lui Dumnezeu poate sa fie dovedita prin ratiunea firii. Si numai pentru aceasta dogma n-as putea sa fiu vreodata catolic. Daca Il am pe Dumnezeu ca pe un altul ca mine, in afara de mine, atunci as fi obligat sa-L uit. Dar si un Dumnezeu gardian, perceptor, razbunator, batran bogat, asa cum mi l-au prezentat rudeniile, dascalii si clericii, as socoti de datoria mea sa-L dispretuiesc cu desavarsire. Dumnezeu nu este acesta! Este nevoie sa spunem ca omul nici cu Dumnezeu nu vrea sa fie, dar nici nu poate sa vietuiasca fara El.
Erau doi tineri de aceeasi varsta ca voi, in Sfantul Munte, cu tunsori si imbracaminte excentrice. Incurcati in mijlocul unui auditoriu care „era indrumat”, au stat retinuti si la sfarsit s-au apropiat de noi. Va redau primele cuvinte ale dialogului, cuvant cu cuvant:
– Am putea sa va intrebam ceva?
– Cu placere!
– Daca va spune cineva ca nu exista Dumnezeu, ce i-ati face?
– Ce i-as face?
– Chiar asa!
– Nu cumva intrebarea este a voastra?
– Daca va spunem ca da?
– Daca va spun si eu ca este si a mea?
– A dumneavoastra, care sutneti calugar?
Nu cred in Dumnezeul care mi-a fost aici prezentat. Un Dumnezeu statue, strain, indepartat, inaccesibil…
Am ramas sa discutam ore intregi. Plecand a doua zi mi-au spus:
– Si noi credeam altceva…
– Da. Multi cred altele. Este necinstit sa vorbesti despre ceva ce nu cunosti, sa osandesti lumina, viata, adevarul, tu, care traiesti in intuneric si in inselaciune. Este nesabuinta. Dar nesabuinta te va vindeca in momentul in care o vei constientiza. Cat timp o vei socoti inteligenta, libertate si slava, te vei chinui amarnic.
Este adevarta ca ceilalti ne-au indepartat de Dumnezeu si mai ales cei care ne chemau sa ne adune langa el. Acesti oameni, vrednici de plans, care nu credeau in cele pe care le spuneau si nu le traiau, erau ipocriti, necinstiti. Dar masura responsabilitatiii variaza si atarna deasupra multor capete si nu ocoleste deloc greselile noastre. Fiecare va da raspuns pentru faptele lui.
Tot ceea ce s-a intamplat pana ieri poate fi indreptat astazi, acum. Toti cer alungarea norului care inconjoara orasele noastre, dar nimeni nu face o miscare. Ce se intampla? Ignora, le e teama, le e frica!
Spiritualitatea ortodoxa detine o mostenire a sfinteiniei, ea scoate in evidenta modul vietii in primejdii si nu flecarelile si discutiile interminabile ale scolasticilor, definitiile rationalistilor si invataturile pompoase ale moralistilor. Ea trimite apa racoritoare in ogorul inimii lor si adapa nevoile reale ale oamenilor nevoiasi. Ascetismul, smerenia ei ne conduc in bataia glontului si a sagetii. Ortodoxia nu inseamna implinirea intocmai a anumitor reguli obligatorii si a unui tipic pe care ar trebui sa-l memoram. Mai mult de atat, trebuie sa tacem si sa devenim nemiscati, sa nu vorbim mult nici despre Dumnezeu si sa dobandim un mod diferit de viata. Viata noastra sa vorbeasca si nu sa vorbim de dragul vorbitului. Acceptarea si intelegerea celorlalti este una dintre caile indumnezeirii si ale nimicirii insingurarii. Stiu foarte bine ca toti doriti acest lucru chiar daca nu-l exprimati.
Trebuie sa lasam multe, toate cate nu sunt necesare, generalitatile si neclaritatile. Papadiamandi spune: „Orice generalitate este o bataie de joc” si un alt filosof contemporan: „Daca te straduiesti sa le vezi pe toate, nu vie vedea nimic” (Wittgenstein L.) Sa devenim mai concreti, mai adunati, mai atenti, mai simpli, sa aflam importanta simplitatii, sa fim multumiti in smerenia noastra. Conform Sfantului Apostol Pavel, trebuie sa murim in fiecare zi. Ceea ce inseamna sa fac ceea ce vreau sinelui meu si nu ceea ce vrea el sa-mi faca mie. Aceasta este adevarata libertate, solutia iesirii din criza. Este o mare problema, ganditi-va la ea! Chiar aceasta moarte de zi cu zi inseamna cum sa plac lui Dumnezeu si nu cum voi fi admirat de catre oameni.
Nu este nevoie sa le intelegem imediat pe toate. Respectul nostru fata de Sfintele Scripturi si fata de lupta purtata cu cinste a oamenilor sfinti consta in faptul ca, atunci cand nu intelegem ceva, sa ne multumim in a-l lasa neinteles, si nu va intarzia sa vina vremea in care vom fi luminati si vom intelege. A perverti insa sensurile, ca sa le adaptam ideilor noastre, inseamna egoism si inceputul inselaciunii si al ereziei.

Asa cum cineva nu merge la armata ca sa petreaca bine, la fel si viata duhovniceasca, viata in Hristos, inseamna lupta indelungata, fara disperare, dar cu truda. Este o lupta corp la corp, in care trebuie sa macelaresti, sa fii ucis ca sa inviezi. Si aceasta se intampla in liniste, in tacere, pe nesimtite, mai tarziu sau mai devreme, conform cu dorinta si cu voia iubitoare a lui Dumnezeu. Creatorul invita incontinuu, il provoaca intr-adins si cu noblete pe om, ca acesta sa-si faca timp, sa se linisteasca si sa cugete, si sa nu vietuiasca intr-o continua valtoare a propriei munci. Lui Dumnezeu Ii este de ajuns ca omul sa-si rabde caracterul lui dificil, de vreme ce il are, sotul sa se dedice sotiei sale bolnave, dascalul sa iubeasca pe elevii sai nepriceputi, fiul s-o inteleaga pe mama sa pretentioasa si ciudata. Este o ispita ca cineva sa nu se multumeasca cu putin. Omul socoteste ca doar marile evenimente, tulburatoare si uimitoare, il vor scoate in evidenta. Se inchipuie binefacatorul omenirii, exploratorul si misionarul Africii. Nu poate sa-L perceapa pe Hristos lasand cele 99 de oi, ca sa mearga in prapastii pentru a o gasi pe cea pierduta. Credem ca Dumnezeu ne va cere multe, dar ne va cere doar pe cele pe care am putut sa le facem si nu le-am facut. Nu va cauta roade acolo unde nu a semanat. Nu va reprosa balbaitului ca n-a devenit predicator si nici schiopului ca n-a devenit alergator. Vom da raspuns exact pentru ceea ce putem sa facem si n-am facut. Vom gresi, vom schiopata, vom cadea, dar ne vom ridica. Biserica noastra este atat de simpla, de linistitoare, de incapatoare, in imbratisarea ei calduroasa incap toti, oricine ar fi ei. A cadea este omeneste, a nu te ridica este lucru diavolesc. Nu exista pacat care sa nu fie iertat, rana care sa nu fie vindecata. Este de ajuns sa doresti, sa voiesti cu adevarat. Dumnezeu ne doreste pe toti langa El. Acest lucru este sigur si cert. Deci sta la indemana noastra sansa de a ne desfata.

Un alt inceput al acestei intalniri a noastre cu El, pentru ca harul Lui sa se inalte viu inauntrul nostru, este curatenia noastra. Dumnezeu Se uneste doar cu cei curati. Intai de toate trebuie sa te curatesti, ca sa vorbesti cu Dumnezeu, spune Sfantul Grigorie Dialogul. Si Ava Isaac intareste, ca mai intai te vei desprinde de materie, ca sa te unesti cu Dumnezeu. Cata vreme mintea ramane nepasatoare si necurata, Dumnezeu nu miluieste. Prin curatirea progresiva vine tristetea in inima pentru greselile noastre si pentru jicnirea adusa lui Dumnezeu. Totodata si bucuria, pentru ca sufletul incepe sa se usureze si sa preguste din anumite mangaieri dumnezeiesti mici, dar puternice si impresionante. Rugaciunea ajuta in aceasta curatire si in mod special Rugaciunea mintii:Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Trebuie sa intarim faptul ca toata traditia ascetica acorda o mare importanta curatiri inimii si nu este satisfacuta cu o disciplina exterioara a moravurilor. Este comic sa creada cineva ca s-a pus bine cu Dumnezeu pentru ca duce o viata cinstita si fuge de pacate, in timp ce in strafundurile sufletului sau patimile raman nederanjate si inradacinate adanc. Sfintii Parinti ne ofera mijloacele vindecatoare pentru eliberarea de patimi.

Daca poti sa accepti minunea ca Dumnezeu S-a facut om, toate celelalte greutati sunt minore. Dumnezeu S-a coborat pe pamant ca sa-l inalte pe om. I-a deschis calea si acum toate sunt usoare. Si prin invierea Lui a biruit si moartea. Astfel credinta credinciosului il batjocoreste pe demon, batjocoreste moartea, raul si orice fel de insingurare.

Doar omul lui Dumnezeu autentic cugeta la nemurirea sufletului sau. El nu asteapta rasplata, se bucura daruind, ca si cum ar fi primit. Un singur scop are: cum sa se mantuiasca. Iubeste pentru ca este intelept, nu este stapanit de lene, certuri si ezitari, nelinisti si indoieli. Se bucura asteptand, nu face nimic pe jumatate, stie si sa iubeasca si sa taca. Este autentic ceea ce este natural, sincer. Desigur, Dumnezeu ar putea sa intervina in forta in viata noastra si sa ne schimbe, sa ne faca supusi, dar nu buni. Dar aceasta, asa cum va dati seama, este departe de planul iubirii lui Dumnezeu. Sfintenia nu se impune cu forta.

Dumnezeu daruieste prilejuri si imbolduri continue, numai omul sa le expluateze bine. Dumnezeu face dintr-un pas zece, dar trebuie sa facem mai intai noi pasul nostru. Am zice ca este cu neputinta omeneste sa intervina intr-un mod dictatorial si sa ne invieze. Asadar Dumnezeu este de o noblete si sensibilitate nelimitate. Astfel, factorul subiectiv in apropierea noastra fata de Dumnezeu este indispensabil. Contribuita noastra, conlucrarea noastra, lupta continua pentru mantuirea noastra, intotdeauna cu multa smerenie, este conditia fundamentala a unui inceput.

Intr-o lume fara scop, cu o iubire interesata pentru aproapele si pierzatoare pentru ea insasi, care-l apropie pe celalalt ca sa fuga de propriile intrebari, singuratatea devine temnita. Hidosenia lumii consta in faptul ca vietuieste pentru orice nimic, si aceasta devine pricina de plans pentru orice iubitor de oameni si iubitor de Dumnezeu.

Ma simt silit sa renunt la ceea ce am infierat in generalitati si sa va obosesc in continuare. Unul dintre primele sentimente pe care le are cineva venind la manastire este ca toata viata lui a insemnat o palma data lui Dumnezeu. Si, pentru ca recunoaste acest lucru, Dumnezeu i-o socoteste mangaiere. Eh, atunci nu-ti ramane altceva decat sa plangi continuu! Nimeni nu poate sa vorbeasca despre Dumnezeu si sa convinga. Dumnezeu nu poate fi demonstrat, El se arata tainic, in inimi si uneori in locuri si in ceasuri in care nu-L astepti. Dumnezeu vorbeste in tacere. In locurile linistite, in chip zgomotos. In locurile tulburate graieste in tacere, si poate de aceea nici nu este auzit. Probabil ca nici nu vrem sa-L auzim si de aceea nici nu-L auzim. Asadar sa nu micsoram sensul acestor lucruri pe care nu le intelegem! Toate sunt grele inainte de aceasta descoperire a relaltiei vii, de acet mod de viata. Aceasta cunoastere a lui Dumnezeu este o minune, pe cat de tulburatoare pe atat de simpla. O minune a lumii, care te face sa uiti tot acest intuneric de dinainte al tau, si din lepros te faci sanatos, din neinvatat intelept. Si atfel dobandesti aripi, o noua vedere, un nou auz. Dar nu trebuie sa uiti de Icar, de multa lumina care orbeste, de tunetul tacerii care surzeste. Iertati-mi, va rog, eventuala mea dispozitie poetica. In tacere exista multa pace, vorbesti pasnic cu oamenii, fara compromisuri si indatoriri. Sa fii prieten cat este strainul cu toti, ne spune Ava Isaac. Spune parerea ta fara sa vrei s-o impui. Asculta-l si pe celalalt, chiar daca ti se pare plictisitor si de luat in ras. Are durerea, istoria lui. Hristos Si-a varsat sangele si pentru el. Ava Isaia spune sa nu te compari cu ceilalti, caci acest lucru este un joc primejdios. Daca spui ca esti mai bun decat celalalt, cazi in mandrie. Daca spui ca esti mai rau, cazi in deznadejde, descurajare, amaraciune, inferioritate. Sa-ti dai silinta pentru progresul tau in studii si lucrare, dar sa stii ca un cizmar, si un maturator de strazi face o lucrare folositoare, poate sa fie si erou, si sfant. Sa iei seama ca sa fii ceea ce esti. In principal, sa nu subestimezi binele, pentru ca aceasta boala este grea si duce la moarte. Iarasi, sa nu devii cinic, si mai ales in ceea ce priveste iubirea. Sa nu te zoresti si sa nu trandavesti. Sa fii atat de amabil cu ceilalti pe cat de aspru esti cu tine insuti. Sa nu pierzi vremea si sa nu te apuci de lucruri pe care peste putin timp le vei parasi. Oboseala si insingurarea pot sa te imbolnaveasca. Zideste in Dumnezeu, zideste-te pe tine insuti, zideste-i pe ceilalti si nimeni nu va putea sa fure pacea din sufletul tau. „Afla pacea in inima ta si mii de oameni se vor mantui in jurul tau„, spune Sfantul Serafim de Sarov. Si astfel, tu, pe care toti te considera drept unul care nu oferi nimic, doar prin aceasta pace, prin cumpatarea, bucuria ta, vei avea indelunga rabdare, disponibilitate sufleteasca, semnele prefacerilor tainice in chip vadit, capabile sa transforme multe din rautatea si uraciunea lumii. Vei fi precum unii batrani din Sfantul munte, care te invata doar prin expresia fetei lor. Pacea, linistea lor, starea modul lor de a fi sunt predica cea mai puternica, mai ales pentru tinerii  vizitatori ai Sfantului Munte, voi cei care aveti harul mai puternic de la Dumnezeu ca sa distingeti ceea ce este pretios, autentic, curat, natural.

Sunteti buni, dar puteti sa fiti mai buni, sunteti putini, dar nu va temeti! Si unul poate sa pazeasca adevarul, asa cum ne invata istoria. Puterea duhului nu consta in marimea numarului.

Este trist sa vezi tineri nepasatori, risipiti pe ici si pe colo, abstracti, inconsecventi, in timp ce pot sa faca multe. Unul poate sa faca mai putin, dar deplin. Este pacat ca tineretul sa fie stapanit de acest duh al poverii, al lancezelii, al lipsei de vlaga, al lui „greu mai este, frate!”. A avea o parere despre toate, a sti jumatate despre multe, a spune tuturor da sau nu este semnul unei mari confuzii si mediocritati, care densta lipsa de hotarare si inchipuire, saracie duhovniceasca si nefericire pentru viitor.

Cand va veti intoarce impotriva tuturor acestor lucruri, putine, multe, pe jumatate, si va veti preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veti pune inceput la ceva. Despre aceasta mare pretuire a particularitatii persoanei, Biserica noastra vorbeste simplu, clar, concret. Pentru aceasta originalitate rara si pretioasa, sincera si nevinovata, s-au luptat sfintii si pe aceasta ne-au lasat-o, fara sa astepte nicio rasplata pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche in durerea negriata a deznadejdii lui: „Oh, singuratate! Singuratate, patria mea!„, va trebui sa fie strigatul de lupta al crestinilor, desigur, cu alt inteles. Si ceea ce spune Sartre, ca, „iadul sunt ceilalti„, pentru mine va fi paradisul. De asemenea disperatul razvratit, Camus, nu ajuta prin retetele lui in impasul nefericitului veac al XX-lea. Literatura, arta, politica, stiinta, filosofia, teologia academica nu lumineaza, nu izbavesc sufletul omenesc.

Nu va voi obosi mai mult cu aceste fraze fragmentare si teologice. As dori insa sa va pun inainte gandurile catorva dintre Sfintii nostri Parinti, despre problema care ne preocupa, a relatiilor noastre cu Dumnezeu, cu noi insine si cu ceilalti, si a solutiei pentru marea insingurare a omului contemporan. V-as ruga sa luati seama, astfel incat mica discutie care va urma sa aiba drept fundament cele spuse in continuare si doar acestea.

Sfantul Iona Gura de Aur spune ca este bine ca omul nici sa nu prinda mult curaj, nici sa deznadajduiasca. A avea curaj peste masura te face sa cazi, iar deznadejdea, odata cazut, nu te lasa sa te scoli. Ava Dorotei vorbeste deseori in lucrarile sale ascetice despre dobandirea masurii, a echilibrului, a pacii si a smereniei. El ne doreste continuu vanatori ai pacii. Prin pacea inimii tale si doar prin aceasta, ne spune el, ii ajuti si pe ceilalti. Trebuie sa te ingrijesti intotdeauna, continua Sfantul Parinte, sa te gasesti in starea de pace, astfel incat inima ta sa nu se tulbure.

[…]

Acestea sunt simple cugetari din Gradina Maicii Domnului, rostite cu constiinta ca nu v-am spus lucruri nemaintalnite, cerandu-va iertare pentru eventualul meu ifos invatatoricesc.

Din Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor de Monahul Moise Aghioritul, Ed. Sofia
***
sursa               http://corortodox.blogspot.com/

DESPRE MAREA APOSTAZIE A VREMURILOR DE PE URMA!

Fratilor, sa ne aducem aminte de cuvantul Arhiepiscopului Averchie din Jordansville…DESPRE MAREA APOSTAZIE A VREMURILOR DE PE URMA! Sfatul nostru : Gandul mai putin la aceasta lume, mintea mai mult la Hristos!

 

“Sarea ne pătrunde”- semnul apropierii sfârşitului

Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar “lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. “Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!” Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).

Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral – duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!

Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.

Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în “Experienţe ascetice”, “Predici ascetice”, “Scrisori către mireni”, “Prinos monahismului contemporan”, “Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai “să filozofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.

Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.

Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la “Patericonul” său:

“De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. “În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.

Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.

Şi ce este acolo?

Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon Zadonski.

“Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: “teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor”.

Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca “să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi “stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.

A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” – a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât “din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar “Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18,8). “Poporul lui Israel” – Biserica “va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, “mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.

Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

“O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” – exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. “O, dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!”

Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult “vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.

Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: “Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.

Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult “vieţuirea după Dumnezeu”.

Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei, care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).

“Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini(!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…”

În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă?

Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:

“În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”

Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită “lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.

De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu plăcerile lor

În continuare Episcopul Ignatie scrie: “Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.

Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă Apostazia şi să tacă.

Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea “trebuie să fie” (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.

Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune:  “Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…”

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să “ne integrăm” în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm: “Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui! De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm.

Cu toate că nu ne stă în puteri “să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu”.

Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti!”

Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: “Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”

Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.

Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.

În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se sub ochii noştri: “Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă… Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”

“Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o oprească.”

Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar acum noi suntem martorii acestei “cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi “stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,” adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.

Unii vor zice: “Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: “Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care “porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu – “Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi “biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”.

Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre!

“Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: “Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, “căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.

Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.

Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.

Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.

“Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”

Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!

“Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” – li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.

Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: “Despre minuni şi semne.”

Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a “înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, “a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.

Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai “mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume “a duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.

A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de “a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.!

Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.

Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: “Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, “se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24).

Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da “semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. “Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face “prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2,9-10).

Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).

“Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).

“Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.

Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.

Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe “aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.

Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a “poftei trupeşti”, a “poftei ochilor” şi “trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).

Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi “aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.

Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.

Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.

“Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.

“El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).

“La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).

“Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”

Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar “precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor!”

Şi aceasta încă nu e totul! “Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.

“Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).

“În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul “va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.

Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. “Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”

Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.

Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.

“Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).

Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit “fiară” (Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit “şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, “i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”

Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist?

Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: “Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”

“Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu – Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”

“Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit Domnul iudeilor, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.

“Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).

Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. “Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).

În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.

Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social – politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.

Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi “ne vom lăsa duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori “vom merge în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.

Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum
şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!

“Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine “pseudobiserică”, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de “mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine “tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.

Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această “mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această “turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul?

Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!

de deveghepatriei

Nebunia oracolelor şi a vrajilor

In atentia fratilor si surorilor care au tendinta sa umble pe la diferiti vrajitori! Sfantul Ioan Gura de Aur – Nebunia oracolelor şi a vrajilor

 

“Ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste. Nu în patima poftei cum fac neamurile,  care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4,  4-5).

Cuvântul acesta se îndreaptă înainte de toate spre cei căzuţi în cea mai mare nepăsare.
Dacă evreii atunci puteau fi învinuiţi de nepăsare,  ce iertare am putea dobândi noi şi cum ne vom apăra la judecată,  noi,  care primind un har atât de mare, am sfârşit în aceeaşi sărăcie duhovnicească ca şi ei?

Mulţi se folosesc şi astăzi de această boală,  magia,  şi îşi ruinează viaţa.

Cuprinşi de nebunie îşi lasă viaţa în mâinile oracolelor şi, în afară de faptul că Il supără pe Dumnezeu şi că se depărtează de El, drept răsplată primesc şi mai multe întristări şi dureri,  depărtându-se,  totodată,  şi de lupta pentru virtute.

Diavolul îi convinge,  cu meşteşugurile acestea,  pe cei mai săraci la minte că nu de ei înşişi atârnă faptele lor bune sau rele, cele pline de virtute sau de stricăciune, făcându-i să creadă că n-au fost cinstiţi vreodată cu libertatea de-a alege.

El urmăreşte să câştige două lucruri, care sunt şi cele mai îngrozitoare: mai întâi să ne oprească de la străduinţele şi de la ostenelile pe care le primim de bună voie, ca să dobândim virtutea şi apoi să ne răpească darul cel mare dat nouă de Dumnezeu,  adică libertatea.

Satana a strecurat în om această boală îngrozitoare care se cheamă când vrăjitorie,  când semne,  când despărţirea zilelor în bune şi rele,  când învăţături viclene despre aflarea sorţii sau multe altele,  răsturnând lucrurile şi întorcându-le pe dos.
(Cuvânt la Isaia,  cap. II PGB 8,  280-282. PG 56,  35)

Jertfele omeneşti. Morţii care vorbesc

Ce poţi să spui,  va zice cineva,  când mulţi vrăjitori răpesc prunci, îi ucid şi le poruncesc apoi sufletelor lor să-i slujească când fac farmece?

Cum poţi cunoaşte că aşa se întâmplă? E adevărat că mulţi o spun, cum că magii jertfesc prunci, dar, spune-mi, de unde poţi şti că sufletelor pruncilor îi ajută în treburile lor vrăjitoreşti?

Unii care au demon,  spune evanghelistul,  strigă în gura mare “Eu sunt sufletul lui cutare care a fost ucis”. Dar şi acesta este tot un vicleşug şi o capcană diavolească. Strigă nu duhul mortului,  ci diavolul,  care se preface a fi acela şi care astfel ar voi să-i înşele pe cei ce-l ascultă.

Dacă un suflet s-ar fi putut întrupa într-un demon,  cu atât mai mult ar fi putut intra în propriul său trup. Şi apoi, cum sufletul unuia care a fost omorât ar putea conlucra cu cel ce l-a omorât?

Cum ar putea omul face ca o putere netrupească să devină fiinţă întrupată?

Dacă acest lucru este cu neputinţă pentru trupuri şi un om nu poate preface un trup omenesc în trupul unui măgar,  cu atât mai mult este cu neputinţă pentru suflet,  care e nevăzut şi pe care nimeni nu-l va putea transforma într-o existenţă demonică.

Prin urmare,  toate acestea sunt cuvinte băbeşti şi de speriat copiii.
(Cuvântul XXVIII la Evanghelia după Matei PGB 10,  256-258. PG 57,  353)

Creştinii se leapădă de satana prin Sfântul Botez

Să spui fără încetare aceste cuvinte “Mă lepăd, de tine satana!”. Nimic nu ne acoperă mai bine decât ele dacă le şi urmăm.

Vă cer să învăţaţi aceste cuvinte, voi, care urmează să vă botezaţi. Ele sunt legământul vostru cu Domnul.

Când mergem să cumpărăm un sclav îl întrebăm mai întâi pe el, care urmează să fie vândut,  dacă doreşte să ne slujească. Hristos la fel face. De vreme ce urmează să-L slujeşti, te va întreba mai întâi dacă vrei să laşi tiranul crud şi neîndurător şi apoi îţi primeşte legământul,  pentru că El nu voieşte să-ţi fie Stăpân decât dacă-L primeşti de bună voie.

Vezi,  dar,  iubirea de oameni a Domnului. Noi de pildă,  mai întâi îi întrebăm pe sclavii care sunt de vânzare şi numai după ce ne spun că doresc să ne slujească dăm preţul cerut. Hristos nu face la fel. El a plătit dinainte preţul cerut pentru noi toţi,  cinstitul Său sânge,  fiindcă zice: “Cu preţ aţi fost cumpăraţi” (I Corinteni 7,  23).

Şi nici aşa nu ne sileşte,  dacă nu vrem,  să-L slujim,  ci ne spune că,  dacă nu avem plăcerea şi nu voim să primim să ne fie Stăpân,  nu ne sileşte şi nici nu ne constrânge.

Noi, dar, să nu cumpărăm niciodată robi răi,  iar dacă vreodată vom fi făcut-o, atunci i-am cumpărat cu gând rău şi la fel a fost şi preţul.

Hristos, însă, cumpărând robi nerecunoscători şi nelegiuiţi, a plătit preţul cel mai scump,  un preţ cu mult mai mare,  atât de mare încât nici un cuvânt şi nici o noţiune nu-l poate cuprinde.

Hristos n-a dat pentru noi cer şi pământ şi mare,  ci ceva mai scump decât toate,  sângele Său. Cu sângele Său ne-a cumpărat Domnul. Şi după toate acestea nu cere mărturii sau acte,  ci se mulţumeşte doar cu nişte simple cuvinte.

Dacă spui din toată inima: “Mă lepăd de tine, satana, de toate lucrurile tale şi de toţi slujitorii tăi”,  cu aceste cuvinte El a primit totul.

Aşa să zicem: “de tine mă lepăd,  satana”,  fiindcă pe acestea ni le va cere în ziua judecăţii. Să le păzim,  aşadar,  ca să dăm înapoi neatinsă garanţia pe care a pus-o pentru noi.

Capcanele satanei şi semnele

Capcanele satanei sunt teatrele,  hipodromurile,  toate păcatele,  deosebirea zilelor în bune şi rele,  proorocirile,  ghicitorilor şi semnele. Şi care,  întreabă,  care sunt semnele?

De multe ori se întâmplă ca,  ieşind cineva din casă,  să-i iasă în cale un om însemnat,  fie ca are doar un ochi,  fie că e şchiop,  şi crede că e semn rău.

Aceasta este înşelătoria Diavolului. O zi nu devine rea dacă te întâlneşti cu un neputincios,  ci dacă trăieşti în păcate.

De un singur lucru să te păzeşti când ieşi din casă,  să nu te întâlnească păcatul,  pentru că păcatul ne trage în jos şi fără el nici diavolul nu ne poate vătăma cu nimic. Ce spui? Vezi un om neputincios şi cugeti că e semn rău,  dar nu vezi deloc cursa pe care ţi-o întinde vicleanul,  făcându-te să intri în război cu cineva care nu ţi-a greşit cu nimic şi să fii duşman fratelui tău fără pricină.

Când Dumnezeu ne-a poruncit şi pe vrăjmaşi să-i iubim,  tu te întorci cu silă de la unul care nu ţi-a greşit cu nimic şi căruia nu-i poţi afla nici o vină? Nu înţelegi cât de mare e batjocura,  nu vezi câtă este ruşinea,  sau mai bine zis,  nu vezi cât de mare este primejdia?

Să mai spun ceva şi mai vrednic de râs? Mi se face ruşine,  dar mă voi strădui,  totuşi,  s-o spun pentru mântuirea voastră.

Dacă ne iese în cale,  se spune,  o fecioară,  asta înseamnă că ziua va fi pierdută. Dar dacă ne întâlnim cu o desfrânată,  înseamnă că ziua ne e priincioasă şi că ne va adune câştig mult. V-aţi acoperit faţa şi v-aţi lovit fruntea? V-aţi uitat în jos? N-o faceţi acum,  când vorbim despre ele,  faceţi-o când le vedeţi.

Vezi cum diavolul şi-a împletit şi aici plasa ca să ne prindă, ca să ne întoarcem de la cea înţeleaptă şi cuminte şi s-o iubim pe desfrânată.

Auzindu-l satana pe Hristos spunând “Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui…” (Matei 5,  28),  văzându-i apoi pe mulţi biruind desfrânarea şi voind să-i întoarcă iarăşi la păcat în alt chip,  se foloseşte de această superstiţie ca să-i facă să le privească cu mulţumire pe femeile desfrânate.

Ce să mai spunem de cei ce zic descântece şi-şi pun talismane sau îşi leagă la cap şi la picioare monede de bronz de pe vremea lui Alexandru Macedon? Acestea ne sunt nădejdile,  ca după cruce şi după moartea Stăpânului nostru să ne aşteptăm mântuirea de la chipul unui împărat grec?

Nădejdea noastră este Crucea lui Hristos

Încă n-ai aflat câte a făcut pentru noi Crucea lui Hristos? A desfiinţat moartea,  a stins păcatul,  a făcut zadarnic iadul şi pe diavol l-a făcut neputincios.

Nu este Hristos vrednic să credem că ne poate tămădui trupul? Când a înviat toată omenirea,  nu ai încredere că te poate tămădui şi pe tine? De ce apărare crezi că vei avea parte în ziua judecăţii,  spune-mi?

” Femeia este creştină …”

Porţi nu numai talismane,  dar te duci şi la descântători şi aduci în casă tot felul de babe băute şi nebune.

Nu ţi se face ruşine şi nu roşeşti,  după atâta învăţătură,  să te aduni cu unele ca ele?

Partea cea mai înspăimântătoare a înşelăciunii este că, sfătuindu-te şi cerându-ţi noi să te îndepărtezi de ele, crezând că te aperi, zici: “Femeia aceasta nu face decât să spună descântece şi este creştină,  pentru că nu rosteşte altceva decât numele lui Dumnezeu”.

Uite,  pentru asta o urăsc în primul rând şi mă întorc cu scârbă de la ea,  fiindcă se foloseşte de numele lui Dumnezeu ca să-L hulească. Spunând că e creştină face ce fac şi idolatrii.

Dar demonii înşişi rosteau numele lui Dumnezeu,  şi erau demoni; deşi spuneau despre Hristos: “… Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu ” (Marcu 1,  24),  Domnul i-a certat şi i-a izgonit.

Vă rog, dar, să rămâneţi curaţi şi neatinşi de înşelăciune şi cuvântul meu să-l aveţi drept toiag (…) Odată cu cuvintele acestea să-ţi închini fruntea şi ai să vezi că nu numai omul care ţi-a ieşit în cale,  dar nici diavolul însuşi nu te va putea vătăma,  văzându-te pretutindeni apărat de aceste arme …
(Cateheză I PGB 30,  PG 570-576)

Cea mai rea superstiţie

În mijlocul vaietelor şi tulburării aceleia intră apoi şi preotul care le înspăimântă pe rude mai rău ca febra,  părând mai necruţător ca moartea; se pare că,  dacă intră un preot în casa unui bolnav, le umple pe rude de o deznădejde mai mare decât deznădejdea din cuvintele doctorului; ele socotesc că prezenţa preotului e mai degrabă un semn aducător de moarte decât făgăduiala vieţii veşnice.
(Cateheză IX PGB 30,  PG 522)

Demonii nu tămăduiesc

Aştepţi,  poate,  să te tămăduiască demonii? Când Hristos le-a îngăduit să intre în porci,  nici n-au aşteptat şi i-au şi împins să se arunce în mare fără să le pese câtuşi de puţin de ei. Le va păsa,  crezi,  de trupurile oamenilor? Bine ar fi măcar de nu i-ar mai omorî pe oameni şi de nu le-ar mai voi răul.

Te-au scos din rai,  ţi-au răpit cinstea pe care o aveai în ceruri şi vrei acum să-ţi vindece trupul? Sunt lucruri de râs şi basme. Demonii ştiu să facă numai rău şi să aducă numai vătămare,  nu şi să vindece.

Nu le e lor milă de suflet şi,  spune-mi,  le va fi milă de trup? Ei nu se străduiesc decât să-l îndepărteze pe om de împărăţia lui Dumnezeu şi tu crezi că ar voi să-l izbăvească de boli? Nu
l-ai auzit pe profet,  sau,  mai bine zis,  pe Dumnezeu,  Care grăieşte prin profet,  spunând că nu pot face nici rău nici bine? Şi,  chiar dacă ar putea şi ar voi să tămăduiască,  lucru cu neputinţă, tu oricum păzeşte-te să primeşti în schimbul unui câştig mic şi vremelnic, osânda veşnică, îţi tămăduieşti trupul ca să-ţi pierzi sufletul? Nu e un târg bun. L-ai mâniat pe Dumnezeu, Făcătorul trupului şi îl chemi să te vindece pe diavol,  care-ţi vrea doar răul? Cum,  atunci, să nu te momească lesne,  cu ştiinţa lui vindecătoare,  orice idolatru şi cum să nu te facă să crezi şi să slujeşti dumnezeilor neamurilor?

Vracii,  cu meşteşugul lor,  pe mulţi i-au tămăduit de boli şi pe mulţi ce erau bolnavi i-au făcut sănătoşi. Numai că pentru aceasta trebuie să fii părtaş la necinstirea lui Dumnezeu. Departe de noi un asemenea gând! Ascultă ce spune Moise iudeilor: “De se va ridica in mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune. Şi se va împlini semnul sau minunea aceea,  de care ţi-a grăit el,  şi-ţi va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei,  pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora. Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise…” (Deuteronom 13, l-3).

Aceasta înseamnă că dacă vreun prooroc se va arăta,  va face semne,  va învia morţi,  va curăţa leproşi sau va vindeca schilozi şi te va chema,  arătându-ţi aceste minuni,  să nu mai crezi în Dumnezeul tău şi să te lepezi de El,  să nu crezi în puterea lui. Domnul Dumnezeul tău te încearcă ca să vadă dacă-L iubeşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău.

Este limpede, dar, că demonii nu vindecă. Dacă totuşi Dumnezeu le îngăduie cândva să tămăduiască vreo boală,  aşa cum fac oamenii,  este ca să te încerce şi nu pentru că Dumnezeu n-ar şti,  ci ca să înveţi să nu-i suferi pe demoni nici dacă tămăduiesc.

Dar ce vorbesc eu de tămăduirea trupului? Dacă cineva te sperie cu gheena ca să te lepezi de Hristos, să nu primeşti. Dacă-ţi făgăduieşte cineva împărăţie cerându-ţi în schimb să te îndepărtezi de Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, să te întorci de la el, să-L urăşti – să fii ucenicul lui Pavel şi cu râvnă să repeţi cuvintele pe care le-a vestit fericitul şi viteazu-i suflet: “Căci sunt încredinţat că nici moartea,  nici viaţa,  nici îngerii,  nici stăpânirile,  nici cele de acum,  nici cele ce vor fi,  nici puterile. Nici înălţimea,  nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu,  cea întru Hristos lisus,  Domnul nostru” (Romani 8, 38).

Pe el nu-l despart de iubirea lui Hristos nici îngerii, nici puterile,  nici cele prezente, nici cele viitoare şi nici vreo făptură,  iar pe tine te depărtează de El vindecarea trupului? Ce iertare vom putea noi primi? De Hristos trebuie să ne temem mai tare decât de gheena şi pe El trebuie să-L dorim mai aprins decât orice împărăţie.

Dacă se întâmplă şi ne îmbolnăvim,  e mai bine să rămânem bolnavi,  decât să fim tămăduiţi de nişte demoni şi să ne lepădăm de Dumnezeul nostru. Pentru că,  deşi ne tămăduiesc,  în fapt,  mai mult ne vătăma decât ne sunt de folos. Ei sunt de folos trupului,  care oricum are să moară şi să putrezească nu peste mult timp,  dar vătăma,  în schimb,  foarte tare sufletul,  care este nemuritor. Şi,  aşa cum fac negustorii de sclavi,  momind copii cu bunătăţi (dulciuri,  năut prăjit, sau multe altele), răpindu-le libertatea şi chiar şi viaţa, tot aşa fac şi demonii,  făgăduind vindecarea unui mădular al trupului,  dar făcându-ne să pierdem mântuirea sufletului.

Noi, iubiţilor, să nu îngăduim una ca asta. Să avem grijă şi să ne păzim cu orice chip de necredinţă şi de a ne lepăda de Dumnezeul nostru. Oare Iov n-ar fi putut să creadă cuvintelor femeii sale şi să-L blesteme pe Dumnezeu şi să scape de nenorocirea care dăduse peste el? Căci spunea: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori.’” (Iov 2, 9). Iov,  însă,  a preferat să rabde,  să se topească pe picioare şi să sufere plaga pe care nimeni altul n-ar fi putut-o îndura decât să scape de cumplitele chinuri şi de nenorociri,  blestemându-L pe Dumnezeu.

Pe el să-l imiţi. Chiar dacă diavolul îţi promite să te scape de necazurile care te copleşesc, nu-i crede lui şi nu-i ceda. Fă şi tu aşa cum a făcut dreptul Iov, care nu s-a lăsat convins de vorbele nevestei sale, ci a ales să rabde boala mai bine decât să-şi piardă credinţa şi mântuirea sufletului.

Dumnezeu nu te părăseşte atunci când îngăduie să te îmbolnăveşti şi să suferi cele mai grele boli,  ci voieşte să te facă şi mai plin de slavă şi mai strălucit. Rabdă, dar, cu tărie ca să auzi şi tu: “Nu crezi că de aceea am făcut ce am făcut, ca să Mă arăt drept?” (Împotriva Iudeilor I,  PGB 34, 132-138. PG 48, 854-855)

Mai bine moarte decât să primim vindecare de la demoni

De aceea ne numim şi suntem creştini,  ca să facem ascultare lui Hristos şi nu să alergăm la duşmani. Dacă cineva urmează o terapie şi îţi spune că demonii îl tămăduiesc şi că de aceea alergă la ei, tu descoperă-i aceluia vrăjile,  cuvintele magice, amuletele şi farmecele pe care le fac.

Pentru că nu par să vindece în alt fel şi,  de altfel,  nici nu vindecă cu adevărat – să nu fie! Eu merg şi mai departe şi spun că,  şi de-ar vindeca în realitate, mai bine să mor decât să alerg la vrăşmaşii lui Dumnezeu ca să mă fac bine. Ce folos am dacă trupul meu se însănătoşeşte, dar îmi pierd sufletul? Care este câştigul dacă izbutim să scăpăm de suferinţă în această viaţă,  dacă vom fi trimişi să ardem în focul veşnic? (…)

Firea celui ce iubeşte este să nu-l părăsească pe cel iubit,  chiar dacă cei ce caută a-l depărta de el învie şi morţi. Dacă Domnul a spus aceste lucruri şi iudeilor, cu atât mai mult ni le spune nouă, pe care ne-a ridicat la o învăţătură mai bună, cărora le-a deschis poarta învierii şi pe care i-a îndemnat să nu se ocupe cu cele prezente, ci să aibă toată nădejdea îndreptată spre viaţa viitoare.

Eşti chinuit de vreo boală a trupului? Aminteşte-ţi de Iov

Ce spui? Că te întristează şi te necăjeşte o boală trupească? Dar n-ai pătimit încă tot ce a pătimit fericitul Iov, sau, mai bine spus,  nici cea mai mică parte din câte a suferit el.
Ia aminte că, după ce a pierdut turmele de oi şi de vite şi pe toate celelalte, într-o singură clipă şi-a pierdut şi toţi fiii şi fiicele. Toate într-o singură zi! Aceasta fiindcă trebuia ca pe luptător să-l doboare nu numai firea ispitelor, ci şi năvala lor, una după alta.

După toate acestea,  după ce trupul i-a fost atins de o plagă necruţătoare, a mai văzut, şezând în baligă, cum din tot trupul îi ieşeau viermi, făcându-se privelişte de mare jale pentru cei care-l priveau.

Acest om drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu care stătuse departe de orice viclenie! Şi nu aici s-au oprit nenorocirile, ci dureri înfricoşate îl încingeau zi şi noapte şi o foame ciudată îl chinuia,  căci zice: “… inima mea s-a dezgustat de pâinea mea” (Iov 6, 7).

În fiecare zi era batjocorit şi ocărât şi avea de înfruntat sudălmi şi râsete. Căci spune: “Slugile mele şi copiii născuţi din coapsa mea s-au ridicat împotriva – mea. În visele mele domneşte frica şi tulburate sunt gândurile mele” (traducere interpretată a autorului).

Nevasta îl sfătuia să scape de toate acestea,  spunându-i: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori” (Iov 2, 9). Blesteamă-L pe Dumnezeu,  îi zicea,  şi vei scăpa de toate durerile.

De ce oare nu l-a convins acest îndemn pe dreptul Iov,  ba dimpotrivă,  mai mult l-a făcut să creadă în Dumnezeu? Mai mult l-a întărit,  încât şi-a certat nevasta.

A preferat să sufere,  să fie umilit şi să pătimească rele fără număr,  decât să se izbăvească de ele blestemându-L pe Dumnezeu.

Aminteşte-ţi de paraliticul din Evanghelie şi de Lazăr

Aşa a făcut şi paraliticul care de 38 de ani îşi răbda suferinţa în tăcere,  alergând în fiece an zadarnic la scăldătoare. Îi vedea pe alţii cum se tămăduiesc, fiindcă veneau cu ajutoare, iar pe sine singur în neputinţa lui.

Şi n-a alergat la ghicitori, nu s-a dus la magi, nu şi-a legat de trup filacterii (notă), ci a aşteptat răbdător ajutor de la Domnul. De aceea,  la sfârşit, Dumnezeu l-a tămăduit printr-o mare minune.

Iarăşi,  Lazăr,  toată viaţa lui s-a luptat cu foamea,  cu boala şi cu singurătatea. Nu doar 38 de ani,  ci toată viaţa. Şi-a dat sufletul la poarta curţilor bogatului,  batjocorit,  şi umilit de toţi,  înfometat şi el însuşi hrană câinilor.

Neputinţa trupului său era atât de mare încât nici pe câinii,  care veneau să-i lingă rănile, nu-i putea goni. Nu s-a dus la magi,  n-a chemat vrăjitori şi n-a făcut nimic din cele oprite, ci a ales să moară mai bine,  suferind toate relele, decât să-şi trădeze,  cât puţin,  dreapta credinţă.

Ce iertare vom avea noi de la Domnul când aceştia doi au pătimit atâtea rele şi niciodată nu
s-au plâns şi n-au cârtit, iar noi, cum avem puţină fierbinţeală sau ceva răni, alergăm la sinagogi sau îi chemăm acasă pe magi şi pe vrăjitori?

N-ai auzit ce spune Sfânta Scriptură? Spune aşa: “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu,  găteşte-ţi sufletul tău spre ispită,  încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării. (…) Tot ce ţi se va întâmpla,  primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător. Că în foc se lămureşte aurul,  iar oamenii cei plăcuţi Domnului,  în cuptorul smereniei. Crede în El şi-ţi va ajuta ţie…” (Înţelepciunea lui Sirah 2,  l-6).

Dacă tu îţi biciuieşti servitorul şi el,  după ce a primit 30 sau 50 de bice îţi cere să-i redai libertatea sau doreşte să meargă la alt stăpân şi o şi face ducându-se la alţii care te urăsc şi pe care-i ridică împotriva ta,  va mai căpăta vreodată iertare de la tine. Va putea cineva să mijlocească pentru el în faţa ta? In nici un chip. De ce oare?

Pentru că un stăpân trebuie să-l pedepsească pe robul său. Dar nu numai atât. Nici o iertare nu poate avea,  fiindcă,  dacă tot trebuia să fugă şi să-şi afle undeva adăpost,  nu la duşmanii stăpânului său trebuia să meargă şi nici la cei ce-l urăsc,  ci la prietenii lui adevăraţi.

Când Dumnezeu te încearcă,  nu alerga la vrăjmaşii Lui

Când vezi că Dumnezeu te pedepseşte,  nu alerga la vrăjmaşii Lui,  adică la iudei,  ca să nu-L mânii mai rău,  ci alergă la prietenii Lui,  la mucenici,  la sfinţi,  la cei ce l-au bineplăcut şi au multă îndrăzneală la Dânsul.

De ce vorbesc eu de robi şi de stăpâni? Nici un fiu nu poate face una ca asta părintelui său,  chiar dacă l-a biciuit,  şi nici nu se poate lepăda de rudenia cu el (…)

Chiar dacă plânge şi se văietă,  toţi îi spun acelaşi lucru: “Tatăl tău te-a biciuit, el este stăpânul tău şi are dreptul să facă orice,  de aceea rabdă-le pe toate de la el fără să te plângi” .

Atunci, dacă robii îi rabdă pe stăpâni şi copiii îi rabdă pe părinţii lor care, de multe ori, nu pe drept îi pedepsesc,  tu nu-L poţi răbda pe Dumnezeu când te pedepseşte numai ca să te îndrepte?

Dumnezeu Care e mai presus decât toţi stăpânii, Care te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte orice părinte copilul şi Care nimic nu face din mânie, ci pe toate le rânduieşte spre binele şi folosul tău? Dacă te loveşte vreo boală neînsemnată, pe dată te lepezi de stăpânirea Lui,  alergi la demoni şi dezertezi la sinagogi?

Ce iertare crezi că mai poţi avea? Cum crezi că-L vei mai putea îmblânzi? Nici măcar altul,  chiar de ar avea îndrăzneala lui Moise,  mijlocind pentru tine,  tot nu-L va mai putea îmblânzi.
Sau n-ai auzit ce i-a grăit Domnul lui Ieremia despre iudei? Ascultă: “Şi mi-a zis iarăşi Domnul: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea,  sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta…” (Ieremia 15, 1).

Există, dar, păcate mai presus de orice iertare şi de orice apărare. Să nu atragem asupra noastră,  dar,  mânia cea mare a lui Dumnezeu.


Chiar dacă te vindeci de fierbinţeală,  rămâne mucenicia conştiinţei

Chiar dacă unii cred că se tămăduiesc de fierbinţeală rostind cuvinte magice,  în realitate nu se tămăduiesc,  pentru că îşi îmbolnăvesc conştiinţa cu o fierbinţeală mult mai de temut,  fiindcă în fiece zi îi împunge fără milă gândul şi îi biciuieşte conştiinţa care le spune: “L-ai necinstit pe Dumnezeul tău, ai greşit în faţa Lui, ai călcat legămintele tale cu Iisus. Pentru o boală neînsemnată ţi-ai lepădat dreapta-credinţă”.

Ce crezi, numai tu ai fost bolnav? Nimeni n-a cutezat una ca asta,  pe când ţii, cel neputincios şi slab cu duhul, ţi-ai jertfit sufletul. Cum te vei apăra în faţa lui Hristos? Cum îl vei mai chema în rugăciunile tale? Cu ce cuget vei mai intra în biserică? Cu ce ochi îl vei mai privi pe preot? Cu ce mână vei mai atinge sfânta masă? Cu ce urechi vei mai asculta la liturghie Sfintele Scripturi?

Acestea o să le auzi în fiecare zi,  deoarece conştiinţa te va biciui neîncetat,  iar gândurile te vor împunge. Ce sănătate mai e şi asta,  când în lăuntrul nostru avem asemenea judecători?

Dar,  dacă vei avea puţină răbdare şi dispreţ pentru cei ce voiesc să-ţi descânte sau să-ţi atârne pe trup amulete şi de-i vei goni din casă cu ocări,  atunci conştiinţa ta se va uşura. Chiar dacă arzi într-una de fierbinţeală, sufletul tău simte o alinare mai binefăcătoare,  mai blândă şi mai bună decât orice răcorire,  oricât de dulce,  a trupului.

Când primeşti descântecul,  chiar de eşti sănătos,  te afli într-o stare mai rea decât cei ce au fierbinţeală,  punând la socoteală şi păcatul.

Dar,  dacă ai febră sau alte multe necazuri,  dacă-i alungi pe spurcaţii aceia,  vei fi mai sănătos decât cel mai sănătos om,  pentru că te vei simţi mândru în cugetul tău, sufletul tău se va bucura şi se va veseli,  conştiinţa te va lăuda,  va încuviinţa toate faptele tale şi îţi va zice: “Să trăieşti, omule, robule al lui Hristos, că eşti bărbat credincios şi luptător al dreptei-credinţe”.

Tu, care ai preferat să mori în chinuri decât să te lepezi de dreapta-credinţă, te vei afla împreună cu mucenicii când va veni ziua. Căci, precum mucenicii au ales să fie biciuiţi şi să îndure chinuri mari ca să rămână cinstiţi,  tot aşa şi tu astăzi. Ai preferat să fii biciuit şi chinuit de febră şi de răni decât să alergi la descântece şi la cuvinte păgâneşti sau la amulete.

Hrănit cu astfel de nădejdi,  nici n-ai să simţi chinurile. Chiar dacă nu mori din fierbinţeala de acum,  vei muri,  poate,  din pricina alteia. Dacă nu murim azi,  murim mai târziu.

Ni s-a dat un trup stricăcios,  dar nu ca din pricina neputinţelor sale să ne pierdem credinţa,  ci ca prin patimile lui să ajungem la dreapta credinţă. Dacă suntem cu luare-aminte,  această stricăciune şi moarte a trupului nostru ni se vor face pricină de cinstire şi ne vor da multă îndrăzneală când va verii ziua aceea,  şi nu numai atunci,  ci şi în această viaţă.

Dacă-i vei alunga pe vrăjitori cu ploaie de ocări din casa ta,  toţi auzind aceasta te vor lăuda,  te vor admira şi îşi vor spune unul altuia: “Cutare,  deşi era bolnav şi suferea şi-l tot rugau unii şi alţii, îl tot îndemnau şi sfătuiau să primească descântece de leac, n-a primit, ci le-a răspuns: ”Mai bine mor aşa decât să mă lepăd de dreapta mea credinţă”.

După laude va veni şi admiraţia celor care vor auzi de aceste fapte ale tale şi toţi se vor minuna şi-L vor slăvi pe Dumnezeu. Vei fi mai cinstit decât câte statui? Mai slăvit decât câte chipuri vei fi? De câtă cinste nu vei fi vrednic? Toţi te vor lăuda, te vor ferici, îţi vor da cununa şi ei înşişi vor deveni mai buni,  mai plini de râvnă şi îţi vor imita curajul.

Şi dacă altul va face la fel,  tu vei lua răsplata,  fiindcă tu ai fost primul care a dovedit râvnă. Ţi se vor lăuda nu numai izbânzile, ci te vei izbăvi şi curând de boală. Pentru că această vitează hotărâre a ta îl va face şi pe Dumnezeu mai binevoitor faţă de tine. De asemenea,  toţi sfinţii,  simţind bucuria din râvna ta,  se vor ruga din adâncul inimii lor pentru tine.

Gândeşte-te şi la răsplata pe care o vei primi-o în viaţa viitoare

Dacă în viaţa aceasta acestea sunt răsplăţile curajului tău,  gândeşte-te câte cununi vei primi în viaţa viitoare, când, înconjurat de îngeri şi de arhangheli,  va veni la tine Hristos, te va lua de mână, te va duce în mijlocul tuturor, toţi vor asculta şi Dânsul va zice: “Omul acesta,  cuprins odată de fierbinţeală,  când alţii îl îndemnau să scape de boală, el în numele Meu şi din respect pentru Mine, i-a alungat şi i-a dispreţuit pe toţi cei care-i făgăduiau să-l tămăduiască cu descântece,  alegând să moară decât să se lepede de iubirea lui pentru Mine”.

Dacă Domnul Iisus pe cei ce I-au dat să bea,  L-au îmbrăcat şi L-au hrănit,  îi duce în mijlocul cetelor cereşti să-i laude,  cu atât mai mult îi va duce şi îi va lăuda pe aceia care din iubire pentru El au suferit fierbinţeală.

Nu este acelaşi lucru a da pâine şi a îmbrăca pe cineva cu a suferi ani nesfârşiţi o boală,  căci a suferi este mai mare lucru. Cu cât mai nesuferită este durerea,  cu atât mai strălucită va fi cununa.

Să ne gândim la aceste lucruri şi când suntem sănătoşi şi când suntem bolnavi şi să le spunem şi altora. Dacă vreodată se va întâmpla să ne lovească o fierbinţeală pe care simţim că n-o vom putea îndura,  să ne spunem şi nouă deopotrivă acelaşi lucru.

Ce,  dacă s-ar întâmpla să ne lege şi să ne ducă la judecată învinuiţi de oarece pricină şi apoi să ne atârne pe o cruce şi ne sfâşie coastele,  n-am fi nevoiţi să îndurăm toate şi fără voie şi fără vreun câştig sau plată?

La asta să ne gândim acum şi să avem în vedere că îndurând cu răbdare boala ce ne-a fost dată,  vom avea şi plată de la Dumnezeu şi că plata aceasta are puterea de a-l ridica pe cel căzut în păcate.


Adu-ţi aminte câte au îndurat drepţii

Fierbinţeala e mare? N-o mai poţi îndura? Compar-o,  atunci,  cu focul gheenei de care,  oricum,  vei scăpa dacă primeşti să o rabzi cu toată tăria.

Adu-ţi aminte câte au îndurat apostolii, adu-ţi aminte de drepţii care toată viaţa şi-au petrecuţ-o în dureri şi necazuri. Adu-ţi aminte de fericitul Timotei care n-a murit din pricina bolii,  ci a vieţuit şi s-a însoţit cu ea pe toată viaţa,  căci Pavel ne spune: ”…foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23)

Dacă acest om drept şi sfânt, căruia Dumnezeu i-a încredinţat ocrotirea întregii lumi, care învia morţi, alunga demoni şi tămăduia boli nenumărate,  a pătimit atâtea rele,  ce apărare vei avea tu în faţa Domnului Hristos, când tulburi atâta lume şi atâta te plângi pentru nişte slăbiciuni trecătoare?

Vrei să ai parte de adevărata mucenicie?

N-ai auzit ce spune Scriptura: “Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe fecioria care li este drag” (Pilde 3, 12)

Câţi şi de câte ori n-au voit să ia cununa de mucenic? Aceasta este adevărata cunună a muceniciei; nimeni nu se face mucenic doar dacă nu primeşte să aducă jertfă idolilor,  alegând moartea mai bine decât să le slujească lor.

Cu adevărat mărturisitor este acela care păzeşte toate poruncile lui Hristos,  chiar dacă pentru aceasta primeşte moarte de la cei ce-i poruncesc să se lepede de El.

Ca să înţelegi că aceasta este mucenicia cea adevărată,  adu-ţi aminte cum a murit Ioan şi din ce pricină şi cum a murit şi Abel. Nici unul din ei n-a văzut jertfe fumegând pe altar,  nici nu s-au închinat statuilor şi nici nu li s-a poruncit să jertfească demonilor, ci unuia i s-a tăiat capul, fiindcă l-a certat pe Irod, iar celălalt a fost ucis de mâna fratelui său pentru că L-a cinstit pe Dumnezeu cu jertfă mai bogată decât el.

Au fost ei oare lipsiţi de cunună? Cine ar cuteza să spună una ca asta? Înainte de toate,  această moarte are puterea de a-i convinge pe toţi că Abel şi Ioan se află printre primii mucenici.

Dacă doreşti să afli ce a hotărât Dumnezeu pentru ei,  ascultă ce spune tot Pavel,  căci e limpede că prin gura lui a grăit Sfântul Duh: “… le poruncesc nu eu,  ci Duhul …” (I Corinteni)

Ce spune,  aşadar? După ce a început cu Abel, spunând despre el că a adus Domnului jertfă mai bogată decât fratele său Cain şi că din această pricină a murit,  ajungând apoi la prooroci,  despre Ioan spune:”… au fost tăiaţi cu fierăstrăul,  alţii au murit ucişi cu sabia …” (Evrei 11,  37)

După ce pomeneşte şi alte morţi întru mucenicie,  adaugă: “De aceea şi noi având împrejurul nostru atâta nor de mărturii să lepădăm orice povară şi …să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1)

Vezi că pe Abel l-a numit mucenic,  ca şi pe Noe,  pe Avraam,  pe Isaac şi pe lacov,  pentru că toţi au murit pentru Dumnezeu,  cum spune tot Pavel: “Mor în fiecare zi…” (I Corinteni 15, 31). Chiar dacă nu murea,  el aştepta moartea cu bucurie.

Aşa şi tu,  dacă nu primeşti nici vrăji,  nici descântece şi mori răbdând boala,  eşti cu adevărat mucenic,  fiindcă,  deşi alţii îţi făgăduiau să te izbăvească de suferinţă,  cerându-ţi să te lepezi de dreapta ta credinţă,  ai ales moartea,  rămânând în dreapta-credinţă.

Diavolul este ucigaş de oameni

Am spus aceste lucruri pentru lăudăroşii care strigă că demonii tămăduiesc. Ca să cunoşti că nu este adevărat,  ascultă ce spune Domnul Hristos despre diavol: “El,  de la început a fost ucigător de oameni…” (Ioan 8, 44)

Dumnezeu îl numeşte “ucigător de oameni” şi tu alergi la el ca la doctor? Cum te vei apăra,  spune-mi,  când vei fi învinuit că ai socotit mai vrednice vrăjile decât ce a lăsat Domnul Hristos?

Când Dumnezeu îl numeşte “ucigător de oameni”,  tu primeşti vrăjile şi descântecele celor ce strigă lucruri împotriva dumnezeieştii rânduieli şi spun că diavolul poate vindeca boli şi neputinţe?

Nu arăţi că mai mult te încrezi în ele decât în Dumnezeu, chiar dacă n-o spui în cuvinte? Şi dacă diavolul este ucigaş de oameni este limpede că şi demonii care-l slujesc sunt la fel.

Domnul Hristos te-a învăţat că aşa este, prin faptele şi lucrările Sale. Atunci când le-a îngăduit demonilor să intre în turma de porci,  au aruncat toată turma în mare (Matei 8, 28-32),  ca să înveţi că şi oamenilor le-ar fi putut face acelaşi lucru,  dacă Dumnezeu le-ar fi îngăduit.

Dumnezeu,  însă,  i-a oprit şi nu i-a lăsat. Demonii au arătat ce sunt în stare să facă cu puterea pe care au căpătat-o asupra porcilor. Au arătat că, nefiindu-le milă de ei, cu atât mai mult nu s-ar da în lături să ne facă acelaşi lucru şi nouă.


Bizuieşte-te pe frica de Dumnezeu

Nu te lăsa purtat, iubitul meu, în ispită de făgăduielile lor mincinoase, ci rămâi statornic în teama de Dumnezeu. Vrei să ştii cum să intri fără primejdie în sinagogă? Însemnează-ţi faţa cu semnul crucii şi pe dată,  puterea cea vicleană ce locuieşte în sinagogă se va depărta de la tine.

Dacă nu-ţi închini faţa,  atunci încă din faţa porţii ţi-ai lepădat armele şi vicleanul,  văzându-te descoperit şi lipsit de apărare,  te va da nesfârşitelor rele.

De ce trebuie să spun eu toate acestea? Pentru că şi tu crezi, în sinea ta, că e foarte mare păcat să mergi în locul acela viclean. Tu singur o arăţi, căci te duci la sinagogă pe ascuns,  poruncind robilor,  prietenilor şi vecinilor sa nu te spună preotului şi, dacă vreunul din ei te va certa,  te superi (…)

Spune-mi, sunt, oare, îngăduite aceste lucruri? Chiar de-ar fi să înfrunţi moartea de nenumărate ori,  chiar de-ar fi să pătimeşti rele fără număr,  n-ar fi mai bine să le rabzi pe toate,  oricât de îngrozitoare ar fi,  decât să ajungi de râsul şi de batjocura spurcaţilor acelora şi să ai cugetul greu? Vă spun toate acestea nu doar ca să le ascultaţi,  ci să-i vindecaţi şi pe cei ce suferă de asemenea boli care ne sperie …
(Împotriva Iudeilor VIII PGB 34, 390-408. PG 48, 935-940)

    Bolnavii care nu-i cheamă pe magi,  primesc cununa de mucenic

Ai căzut bolnav? Vin mulţi să te vadă. Unii stăruie să chemi vraci,  alţii să porţi talismane,  spunându-ţi că răul va fi mai mic.

Tu rabzi suferinţa, temându-te de Dumnezeu, cu curaj şi cu stăruinţă, alegând să pătimeşti orice,  decât să alergi la leacurile idolatorilor. Aşteptând cu stăruinţă ajutor de la Domnul şi pătimind vei primi cununa muceniciei. Şi să nu cumva să te îndoieşti. Cum şi în ce fel,  îţi voi arăta.

Aşa cum un martir al lui Hristos suferă cu vitejie toate chinurile năprasnice, dar nu primeşte să slujească idolilor, aşa şi tu rabzi durerile bolii tale, ca să nu te foloseşti de nimic din cele ce sunt ale diavolului şi să nu faci cele ce-ţi porunceşte.

Patimile mucenicilor sunt mai grele? Da,  dar şi suferinţele tale sunt mai lungi,  şi,  prin urmare, biruinţa este la fel de mare. De multe ori, însă, şi o boală poate pricinui dureri cumplite. Când fierbinţeala îl face pe unul să ardă şi tare îl mai supără,  iar el nici nu vrea să audă de vrăjitori, gonindu-i pe toţi care-l îndeamnă să-i cheme, nu şi-a împodobit el, oare,  creştetul cu a mucenicilor cunună?


Mucenic se socoteşte şi cel ce a pierdut bani şi dă slavă lui Dumnezeu

Iarăşi, să zicem că unul a pierdut bani. Nu sunt, oare, mulţi aceia care-l îndeamnă să meargă la ghicitor? Îl opreşte, însă, frica de Dumnezeu. Nu preferă el să nu mai capete banii înapoi decât să nu asculte de Domnul? Plata lui este aceeaşi cu a unuia care a dat bani săracilor,  dacă,  după ce i-a pierdut, I-a mulţumit lui Dumnezeu în loc să meargă la ghicitori. A ales să nu-i mai ia decât să-i ia în felul acesta.

Aşa cum cel ce miluieşte săracii, temându-se de Dumnezeu, preferă să lase din banii lui acelora care au nevoie,  şi tu,  tot fiindcă eşti cu frică de Dumnezeu,  lasă banii pe care i-ai
pierdut să fie ai acelora care ţi i-au furat şi nu mai căuta să-i iei înapoi (…)

Nu-i aşa că, temându-te de Domnul, nu blestemi? Că tot din frică de El nu te duci la ghicitori? Şi nu-i aşa că I-ai mulţumit lui Dumnezeu când ceva rău ţi s-a întâmplat? Atunci eşti întocmai ca cel ce a dispreţuit banii,  pentru că,  dacă nu i-ai fi dispreţuit,  şi purtarea ta ar fi fost alta.

Nu este acelaşi lucru a medita cum să dispreţuieşti banii cu a suferi o pagubă când nu te aştepţi. Aşa paguba devine câştig şi nu vei mai fi păgubit,  ci câştigat din ispitirile diavolului

Cum devine paguba câştig

Te-ai supărat când diavolul te-a lăsat fără bani? Supără-l şi tu şi nu-i da nici o satisfacţie. Dacă te duci la ghicitori,  îl mulţumeşti pe diavol. Dacă-L mulţumeşti,  însă,  pe Dumnezeu,  atunci l-ai lovit de moarte pe diavolul.

Bagă de seamă ce se întâmplă. Dacă mergi la ghicitori, nici banii nu-i vei mai găsi,  fiindcă nu stă în puterea lor să ştie unde sunt,  chiar dacă mai şi izbutesc şi spun câteodată şi, pe lângă asta,  îţi mai pierzi şi sufletul. Pe deasupra,  vei fi şi de râsul fraţilor tăi şi pe toate le vei pierde în chip rău. Diavolul, ştiind că nu poţi răbda paguba şi că pentru bani L-ai lepăda şi pe Dumnezeu,  îţi dă banii înapoi ca să te mai poată înşela o dată şi să te depărteze de Dumnezeu.

Dacă se întâmplă ca ghicitorii să-ţi spună ceva adevărat, nu-i admira, căci diavolul nu are trup. El îi înarmează pe jefuitori, căci fără el ei n-ar putea nimic. Iar dacă-i înarmează,  ştie şi unde sunt banii strânşi,  îşi cunoaşte bine slugile. Nici nu-i de mirare.

Dacă vede că te superi pentru pagubă, mai adaugă una, dar dacă vede că nu-i dai nici o importanţă şi că o dispreţuieşti,  se va depărta din drumul tău. Diavolul face cum facem şi noi; noi le arătăm vrăjmaşilor noştri lucruri care ar trebui să le pricinuiască durere, dar dacă vedem că nu se tulbură,  îi lăsăm în pace şi ne depărtăm. Tot aşa şi el.

Ce spui? Nu vezi că oamenii dacă-i apucă vreo furtună pe mare,  nici nu le mai pasă de bani,  ci îşi aruncă comorile în apă ca să alunge prăpădul?

Ce spui, omule? Eşti de partea furtunii şi a naufragiului? Tu singur,  cu mâinile tale,  îţi arunci avuţia în mare înainte să vină valurile cele mari să ţi-o smulgă? De ce chemi naufragiul mai înainte să fie?

Aşa va întreba un om care lucrează pământul şi nu călătoreşte niciodată pe mare şi care nu-i cunoaşte primejdiile. Marinarul,  însă,  care ştie bine ce stihii fac ca marea să fie calmă şi ce stihii stârnesc furtuna, va râde, spunându-i: îmi arunc bogăţiile în mare tocmai ca să alung furtuna.

Aşa gândeşte şi unul care ştie rânduiala lucrurilor şi cum apar primejdiile în viaţă. Când vede că se apropie furtuna şi că duhurile răutăţii vor să prăpădească o corabie,  îşi aruncă singur toţi banii pe care-i mai are.

Ţi s-au furat bani? Tu fă milostenie şi uşurează corabia. Ai fost jefuit? Tu dă ce ţi-a mai rămas lui Hristos. Aşa vei mângâia şi sărăcia unora. Uşurează corabia,  nu mai ţine nimic ca nu cumva să se umple de apă.
(Cuvântul III la Epistola I către Tesaloniceni PGB 22, 416-423. PG 62, 413-414)


De ce se împlinesc profeţiile ghicitorilor?

Ştim că există gheena,  ştim că există împărăţia cerurilor şi judecata. Să nu credem,  dar,  în lucruri nebuneşti. De ce, poate stărui cineva, se împlinesc proorocirile ghicitorilor? Se împlinesc pentru că tu crezi în ele. Te-au robit, sunt stăpânii vieţii tale şi o conduc după cum le place.

Spune-mi,  va putea o căpetenie de tâlhari,  având în mâinile şi în puterea sa un fiu de rege,  care a dorit să stea la el,  fie căutându-şi pacea,  fie priindu-i tovărăşia lui,  să-i spună regelui dacă fiul lui e mort sau dacă mai trăieşte? Fireşte că va putea. De ce fireşte? Nu pentru că poate vedea în viitor, ci pentru că el este stăpân pe soarta copilului, având putinţa de a-l omorâ sau de a-i lăsa viaţa,  de vreme ce copilul se află în puterea sa.

De asemenea,  poate spune dacă e bogat sau sărac,  pentru că îi stă în putere. Din nefericire,  cei mai mulţi oameni din lume s-au predat diavolului.

Atunci când omul se obişnuieşte să creadă în aşa-zisa putere a acestor amăgitori, nu face altceva decât să-i ajute să-şi sporească faima; căci dacă nimeni nu dă atenţie profeţiilor care nu se împlinesc,  toţi vorbesc de profeţia,  una singură,  care s-a adeverit vreodată,  undeva.

Dacă au vreo putere să prezică viitorul, adu-i la mine, credinciosul. Şi n-o spun lăudându-mă,  căci nu e un lucru de mândrie să scapi de ei. Sunt plin de păcate şi din pricina acestor prezicători nu mă pot arăta cu smerită cugetare. Pe toţi îi voi face de râs, cu harul lui Dumnezeu.

Adu-l la mine pe vrăjitor şi, dacă are putere să le vadă pe cele viitoare,  să-mi spună atunci ce-o să mi se întâmple şi ce are să fie mâine. Dar n-o să-mi spună. Fiindcă mă aflu în puterea împăratului, şi nu în puterea lui. Eu sunt supusul lui Hristos,  şi nu supusul lui. Eu stau departe de peşterile şi de ascunzătorile lor, ferite de privirile oamenilor, fiindcă eu sunt ostaş al împăratului meu.


Dacă puteau cunoaşte viitorul,  trebuia să-l prezică pe al lor

Cutare a furat,  spune ghicitorul, şi cutare l-a pârât. Nimic nu e adevărat,  e o minciună jalnică. Ghicitorii nu ştiu nimic, căci, dacă ar şti câte ceva, ar trebui mai întâi pentru sine să profeţească,  să spună cum fură darurile şi jertfele idolilor şi unde s-a dus tot aurul.

De ce n-au descoperit preoţilor lor unde sunt ofrandele? Atunci, nimic nu ştiu. Nici unde sunt banii, nici că aveau să ardă temple şi mulţi odată cu ele. De ce nu-i preocupă mântuirea turmei lor? Lumea crede că au avut succes dacă vreodată,  undeva li s-au împlinit prezicerile.

La noi, la creştini, sunt profeţi ce nu dau greş niciodată. Nu prevestesc un lucru, iar la altul dau greş, ci toate câte le spun ei sunt adevărate. Acesta este semnul că sunt cu adevarat înainte-văzători.

Dovezi că prezicătorii sunt puţin credincioşi sau necredincioşi

Vă rog, de credeţi în Hristos, opriţi-vă din această nebunie. Iar dacă nu credeţi,  de ce vă terfeliţi şi vă amăgiţi pe voi înşivă? Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Iar tu de ce te duci la vrăjitor, de ce întrebi? Cum ai venit şi ai întrebat,  te-ai şi robit. Vii la vrăjitor şi-l întrebi pentru că îl crezi. Nu,  nu cred, spune, că e adevărat ce zice, dar îl întreb ca să-l încerc.

Voind să-l ispiteşti şi să vezi dacă are cu adevărat putere,  mi te arăţi a fi mai degrabă un om care se îndoieşte,  şi nu unul care e convins că e înşelat.

De ce-l întrebi pe ghicitor ce are să ţi se întâmple? Dacă el îţi spune că va fi ceva,  să faci în aşa fel încât să nu se întâmple. Asta nu înseamnă că trebuie să crezi în idoli, dar nebunia n-ar mai fi aşa de mare.

Cei ce le dau ascultare prezicătorilor, nimic altceva nu câştigă decât o durere mai mare. Dacă o întâmplare prevestită nu se adevereşte,  rămâne durerea care-i distruge.

Dacă era spre binele nostru să ne cunoaştem viitorul, Dumnezeu ni l-ar fi dezvăluit fără pizmă,  de vreme ce El ne-a dăruit cerul,  căci spune: “… toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” şi “… De acum nu vă mai zic slugi… ci V-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15).

Aşadar, de ce nu ne descoperă şi nouă viitorul? Pentru că nu a voit să ne ocupăm cu asemenea lucruri şi nu din pizmă. De altfel, tainele Sale le-a făcut cunoscute celor vechi, precum proorocia despre asină sau altele asemenea,  pentru că ei erau prunci,  cu duh curat.

Nouă, însă, nu ne spune nici un cuvânt şi nici nu voieşte să cunoaştem lucruri din viitor,  fiindcă nu voieşte să ne ocupăm cu ele.

Ce învăţăm de aici? Ce n-au învăţat ei,  prezicătorii, anume că a cunoaşte viitorul nu are nici o însemnătate. Noi am învăţat, însă, că vom învia, că suntem nemuritori) că vom fi nestri-căcioşi, că viaţa nu are sfârşit, că toate vor trece, că vom fi răpiţi în nori, că cei răi vor fi pedepsiţi şi încă multe altele,  care nu sunt minciună.

Nu e mult mai bine să ştii toate acestea decât să-ţi găseşti asinul care se rătăcise? Uite, ţi-ai găsit asinul! Care-i câştigul? N-o să-l mai pierzi niciodată, altfel? Sau, dacă nu-l mai pierzi tu,  o să te piardă el pe tine când vei muri.

Lucrurile de care-ţi vorbeam, însă, dacă dorim să le păstrăm, ale noastre sunt pe vecie. Acestea să le căutăm şi să le urmăm,  ele rămân şi sunt sigure. Să nu mergem la ghicitori,  nici la prezicători sau la oracole, nici la şarlatani, ci numai la Dumnezeu, Care pe toate le cunoaşte cel mai bine, fiindcă numai de la El vom descoperi toate câte trebuie să le ştim şi numai aşa vom dobândi toate cele bune.
(Cuvântul VIII la Epistola a II-a către Timotei PGB 23, 624-628.PG 62, 648-650)

Uneltirile diavolului prin care ne pierdem sufletul

Bărbaţi şi femei, ocoliţi oracolele şi prezicerile după zborul sau măruntaielor păsărilor,  pentru sunt nimicuri ale idolatorilor şl ale rătăciţilor ce spun că croncănitul corbului, zgomotul pe care-l face şi un şoricel sau o bârnă care trosneşte sunt semne prevestitoare.

Lor le sunt plăcute întâlnirile cu oameni păcătoşii şi se feresc de cei ce trăiesc în virtute şi cucernicie,  ca şi cum ar fi pricină a muri de rele.

Fii atent câte sunt meşteşugirile diavolilor. Nu se mulţumeşte să ne vadă despuiaţi de virtute şi să avem mintea la rele şi la păcate, ci ar voi să ne facă să-i urâm şi pe cei ce duc o viaţă curată.

Nu voieşte numai să ne vadă făcând rele, ci grija lui este, să ne obişnuiască cu relele şi cu păcatul,  ca să ne pregătească să ne predăm cu totul lor,  fericiţi. Să nu credeţi că sunt lucruri mici sau întâmplătoare,  ci sunt lucruri ce au putere să scufunde un suflet şi să-l facă să cadă  până în fundul iadului.
Cateheze I PGB 30,  PG 352-354)

“Sunt sufletul lui cutare”

Voiesc să vă scot din suflet o boală grea. Mulţi naivi cred ca sufletele celor ce mor de moarte năprasnică şi în mari chinuri se,  prefac în demoni. Nu este cu putinţă, nu este! Nu sufletele lor se prefac în demoni,  ci sufletele celor ce trăiesc în păcate,  şi nu pentru ca esenţa lor s-ar schimba,  ci din pricina înclinării lor spre rău (…)

De ce ne-a strecurat diavolul o asemenea învăţătura vicleană,  pentru că a vrut să surpe slava martirilor si să ne facă să ne temem de ei,  pe unii care au avut parte de un sfârşit înfricoşător,  şi să le facă o faimă rea.

Desigur, n-a reuşit, pentru că mucenicii îşi păstrează neatinsă strălucirea şi slava. Dar a mai născocit ceva,  şi mai îngrozitor. I-a convins pe iudei,  pe magi,  pe slugile lui,  să ucidă mii de tineri nechibzuiţi,  în nădejdea că aceştia se vor preface în demoni şi îi vor sluji. Dar nici acest lucru nu este cu putinţă,  nu este. Întreabă cineva: ce mai ai de zis despre demonii care vin şi spun : ”Eu sunt sufletul monahului cutare”?

Eu le răspund: tocmai de aceea nu cred,  fiindcă o spun demonii. Aceştia nu fac altceva decât să-i înşele pe cei care îi ascultă. De aceea şi Pavel,  chiar dacă graitau adevărul,  le-a închis guta,  ca să nu capete prilej şi să amestece adevărul cu minciuni şi în felul acesta să se facă crezuţi.

S-a tulburat duhul apostolului auzindu-i zicând: “… aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt care vă vestesc vouă calea mântuirii…” şi a certat duhul pitonicesc,  poruncindu-i să iasă. Şi ce lucru rău strigau? Dar,  pentru că mulţi din oamenii simpli nu ştiu să-i deosebească pe demoni de spusele lor,  odată pentru totdeauna i-a împiedicat să se facă crezuţi. Eşti unul dintre cei nevrednici, spune apostolul, cărora nu le este îngăduit să vorbească şi atunci taci şi închide-ţi gura. Nu ţie îţi e dată propovăduirea,  ci apostolilor. A lor este cinstea aceasta. De ce furi ce nu-i al tău? Taci, tu nu ai cinste.

Astfel a făcut şi Hristos. Când demonii I-au spus: “Te ştim cine eşti” (Marcu l , 24) i-a certat cu asprime,  învăţându-te pe tine să nu asculţi cu nimic de demoni,  chiar dacă ce zic este adevărat.

Cunoscând, dar, bine toate acestea, nu trebuie în nimic să-i dăm ascultare diavolului,  ci,  chiar de-ar spune ceva adevărat, să ne ferim şi să ne întoarcem de la el. învăţătura “Cea adevarată şi mântuitoare o putem afla nu de la demoni,  ci din Sfânta Scriptură.

Ascultă ce spune Pavel ca să te convingi că un suflet ce a ieşit din trup nu se supune demonilor: “Căci cel care a murit a fost curăţat de păcat” (Romani 6, 7),  adică nu mai păcătosul ştie.

Aşadar, cum diavolul nu poate sili un suflet care locuieşte în trup, cu atât mai mult nu poate face aceasta când sufletul,  îşi părăseşte trupul.

Atunci,  poate întreba cineva de ce unele suflete păcătuiesc deşi nu le poate sili? O fac cu voia lor fiindcă aceasta este alegerea lor,  predându-se de bună voie diavolului care nu-i obligă şi nu le constrânge în nici un fel.

Au dovedit-o toţi cei care s-au ridicat mai presus de capcanele lui. Pe Iov,  de pildă, deşi s-a străduit din răsputeri să-l doboare, dându-i să sufere toate relele, n-a reuşit să-l convingă să-L blesteme pe Dumnezeu: ”De aici ne dăm seama limpede că doar de noi atârnă să dăm sau să nu dăm ascultare îndemnurilor lui viclene,  că diavolul n-are nici o putere să ne constrângă şi că nu ne aflăm sub puterea lui tiranică”.

Sfantul Ioan Gura de Aur

 

de deveghepatriei

Cuvant de trezire duhovniceasca!Manastirea Sfantul Ioan Rusul

“Cuvantul crucii este nebunie pentru cei ce pier, dar pentru noi cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” I Cor 1,18

Sf Luca, Episcopul Crimeei: “Am iubit patimirea pentru ca minunat ea curateste sufletul!”

Iubiti credinciosi, nu va asteptati la Imparatia Pacii pe pamant! Nu va asteptati la Imparatia Dreptatii pe pamant. Nu va asteptati la Imparatia Binelui, la bunastare, aici, pe acest pamant! Noi, crestinii nu avem cetate statatoare pe pamant, ci in cer.

Noi, crestinii, suntem datori sa ne ducem necazurile in rugaciune si cu multumire, fara cartire, cu supunere fata de voia lui Dumnezeu. Noi ne ducem necazurile de bunavoie, caci daca ne-am lepada de Hristos am scapa de cele mai multe necazuri – dar intrucat nu ne lepadam, pentru patimirile noastre Dumnezeu ne da binecuvantare.

Oamenii lumesti se straduie din rasputeri sa scape de necazuri si sa uite de ele. Oamenii duhovnicesti si le asuma, ca fiind crucea primita de la Dumnezeu pe care o primesc cu dragoste si cu rabdare. Dragostea este solutia izbavirii in orice necaz. Mangaierea cea adevarata si odihnitoare nu vine decat de la Dumnezeu!

“Nevrednice sunt patimirile de acum pentru slava ce va sa fie!”.

Departeaza ispita si nimeni nu se va mai putea mantui!”

Crestinul este purtator de cruce. Ochii nostri sa fie atintiti la Hristos pe Cruce si toate celelalte – greutatile si necazurile noastreni se vor parea incomparabil mai mici ca importanta. Nu minunile lui Dumnezeu au mantuit lumea ci asumarea Crucii de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos a mantuit-o! Iata importanta crucii! Fara Cruce nu e Inviere! Nu trebuie sa fugim de cruce ci sa o purtam cu rabdare si iubire.

Dumnezeu randuieste crucea asa incat sa fie potrivita fiecaruia. Unicul Sau scop este mantuirea sufletelor noastre.

Prin lemn a venit moartea in lume (Adam gustand din pom), prin lemn a venit si izbavirea (Hristos rastignit pe crucea din lemn).

Pr Arsenie Boca: “Cand ai orice necaz fa-ti cruce si spune “Asa-mi trebuie””. Pacatele se curata prin purtarea crucii, tot asa cum Dumnezeu s-a rastignit pe cruce pentru pacatele tuturor oamenilor.

Solutia nu este lumeasca ci duhovniceasca, si nici nu e valabila pentru mase de oameni. Solutia izbavirii este personala. La fel si in ce priveste actele electronice care ne vor strange in curand latul in jurul gatului. Putem da o solutie fiecaruia in parte. Este ca la spovedanie. Nu putem sa dam acelasi sfat la oameni care au acelasi pacat pentru ca difera multe de la unul la altul, chiar daca in sine este acelasi pacat, dar oamenii sunt diferiti, conditiile sunt diferite.

Asadar, solutia este una personala si tot personala este si mantuirea, fiindca Mantuitorul la Judecata nu ne va intreba pentru pacatele fratelui, ci pentru pacatele noastre. Nu ne va certa pentru ca a gresit tata sau mama, sora, prietenul, ci ne va certa pentru ce am gresit noi fata de ei.

La fel este si cu rugaciunea.

Putem sa stam langa un sfant in viata care are rugaciune de foc, dar daca noi nu avem rugaciune nu ne foloseste cu nimic. Spunea un sfant ca daca nu te rogi si tu pentru tine harul nu poate intra in inima ta, pentru ca o tii inchisa. Legatura cu Dumnezeu trebuie sa fie personala. Fiecare sa ne rugam si sa stabilim o legatura permanenta cu Dumnezeu. Si sa nu ne asteptam sa se roage altii pentru noi si noi sa ne culcam pe-o ureche ca are cine sa se roage. Nu asa! Acela este doar ajutorul, mana cu care sa treci prapastia, pornirea. Sigur ca avem nevoie sa ne rugam unii pentru altii tot timpul. Ce bine este sa se roage cineva pentru tine! Este minunat! Dar si noi trebuie sa ne rugam ca folosul nostru si al lor sa fie maxim. Dumnezeu iubeste mult pe omul care se roaga pentru celalalt. Si aceasta este porunca (porunca iubirii de aproapele).

Fara rugaciune nu putem deslusi bine ce se intampla in jurul nostru! Parintii din vechime obisnuiau sa se roage chiar si pentru cele aparent neimportante, pentru ca voiau sa faca totul cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Si mereu, primeau in duh, instiintarece si cum sa faca. Asa au fost calauziti sute, poate chiar mii de parinti ai Bisericii. Nimic fara rugaciune. Astfel, harul era cu ei siputeau discerne binele de rau, cu limpezime. Aceasta limpezime ne este necesara astazi ca sa discernem si noi binele de rau.

Iubiti credinciosi,

“Lumea arde, pricepeti asta?” spunea parintele Paisie Aghioritul acum mai bine de 20 de ani. Despre ce era atunci vorba? Despre un proces care atunci se pregatea si care a ajuns astazi intr-o etapa mult mai avansata si mai ingrijoratoare pentru noi, crestinii. Sfarsitul acestei lumi s-a apropiat. Am intrat deja in linie dreapta.

In mai putin de un secol vom fi martorii unor evenimente care vor preschimba societatea si viata intregii omeniri care se vor incheia prin distrugerea acestei lumi. Aceasta o spun sfintii nostri ortodocsi, mai ales cei din secolul trecut care au fost proslaviti cu Sfinte moaste. Ultimii mari Sfinti care au vorbit despre asta au fost Sf Paisie Aghioritul, Pr. Tadei de la Vitovnita, Sf. Lavrentie de Cernigov, Sf Serafim Rose, Pr Ambrozie Lazaris, Pr. Iosif Vatopedinul, Fericita Matrona, Sf Serafim de Virita si inca multi altii.

Unii dintre ei au profetit ca generatia noastra, a celor de azi, il vom vedea pe antihrist cum in fata camerelor de luat vederi si in transmisiune directa se va incorona la Ierusalim ca Imparat al Guvernului Mondial instaurat ca reactie la tulburarile sociale, economice si politice care deja au inceput in debutul acestui secol. Venirea sa la putere si dictatura mondiala care se va instaura va fi privita ca o solutie salvatoare la criza generala a planetei si oamenii il vor imbratisa ca pe izbavitorul lumii. Totul insa se va preface intr-un timp foarte scurt, caci dupa trei ani si jumatate de conducere va veni sfarsitul, ziua Judecatii de care a vorbit si profetul Daniel in Vechiul Testament.

Dar sa privim acum ce se intampla astazi, acum, in fata ochilor nostri: dusmanii crestinismului, lucifer cu armata lui a iesit cu toate fortele la atac.

Suntem in pragul unei crize mondiale de proportii uriase. Criza economica si financiara care a inceput in 2008 a fost doar inceputul.

Mai marii planetei, uneltele satanei, s-au hotarat sa distruga tot si in final sa se autodistruga. Planurile sunt deja scrise si sunt puse deja in miscare etapa cu etapa.

In fata acestor amenintari care bat la usa, noi, ca si crestini trebuie sa ne punem toata nadejdea in Domnul – singurul ajutor al nostru. Oamenii nu ne pot ajuta. Statul nici atat. Dumnezeu ne trimite harul Sau. Noi trebuie sa I-L cerem si sa nu ne dezlipim de El nicicum, niciunde.

Iubiti credinciosi, s-a apropiat vremea cand va trebui sa marturisim si cu fapta ai cui fii suntem. Noi cantam in sarbatori cantarea polieleului: Robii Domnului, dar suntem noi oare robi ai Domnului? Cel ce este rob asculta de stapanul sau. Cel ce nu implineste porunca nu slujeste celui ce a poruncit!

Planul elitelor de distrugere a lumii pe care il vedem pus deja in aplicare sub ochii nostri se desfasoara pe mai multe planuri:

  1. economic: masele o vor duce din ce in ce mai greu
  2. social: omul trebuie sa fie controlat in toate miscarile lui. Elementele negative, cele care se vor impotrivi sistemului vor fi eliminate sau izolate in temnite
  3. religios: doctrina anticrestina. Pomenirea lui Dumnezeu pe pamant trebuie nimicita. Trebuie nimicita religia crestina si mai ales pe ortodocsi (de aceea si noi am fost alesi tari pilot pentru multe experimente si chiar pentru actele biometrice)
  4. din punct de vedere al sanatatii: omul trebuie sa fie o carte deschisa
  5. financiar: deja toate operatiunile sunt controlate

Atacurile acestui grup restrans de indivizi, unelte ale satanei, asupra populatiei, conform informatiilor pe care le avem si conform profetiilor sfintilor vor fi de mai multe feluri in acest ultim secol:

  1. educational/cultural: doctrina anticrestina – promovarea raului si a pacatelor strigatoare la cer: desfraul in tot si in toate; copii vor invata in scoli ceea ce le va dicta Bruxelles-ul ateu. Parintilor aveti grija!
  2. sanatate: se pregateste o pandemie generala care sa ucida peste 150 de milioane de oameni pe glob. Gripa porcina, gripa aviara si boala vacii nebune au fst doar teste si intr-un fel pregatirea populatiei pentru ce va urma. Minti diabolice stau in spatele acestor miscari organizate. Din fericire inca sunt unii oameni treji care urmaresc tot ceea ce se intampla  si mai avertizieaza populatia din cand in cand.
  • tot la capitolul sanatate: s-au creat deja vaccinuri care vor produce sterilitate si boli grave in masa. Campaniile de vaccinare incepand de la nastere sunt extrem de periculoase. Scopul elitelor antihristice este de a stopa nasterile pentru a putea controla mai usor pamantul. Nasterea prin cezariana este iarasi o procedura foarte eficienta pentru ei, deoarece ingradeste si limiteaza nasterile. Credinciosilor, fiti treji!
  1. armat:

–         prima directie: se pregatesc atentate cu bombe de proportii uriase, similare ca efect atentatului din 11 septembrie din America, in marile orase ale lumii, mai ales in America si in Europa de Vest. Scopul lor este de a determina cetatenii sa cedeze mai usor la libertatile si drepturile lor si sa accepte un control absolut asupra fiintei lor. Prin haosul astfel generat de atentate se poate instala conducerea voita de elitele anticrestine si implini visul lor de a robi pe toti oamenii

–         a doua directie: se pregateste un al treilea razboi mondial de proportii. Noi traim acum perioada de dinaintea acestui razboi. Acest razboi a fost profetit de Sf Efrem Sirul, de Sf Metodie, de Sf Nil, de Sf Lavrentie, de Sf Paisie Aghioritul, si de multi alti sfinti, toti facatori de minuni si in timpul vietii si dupa trecerea lor in Cer.

Bubuiala va fi atat de mare incat rezultatul va fi o noua unire intre state si formarea unor organsime suprastatale – un guvern mondial – visul lui antihrist (care trebuie sa stapaneasca toata lumea).

Sa ne trezeim si sa cercetam cu ochi limpezi lumea in care traim, dar fara sa intram in panica. Cand vedem focul aprins, luam o galeata si mergem sa-l stingem, nu tipam si fugim, nici nu ne plangem ce rau e ca s-a aprins focul. Ci actionam.Actiunea noastra principala in aceste conditii tulburi ale lumii este de doua feluri:

  1. 1.     ne rugam cat mai intens ca Domnul sa ne miluiasca pe noi si toata lumea Sa
  2. 2.     ne impotrivim pe cat putem sistemului antihristic cu duh de jertfa

Dumnezeu va ingadui toate acestea pentru pacatele noastre. Noi stim ca toate profetiile trebuie sa se indeplineasca intocmai. Nu stim insa exact timpul. Dar ne putem ghida dupa semne.

Peste Romania se abat acum doua probleme majore:

  1. noile buletine cu chip si
  2. noile carduri de sanatate

Din pacate oamenii sunt fie dezinformati fie indiferenti. Gravitatea si atacul la principiile noastre crestine sunt uriase. Atat noul buletin cat si noul card de sanatate sunt in sine niste obiecte diavolesti de control. Acceptarea lor ne va face robi de bunavoie. Vor sti si vor putea actiona asupra noastra. Pasul pana la chip este foarte mic. Nu acestea sunt chipurile dar acestea sunt coada de la chip. Daca ai prins coada, ai prins si pisica cu totul.

 

Iubiti credinciosi,

Ca fii ai lui Hristos, ca fii ai Bisericii, singura varianta care ne tine drepti in aceasta lupta este sa ne impotrivim si sa nu le acceptam. Riscul care deriva din acest gest este unul enorm. Va veni vremea si a sosit cand crestinii nu vor mai putea trai in lume. Sfintii au profetit aceste vremuri. Vei fi bolnav si fara card nu vei putea sa primesti ingrijire medicala. Si o sa-ti zica ca e vina ta, ca nu ai vrut sa iei cardul. Dar Dumnezeu te va pazi.

Dumnezeu asteapta de la noi o marturisire de credinta. Asteapta de la noi sa ne luam crucea in spinare si sa-I urmam Lui. Nu este o solutie de masa, valabila pentru toti la fel – dar personal va trebui, daca vreti sa ramaneti fii ai Bisericii si ai lui Hristos, sa gasiti portitele de scapare fara sa faceti compromisuri. In cel mult 1-2 ani de zile se vor desparti din nou apele. Timpul se scurteaza. Antihrist nu vine acum. Mai este pana la el inca ceva vreme. Dar pana la el vine aceasta noua prigoana impotriva crestinismului.

 

La fel a fost si in vremea comunismului. Nici o deosebire! Au venit cu ideologia si cu principiile lor. Unii au cedat lor si au acceptat-o, altii au tacut. Altii insa s-au impotrivit si au marturisit pe Hristos. Au fost impuscati, schingiuiti, batuti, supusi la chinuri oribile, pusi sa munceasca la Canal, inchisi in temnite. Si ei puteau atunci sa plece capul. Dar asta insemna lepadarea de Hristos. Au preferat sa iasa din sistem – erau preoti, profesori, doctori, simplii tarani, dascali, ingineri – din toate categoriile sociale. Aceeasi vreme a sosit si acum! Multi vor prefera sa prinda pe diavol de coada si vor merge asa pana il vor lua cu totul pentru ca nu se vor mai putea impotrivi atunci (o spun toti sfintii).

Altii vor refuza si vor fi considerati nebuni. Aceia se vor mantui. Fiindca harul ii va ajuta.

Si pe Valeriu Gafencu si pe Virgil Maxim, si pe Pr Justin Parvu si pe Pr Arsenie Papacioc, si pe toti sfintii inchisorilor, toti i-au considerat atunci nebuni pentru ca pentru niste “principii” au facut puscarie. Dar ei nu erau nebuni, erau cei mai intelepti ai neamului. Pentru ei Dumnezeu era mai presus decat lumea aceasta. Pentru noi cine e mai presus? Pentru ei a ingaduit Dumnezeu sa avem, iata acum, inca 20 de ani de libertate in care sa mai fie o reintoarcere la Adevar, o reincrestinare a tarii naostre. Daca nu erau ei, era cumplit!

Biserica prin cuvantul sau oficial ii va reprezenta pe credinciosi daca va lua atitudine impotriva acestei amenintari la adresa crestinismului. Sa speram ca o vor face. Daca nu, sa stiti ca, chiar daca episcopii ne vor parasi, Hristos nu ne va parasi. Inca sa avem nadejde, dar sa fim si pregatiti.

Iata asumarea Crucii! Iata ce inseamna sa ne luam crucea! Dumnezeu ne va ajuta! Vom birui, dar nu in lumea asta! Nu mai cautati fericirea aici! E o mare greseala! Cautati sa placeti Domnului si El va va trimite mult har! Biruinta este a duhului, nu a trupului! Trupul acesta va putrezi. Sufletul merge Sus. Fiti treji si gata de drum!

Sa lasam egoismul! Sa lasam lupta cu cel de langa noi! Eu sunt cel mai rau si punct. Asa zice Sf. Ap. Pavel, asa zicem si noi. Si vom gasi odihna. Nu mai cautam sa ne dam mari. Nu mai cautam sa aratam vecinilor ca noi suntem mai harnici, mai buni, mai cu mot. “Ia uite ce-am facut eu”! Cautam sa placem Domnului! Cautam sa fim smeriti! Sa nu ne propovaduim pe noi insine si pe familia noastra! Sa-L Propovaduim pe Dumnezeu, caci acus vine, bate la usa! E aici! Treziti-va!

Sa punem la suflet astfel de cuvinte de trezire! Poate ca nu vine acum nici un sfarsit ci peste 50 de ani, sau 100, dar ce conteaza asta? Eu trebuie sa fiu gata acum, aici, de duca. Ma asteapta si pe mine moartea. Sufletul acesta se desface de trup. Trupul ramane in pamant. Sufletul merge in cer. Cu ce ma duc Sus? Cu faptele pocaintei mele, cu cuvintele mele bune, cu milosteniile mele, cu principiile mele. Dar si cu rautatile mele cele nespovedite, cu patimile mele. Fereasca Dumnezeu! Vom merge Sus cu totii! Treziti-va! Luati-va crucea! Urmati lui Hristos!

Hristos nu vrea chipuri! Nu vrea nici un chip, nici in acte, nici in permis, nici in pasaport, nici in cardul de sanatate. Hristos vrea inima ta curata. Hristos vrea jertfa ta! Nu e prea devreme! Asta-i o bomboana otravita. Dar daca nu puteti jertfi acum – nu o sa va pierdeti inca cu totul, dar sa stiti ca l-ati prins pe diavol de coada si va aduceti foc in casa. Nu veti mai avea liniste din clipa in care le-ati luat. Trebuia sa vorbim si asa, pentru ca altfel nu se poate. Cu indiferenta nu ajungem nicaieri.

Si sa stiti ca jertfa acopera multime de pacate. Jertfa si necazul suferit de bunavoie pentru Hristos este Scara catre Cer si vindeca pe om de toate patimile. Jertfa este suprema daca este pentru Domnul. Cei mai iubiti sunt mucenicii pentru ca nu s-au pretuit pe ei. S-au dat pe sine. Si-au dat sufletul pentru Hristos (adica pentru a fi uniti cu El).

Acesta este sensul lepadarii de sine si urmarea lui Hristos. (“cel care-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va castiga”). Oricine va va spune ca chipurile acestea sunt bune si sa le luati sa stiti ca nu are duhul lui Hristos in el.

V-am spus acestea si mi-am aprins astfel si eu fitilul sub mine fiindca oricine vorbeste pe fata despre lucrurile acestea va fi prigonit si eu sunt constient de asta dar nu pot rabda pentru dragostea lui Hristos. Daca vi le-am zis sa stiti ca El a voit sa vi le zic.

Iubiti credinciosi, nu ne-am impotrivit inca pana la sange! Dumnezeu sa ne intareasca!

S-a facut experimentul acesta de catre cercetatori si este adevarat:

O broasca daca e aruncata dintr-o data intr-un vas cu apa clocotita sare imediat afara, dar daca o pui in apa rece pe foc si o lasi sa se incalzeasca treptat sa stiti ca ramane inauntru pana se asfixiaza.

Asa suntem si noi acum: sa sarim ca arsi dintr-o data si sa nu ajungem sa ne asfixiem sub dictatura satanica care se va instaura in curand, dupa cel de-al treilea razboi mondial.

Cei care spun lucrurilor pe nume sunt prigoniti. Cei care au demascat planurile de inrobire ca Pr Justin sau Pr Amfilohie sau Pr Adrian sunt atacati si contestati. Cei care se opun episcopilor cand acestia fac greseli mari, mergand pana la erezie, sunt prigoniti. Ei tin ortodoxia in picioare in tara asta. Sa nu va indoiti de aceasta! Ortodoxul a fost curajos dintotdeauna in fata marilor probleme ale vietii. A stiut sa se jertfeasca!

Noi azi ar trebui sa redescoperim pe marii oameni si sfinti ai tarii noastre: pe Stefan cel Mare, pe Constantin Brancoveanu, pe Mihai Viteazul, pe Neagoe Basarab, pe Maria Doamna, pe Maria Brancoveanu, pe Doamna Oltea, pe monahia Teofana, pe Mircea cel Batran, pe Ioan de la Prislop, pe Ioan de la Rasca si Secu, pe Amfilohie de la Pangarati, pe Iosif si Chiriac de la Bisericani, pe Daniil Sihastrul, pe Iosif de la Varatec, pe Partenie si Rafael de la Agapia, pe Teodora de la Sihla, pe Grigorie Dascalul, pe Calinic Cernicanul, pe Gheorghe de la Cernica, pe Arsenie Boca, pe Cleopa Ilie, pe Paisie Olaru, pe Antim Gaina, pe Vichentie Malau, pe Ioanichie Moroi, pe Daniil Sandu Tudor, pe Valeriu Gafencu, pe Ilarion Argatu, pe Ilie Lacatusu, pe Dumitru Staniloae, pe Sofian Boghiu,  pe Constantin Galeriu.

Daca ar fi trait toti acestia in vremurile noastre ei s-ar fi opus dictaturii actelor electronice! De ce? Pentru ca L-au iubit pe Hristos. Si Hristos ne vrea liberi! Sa nu luam libertatea noastra de la Dumnezeu si sa o dam de bunavoie diavolului, alegand sa fim robi controlati, ca pe niste oi, de un grup de indivizi care s-au vandut pe sine si care vor sa ne vanda si pe noi!

Iubiti credinciosi, acestea sunt vremurile in care traim. Poarta care duce la Hristos este stramta si ingusta, precum Insusi a zis. Iar calea care duce la pierzare este larga. Trebuie insa sa stim ca daca ne-am hotarit sa-I urmam Lui si sa mergem pe calea cea stramta, atunci harul Duhului Sfant va fi cu noi si ne va pazi pasii de orice alunecare. Dumnezeu va randui vietile noastre asa incat sa ne mantuim. De la noi trebuie sa vina hotarirea, vointa de a-I urma. El va implini restul. “Dai vointa, iei putere!”.

Izbavirea noastra depinde de capacitatea si de vointa noastra de a iubi: mai intai pe Dumnezeu si apoi pe toti oamenii. (nu si pacatele lor, ci chipul lui Dumnezeu din fiecare om viu, sadit in el de la nastere, caci unde este viata acolo este si Hristos: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”).

Intarirea noastra in credinta vine tot din iubirea noastra fata de Dumnezeu. Si “Cine Ma iubeste acela implineste poruncile Mele”. Aceasta inseamna purtarea crucii. La sfarsit ramane doar iubirea pentru ca Dumnezeu este iubire.

“Si asa cu Domnul pururi vom fi”.

Asa sa ne ajute Dumnezeu sa fim treji, rugatori si iubitori ca si prin noi sa straluceasca Hristos spre slava lui Dumnezeu cel in Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, acum si pururi si in vecii nesfarsiti, Amin

de deveghepatriei