“Ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste. Nu în patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 4-5).
Cuvântul acesta se îndreaptă înainte de toate spre cei căzuţi în cea mai mare nepăsare.
Dacă evreii atunci puteau fi învinuiţi de nepăsare, ce iertare am putea dobândi noi şi cum ne vom apăra la judecată, noi, care primind un har atât de mare, am sfârşit în aceeaşi sărăcie duhovnicească ca şi ei?
Mulţi se folosesc şi astăzi de această boală, magia, şi îşi ruinează viaţa.
Cuprinşi de nebunie îşi lasă viaţa în mâinile oracolelor şi, în afară de faptul că Il supără pe Dumnezeu şi că se depărtează de El, drept răsplată primesc şi mai multe întristări şi dureri, depărtându-se, totodată, şi de lupta pentru virtute.
Diavolul îi convinge, cu meşteşugurile acestea, pe cei mai săraci la minte că nu de ei înşişi atârnă faptele lor bune sau rele, cele pline de virtute sau de stricăciune, făcându-i să creadă că n-au fost cinstiţi vreodată cu libertatea de-a alege.
El urmăreşte să câştige două lucruri, care sunt şi cele mai îngrozitoare: mai întâi să ne oprească de la străduinţele şi de la ostenelile pe care le primim de bună voie, ca să dobândim virtutea şi apoi să ne răpească darul cel mare dat nouă de Dumnezeu, adică libertatea.
Satana a strecurat în om această boală îngrozitoare care se cheamă când vrăjitorie, când semne, când despărţirea zilelor în bune şi rele, când învăţături viclene despre aflarea sorţii sau multe altele, răsturnând lucrurile şi întorcându-le pe dos.
(Cuvânt la Isaia, cap. II PGB 8, 280-282. PG 56, 35)
Jertfele omeneşti. Morţii care vorbesc
Ce poţi să spui, va zice cineva, când mulţi vrăjitori răpesc prunci, îi ucid şi le poruncesc apoi sufletelor lor să-i slujească când fac farmece?
Cum poţi cunoaşte că aşa se întâmplă? E adevărat că mulţi o spun, cum că magii jertfesc prunci, dar, spune-mi, de unde poţi şti că sufletelor pruncilor îi ajută în treburile lor vrăjitoreşti?
Unii care au demon, spune evanghelistul, strigă în gura mare “Eu sunt sufletul lui cutare care a fost ucis”. Dar şi acesta este tot un vicleşug şi o capcană diavolească. Strigă nu duhul mortului, ci diavolul, care se preface a fi acela şi care astfel ar voi să-i înşele pe cei ce-l ascultă.
Dacă un suflet s-ar fi putut întrupa într-un demon, cu atât mai mult ar fi putut intra în propriul său trup. Şi apoi, cum sufletul unuia care a fost omorât ar putea conlucra cu cel ce l-a omorât?
Cum ar putea omul face ca o putere netrupească să devină fiinţă întrupată?
Dacă acest lucru este cu neputinţă pentru trupuri şi un om nu poate preface un trup omenesc în trupul unui măgar, cu atât mai mult este cu neputinţă pentru suflet, care e nevăzut şi pe care nimeni nu-l va putea transforma într-o existenţă demonică.
Prin urmare, toate acestea sunt cuvinte băbeşti şi de speriat copiii.
(Cuvântul XXVIII la Evanghelia după Matei PGB 10, 256-258. PG 57, 353)
Creştinii se leapădă de satana prin Sfântul Botez
Să spui fără încetare aceste cuvinte “Mă lepăd, de tine satana!”. Nimic nu ne acoperă mai bine decât ele dacă le şi urmăm.
Vă cer să învăţaţi aceste cuvinte, voi, care urmează să vă botezaţi. Ele sunt legământul vostru cu Domnul.
Când mergem să cumpărăm un sclav îl întrebăm mai întâi pe el, care urmează să fie vândut, dacă doreşte să ne slujească. Hristos la fel face. De vreme ce urmează să-L slujeşti, te va întreba mai întâi dacă vrei să laşi tiranul crud şi neîndurător şi apoi îţi primeşte legământul, pentru că El nu voieşte să-ţi fie Stăpân decât dacă-L primeşti de bună voie.
Vezi, dar, iubirea de oameni a Domnului. Noi de pildă, mai întâi îi întrebăm pe sclavii care sunt de vânzare şi numai după ce ne spun că doresc să ne slujească dăm preţul cerut. Hristos nu face la fel. El a plătit dinainte preţul cerut pentru noi toţi, cinstitul Său sânge, fiindcă zice: “Cu preţ aţi fost cumpăraţi” (I Corinteni 7, 23).
Şi nici aşa nu ne sileşte, dacă nu vrem, să-L slujim, ci ne spune că, dacă nu avem plăcerea şi nu voim să primim să ne fie Stăpân, nu ne sileşte şi nici nu ne constrânge.
Noi, dar, să nu cumpărăm niciodată robi răi, iar dacă vreodată vom fi făcut-o, atunci i-am cumpărat cu gând rău şi la fel a fost şi preţul.
Hristos, însă, cumpărând robi nerecunoscători şi nelegiuiţi, a plătit preţul cel mai scump, un preţ cu mult mai mare, atât de mare încât nici un cuvânt şi nici o noţiune nu-l poate cuprinde.
Hristos n-a dat pentru noi cer şi pământ şi mare, ci ceva mai scump decât toate, sângele Său. Cu sângele Său ne-a cumpărat Domnul. Şi după toate acestea nu cere mărturii sau acte, ci se mulţumeşte doar cu nişte simple cuvinte.
Dacă spui din toată inima: “Mă lepăd de tine, satana, de toate lucrurile tale şi de toţi slujitorii tăi”, cu aceste cuvinte El a primit totul.
Aşa să zicem: “de tine mă lepăd, satana”, fiindcă pe acestea ni le va cere în ziua judecăţii. Să le păzim, aşadar, ca să dăm înapoi neatinsă garanţia pe care a pus-o pentru noi.
Capcanele satanei şi semnele
Capcanele satanei sunt teatrele, hipodromurile, toate păcatele, deosebirea zilelor în bune şi rele, proorocirile, ghicitorilor şi semnele. Şi care, întreabă, care sunt semnele?
De multe ori se întâmplă ca, ieşind cineva din casă, să-i iasă în cale un om însemnat, fie ca are doar un ochi, fie că e şchiop, şi crede că e semn rău.
Aceasta este înşelătoria Diavolului. O zi nu devine rea dacă te întâlneşti cu un neputincios, ci dacă trăieşti în păcate.
De un singur lucru să te păzeşti când ieşi din casă, să nu te întâlnească păcatul, pentru că păcatul ne trage în jos şi fără el nici diavolul nu ne poate vătăma cu nimic. Ce spui? Vezi un om neputincios şi cugeti că e semn rău, dar nu vezi deloc cursa pe care ţi-o întinde vicleanul, făcându-te să intri în război cu cineva care nu ţi-a greşit cu nimic şi să fii duşman fratelui tău fără pricină.
Când Dumnezeu ne-a poruncit şi pe vrăjmaşi să-i iubim, tu te întorci cu silă de la unul care nu ţi-a greşit cu nimic şi căruia nu-i poţi afla nici o vină? Nu înţelegi cât de mare e batjocura, nu vezi câtă este ruşinea, sau mai bine zis, nu vezi cât de mare este primejdia?
Să mai spun ceva şi mai vrednic de râs? Mi se face ruşine, dar mă voi strădui, totuşi, s-o spun pentru mântuirea voastră.
Dacă ne iese în cale, se spune, o fecioară, asta înseamnă că ziua va fi pierdută. Dar dacă ne întâlnim cu o desfrânată, înseamnă că ziua ne e priincioasă şi că ne va adune câştig mult. V-aţi acoperit faţa şi v-aţi lovit fruntea? V-aţi uitat în jos? N-o faceţi acum, când vorbim despre ele, faceţi-o când le vedeţi.
Vezi cum diavolul şi-a împletit şi aici plasa ca să ne prindă, ca să ne întoarcem de la cea înţeleaptă şi cuminte şi s-o iubim pe desfrânată.
Auzindu-l satana pe Hristos spunând “Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui…” (Matei 5, 28), văzându-i apoi pe mulţi biruind desfrânarea şi voind să-i întoarcă iarăşi la păcat în alt chip, se foloseşte de această superstiţie ca să-i facă să le privească cu mulţumire pe femeile desfrânate.
Ce să mai spunem de cei ce zic descântece şi-şi pun talismane sau îşi leagă la cap şi la picioare monede de bronz de pe vremea lui Alexandru Macedon? Acestea ne sunt nădejdile, ca după cruce şi după moartea Stăpânului nostru să ne aşteptăm mântuirea de la chipul unui împărat grec?
Nădejdea noastră este Crucea lui Hristos
Încă n-ai aflat câte a făcut pentru noi Crucea lui Hristos? A desfiinţat moartea, a stins păcatul, a făcut zadarnic iadul şi pe diavol l-a făcut neputincios.
Nu este Hristos vrednic să credem că ne poate tămădui trupul? Când a înviat toată omenirea, nu ai încredere că te poate tămădui şi pe tine? De ce apărare crezi că vei avea parte în ziua judecăţii, spune-mi?
” Femeia este creştină …”
Porţi nu numai talismane, dar te duci şi la descântători şi aduci în casă tot felul de babe băute şi nebune.
Nu ţi se face ruşine şi nu roşeşti, după atâta învăţătură, să te aduni cu unele ca ele?
Partea cea mai înspăimântătoare a înşelăciunii este că, sfătuindu-te şi cerându-ţi noi să te îndepărtezi de ele, crezând că te aperi, zici: “Femeia aceasta nu face decât să spună descântece şi este creştină, pentru că nu rosteşte altceva decât numele lui Dumnezeu”.
Uite, pentru asta o urăsc în primul rând şi mă întorc cu scârbă de la ea, fiindcă se foloseşte de numele lui Dumnezeu ca să-L hulească. Spunând că e creştină face ce fac şi idolatrii.
Dar demonii înşişi rosteau numele lui Dumnezeu, şi erau demoni; deşi spuneau despre Hristos: “… Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu ” (Marcu 1, 24), Domnul i-a certat şi i-a izgonit.
Vă rog, dar, să rămâneţi curaţi şi neatinşi de înşelăciune şi cuvântul meu să-l aveţi drept toiag (…) Odată cu cuvintele acestea să-ţi închini fruntea şi ai să vezi că nu numai omul care ţi-a ieşit în cale, dar nici diavolul însuşi nu te va putea vătăma, văzându-te pretutindeni apărat de aceste arme …
(Cateheză I PGB 30, PG 570-576)
Cea mai rea superstiţie
În mijlocul vaietelor şi tulburării aceleia intră apoi şi preotul care le înspăimântă pe rude mai rău ca febra, părând mai necruţător ca moartea; se pare că, dacă intră un preot în casa unui bolnav, le umple pe rude de o deznădejde mai mare decât deznădejdea din cuvintele doctorului; ele socotesc că prezenţa preotului e mai degrabă un semn aducător de moarte decât făgăduiala vieţii veşnice.
(Cateheză IX PGB 30, PG 522)
Demonii nu tămăduiesc
Aştepţi, poate, să te tămăduiască demonii? Când Hristos le-a îngăduit să intre în porci, nici n-au aşteptat şi i-au şi împins să se arunce în mare fără să le pese câtuşi de puţin de ei. Le va păsa, crezi, de trupurile oamenilor? Bine ar fi măcar de nu i-ar mai omorî pe oameni şi de nu le-ar mai voi răul.
Te-au scos din rai, ţi-au răpit cinstea pe care o aveai în ceruri şi vrei acum să-ţi vindece trupul? Sunt lucruri de râs şi basme. Demonii ştiu să facă numai rău şi să aducă numai vătămare, nu şi să vindece.
Nu le e lor milă de suflet şi, spune-mi, le va fi milă de trup? Ei nu se străduiesc decât să-l îndepărteze pe om de împărăţia lui Dumnezeu şi tu crezi că ar voi să-l izbăvească de boli? Nu
l-ai auzit pe profet, sau, mai bine zis, pe Dumnezeu, Care grăieşte prin profet, spunând că nu pot face nici rău nici bine? Şi, chiar dacă ar putea şi ar voi să tămăduiască, lucru cu neputinţă, tu oricum păzeşte-te să primeşti în schimbul unui câştig mic şi vremelnic, osânda veşnică, îţi tămăduieşti trupul ca să-ţi pierzi sufletul? Nu e un târg bun. L-ai mâniat pe Dumnezeu, Făcătorul trupului şi îl chemi să te vindece pe diavol, care-ţi vrea doar răul? Cum, atunci, să nu te momească lesne, cu ştiinţa lui vindecătoare, orice idolatru şi cum să nu te facă să crezi şi să slujeşti dumnezeilor neamurilor?
Vracii, cu meşteşugul lor, pe mulţi i-au tămăduit de boli şi pe mulţi ce erau bolnavi i-au făcut sănătoşi. Numai că pentru aceasta trebuie să fii părtaş la necinstirea lui Dumnezeu. Departe de noi un asemenea gând! Ascultă ce spune Moise iudeilor: “De se va ridica in mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune. Şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora. Să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise…” (Deuteronom 13, l-3).
Aceasta înseamnă că dacă vreun prooroc se va arăta, va face semne, va învia morţi, va curăţa leproşi sau va vindeca schilozi şi te va chema, arătându-ţi aceste minuni, să nu mai crezi în Dumnezeul tău şi să te lepezi de El, să nu crezi în puterea lui. Domnul Dumnezeul tău te încearcă ca să vadă dacă-L iubeşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău.
Este limpede, dar, că demonii nu vindecă. Dacă totuşi Dumnezeu le îngăduie cândva să tămăduiască vreo boală, aşa cum fac oamenii, este ca să te încerce şi nu pentru că Dumnezeu n-ar şti, ci ca să înveţi să nu-i suferi pe demoni nici dacă tămăduiesc.
Dar ce vorbesc eu de tămăduirea trupului? Dacă cineva te sperie cu gheena ca să te lepezi de Hristos, să nu primeşti. Dacă-ţi făgăduieşte cineva împărăţie cerându-ţi în schimb să te îndepărtezi de Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, să te întorci de la el, să-L urăşti – să fii ucenicul lui Pavel şi cu râvnă să repeţi cuvintele pe care le-a vestit fericitul şi viteazu-i suflet: “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile. Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos lisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38).
Pe el nu-l despart de iubirea lui Hristos nici îngerii, nici puterile, nici cele prezente, nici cele viitoare şi nici vreo făptură, iar pe tine te depărtează de El vindecarea trupului? Ce iertare vom putea noi primi? De Hristos trebuie să ne temem mai tare decât de gheena şi pe El trebuie să-L dorim mai aprins decât orice împărăţie.
Dacă se întâmplă şi ne îmbolnăvim, e mai bine să rămânem bolnavi, decât să fim tămăduiţi de nişte demoni şi să ne lepădăm de Dumnezeul nostru. Pentru că, deşi ne tămăduiesc, în fapt, mai mult ne vătăma decât ne sunt de folos. Ei sunt de folos trupului, care oricum are să moară şi să putrezească nu peste mult timp, dar vătăma, în schimb, foarte tare sufletul, care este nemuritor. Şi, aşa cum fac negustorii de sclavi, momind copii cu bunătăţi (dulciuri, năut prăjit, sau multe altele), răpindu-le libertatea şi chiar şi viaţa, tot aşa fac şi demonii, făgăduind vindecarea unui mădular al trupului, dar făcându-ne să pierdem mântuirea sufletului.
Noi, iubiţilor, să nu îngăduim una ca asta. Să avem grijă şi să ne păzim cu orice chip de necredinţă şi de a ne lepăda de Dumnezeul nostru. Oare Iov n-ar fi putut să creadă cuvintelor femeii sale şi să-L blesteme pe Dumnezeu şi să scape de nenorocirea care dăduse peste el? Căci spunea: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori.’” (Iov 2, 9). Iov, însă, a preferat să rabde, să se topească pe picioare şi să sufere plaga pe care nimeni altul n-ar fi putut-o îndura decât să scape de cumplitele chinuri şi de nenorociri, blestemându-L pe Dumnezeu.
Pe el să-l imiţi. Chiar dacă diavolul îţi promite să te scape de necazurile care te copleşesc, nu-i crede lui şi nu-i ceda. Fă şi tu aşa cum a făcut dreptul Iov, care nu s-a lăsat convins de vorbele nevestei sale, ci a ales să rabde boala mai bine decât să-şi piardă credinţa şi mântuirea sufletului.
Dumnezeu nu te părăseşte atunci când îngăduie să te îmbolnăveşti şi să suferi cele mai grele boli, ci voieşte să te facă şi mai plin de slavă şi mai strălucit. Rabdă, dar, cu tărie ca să auzi şi tu: “Nu crezi că de aceea am făcut ce am făcut, ca să Mă arăt drept?” (Împotriva Iudeilor I, PGB 34, 132-138. PG 48, 854-855)
Mai bine moarte decât să primim vindecare de la demoni
De aceea ne numim şi suntem creştini, ca să facem ascultare lui Hristos şi nu să alergăm la duşmani. Dacă cineva urmează o terapie şi îţi spune că demonii îl tămăduiesc şi că de aceea alergă la ei, tu descoperă-i aceluia vrăjile, cuvintele magice, amuletele şi farmecele pe care le fac.
Pentru că nu par să vindece în alt fel şi, de altfel, nici nu vindecă cu adevărat – să nu fie! Eu merg şi mai departe şi spun că, şi de-ar vindeca în realitate, mai bine să mor decât să alerg la vrăşmaşii lui Dumnezeu ca să mă fac bine. Ce folos am dacă trupul meu se însănătoşeşte, dar îmi pierd sufletul? Care este câştigul dacă izbutim să scăpăm de suferinţă în această viaţă, dacă vom fi trimişi să ardem în focul veşnic? (…)
Firea celui ce iubeşte este să nu-l părăsească pe cel iubit, chiar dacă cei ce caută a-l depărta de el învie şi morţi. Dacă Domnul a spus aceste lucruri şi iudeilor, cu atât mai mult ni le spune nouă, pe care ne-a ridicat la o învăţătură mai bună, cărora le-a deschis poarta învierii şi pe care i-a îndemnat să nu se ocupe cu cele prezente, ci să aibă toată nădejdea îndreptată spre viaţa viitoare.
Eşti chinuit de vreo boală a trupului? Aminteşte-ţi de Iov
Ce spui? Că te întristează şi te necăjeşte o boală trupească? Dar n-ai pătimit încă tot ce a pătimit fericitul Iov, sau, mai bine spus, nici cea mai mică parte din câte a suferit el.
Ia aminte că, după ce a pierdut turmele de oi şi de vite şi pe toate celelalte, într-o singură clipă şi-a pierdut şi toţi fiii şi fiicele. Toate într-o singură zi! Aceasta fiindcă trebuia ca pe luptător să-l doboare nu numai firea ispitelor, ci şi năvala lor, una după alta.
După toate acestea, după ce trupul i-a fost atins de o plagă necruţătoare, a mai văzut, şezând în baligă, cum din tot trupul îi ieşeau viermi, făcându-se privelişte de mare jale pentru cei care-l priveau.
Acest om drept, adevărat, cinstitor de Dumnezeu care stătuse departe de orice viclenie! Şi nu aici s-au oprit nenorocirile, ci dureri înfricoşate îl încingeau zi şi noapte şi o foame ciudată îl chinuia, căci zice: “… inima mea s-a dezgustat de pâinea mea” (Iov 6, 7).
În fiecare zi era batjocorit şi ocărât şi avea de înfruntat sudălmi şi râsete. Căci spune: “Slugile mele şi copiii născuţi din coapsa mea s-au ridicat împotriva – mea. În visele mele domneşte frica şi tulburate sunt gândurile mele” (traducere interpretată a autorului).
Nevasta îl sfătuia să scape de toate acestea, spunându-i: “Blesteamă pe Dumnezeu şi mori” (Iov 2, 9). Blesteamă-L pe Dumnezeu, îi zicea, şi vei scăpa de toate durerile.
De ce oare nu l-a convins acest îndemn pe dreptul Iov, ba dimpotrivă, mai mult l-a făcut să creadă în Dumnezeu? Mai mult l-a întărit, încât şi-a certat nevasta.
A preferat să sufere, să fie umilit şi să pătimească rele fără număr, decât să se izbăvească de ele blestemându-L pe Dumnezeu.
Aminteşte-ţi de paraliticul din Evanghelie şi de Lazăr
Aşa a făcut şi paraliticul care de 38 de ani îşi răbda suferinţa în tăcere, alergând în fiece an zadarnic la scăldătoare. Îi vedea pe alţii cum se tămăduiesc, fiindcă veneau cu ajutoare, iar pe sine singur în neputinţa lui.
Şi n-a alergat la ghicitori, nu s-a dus la magi, nu şi-a legat de trup filacterii (notă), ci a aşteptat răbdător ajutor de la Domnul. De aceea, la sfârşit, Dumnezeu l-a tămăduit printr-o mare minune.
Iarăşi, Lazăr, toată viaţa lui s-a luptat cu foamea, cu boala şi cu singurătatea. Nu doar 38 de ani, ci toată viaţa. Şi-a dat sufletul la poarta curţilor bogatului, batjocorit, şi umilit de toţi, înfometat şi el însuşi hrană câinilor.
Neputinţa trupului său era atât de mare încât nici pe câinii, care veneau să-i lingă rănile, nu-i putea goni. Nu s-a dus la magi, n-a chemat vrăjitori şi n-a făcut nimic din cele oprite, ci a ales să moară mai bine, suferind toate relele, decât să-şi trădeze, cât puţin, dreapta credinţă.
Ce iertare vom avea noi de la Domnul când aceştia doi au pătimit atâtea rele şi niciodată nu
s-au plâns şi n-au cârtit, iar noi, cum avem puţină fierbinţeală sau ceva răni, alergăm la sinagogi sau îi chemăm acasă pe magi şi pe vrăjitori?
N-ai auzit ce spune Sfânta Scriptură? Spune aşa: “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării. (…) Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător. Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei. Crede în El şi-ţi va ajuta ţie…” (Înţelepciunea lui Sirah 2, l-6).
Dacă tu îţi biciuieşti servitorul şi el, după ce a primit 30 sau 50 de bice îţi cere să-i redai libertatea sau doreşte să meargă la alt stăpân şi o şi face ducându-se la alţii care te urăsc şi pe care-i ridică împotriva ta, va mai căpăta vreodată iertare de la tine. Va putea cineva să mijlocească pentru el în faţa ta? In nici un chip. De ce oare?
Pentru că un stăpân trebuie să-l pedepsească pe robul său. Dar nu numai atât. Nici o iertare nu poate avea, fiindcă, dacă tot trebuia să fugă şi să-şi afle undeva adăpost, nu la duşmanii stăpânului său trebuia să meargă şi nici la cei ce-l urăsc, ci la prietenii lui adevăraţi.
Când Dumnezeu te încearcă, nu alerga la vrăjmaşii Lui
Când vezi că Dumnezeu te pedepseşte, nu alerga la vrăjmaşii Lui, adică la iudei, ca să nu-L mânii mai rău, ci alergă la prietenii Lui, la mucenici, la sfinţi, la cei ce l-au bineplăcut şi au multă îndrăzneală la Dânsul.
De ce vorbesc eu de robi şi de stăpâni? Nici un fiu nu poate face una ca asta părintelui său, chiar dacă l-a biciuit, şi nici nu se poate lepăda de rudenia cu el (…)
Chiar dacă plânge şi se văietă, toţi îi spun acelaşi lucru: “Tatăl tău te-a biciuit, el este stăpânul tău şi are dreptul să facă orice, de aceea rabdă-le pe toate de la el fără să te plângi” .
Atunci, dacă robii îi rabdă pe stăpâni şi copiii îi rabdă pe părinţii lor care, de multe ori, nu pe drept îi pedepsesc, tu nu-L poţi răbda pe Dumnezeu când te pedepseşte numai ca să te îndrepte?
Dumnezeu Care e mai presus decât toţi stăpânii, Care te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte orice părinte copilul şi Care nimic nu face din mânie, ci pe toate le rânduieşte spre binele şi folosul tău? Dacă te loveşte vreo boală neînsemnată, pe dată te lepezi de stăpânirea Lui, alergi la demoni şi dezertezi la sinagogi?
Ce iertare crezi că mai poţi avea? Cum crezi că-L vei mai putea îmblânzi? Nici măcar altul, chiar de ar avea îndrăzneala lui Moise, mijlocind pentru tine, tot nu-L va mai putea îmblânzi.
Sau n-ai auzit ce i-a grăit Domnul lui Ieremia despre iudei? Ascultă: “Şi mi-a zis iarăşi Domnul: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta…” (Ieremia 15, 1).
Există, dar, păcate mai presus de orice iertare şi de orice apărare. Să nu atragem asupra noastră, dar, mânia cea mare a lui Dumnezeu.
Chiar dacă te vindeci de fierbinţeală, rămâne mucenicia conştiinţei
Chiar dacă unii cred că se tămăduiesc de fierbinţeală rostind cuvinte magice, în realitate nu se tămăduiesc, pentru că îşi îmbolnăvesc conştiinţa cu o fierbinţeală mult mai de temut, fiindcă în fiece zi îi împunge fără milă gândul şi îi biciuieşte conştiinţa care le spune: “L-ai necinstit pe Dumnezeul tău, ai greşit în faţa Lui, ai călcat legămintele tale cu Iisus. Pentru o boală neînsemnată ţi-ai lepădat dreapta-credinţă”.
Ce crezi, numai tu ai fost bolnav? Nimeni n-a cutezat una ca asta, pe când ţii, cel neputincios şi slab cu duhul, ţi-ai jertfit sufletul. Cum te vei apăra în faţa lui Hristos? Cum îl vei mai chema în rugăciunile tale? Cu ce cuget vei mai intra în biserică? Cu ce ochi îl vei mai privi pe preot? Cu ce mână vei mai atinge sfânta masă? Cu ce urechi vei mai asculta la liturghie Sfintele Scripturi?
Acestea o să le auzi în fiecare zi, deoarece conştiinţa te va biciui neîncetat, iar gândurile te vor împunge. Ce sănătate mai e şi asta, când în lăuntrul nostru avem asemenea judecători?
Dar, dacă vei avea puţină răbdare şi dispreţ pentru cei ce voiesc să-ţi descânte sau să-ţi atârne pe trup amulete şi de-i vei goni din casă cu ocări, atunci conştiinţa ta se va uşura. Chiar dacă arzi într-una de fierbinţeală, sufletul tău simte o alinare mai binefăcătoare, mai blândă şi mai bună decât orice răcorire, oricât de dulce, a trupului.
Când primeşti descântecul, chiar de eşti sănătos, te afli într-o stare mai rea decât cei ce au fierbinţeală, punând la socoteală şi păcatul.
Dar, dacă ai febră sau alte multe necazuri, dacă-i alungi pe spurcaţii aceia, vei fi mai sănătos decât cel mai sănătos om, pentru că te vei simţi mândru în cugetul tău, sufletul tău se va bucura şi se va veseli, conştiinţa te va lăuda, va încuviinţa toate faptele tale şi îţi va zice: “Să trăieşti, omule, robule al lui Hristos, că eşti bărbat credincios şi luptător al dreptei-credinţe”.
Tu, care ai preferat să mori în chinuri decât să te lepezi de dreapta-credinţă, te vei afla împreună cu mucenicii când va veni ziua. Căci, precum mucenicii au ales să fie biciuiţi şi să îndure chinuri mari ca să rămână cinstiţi, tot aşa şi tu astăzi. Ai preferat să fii biciuit şi chinuit de febră şi de răni decât să alergi la descântece şi la cuvinte păgâneşti sau la amulete.
Hrănit cu astfel de nădejdi, nici n-ai să simţi chinurile. Chiar dacă nu mori din fierbinţeala de acum, vei muri, poate, din pricina alteia. Dacă nu murim azi, murim mai târziu.
Ni s-a dat un trup stricăcios, dar nu ca din pricina neputinţelor sale să ne pierdem credinţa, ci ca prin patimile lui să ajungem la dreapta credinţă. Dacă suntem cu luare-aminte, această stricăciune şi moarte a trupului nostru ni se vor face pricină de cinstire şi ne vor da multă îndrăzneală când va verii ziua aceea, şi nu numai atunci, ci şi în această viaţă.
Dacă-i vei alunga pe vrăjitori cu ploaie de ocări din casa ta, toţi auzind aceasta te vor lăuda, te vor admira şi îşi vor spune unul altuia: “Cutare, deşi era bolnav şi suferea şi-l tot rugau unii şi alţii, îl tot îndemnau şi sfătuiau să primească descântece de leac, n-a primit, ci le-a răspuns: ”Mai bine mor aşa decât să mă lepăd de dreapta mea credinţă”.
După laude va veni şi admiraţia celor care vor auzi de aceste fapte ale tale şi toţi se vor minuna şi-L vor slăvi pe Dumnezeu. Vei fi mai cinstit decât câte statui? Mai slăvit decât câte chipuri vei fi? De câtă cinste nu vei fi vrednic? Toţi te vor lăuda, te vor ferici, îţi vor da cununa şi ei înşişi vor deveni mai buni, mai plini de râvnă şi îţi vor imita curajul.
Şi dacă altul va face la fel, tu vei lua răsplata, fiindcă tu ai fost primul care a dovedit râvnă. Ţi se vor lăuda nu numai izbânzile, ci te vei izbăvi şi curând de boală. Pentru că această vitează hotărâre a ta îl va face şi pe Dumnezeu mai binevoitor faţă de tine. De asemenea, toţi sfinţii, simţind bucuria din râvna ta, se vor ruga din adâncul inimii lor pentru tine.
Gândeşte-te şi la răsplata pe care o vei primi-o în viaţa viitoare
Dacă în viaţa aceasta acestea sunt răsplăţile curajului tău, gândeşte-te câte cununi vei primi în viaţa viitoare, când, înconjurat de îngeri şi de arhangheli, va veni la tine Hristos, te va lua de mână, te va duce în mijlocul tuturor, toţi vor asculta şi Dânsul va zice: “Omul acesta, cuprins odată de fierbinţeală, când alţii îl îndemnau să scape de boală, el în numele Meu şi din respect pentru Mine, i-a alungat şi i-a dispreţuit pe toţi cei care-i făgăduiau să-l tămăduiască cu descântece, alegând să moară decât să se lepede de iubirea lui pentru Mine”.
Dacă Domnul Iisus pe cei ce I-au dat să bea, L-au îmbrăcat şi L-au hrănit, îi duce în mijlocul cetelor cereşti să-i laude, cu atât mai mult îi va duce şi îi va lăuda pe aceia care din iubire pentru El au suferit fierbinţeală.
Nu este acelaşi lucru a da pâine şi a îmbrăca pe cineva cu a suferi ani nesfârşiţi o boală, căci a suferi este mai mare lucru. Cu cât mai nesuferită este durerea, cu atât mai strălucită va fi cununa.
Să ne gândim la aceste lucruri şi când suntem sănătoşi şi când suntem bolnavi şi să le spunem şi altora. Dacă vreodată se va întâmpla să ne lovească o fierbinţeală pe care simţim că n-o vom putea îndura, să ne spunem şi nouă deopotrivă acelaşi lucru.
Ce, dacă s-ar întâmpla să ne lege şi să ne ducă la judecată învinuiţi de oarece pricină şi apoi să ne atârne pe o cruce şi ne sfâşie coastele, n-am fi nevoiţi să îndurăm toate şi fără voie şi fără vreun câştig sau plată?
La asta să ne gândim acum şi să avem în vedere că îndurând cu răbdare boala ce ne-a fost dată, vom avea şi plată de la Dumnezeu şi că plata aceasta are puterea de a-l ridica pe cel căzut în păcate.
Adu-ţi aminte câte au îndurat drepţii
Fierbinţeala e mare? N-o mai poţi îndura? Compar-o, atunci, cu focul gheenei de care, oricum, vei scăpa dacă primeşti să o rabzi cu toată tăria.
Adu-ţi aminte câte au îndurat apostolii, adu-ţi aminte de drepţii care toată viaţa şi-au petrecuţ-o în dureri şi necazuri. Adu-ţi aminte de fericitul Timotei care n-a murit din pricina bolii, ci a vieţuit şi s-a însoţit cu ea pe toată viaţa, căci Pavel ne spune: ”…foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23)
Dacă acest om drept şi sfânt, căruia Dumnezeu i-a încredinţat ocrotirea întregii lumi, care învia morţi, alunga demoni şi tămăduia boli nenumărate, a pătimit atâtea rele, ce apărare vei avea tu în faţa Domnului Hristos, când tulburi atâta lume şi atâta te plângi pentru nişte slăbiciuni trecătoare?
Vrei să ai parte de adevărata mucenicie?
N-ai auzit ce spune Scriptura: “Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe fecioria care li este drag” (Pilde 3, 12)
Câţi şi de câte ori n-au voit să ia cununa de mucenic? Aceasta este adevărata cunună a muceniciei; nimeni nu se face mucenic doar dacă nu primeşte să aducă jertfă idolilor, alegând moartea mai bine decât să le slujească lor.
Cu adevărat mărturisitor este acela care păzeşte toate poruncile lui Hristos, chiar dacă pentru aceasta primeşte moarte de la cei ce-i poruncesc să se lepede de El.
Ca să înţelegi că aceasta este mucenicia cea adevărată, adu-ţi aminte cum a murit Ioan şi din ce pricină şi cum a murit şi Abel. Nici unul din ei n-a văzut jertfe fumegând pe altar, nici nu s-au închinat statuilor şi nici nu li s-a poruncit să jertfească demonilor, ci unuia i s-a tăiat capul, fiindcă l-a certat pe Irod, iar celălalt a fost ucis de mâna fratelui său pentru că L-a cinstit pe Dumnezeu cu jertfă mai bogată decât el.
Au fost ei oare lipsiţi de cunună? Cine ar cuteza să spună una ca asta? Înainte de toate, această moarte are puterea de a-i convinge pe toţi că Abel şi Ioan se află printre primii mucenici.
Dacă doreşti să afli ce a hotărât Dumnezeu pentru ei, ascultă ce spune tot Pavel, căci e limpede că prin gura lui a grăit Sfântul Duh: “… le poruncesc nu eu, ci Duhul …” (I Corinteni)
Ce spune, aşadar? După ce a început cu Abel, spunând despre el că a adus Domnului jertfă mai bogată decât fratele său Cain şi că din această pricină a murit, ajungând apoi la prooroci, despre Ioan spune:”… au fost tăiaţi cu fierăstrăul, alţii au murit ucişi cu sabia …” (Evrei 11, 37)
După ce pomeneşte şi alte morţi întru mucenicie, adaugă: “De aceea şi noi având împrejurul nostru atâta nor de mărturii să lepădăm orice povară şi …să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1)
Vezi că pe Abel l-a numit mucenic, ca şi pe Noe, pe Avraam, pe Isaac şi pe lacov, pentru că toţi au murit pentru Dumnezeu, cum spune tot Pavel: “Mor în fiecare zi…” (I Corinteni 15, 31). Chiar dacă nu murea, el aştepta moartea cu bucurie.
Aşa şi tu, dacă nu primeşti nici vrăji, nici descântece şi mori răbdând boala, eşti cu adevărat mucenic, fiindcă, deşi alţii îţi făgăduiau să te izbăvească de suferinţă, cerându-ţi să te lepezi de dreapta ta credinţă, ai ales moartea, rămânând în dreapta-credinţă.
Diavolul este ucigaş de oameni
Am spus aceste lucruri pentru lăudăroşii care strigă că demonii tămăduiesc. Ca să cunoşti că nu este adevărat, ascultă ce spune Domnul Hristos despre diavol: “El, de la început a fost ucigător de oameni…” (Ioan 8, 44)
Dumnezeu îl numeşte “ucigător de oameni” şi tu alergi la el ca la doctor? Cum te vei apăra, spune-mi, când vei fi învinuit că ai socotit mai vrednice vrăjile decât ce a lăsat Domnul Hristos?
Când Dumnezeu îl numeşte “ucigător de oameni”, tu primeşti vrăjile şi descântecele celor ce strigă lucruri împotriva dumnezeieştii rânduieli şi spun că diavolul poate vindeca boli şi neputinţe?
Nu arăţi că mai mult te încrezi în ele decât în Dumnezeu, chiar dacă n-o spui în cuvinte? Şi dacă diavolul este ucigaş de oameni este limpede că şi demonii care-l slujesc sunt la fel.
Domnul Hristos te-a învăţat că aşa este, prin faptele şi lucrările Sale. Atunci când le-a îngăduit demonilor să intre în turma de porci, au aruncat toată turma în mare (Matei 8, 28-32), ca să înveţi că şi oamenilor le-ar fi putut face acelaşi lucru, dacă Dumnezeu le-ar fi îngăduit.
Dumnezeu, însă, i-a oprit şi nu i-a lăsat. Demonii au arătat ce sunt în stare să facă cu puterea pe care au căpătat-o asupra porcilor. Au arătat că, nefiindu-le milă de ei, cu atât mai mult nu s-ar da în lături să ne facă acelaşi lucru şi nouă.
Bizuieşte-te pe frica de Dumnezeu
Nu te lăsa purtat, iubitul meu, în ispită de făgăduielile lor mincinoase, ci rămâi statornic în teama de Dumnezeu. Vrei să ştii cum să intri fără primejdie în sinagogă? Însemnează-ţi faţa cu semnul crucii şi pe dată, puterea cea vicleană ce locuieşte în sinagogă se va depărta de la tine.
Dacă nu-ţi închini faţa, atunci încă din faţa porţii ţi-ai lepădat armele şi vicleanul, văzându-te descoperit şi lipsit de apărare, te va da nesfârşitelor rele.
De ce trebuie să spun eu toate acestea? Pentru că şi tu crezi, în sinea ta, că e foarte mare păcat să mergi în locul acela viclean. Tu singur o arăţi, căci te duci la sinagogă pe ascuns, poruncind robilor, prietenilor şi vecinilor sa nu te spună preotului şi, dacă vreunul din ei te va certa, te superi (…)
Spune-mi, sunt, oare, îngăduite aceste lucruri? Chiar de-ar fi să înfrunţi moartea de nenumărate ori, chiar de-ar fi să pătimeşti rele fără număr, n-ar fi mai bine să le rabzi pe toate, oricât de îngrozitoare ar fi, decât să ajungi de râsul şi de batjocura spurcaţilor acelora şi să ai cugetul greu? Vă spun toate acestea nu doar ca să le ascultaţi, ci să-i vindecaţi şi pe cei ce suferă de asemenea boli care ne sperie …
(Împotriva Iudeilor VIII PGB 34, 390-408. PG 48, 935-940)
Bolnavii care nu-i cheamă pe magi, primesc cununa de mucenic
Ai căzut bolnav? Vin mulţi să te vadă. Unii stăruie să chemi vraci, alţii să porţi talismane, spunându-ţi că răul va fi mai mic.
Tu rabzi suferinţa, temându-te de Dumnezeu, cu curaj şi cu stăruinţă, alegând să pătimeşti orice, decât să alergi la leacurile idolatorilor. Aşteptând cu stăruinţă ajutor de la Domnul şi pătimind vei primi cununa muceniciei. Şi să nu cumva să te îndoieşti. Cum şi în ce fel, îţi voi arăta.
Aşa cum un martir al lui Hristos suferă cu vitejie toate chinurile năprasnice, dar nu primeşte să slujească idolilor, aşa şi tu rabzi durerile bolii tale, ca să nu te foloseşti de nimic din cele ce sunt ale diavolului şi să nu faci cele ce-ţi porunceşte.
Patimile mucenicilor sunt mai grele? Da, dar şi suferinţele tale sunt mai lungi, şi, prin urmare, biruinţa este la fel de mare. De multe ori, însă, şi o boală poate pricinui dureri cumplite. Când fierbinţeala îl face pe unul să ardă şi tare îl mai supără, iar el nici nu vrea să audă de vrăjitori, gonindu-i pe toţi care-l îndeamnă să-i cheme, nu şi-a împodobit el, oare, creştetul cu a mucenicilor cunună?
Mucenic se socoteşte şi cel ce a pierdut bani şi dă slavă lui Dumnezeu
Iarăşi, să zicem că unul a pierdut bani. Nu sunt, oare, mulţi aceia care-l îndeamnă să meargă la ghicitor? Îl opreşte, însă, frica de Dumnezeu. Nu preferă el să nu mai capete banii înapoi decât să nu asculte de Domnul? Plata lui este aceeaşi cu a unuia care a dat bani săracilor, dacă, după ce i-a pierdut, I-a mulţumit lui Dumnezeu în loc să meargă la ghicitori. A ales să nu-i mai ia decât să-i ia în felul acesta.
Aşa cum cel ce miluieşte săracii, temându-se de Dumnezeu, preferă să lase din banii lui acelora care au nevoie, şi tu, tot fiindcă eşti cu frică de Dumnezeu, lasă banii pe care i-ai
pierdut să fie ai acelora care ţi i-au furat şi nu mai căuta să-i iei înapoi (…)
Nu-i aşa că, temându-te de Domnul, nu blestemi? Că tot din frică de El nu te duci la ghicitori? Şi nu-i aşa că I-ai mulţumit lui Dumnezeu când ceva rău ţi s-a întâmplat? Atunci eşti întocmai ca cel ce a dispreţuit banii, pentru că, dacă nu i-ai fi dispreţuit, şi purtarea ta ar fi fost alta.
Nu este acelaşi lucru a medita cum să dispreţuieşti banii cu a suferi o pagubă când nu te aştepţi. Aşa paguba devine câştig şi nu vei mai fi păgubit, ci câştigat din ispitirile diavolului
Cum devine paguba câştig
Te-ai supărat când diavolul te-a lăsat fără bani? Supără-l şi tu şi nu-i da nici o satisfacţie. Dacă te duci la ghicitori, îl mulţumeşti pe diavol. Dacă-L mulţumeşti, însă, pe Dumnezeu, atunci l-ai lovit de moarte pe diavolul.
Bagă de seamă ce se întâmplă. Dacă mergi la ghicitori, nici banii nu-i vei mai găsi, fiindcă nu stă în puterea lor să ştie unde sunt, chiar dacă mai şi izbutesc şi spun câteodată şi, pe lângă asta, îţi mai pierzi şi sufletul. Pe deasupra, vei fi şi de râsul fraţilor tăi şi pe toate le vei pierde în chip rău. Diavolul, ştiind că nu poţi răbda paguba şi că pentru bani L-ai lepăda şi pe Dumnezeu, îţi dă banii înapoi ca să te mai poată înşela o dată şi să te depărteze de Dumnezeu.
Dacă se întâmplă ca ghicitorii să-ţi spună ceva adevărat, nu-i admira, căci diavolul nu are trup. El îi înarmează pe jefuitori, căci fără el ei n-ar putea nimic. Iar dacă-i înarmează, ştie şi unde sunt banii strânşi, îşi cunoaşte bine slugile. Nici nu-i de mirare.
Dacă vede că te superi pentru pagubă, mai adaugă una, dar dacă vede că nu-i dai nici o importanţă şi că o dispreţuieşti, se va depărta din drumul tău. Diavolul face cum facem şi noi; noi le arătăm vrăjmaşilor noştri lucruri care ar trebui să le pricinuiască durere, dar dacă vedem că nu se tulbură, îi lăsăm în pace şi ne depărtăm. Tot aşa şi el.
Ce spui? Nu vezi că oamenii dacă-i apucă vreo furtună pe mare, nici nu le mai pasă de bani, ci îşi aruncă comorile în apă ca să alunge prăpădul?
Ce spui, omule? Eşti de partea furtunii şi a naufragiului? Tu singur, cu mâinile tale, îţi arunci avuţia în mare înainte să vină valurile cele mari să ţi-o smulgă? De ce chemi naufragiul mai înainte să fie?
Aşa va întreba un om care lucrează pământul şi nu călătoreşte niciodată pe mare şi care nu-i cunoaşte primejdiile. Marinarul, însă, care ştie bine ce stihii fac ca marea să fie calmă şi ce stihii stârnesc furtuna, va râde, spunându-i: îmi arunc bogăţiile în mare tocmai ca să alung furtuna.
Aşa gândeşte şi unul care ştie rânduiala lucrurilor şi cum apar primejdiile în viaţă. Când vede că se apropie furtuna şi că duhurile răutăţii vor să prăpădească o corabie, îşi aruncă singur toţi banii pe care-i mai are.
Ţi s-au furat bani? Tu fă milostenie şi uşurează corabia. Ai fost jefuit? Tu dă ce ţi-a mai rămas lui Hristos. Aşa vei mângâia şi sărăcia unora. Uşurează corabia, nu mai ţine nimic ca nu cumva să se umple de apă.
(Cuvântul III la Epistola I către Tesaloniceni PGB 22, 416-423. PG 62, 413-414)
De ce se împlinesc profeţiile ghicitorilor?
Ştim că există gheena, ştim că există împărăţia cerurilor şi judecata. Să nu credem, dar, în lucruri nebuneşti. De ce, poate stărui cineva, se împlinesc proorocirile ghicitorilor? Se împlinesc pentru că tu crezi în ele. Te-au robit, sunt stăpânii vieţii tale şi o conduc după cum le place.
Spune-mi, va putea o căpetenie de tâlhari, având în mâinile şi în puterea sa un fiu de rege, care a dorit să stea la el, fie căutându-şi pacea, fie priindu-i tovărăşia lui, să-i spună regelui dacă fiul lui e mort sau dacă mai trăieşte? Fireşte că va putea. De ce fireşte? Nu pentru că poate vedea în viitor, ci pentru că el este stăpân pe soarta copilului, având putinţa de a-l omorâ sau de a-i lăsa viaţa, de vreme ce copilul se află în puterea sa.
De asemenea, poate spune dacă e bogat sau sărac, pentru că îi stă în putere. Din nefericire, cei mai mulţi oameni din lume s-au predat diavolului.
Atunci când omul se obişnuieşte să creadă în aşa-zisa putere a acestor amăgitori, nu face altceva decât să-i ajute să-şi sporească faima; căci dacă nimeni nu dă atenţie profeţiilor care nu se împlinesc, toţi vorbesc de profeţia, una singură, care s-a adeverit vreodată, undeva.
Dacă au vreo putere să prezică viitorul, adu-i la mine, credinciosul. Şi n-o spun lăudându-mă, căci nu e un lucru de mândrie să scapi de ei. Sunt plin de păcate şi din pricina acestor prezicători nu mă pot arăta cu smerită cugetare. Pe toţi îi voi face de râs, cu harul lui Dumnezeu.
Adu-l la mine pe vrăjitor şi, dacă are putere să le vadă pe cele viitoare, să-mi spună atunci ce-o să mi se întâmple şi ce are să fie mâine. Dar n-o să-mi spună. Fiindcă mă aflu în puterea împăratului, şi nu în puterea lui. Eu sunt supusul lui Hristos, şi nu supusul lui. Eu stau departe de peşterile şi de ascunzătorile lor, ferite de privirile oamenilor, fiindcă eu sunt ostaş al împăratului meu.
Dacă puteau cunoaşte viitorul, trebuia să-l prezică pe al lor
Cutare a furat, spune ghicitorul, şi cutare l-a pârât. Nimic nu e adevărat, e o minciună jalnică. Ghicitorii nu ştiu nimic, căci, dacă ar şti câte ceva, ar trebui mai întâi pentru sine să profeţească, să spună cum fură darurile şi jertfele idolilor şi unde s-a dus tot aurul.
De ce n-au descoperit preoţilor lor unde sunt ofrandele? Atunci, nimic nu ştiu. Nici unde sunt banii, nici că aveau să ardă temple şi mulţi odată cu ele. De ce nu-i preocupă mântuirea turmei lor? Lumea crede că au avut succes dacă vreodată, undeva li s-au împlinit prezicerile.
La noi, la creştini, sunt profeţi ce nu dau greş niciodată. Nu prevestesc un lucru, iar la altul dau greş, ci toate câte le spun ei sunt adevărate. Acesta este semnul că sunt cu adevarat înainte-văzători.
Dovezi că prezicătorii sunt puţin credincioşi sau necredincioşi
Vă rog, de credeţi în Hristos, opriţi-vă din această nebunie. Iar dacă nu credeţi, de ce vă terfeliţi şi vă amăgiţi pe voi înşivă? Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Iar tu de ce te duci la vrăjitor, de ce întrebi? Cum ai venit şi ai întrebat, te-ai şi robit. Vii la vrăjitor şi-l întrebi pentru că îl crezi. Nu, nu cred, spune, că e adevărat ce zice, dar îl întreb ca să-l încerc.
Voind să-l ispiteşti şi să vezi dacă are cu adevărat putere, mi te arăţi a fi mai degrabă un om care se îndoieşte, şi nu unul care e convins că e înşelat.
De ce-l întrebi pe ghicitor ce are să ţi se întâmple? Dacă el îţi spune că va fi ceva, să faci în aşa fel încât să nu se întâmple. Asta nu înseamnă că trebuie să crezi în idoli, dar nebunia n-ar mai fi aşa de mare.
Cei ce le dau ascultare prezicătorilor, nimic altceva nu câştigă decât o durere mai mare. Dacă o întâmplare prevestită nu se adevereşte, rămâne durerea care-i distruge.
Dacă era spre binele nostru să ne cunoaştem viitorul, Dumnezeu ni l-ar fi dezvăluit fără pizmă, de vreme ce El ne-a dăruit cerul, căci spune: “… toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” şi “… De acum nu vă mai zic slugi… ci V-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15).
Aşadar, de ce nu ne descoperă şi nouă viitorul? Pentru că nu a voit să ne ocupăm cu asemenea lucruri şi nu din pizmă. De altfel, tainele Sale le-a făcut cunoscute celor vechi, precum proorocia despre asină sau altele asemenea, pentru că ei erau prunci, cu duh curat.
Nouă, însă, nu ne spune nici un cuvânt şi nici nu voieşte să cunoaştem lucruri din viitor, fiindcă nu voieşte să ne ocupăm cu ele.
Ce învăţăm de aici? Ce n-au învăţat ei, prezicătorii, anume că a cunoaşte viitorul nu are nici o însemnătate. Noi am învăţat, însă, că vom învia, că suntem nemuritori) că vom fi nestri-căcioşi, că viaţa nu are sfârşit, că toate vor trece, că vom fi răpiţi în nori, că cei răi vor fi pedepsiţi şi încă multe altele, care nu sunt minciună.
Nu e mult mai bine să ştii toate acestea decât să-ţi găseşti asinul care se rătăcise? Uite, ţi-ai găsit asinul! Care-i câştigul? N-o să-l mai pierzi niciodată, altfel? Sau, dacă nu-l mai pierzi tu, o să te piardă el pe tine când vei muri.
Lucrurile de care-ţi vorbeam, însă, dacă dorim să le păstrăm, ale noastre sunt pe vecie. Acestea să le căutăm şi să le urmăm, ele rămân şi sunt sigure. Să nu mergem la ghicitori, nici la prezicători sau la oracole, nici la şarlatani, ci numai la Dumnezeu, Care pe toate le cunoaşte cel mai bine, fiindcă numai de la El vom descoperi toate câte trebuie să le ştim şi numai aşa vom dobândi toate cele bune.
(Cuvântul VIII la Epistola a II-a către Timotei PGB 23, 624-628.PG 62, 648-650)
Uneltirile diavolului prin care ne pierdem sufletul
Bărbaţi şi femei, ocoliţi oracolele şi prezicerile după zborul sau măruntaielor păsărilor, pentru sunt nimicuri ale idolatorilor şl ale rătăciţilor ce spun că croncănitul corbului, zgomotul pe care-l face şi un şoricel sau o bârnă care trosneşte sunt semne prevestitoare.
Lor le sunt plăcute întâlnirile cu oameni păcătoşii şi se feresc de cei ce trăiesc în virtute şi cucernicie, ca şi cum ar fi pricină a muri de rele.
Fii atent câte sunt meşteşugirile diavolilor. Nu se mulţumeşte să ne vadă despuiaţi de virtute şi să avem mintea la rele şi la păcate, ci ar voi să ne facă să-i urâm şi pe cei ce duc o viaţă curată.
Nu voieşte numai să ne vadă făcând rele, ci grija lui este, să ne obişnuiască cu relele şi cu păcatul, ca să ne pregătească să ne predăm cu totul lor, fericiţi. Să nu credeţi că sunt lucruri mici sau întâmplătoare, ci sunt lucruri ce au putere să scufunde un suflet şi să-l facă să cadă până în fundul iadului.
Cateheze I PGB 30, PG 352-354)
“Sunt sufletul lui cutare”
Voiesc să vă scot din suflet o boală grea. Mulţi naivi cred ca sufletele celor ce mor de moarte năprasnică şi în mari chinuri se, prefac în demoni. Nu este cu putinţă, nu este! Nu sufletele lor se prefac în demoni, ci sufletele celor ce trăiesc în păcate, şi nu pentru ca esenţa lor s-ar schimba, ci din pricina înclinării lor spre rău (…)
De ce ne-a strecurat diavolul o asemenea învăţătura vicleană, pentru că a vrut să surpe slava martirilor si să ne facă să ne temem de ei, pe unii care au avut parte de un sfârşit înfricoşător, şi să le facă o faimă rea.
Desigur, n-a reuşit, pentru că mucenicii îşi păstrează neatinsă strălucirea şi slava. Dar a mai născocit ceva, şi mai îngrozitor. I-a convins pe iudei, pe magi, pe slugile lui, să ucidă mii de tineri nechibzuiţi, în nădejdea că aceştia se vor preface în demoni şi îi vor sluji. Dar nici acest lucru nu este cu putinţă, nu este. Întreabă cineva: ce mai ai de zis despre demonii care vin şi spun : ”Eu sunt sufletul monahului cutare”?
Eu le răspund: tocmai de aceea nu cred, fiindcă o spun demonii. Aceştia nu fac altceva decât să-i înşele pe cei care îi ascultă. De aceea şi Pavel, chiar dacă graitau adevărul, le-a închis guta, ca să nu capete prilej şi să amestece adevărul cu minciuni şi în felul acesta să se facă crezuţi.
S-a tulburat duhul apostolului auzindu-i zicând: “… aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt care vă vestesc vouă calea mântuirii…” şi a certat duhul pitonicesc, poruncindu-i să iasă. Şi ce lucru rău strigau? Dar, pentru că mulţi din oamenii simpli nu ştiu să-i deosebească pe demoni de spusele lor, odată pentru totdeauna i-a împiedicat să se facă crezuţi. Eşti unul dintre cei nevrednici, spune apostolul, cărora nu le este îngăduit să vorbească şi atunci taci şi închide-ţi gura. Nu ţie îţi e dată propovăduirea, ci apostolilor. A lor este cinstea aceasta. De ce furi ce nu-i al tău? Taci, tu nu ai cinste.
Astfel a făcut şi Hristos. Când demonii I-au spus: “Te ştim cine eşti” (Marcu l , 24) i-a certat cu asprime, învăţându-te pe tine să nu asculţi cu nimic de demoni, chiar dacă ce zic este adevărat.
Cunoscând, dar, bine toate acestea, nu trebuie în nimic să-i dăm ascultare diavolului, ci, chiar de-ar spune ceva adevărat, să ne ferim şi să ne întoarcem de la el. învăţătura “Cea adevarată şi mântuitoare o putem afla nu de la demoni, ci din Sfânta Scriptură.
Ascultă ce spune Pavel ca să te convingi că un suflet ce a ieşit din trup nu se supune demonilor: “Căci cel care a murit a fost curăţat de păcat” (Romani 6, 7), adică nu mai păcătosul ştie.
Aşadar, cum diavolul nu poate sili un suflet care locuieşte în trup, cu atât mai mult nu poate face aceasta când sufletul, îşi părăseşte trupul.
Atunci, poate întreba cineva de ce unele suflete păcătuiesc deşi nu le poate sili? O fac cu voia lor fiindcă aceasta este alegerea lor, predându-se de bună voie diavolului care nu-i obligă şi nu le constrânge în nici un fel.
Au dovedit-o toţi cei care s-au ridicat mai presus de capcanele lui. Pe Iov, de pildă, deşi s-a străduit din răsputeri să-l doboare, dându-i să sufere toate relele, n-a reuşit să-l convingă să-L blesteme pe Dumnezeu: ”De aici ne dăm seama limpede că doar de noi atârnă să dăm sau să nu dăm ascultare îndemnurilor lui viclene, că diavolul n-are nici o putere să ne constrângă şi că nu ne aflăm sub puterea lui tiranică”.
Sfantul Ioan Gura de Aur
de deveghepatriei
SANTINELA ORTODOXA 