Category Archives: SFINTII PARINTI

Principiul unităţii la români

 

Parintele Arhimandrit Justin Parvu - Voievodul Ortodoxiei RomanestiUn popor atâta există cât trăieşte Evanghelia. Dar vrăjmaşii neamului nostru au ştiut să ne dezmoştenească de formele acestea ale noastre. Că vedeţi prea bine, când vor să scoată religia din şcoală, când icoana, şi unde mai punem că, înşişi fiii noştri sunt cei care ajută la acest dezastru religios şi moral. Pentru că învăţătorul nostru, ca să îşi poate avea postul acolo, zice:  „Da, nu mai e nevoie, să întrebăm poporul. Are nevoie de religie în şcoală?” „N-are nevoie”. Şi împreună cu domnul învăţător o dă la o parte din şcoală.

Noi nu avem nici cea mai elementară concepţie despre unitate, despre rezistenţa noastră în unitate. Noi suntem foarte dispersaţi. Nu poţi uni un român, doi, trei, patru şinu mai este această unitate pentru că nu mai este aceeaşi silinţă, nu mai este aceeaşi gândire, nu mai este aceeaşi simţire. Că dacă vezi pe unul că posteşte şi dacă scoţi tu la serviciu, acolo  la ora mesei, un borcan de zacuscă sau nişte sarmale, ceilalţi se iau de tine: „A, tu posteşti, tu eşti mare evlavios”. Şi aşa de două, trei ori, până nu mai vine nici el cu fasolea şi se modernizează.  Să luăm un exemplu de la străini: evreii există în istorie de 7000 de ani. Datorită cărui fapt? A unităţii lor. Oriunde ar fi, un evreu în Australia, dacă a primit o palmă de la un australian, sau o palmă în România, într-o oră ştie tot globul că a fost maltratat.

Şi Polonia, şi Ungaria, şi Cehoslovacia şi Germania au trăit acelaşi regim de comunism. Dar care a fost poziţia acestor popoare? Unitatea între ei. Au ieşit femeile cu copiii în braţe în faţa tancurilor ruseşti şi au ridicat urgia roşie. Când au văzut ruşii asemenea încercări, au slăbit şi le-au dat deplină libertate. De ce? Datorită unităţii şi bărbăţiei lor. Dacă un preot catolic spune: „Acum de Paşti, toate casele într-o săptămână să fie vopsite cu albastru”. Se pune vopseaua în var şi gata, să ştiţi că aşa se face. Apoi la noi poate să spună popa de 70 de ori. El zice, el aude. De ce? Pentru că respectul şi autoritatea noastră nu mai sunt aceleaşi unul faţă de celălalt. Pentru că nu mai este la locul lui nici preotul, nici doctorul, nici credinciosul. S-au deformat toate lucrurile, s-au modernizat.

Nu mai e nevoie acum să mai pui 2-3 miliţieni după un cetăţean sau să mai pui o companie de oameni ca să păzeşti un sat. Nu, îi pui armătura asta pe el şi merge înainte. Păi dacă am fi noi uniţi: „Păi, stai măi, ce faci cu oţelul ăsta pe mine?” Dacă ar fi să întrebi…Uitaţi de pildă acum suntem obligaţi să luăm cip. Dar dacă ar spune toţi: „Măi, ia să nu luăm cipul!” S-ar înţelege între ei şi să vezi că paralizează la un moment dat tot sistemul şi atunci te cheamă ei: „Vino, măi, să-ţi dau carnet fără cip, dar numai angajează-l la treabă aicea, că am nevoie de el”. Dar cu cine să faci treabă? Că fiecare cu ale lui: „nu mă bag, nu mă interesează”… Şi această nepăsare atrage după sine tot conflictul acesta. Şi faptul că nu ştim de unde venim şi unde mergem este şi din cauza necredinţei noastre.

Românul şi comunismul

Eu unul am rămas foarte adânc impresionat de frumuseţea şi slujba şi mulţimea credincioşilor de astăzi de aici din comună, din Negreşti şi m-am gândit că într-adevăr mai sunt oameni, mai sunt şi oameni care mai trăiesc viaţa adevărată, pe care aceşti creştini o duc cu traista lor, cu desagii lor, cu nevoinţa lor, cu postul lor, cu rugăciunea lor, cu biserica lor.

Pe ţăran nu-l interesa dacă se face şedinţă de partid. El îşi vedea de biserică. Şi apoi venea şi secretarul de partid pe la ora 9, 10, mai bea şi el un pahar de vin alb, mai sta şi el colea cu noi, şi s-a terminat, nu mai mergea la treabă… Căci să ştiţi, românul n-a fost comunist. A fost omul de muncă, omul de cinste, de corectitudine. Pentru dânsul cinstea era mai mare decât orice, cuvântul era mai mare decât orice. Chiar şi membrii de partid veneau, aşa mai pe ascuns, la biserică. Eram de vreo câţiva ani la mănăstirea Bistriţa şi se făcea acolo nunta fiului unui împuternicit. Securitatea avea o ramură care se ocupa în mod special de mănăstiri. Acest împuternicit pe Mitropolia Moldovei îşi cununa băiatul în biserică, dar umbla pe afară pe lângă zidurile bisericii. „Ce faceţi, domnule? Aveţi nuntă? Urări de bine şi felicitări”. De aceea şi românii noştri nu au fost ei nişte comunişti convinşi. Că la noi în 1944, când a venit armata roşie, aveam nouă membri de partid dintre care doar unul singur era român…

 

„Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”

Vă mulţumesc dumneavoastră că m-aţi putut suporta să vă spun câteva cuvinte. Şi vreau să vă spun ca o completare. La 30 ianuarie, când eram în colonia de muncă de la Periprava, şi am intrat până aproape la brâu în apă de am scos snopii aceia mari de stuf, după ce i-am adus cu greu la mal – deodată s-a încălzit, un soare ce-a ieşit, de parcă era în luna august. Caraliii: „Bandiţilor, dezbrăcaţi-vă şi întindeţi hainele la uscat”. Şi într-adevăr ne-am dezbrăcat, am uscat tot, ieşeau aburi de pe noi, şi ne-am echipat, am mers spre celule. Şi le-am dat în sfârşit o lecţie acestor oameni, acestor caralii. Că nu era nevoie să meargă decât un caraliu la 80-100 de oameni. Pentru că au realizat şi ei că nu eram nişte oameni periculoşi, nişte borfaşi şi nu reprezentam un pericol.

Se spunea despre deţinuţii politici că sunt cei mai periculoşi oameni, să se aibă grijă ca în mină să nu stea singuri, să nu se disperseze, să fie câte doi, trei împreună. Şi să nu vorbească între ei că e foc. Ei, când au văzut ei, că acolo în mină[2] ne adresam cu respect unul altuia când aveam nevoie de scule: „Măi, părinte, hai până acolo; părinte dă-mi o rangă; domn profesor, dă-mi cutare”… Şi caraliii şi-au zis: „Măi, dar nu-i deloc aşa. Bandiţii ăştia ne educă ei pe noi”. Şi nu aveau voie să vorbească cu noi pentru nimic în lume. I-am întrebat: „Dar de ce nu vorbiţi cu noi?” Nu ne-au răspuns îndată, după vreo două săptămâni: „Ei, de ce? Pentru că sunteţi bandiţi şi ne puteţi lămuri şi dacă ne lămuriţi nu mai avem ce face, trebuie să ne luăm bagajul”… De aceea nu aveau voie să vorbească cu noi. „Voi vă sfătuiţi să vă faceţi avion, să vă faceţi legături cu americanii, de aceea, nu vă lăsăm noi”…

Ce era interesant la oamenii aceştia simpli, gardienii, că veneau la inspecţie dimineaţa sau seara şi căutau să vadă prin celulele noastre dacă sunt cuie. Domnule, puteai să ai în celulă grenade, puteai să ai un tanc, nu-i interesa, ci cuie; pentru că aşa li se spunea la şedinţa lor de partid, cu o seară înainte, cuie trebuie să caute la controlul acesta… Şi într-adevăr aflau câte o cruciuliţă la noi pe care o sculptam pe câte o bentiţă, un cuişor, aşa, şi li se părea lor foarte interesant. Ei bine, nu căutau decât cuie. Intrau a doua zi şi întrebau: „Aveţi cumva sârme?” „N-avem”. „N-aveţi, ia să mergem să vedem”… Şi căutau sârme. Puteai să ai cuie, să ai sculpturi, nu-i interesa: ce li se spunea la şedinţă, aceea căutau.

 

Mai multă civilizaţie, mai puţină cultură

Dar noi, dragii mei, să fim legaţi în viaţa noastră creştină, să fim legaţi de Sfântul Altar, să fim legaţi de Sfânta Scriptură, să fim legaţi de preoţi, de vieţile Sfinţilor, căci aceasta este pâinea care cu adevărat hrăneşte neamul nostru. Nimic altceva nu ne salvează decât rugăciunea. Chiar împotriva diavolului acesta, în sfârşit al cipului, nu există altă armă decât tot rugăciunea. Un schimnic de pildă, un trăitor, un pustnic, care trăieşte cu adevărat în rânduielile noastre creştineşti – nu purtători de mantie ca noi, pe ici pe colo, vorbesc de pustnici care stau acolo, în chilia lor şi n-au ieşit o dată sau de două ori în viaţa lor până la Paşcani – poate face multe cu rugăciunea.

Se poate trăi şi fără toate mecanizările acestea, căci noi, aici la început, aşa am trăit. Mergeai de la Petru Vodă până la Târgu Neamţ, 35 de Km pe jos, mergeai 2 zile. Şi acolo vindeai vreo 2-3 căpriori din material cioplit şi veneai acasă. Şi asta era viaţa noastră. Dar iată unde au ajuns azi civilizaţia şi cultura. Mai puţină cultură şi mai multă civilizaţie. Dar este nevoie şi de cultură. Poţi să ai toată civilizaţia, să ai toate mecanismele la buzunar… şi să nu ştii carte, să nu ştii să le foloseşti…

 

Educaţia copilului

Cea mai mare greşeală pe care o faceţi dumneavoastră în familie este că nu deprindeţi pe copii cu nevoinţa muncii. Copilul este ca şi un călugăr. Călugărul, când nu are de lucru, trebuie să-şi întoarcă rasa pe dos şi să o coase. Aşa e şi cu copilul. Dacă nu are de lucru se pierde. De aceea, învăţaţi copiii să muncească, să aibă o meserie de bază, să ştie tâmplărie, să pună o teracotă pe sobă, că în Occident, când merge românul, nu e întrebat ce facultăţi are, ci de meseria pe care o ştie. Pe lângă pregătirea ta, trebuie să ai şi o meserie. Aşa că învăţaţi copiii să se roage, învăţaţi-i să vă asculte şi să muncească.

Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă dea viaţă paşnică. Amin.

[1] Fragmente din cuvântările Părintele Justin Pârvu către credincioşii din comuna Negreşti, Vaslui.
[2] E vorba de mina de la Baia Sprie.

articol publicat în revista ATITUDINI, n

Reclame

Vederea Luminii dumnezeieşti

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu – SOFRONIE SAHAROV

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu - SOFRONIE SAHAROV

Părintele Sofronie Saharov este unul din puţinii monahi care au ajuns la vederea Luminii dumnezeieşti încă din această viaţă. A primit darul încă din tinereţe şi s-a bucurat de el până la moartea sa, de la care se împlinesc 20 de ani. Cărţile în care îşi descrie experienţele spirituale s-au tradus în 16 limbi şi sunt un leac pentru cei chinuiţi de deznădejdeÎntunericul nefiinţei

Pensula alunecă încet, încercând să prindă ameste­cul de paloare şi străvezime al cerului. O dată şi încă o dată, perii penelului se cufundă în pata de culoare de pe şevalet şi apoi se pre­ling uşor pe pânza viitorului tablou. Afară e senin, iar Serghei se căzneşte de câteva ore cu un peisaj. Îl va expune poate în toamna asta, în Franţa, la Salon de Tuileries. Sau poate că nu… Poate că îl va lăsa să zacă în atelier, mulţumit doar că a reuşit, încă o dată, să prindă ceva din frumuseţea acestei lumi. O frumuseţe care se reflectă aici, dar care vine de altundeva, de dincolo…
Serghei pentru asta pictează. Ca să prindă nevăzutul în culori şi să-şi li­niştească sufletul. Se foloseşte de artă ca să iasă prin ea în afara lumii, să îi uşureze plutirea. Căci, privind atent un colţ de natură, contemplându-i neînce­tata unduire, o boare de frumuseţe gin­gaşă îi cuprinde, uneori, inima. Une­ori… Pentru clipele acelea, când pre­sim­te sub faldurile materiei orbitoarea prezenţă a Absolutului, este în stare să facă orice. Pentru că doar aşa poate birui prăbuşirea lăuntrică care îl macină încă din adolescenţă.
Serghei Saharov a venit pe lume în Rusia, într-o fa­milie înstărită, pe 30 septembrie 1896. Nu a fost un copil ca toţi ceilalţi. Din primii ani se zămislise în inima lui o stranie cunoaştere a nevăzutului. Încă de pe când era doar de o şchioapă obişnuia să petreacă nemişcat în rugăciune până la un ceas. Simţea în inimă un foc, o chemare către Hristos, pe care nu a urmat-o însă până la capăt, pentru că, în adolescenţă, l-a izbit „ca un ciocan în tâmplă” gândul că religia creştină şi Iisus nu-i sunt suficiente. Că Dumnezeul creştin e limitat, iar religia lui Iisus, un soi de reguli de bună purtare. Aşa că, în loc de rugăciune, a început să mediteze, iar lumea s-a topit din faţa ochilor lui.
Meditaţia orientală i-a revelat de­şertăciunea întregii existenţe uma­ne, împlântându-i în inimă un vier­me care l-a ros apoi ani în şir – „Oare sunt eu veşnic, ca orice alt om, sau vom coborî toţi în întu­nericul nefiinţei?”. Şi, în acele vre­muri, lumea întreagă chiar era ame­ninţată de întunericul nefiinţei. Oa­menii mureau în jurul lui Serghei cu sutele de mii. Erau anii primului război mondial, când Rusia s-a prins într-o bătălie de moarte, din care va ieşi slăbită şi va fi, în cele din urmă, pârjolită de focul roşu al revoluţiei bolşevice. Nu doar lăun­trul lui Serghei se năruia, ci întreaga sa lume. „Peste necuprinsele întin­deri ale ţării mele trecea un plug uriaş. Multe se prăbuşeau în jurul meu, dar prăbuşirea mea lăuntrică era mult mai intensă”.
Dar, fapt straniu, senzaţia aceasta lăuntrică, de deşertăciune profundă, i-a trezit în inimă un sentiment de compasiune faţă de întreaga omenire. Sub povara trăirilor lui întunecate, care-l apăsau ca o „masă de metal incandescent”, ajunge să simtă o milă fără mar­gini faţă de toţi semenii. „Când mă uitam la oameni, înainte de orice gând, îi vedeam sub stăpânirea morţii. Îi vedeam murind şi inima mi se umplea de compă­ti­mire”.
Hristos se chinuia să se nască în inima lui. O naş­tere cu dureri.

Lumina Sfintei Treimi

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu - SOFRONIE SAHAROVÎn anii cei de pe urmă

În 1921, într-o perioadă când Lenin le-a permis intelectualilor anticomunişti să părăsească ţara, crema culturii ruseşti va lua calea exilului. Cu ea va pleca şi tânărul pictor Serghei Saharov, care, după un periplu prin Italia şi Germania, se va stabili la Paris. Capitala Fran­ţei trecea atunci printr-o perioadă de mare eferves­cen­ţă culturală, iar proaspă­tul emigrant va profita din plin de ea. Se va impune de timpuriu în lumea picto­rilor parizieni, expunând la Salon d’Automne şi la Salon des Tuileries, re­zervate elitei. Are suc­ces, presa îl remarcă. Singură, pictura îi alina senzaţia de nimicnicie a existenţei. Pentru el, penelul era o cale de descoperire a supremei frumuseţi, un mod de a străpunge neantul. Prin peisajele sale se va strecura însă discret, ferme­că­toare şi irezistibilă, o Fiinţă care-l va lecui de deznă­dej­de şi de moarte. Definitiv. Iisus, cu mila sa neţărmurită, va îmbrăţişa drama tânărului pictor ars de dorul după Absolut.
S-a întâmplat în Sâmbăta Mare a Postului Paştelui, atunci când firea toată încremeneşte parcă în aşteptarea Învierii. Subit, năprasnic şi lin, ca Pavel pe drumul Da­mascului, Dumnezeu-Iubire i s-a descoperit lui Ser­ghei. L-a văzut aşa cum e – Lumină blândă şi iubitoare, infinită, necuprinsă, înlănţuind şi spaţiul, şi timpul, covârşind orice deznădejde, umplând cu vârf orice existenţă. Mai târziu, Serghei va descrie vederea Lu­minii Sfintei Treimi ca fiind neobişnuit de subţire, de lină. „Liniştită şi gingaşă, Ea atrage la sine inima şi mintea, în aşa fel că uiţi de pământ, fiind răpit în altă lume. Blândă, ea e totuşi mai puternică decât toate cele ce ne înconjoară. Se mai întâmplă că nu simţi mate­rialitatea: nici a ta, nici a realităţii înconjurătoa­re; şi pe tine te vezi tot ca o lumină. Angoasa face loc unei păci adânci”. Serghei a trăit trei zile şi trei nopţi în extaz. După aceea, încet, ca bătaia unei aripi de fluture, Lumina Sfântă s-a ridicat de pe sufletul său, în cea de a treia zi a Paştilor.
Mistuit de dorul Ei, a început de atunci o căutare care va ţine întreaga viaţă. Primise cel mai mare dar pe care îl poate primi omul pe pământ, unul de care sfinţii se învrednicesc doar după o viaţă întreagă de trudă şi rugi.
După aceasta, a jertfit totul. A abando­nat pictura şi lumea, luând drumul Munte­lui Athos, loc în care, de milenii, călugării se îndulcesc de contemplarea lui Dumne­zeu.

Peştera

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu - SOFRONIE SAHAROVPărintele Sofronie de vorbă cu un ucenic

O peşteră strâmtă, umedă şi rece. Un loc în care nu ai dori să stai mai mult de câteva clipe. Suntem în Karoulia, partea cea mai sălbatică a Sfântului Munte Athos, plină de grote ca nişte cuiburi de vulturi, cât să facă loc unui om. Aici nu vin mona­hii obişnuiţi. Doar sihaştrii decişi să pe­trea­că în tăcere şi singurătate, cufundaţi neîncetat în rugăciune. Menirea lor? Să spele păcatele întregii lumi, să se roage Domnului, pentru tot sufletul de sub cer. Ca să primeşti binecuvântarea stareţului mânăstirii pentru a vieţui aici trebuie să fii sporit în rugă, puternic în duh şi în trup, cu mintea limpede şi inima plină de pace.
Părintele Sofronie este aici de câteva luni. Au trecut mai bine de opt ani de când a venit în Athos. Aici, în muntele cel sfânt, şi-a întâlnit povăţui­torul, pe Siluan, un călugăr simplu, dar plin de Duh. A petrecut sub ascultarea lui până în anul 1938, când smeritul monah s-a mutat la Domnul. Între timp, a fost şi el tuns călugăr, primind nu­mele de Sofronie. Acum, multe mânăstiri se uită la el ca la un mare duhovnic. Dar el nu vrea să ştie de toate acestea. E pierdut întru Domnul.
Zile întregi stă prăbuşit pe stânca jilavă, fără să vadă faţă de om, fără să audă nimic altceva decât ţipătul pescăruşilor şi mur­murul valurilor care rod talpa mun­telui. Abia dacă mănâncă, abia dacă respiră. Somnul nu se lipeşte de el cu zilele. Trupul îi este aici, pe pământ, ca mort, dar duhul hălăduieşte liber, la izvoa­rele Luminii. Pentru ele, pentru fântânile din care izvorăşte harul, a venit în peştera aceasta din Ka­roulia. Ştie că va trebui să stră­bată drum lung, să iasă din lumea aceasta materială, pentru a urca până în sânul Sfintei Treimi. Şi acolo, cufundat în nesfârşita Iu­bi­re, să stea aninat între pământ şi cer. Dar sufletul lui e în acelaşi timp conştient de toa­tă durerea omului. Prin inima părintelui Sofronie tre­ceau deznădejdile semenilor săi, spaimele şi suferin­ţe­le celor din lume, toată întunecimea, tot răul care curge de la căderea lui Adam încoace. Dincolo de marginile liniştite ale Athosului, un alt război mondial, al doilea, sfâşia lumea, răpind mii de vieţi. Iar părintele era chiar în mijlocul lui, căci Iubirea dumnezeiască îi lărgise baierele inimii, făcând să încapă în ea întreaga umani­tate. Cu simţurile interioare ascuţite de har, el percepea orice dramă a omului ca fiind a lui proprie. Şi se ruga pentru orice păcat, ca şi cum l-ar fi făcut el însuşi.
De nenumărate ori, lua asupra sa răul lumii şi se cufunda cu el în Lumina lui Dum­nezeu, ieşind de acolo spălat, pri­me­nit. Era ca şi cum ar fi murit pentru oameni şi ar fi înviat de tot atâtea ori, tre­când prin nenu­mă­rate vieţi, sufe­rind pentru nenu­mă­raţi semeni. Iubire ca a lui Hris­tos, iu­bire de Hristos. Şi, în clipele ace­lea, când Domnul îl răpea la Sine, când inima i se cu­funda ne­stin­gherită în apa harului, nu mai ştia unde înce­pe el şi unde se termină Dumne­zeu. „Când Lu­mina cea neatinsă ne cuprinde din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nos­tru, atunci şi noi devenim nişte fiinţe în afară de vreme”.

Prima mânăstire ortodoxă din Anglia

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu - SOFRONIE SAHAROVLa plimbare

Domnul nu putea ţine ascuns un aşa slujitor al Său. Treptat, călu­gării din mânăstirile athonite, cu simţurile lor lăuntrice atât de ascuţite, au ajuns să înţeleagă sfin­ţenia călugărului sihastru din Ka­roulia. Vor veni la el, rugându-l să-i povăţuiască. Iar părintele So­fronie va accepta. Aşa a ajuns ca multe mânăstiri şi schituri să îl aibă de călăuză duhovnicească. Dar efortul depus în spovadă şi rugăciune îi va frânge trupul. Peş­tera îl supsese deja de orice vlagă. Va ieşi din Muntele Sfânt pentru a se trata la un spital din Paris. Tre­cut printr-o operaţie chinui­toare, va vedea cum, în spatele său, Athosul îl refuză. În lume începea Războiul Rece, iar ruşii nu mai erau bine văzuţi pe pă­mântul Greciei.
La Paris, unde slujeşte la un azil de bătrâni, se strâng în jurul lui ucenici din toate neamurile şi credin­ţele. Îl caută artişti şi teologi, oameni de lume şi mo­nahi îmbunătăţiţi, ortodocşi fervenţi, dar şi budişti, practicanţi ai misticilor orientale sau teozofi. Părintele Sofronie va revărsa peste ei toată dragostea pe care o adunase în anii de rugăciune. Cei care i-au devenit atunci ucenici mărturisesc că uluia pe toată lumea prin delicateţea cu care se apropia de oameni. Niciodată nu mustra, nu certa, nu găsea cuvinte aspre. Preţuia liber­tatea omului ca pe cel mai sfânt lucru de pe pământ. Şi socotea că nu trebuie să forţeze nici măcar convertirea la ortodoxie. De aceea, atunci când te întâlnea, nici nu te întreba ce religie ai şi în ce crezi. Voia să ştie doar cum te poate ajuta. Aşa a vindecat pe toţi deznădăj­duiţii acestui veac. „Prefer să sufăr, să iau crucea, ca toţi ceilalţi să fie fericiţi”, avea să spună.
Cu timpul, cercul uceni­ci­lor va creşte, mulţi dorind să se călugă­rească. Au găsit un loc de mânăstire tocmai în Anglia, într-o casă parohială pe care nu o mai folosea ni­meni. Aşa că s-au mutat la Essex, în 1959, într-o sărăcie lucie. Dar focul dragostei părintelui Sofronie covârşea toate lipsurile. Pentru dânsul, nimic nu era mai important decât iubirea de aproapele. „A­proa­pele vostru este mân­tuirea voas­tră”, obişnuia să le spună ucenicilor.

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu - SOFRONIE SAHAROVMânăstirea ortodoxă din Essex, Anglia

Curând, se strâng sub po­văţuirea sa monahi din toate colţurile pământului – greci, ruşi, englezi, francezi, finlan­dezi şi chiar un român, părintele Rafail Noica. Cărţile i se traduc în multe limbi, iar pelerinii vin şi ei de pre­tutindeni. Aşa că părintele Sofronie, cu o îndrăzneală care este doar a sfinţilor, înlocuieşte slujbele bisericii, pe care nu le-ar fi putut celebra într-o aşa diversitate etnică, cu rugăciunea lui Iisus.
Era neconvenţional şi plin de umor cu toţi cei care-l căutau, arzând să-i aducă la cunoaşterea lui Dumne­zeu. „Primul lucru care te izbea la părintele Sofronie era o căldură pe care nu o simţisem până atunci nică­ieri, nicicând în viaţa mea. Era un simţământ de liber­tate, dar nu ştiam, nu înţelegeam de ce mă simt aşa liber, în prezenţa lui”, îşi amin­teşte un ucenic.
Se revarsă literalmente, pri­mind pelerini, spovedind, scriind, până în 1993. În ultimii ani, tre­buia să fie purtat pe sus. Şi totuşi, venea din chilia lui, iar cei care l-au ascultat mărturiseau că, atunci când le vorbea, trupul său părea că întinereşte, străpuns de puterea iubirii lui Dumnezeu. A ştiut dinainte când va muri şi i-a rugat pe ucenici să-i pregătească groapa. Autorităţile engleze nu au fost însă de acord. Mânăstirea trebuia să amenajeze un cavou subteran. De cimitir nu putea fi vorba. Şi, în timp ce i se gătea mor­mântul, ucenicii l-au asigurat că până pe 12 iulie totul va fi gata. „Şi eu sunt gata!”, le-a spus ma­rele stareţ şi a plecat la Domnul, pe 11 iulie.
Înainte de înmormântare, pe când era încă pe catafalc, doi creş­tini au venit tocmai din Cipru cu copilul lor grav bolnav. Avea o tumoră pe creier şi urma să fie operat în câteva zile. Nădăjduiau în binecuvântarea părintelui So­fronie, veniseră până în Anglia, gândind că-l vor găsi în viaţă. L-au aflat mort, dar au atins, to­tuşi, copilaşul, de trupul său. Când, peste câteva zile, băieţelul a fost operat, medicii au constatat uluiţi că tumora dispăruse. Părin­tele Sofronie îşi începea vinde­cările de dincolo de mormânt. Şi-i va tămădui pe mulţi, mai ales pe occidentalii chinuiţi de deznădej­de,

Monahul care L-a văzut pe Dumnezeu - SOFRONIE SAHAROVSfânt încă din viaţă

stare care l-a apăsat şi pe el ani la rând şi care macină cumplit lumea civilizată. Iar leacul ei nu este decât Dumnezeul iubirii. Pe care părintele Sofronie l-a cunoscut faţă către faţă.

Sfaturi şi rugăciuni ale părintelui Sofronie Saharov

„Orice dar adevărat nu este altceva decât o flacără de iubire”.
„Dacă vrei să vezi un sfânt, uită-te în oglindă. Crezi că nu este sfânt ce vezi acolo? Este un sfânt în fa­cere…”.
„Iubirea lui Hristos este un foc dătător de viaţă, aruncat din cer pe pământ, odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu”.
„Iubirea lui Hristos este cea mai sigură garanţie a Învierii”.

SURSA

„Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani”

„Să-mi faci crucea” – tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA, Gheorghe Vâlcea – „Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani”

I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie. Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume „Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. „Ieromonahul”. Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: „Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum” Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un „I” înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz. Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu: „Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop” Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: „Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt” L-a ascultat buimăcit. Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: „Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit”.  Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.  Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un „L” încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor „Arsenie Ieromonahul”. Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult! Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doispre­zece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi. Cei în care „domnul bătrân”, aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.  Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit – , dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau”.  Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş.  „Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează ‚inginerii’ . Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi”.  Chiliile ridicate după planul părintelui A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: „Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră”. Întâlnirea l-a bulversat. „Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume”. Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.  Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: „Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă” Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. „De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu”.  Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte”, pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”  Miracolul Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar „şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde”. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spita­lul Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. „I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare”. A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. „Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni”.  Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. „Încerca să-mi distragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: . Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit”.  După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: „domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic, nicio tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!”. Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind: „Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?”  O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.  Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. „Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine”. Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde. „La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: „Atât!
Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea”.  De dincolo de mormânt Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.  Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l părăseau.  Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic: „să vii la mor­mânt!”

Şi-a venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţele l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. „Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.”

Gheorghe Vâlcea – tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA

sursa
http://www.evolutiespirituala.ro/blog/gheorghe-valcea-tamplarul-parintelui-arsenie-boca-unul-ca-el-se-naste-o-data-la-o-mie-de-ani/

Minuni contemporane-intervenţie „radio” a Bătrânului Iosif Vatopedinul

Minununata intervenţie „radio” a Bătrânului Iosif  Vatopedinul      

Această minune, trăită de un prieten al familiei mele, s-a petrecut pe data de 2 iulie 2009, la o zi după fericita adormire a Bătrânului Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul).

Înca din  luna mai a anului trecut, viaţa de familie a lui A. trecea printr-o grea încercare. Deşi era casătorită de câţiva ani cu X., şi aveau împreuna patru copii, dintre care cel mai mic era doar un bebeluş, părinţii lui X. încercau prin certuri, înşelăciuni şi invidie să o despartă pe A. de soţul ei. Folosindu-se de scrisori false şi de clevetiri, ei încercau să le dezbine familia. Situatia era critică, iar A. ajunsese chiar să creadă ca ea era responsabilă de declinul familiei sale, şi nu socrii. Căzuse în deznădejde. Părintele Efrem, stareţul Sf. Mănăstiri Vatopedi îi spusese adesea că ea nu este vinovată de nimic şi că ar fi bine să încerce să nu se mai gândească atâta  la aceasta problemă, ci  mai bine să se roage. Sfatul său era ca soţii  să îndure toate acestea cu răbdare. Dar A. continua să se învinovăţească pe sine de această situaţie.

La o zi după adormirea Bătrânului Iosif, când soţul ei ducea copiii la grădiniţă la ora 7:30 dimineaţa  şi obişnuia să asculte postul de radio al Mitropoliei din Lemesou, auzi de cum se urcă în maşină şi deschise aparatul o voce subţire, răguşită cu un tempo cumva repezit: „Nu-l lăsa pe diavol să-ţi intre în casă; scoate-l afară ! Tare îi mai place vrăjmaşului sa distrugă căsniciile şi familiile! Aşa că atunci când se întamplă aceasta nu tu eşti vinovat, ci diavolul e cel care te face să te simţi vinovat, iar tu pe nedrept te tulburi.” Şi în acest moment predica se opri. Întorcându-se acasă, îi spuse soţiei că a auzit la radio o predică uimitoare, foarte potrivită în problema lor, rostită de un părinte cu o voce răguşită.

Soţul a urcat din nou în maşină pe la 8:30 şi la radio se transmitea un cuvânt duhovnicesc al Bătrânului Iosif, în dialog cu jurnalistul Louka Louka al postului din Lemesou. Era aceeaşi voce pe care o auzise mai devreme. Părea a fi o predică foarte bună, iar părintele vorbea şi despre multe alte lucruri de suflet-folositoare. Se gândi aşadar,  că ar fi bine să facă rost de o copie a acestei predici a Bătrânului Iosif pe care o auzise în dimineaţa zilei de 2 iulie.

Reuşi să şi-o procure, iar în seara zilei următoare, pe 3 iulie, în timp ce se îndrepta cu un prieten spre Sf. Mănăstire Machaira, pentru a participa la slujba de priveghere, puse înregistrarea predicii pentru a o asculta în maşină. Însă nicăieri nu apărea secvenţa în care părintele vorbea despre diavol, cum că trebuie să-l scoţi afară din casă, şi toate celelalte. I se păru tare ciudat. Apoi îi veni gândul că de obicei la 7:30 dimineaţa postul de radio al Mitropoliei transmite în  direct Dumnezeiasca Liturghie de la Sf. Mănăstire Asomon Petraki.

Acest lucru i-l confirmă mai apoi şi directorul postului de radio. La acea oră nu se transmitea altceva! Din punct de vedere raţional, ceea ce se petrecuse era incredibil. Bătrânul Iosif îi vorbise lui A. în timp ce postul de radio transmitea în direct Dumnezeiasca Liturghie.

Prin urmare, se confirma cu claritate faptul că Bătrânul Iosif, cu îndrăzneala pe care a vădit că o are înaintea lui Dumnezeu, a intervenit într-un mod minunat pentru a aduce pace unui suflet bun, care pe nedrept se învinovăţea şi se tulbura din cauza clevetirilor şi  răutăţii altora, ce doreau să îi  dezbine familia.

De fapt, această istorisire ne uimeşte foarte tare deoarece arată ce mare îndrăzneală are Bătrânul Iosif înaintea Domnului, chiar şi după adormirea sa, precum şi existenţa de netăgăduit a vieţii după moarte, şi faptul că Dumnezeul nostru este Viu. Nu este o simplă teorie ori rod al imaginaţiei omeneşti.

Această întamplare am povestit-o stareţului Sf. Mănăstiri Vatopedi, Pr. Efrem, care n-a rămas deloc surprins, cunoscând  viaţa Bătrânului Iosif. Mai apoi,  întâmplarea a ajuns şi la urechile Mitropolitului Atanasie din Lemesou, care a confirmat faptul că la acea oră postul transmitea Sf. Liturghie, aşa că am primit permisiunea prietenilor mei de a face cunoscută această minunată intervenţie „radio”, fără a menţiona, evident, persoanele implicate.

Nearchos Panage

SURSA ARTICOL

http://www.sfaturiortodoxe.ro/ro/2011/11/12/minununata-interventie-%E2%80%9Eradio%E2%80%9D-a-batranului-iosif-vatopedinul/

Mantuirea sufletului prin rabdarea in boli ,necazuri, suferinte

Parintele Porfirie Kavsokalivitul – Motivul pentru care ne imbolnavim

Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat multe boli !

Cuviosul Batran Porfirie a suferit de urmatoarele boli: infarct miocardic, insuficienta renala cronica, ulcer cu nisa (cu repetate gastroragii), cataracta, herpes zosterial pe fata, dermatida stafilococica pe mana, hernie inghinala (cu dese strangulari), gusa endemica cronica, adenom la hipofiza.

“Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!”

De multe ori ii spun: “Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!”. E o minune cum de mai traiesc. Printre alte boli ale mele, am si cancer la hipofiza. S-a facut acolo o tumoare care creste si apasa pe nervul optic. De-asta nu mai vad acum. Ma doare infricosator. Ma rog, insa, ridicand Crucea lui Hristos cu rabdare.

 Vedeti inima mea cum este? S-a marit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Si cu cat merg, o sa se inrautateasca. Se va mai mari, o sa-mi fie greu sa vorbesc. Ma doare mult, sufar, dar este foarte frumoasa boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Ma strapung la inima si multumesc lui Dumnezeu. Este pentru pacatele mele. Sunt pacatos si Dumnezeu Se straduieste sa ma curateasca.

Atunci cand eram de saisprezece ani, il rugam pe Dumnezeu sa-mi dea o boala grea, un cancer, ca sa ma doara pentru iubirea Lui si sa-L slavesc in durere. Multa vreme m-am rugat asa. Dar Batranul meu mi-a spus ca asta este egoism si astfel il constrang pe Dumnezeu. Dumnezeu stie ce-o sa faca. Asa ca n-am mai staruit. Vedeti insa ca Dumnezeu n-a uitat cererea mea si mi-a dat aceasta binefacere dupa atatia ani!

Acum nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi ia ce I-am cerut. Ma bucur ca o am, ca sa fiu si eu partas la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. Caci “pe cine il iubeste, Domnul il cearta” (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebita bunavointa a lui Dumnezeu, Care ma cheama sa patrund in taina iubirii Lui si prin harul Lui sa ma straduiesc sa-I raspund. Dar eu nu sunt vrednic. O sa-mi spuneti: “Toate astea pe care ti le descopera Dumnezeu nu te fac vrednic?” Acestea ma judeca. Pentru ca ele sunt ale harului lui Dumnezeu. Nu-i nimic al meu. Dumnezeu mi-a dat multe harisme, dar eu nu am raspuns, m-am dovedit nevrednic. Stradania, insa, n-am parasit-o. Poate ca Dumnezeu o sa-mi dea ajutorul Lui, ca sa ma daruiesc iubirii Sale.

Pentru aceasta nu ma rog ca sa ma faca Dumnezeu bine. Ma rog sa ma faca bun. Sunt incredintat ca Dumnezeu stie ca ma rog. insa ma rog pentru sufletul meu, ca sa-mi ierte pacatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operatie, nici la analize. O sa-L las pe Dumnezeu sa randuiasca. Singurul lucru pe care il fac este sa ma straduiesc sa devin bun. Asta sa va rugati pentru mine. Harul lui Dumnezeu ma tine. Ma straduiesc sa ma daruiesc lui Hristos, sa ma apropii de Hristos, sa ma unesc cu Hristos. Asta o doresc, dar n-am izbandit-o inca – n-o spun din smerenie. Dar nu-mi pierd indrazneala. Starui. Ma rog sa-mi ierte Dumnezeu pacatele. Am auzit pe multi spunand: “Nu pot sa ma rog”. Eu asa ceva n-am patit. Numai in ziua neascultarii mele in Sfantul Munte am patit asta.

Nu ma framanta daca si cat traiesc. Asta am lasat-o in seama iubirii lui Dumnezeu. Se intampla de multe ori ca cineva sa nu vrea sa-si aduca aminte de moarte. Este pentru ca doreste viata. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovada a nemuririi sufletului. Insa, “si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Indata ce inchidem ochii, ii vom deschide in vesnicie. Ne vom infatisa inaintea lui Hristos. In cealalta viata vom trai “mai intiparit” harul lui Dumnezeu.

Am simtit o mare bucurie la gandul ca-L voi intalni pe Domnul

Candva ajunsesem pe patul de moarte. Patisem o infricosatoare hemoragie gastrica datorita cortizonului pe care mi l-au dat la spital, cand am facut operatia la ochiul pe care, in cele din urma, l-am pierdut. Atunci locuiam intr-o colibioara; inca nu zidisem manastirea. Din pricina istovirii, nu stiam cand e noapte si cand este zi. Am ajuns la moarte si, totusi, am trait. Am slabit mult. Mi s-a taiat pofta de mancare. Trei luni de zile am trait cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost salvat de-o capra!

Traiam cu gandul plecarii. Am simtit o mare bucurie la gandul ca-L voi intalni pe Domnul. Aveam adanc inlauntrul meu simtamantul prezentei lui Dumnezeu. Si Dumnezeu a voit atunci sa ma intareasca si sa ma mangaie cu ceva preabinecuvantat. (…)

Nu voiam sa ma gandesc la iad, la vami. Nu-mi aminteam de pacatele mele, desi aveam multe. Le-am lasat in urma. Imi aminteam numai de iubirea lui Dumnezeu si ma bucuram. Si ma rugam: “Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, sa fiu si eu acolo. Insa, daca pentru pacatele mele trebuie sa merg in iad, atunci sa ma aseze iubirea Ta oriunde voieste. Ajunge sa fiu impreuna cu Tine”.

Atatia ani am trait in pustie mangaierea lui Hristos. Ziceam intru sine: “Daca merg sus in cer si Dumnezeu imi zice: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? (Matei 22, 12) Ce cauti aici?, o sa-I spun: Tot ce voiesti Tu, Domnul meu, tot ce voieste iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta sa ma aseze. Ma predau iubirii Tale. Daca voiesti sa ma asezi in iad, aseaza-ma, destul imi este sa nu pierd iubirea Ta!”

Aveam simtamantul pacatoseniei mele; de aceea rosteam neincetat inlauntrul meu rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: “Stiu, Mantuitorule, ca altul ca mine n-a gresit Tie, nici a facut faptele pe care le-am facut eu. Dar si aceasta stiu, ca marimea greselilor mele si multimea pacatelor mele nu covarsesc rabdarea cea multa a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea inalta.”

Ceea ce spune rugaciunea nu sunt cuvintele noastre. Noi nu putem cugeta si exprima astfel de cuvinte. Le-au scris sfintii. Dar ceea ce au scris sfintii trebuie sa fie imbratisat de catre sufletul nostru, sa fie simtit si trait. Imi place si altceva din rugaciune: “Nu se ascunde inaintea Ta, Doamne Dumnezeul meu, Facatorul si Izbavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte. Cele inca nesavarsite de mine le-au cunoscut ochii Tai, si in cartea Ta se afla scrise si cele inca nefacute de mine. Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala cata este si toate pacatele mi le iarta, Dumnezeule a toate.” (…)

In tot acest timp aveam dureri infricosatoare in tot trupul meu. Ceilalti ma vedeau murind. Eu ma predasem iubirii lui Dumnezeu. Nu ma rugam sa ma izbaveasca de dureri. Dorul meu era sa ma miluiasca. Ma sprijinisem de El, asteptam sa lucreze harul Lui. Nu ma temeam de moarte. Mergeam la Hristos. Precum v-am spus, ziceam necontenit rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog, dar nu din interes, nu ca sa-mi dea sanatate. O simteam cuvant cu cuvant.

Secretul in boala este sa te lupti pentru a dobandi harul lui Dumnezeu

Mult folos avem din boli, este de-ajuns sa le rabdam fara cartire si sa-L slavim pe Dumnezeu, cerand mila Lui. Cand ne imbolnavim, problema nu este sa nu luam medicamente sau sa mergem sa ne rugam la Sfantul Nectarie.

Trebuie sa cunoastem si celalalt secret: sa ne luptam pentru a dobandi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul. Despre celelalte ne va invata harul, adica despre cum ne vom lasa in voia lui Hristos.

Altfel spus, noi dispretuim boala, nu ne gandim la ea, ne gandim la Hristos, simplu, imperceptibil, dezinteresat, iar Dumnezeu face minunea Sa pentru ceea ce este de folos sufletului nostru. Precum zicem la Dumnezeiasca Liturghie: “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!”

Dar trebuie sa vrem sa dispretuim boala. Daca nu vrem, este greu, nu putem sa spunem “o dispretuiesc”. Si asa, in vreme ce noi socotim ca o dispretuim si ca nu-i dam insemnatate, de fapt ii dam, o avem mereu in mintea noastra si nu putem dobandi pace launtrica. Iar asta am sa v-o dovedesc.

Zicem: “Cred ca o sa ma tamaduiasca Dumnezeu. Nu iau medicamente. O sa fac asa: priveghez toata noaptea si-L rog pentru asta. O sa ma asculte Dumnezeu”. Ne rugam toata noaptea, cerem, imploram, strigam, il silim pe Dumnezeu si pe toti sfintii sa ne faca bine. Ne silim zi si noapte. Alergam ici si colo. Ei, nu aratam prin asta ca n-am dispretuit boala? Cu cat staruim si-i silim pe sfinti si pe Dumnezeu sa ne faca bine, cu atata traim boala. Cu cat ne ingrijim s-o alungam, cu atata o traim. De aceea nu se intampla nimic. Si noi avem impresia ca oricum se va petrece o minune; insa, de fapt, n-o credem, si astfel nu ne facem bine.

Facem rugaciuni, nu luam medicamente; insa nu ne potolim, si minunea nu se intampla. insa vei spune: “Dar n-am luat medicament; cum n-am credinta?” Cu toate acestea, in adancul nostru exista o indoiala, o teama, si ne gandim: “Oare o sa se intample?” Aici este valabil cuvantul Scripturii: “Daca veti avea credinta si nu va veti indoi, veti face nu numai ce s-a facut cu smochinul acesta, ci si muntelui acestuia de veti zice: Ridica-te si te arunca in mare, va fi asa” (Matei 21, 21).

Cand credinta este adevarata, fie iei medicament, fie nu iei, ea va lucra. Dumnezeu lucreaza si cu doctorii si cu medicamentele. Graieste intelepciunea lui Sirah: “Cinsteste pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca si pe el l-a facut Domnul. Domnul a zidit din pamant leacurile, si omul intelept nu se va scarbi de ele. Si doctorului da-i loc, ca si pe el l-a facut Domnul; si sa nu se departeze de la tine, ca si de el ai, trebuinta.” (Int. lui Isus Sirah 38, 1; 4; 12).

Tot secretul este credinta; fara de margini, lina, simpla si nevinovata. intru smerenia si nevinovatia; inimii. Sa avem credinta ca Dumnezeu ne iubeste nespus si ca voieste sa devenim ai Lui. De aceea ingaduie bolile, pana ce ne vom preda Lui cu incredere.

Sa-L iubim pe Hristos si toate se vor schimba in viata noastra.

Sa nu-L iubim pentru a primi rasplata, de pilda sanatatea. Ci sa-L iubim cu inflacarare, din recunostinta, fara sa ne gandim la nimic, numai la iubirea dumnezeiasca. Nici sa ne rugam manati de unt scop anume, zicand lui Dumnezeu: “Fa-l pe cutare sanatos, ca sa vina aproape de tine”. Asta nu e potrivit sa-i aratam noi mijloacele lui Dumnezeu. Cum sa-i spunem lui Dumnezeu: “Fa-ma bine”? Cum sa-L instiintam noi pe Cel ce stie toate? Noi ne vom ruga, dar este cu putinta ca Dumnezeu sa nu vrea sa ne asculte.

Un om m-a intrebat cu ceva timp in urma: – Cand o sa ma fac bine? – Aaa, ii zic. Daca zici: “Cand o sa ma fac bine?”, niciodata n-o sa te faci bine. Nu este cuviincios sa-L rogi pe Dumnezeu pentru astfel de lucruri. Te rogi din rasputeri lui Dumnezeu sa-ti ia boala. Dar atunci aceasta te cuprinde si te stramtoreaza mai mult. Nu trebuie sa ne rugam pentru asta. S-a infricosat si a zis: – Sa nu fac rugaciune!? – Aoleu! ii zic. Sa faci chiar multa rugaciune, dar ca sa iti ierte Dumnezeu pacatele si sa-ti dea putere ca sa-L iubesti si sa I te daruiesti. Caci cu cat te rogi sa plece boala, cu atata se lipeste de tine, te imbratiseaza, te strange si nu se mai desparte de tine. Fireste, daca simti ca om o greutate launtrica si o neputinta, atunci sa-L rogi cu smerenie pe Domnul sa-ti ridice boala.

Sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu

Atunci cand ne predam lui Hristos, se linisteste organismul nostru duhovnicesc, avand drept rezultat functionarea fiziologica a tuturor organelor. Toate sunt influentate. Ne facem bine, incetam sa suferim. Chiar si avand cancer, daca il lasam pe acesta in seama lui Dumnezeu si astfel sufletul nostru se linisteste, harul dumnezeiesc poate ca prin aceasta linistire sa lucreze tamaduirea cancerului si a celorlalte.

Iar, daca vreti sa stiti, si ulcerul la stomac tot de la nevroza se face. Sistemul simpatic, daca este presat, se strange si sufera, si astfel se naste ulcerul. Una, doua, trei – stransoare, stransoare, stransoare, stramtorare, stramtorare, stramtorare, framantare, framantare, framantare, hop! – ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Cand in sufletul nostru exista incurcaturi, ele influenteaza trupul, iar sanatatea nu merge bine.

Lucrul cel mai desavarsit este de a nu ne ruga pentru sanatatea noastra. Sa nu ne rugam sa ne facem bine, ci sa ne facem buni. Si eu pentru mine insumi asa ma rog, va spun. Ati auzit? Nu buni, adica virtuosi, “sa devenim asta, asta, asta”, ci sa dobandim ravna dumnezeiasca; sa ne lasam cu incredere in seama iubirii lui Dumnezeu, sa ne rugam mai degraba pentru sufletul nostru, pe care il intelegem intrupat inlauntrul Bisericii, impreuna cu toti semenii nostri si cu toti fratii cei intru Hristos.

Si eu deschid mainile si ma rog pentru toti. In fata Sfantului Potir, cand ma impartasesc, imi deschid sufletul sa-L primeasca pe Domnul si-mi plec capul si ma rog pentru voi, pentru acela, pentru acela, pentru intreaga Biserica. Asa sa faceti si voi. Ati inteles? Sa nu va rugati pentru sanatatea voastra. Sa nu spuneti: “Doamne, fa-ma bine”. Nu! Ci “Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma”, cu negrijire de sine, cu iubire, fara sa asteptati nimic. “Doamne, tot ce voieste iubirea Ta”; numai astfel veti lucra de acum inainte, iubindu-L pe Hristos si pe fratii nostri. Iubiti-L pe Hristos. Deveniti sfinti. Lasati-va numai in seama prieteniei lui Hristos, a iubirii lui, a dragostei dumnezeiesti.

Oare nu se intampla si cu mine – care simt aceasta ravna, aceasta adorare – acelasi lucru, adica a nu ma lasa biruit in boala sau in cancer, desi imi simt trupul putrezit? Nu trebuie sa vorbesc, dar iubirea mea pentru voi si pentru intreaga lume nu ma lasa sa tac. Vorbind, plamanii mei raman fara oxigen si este foarte rau, caci sufera inima. Am patimit ceva mai rau decat un infarct. Insa traiesc. Nu-i asta lucrarea lui Dumnezeu?

Da, iar eu fac ascultare voii lui Dumnezeu, in boala. Indur fara cartire si cu mustrare de sine, caci Cine ar putea sa scoata ceva curat din ceea ce este necurat?. Sunt rau, sufera si duhul meu.

Ii spun unui pustnic cu care tin legatura: – Roaga-te pentru mine. Eu te iubesc! Iubeste-ma si tu, si miluieste-ma – rugandu-te pentru mine – ca Dumnezeu sa ma miluiasca. – Ei, tu sa te rogi, imi zice. – Eu, ii zic, incep sa am lipsuri acum in toate cele pe care le-am facut atatia ani. Cum spune un tropar? “Mintea s-a ranit, trupul s-a trandavit, duhul boleste; cuvantul a slabit, viata s-a omorat, sfarsitul este langa usi. Pentru aceasta, ticalosul meu suflet, ce vei face cand va veni Judecatorul sa cerceteze ale tale?”

Pentru mine graieste acest tropar, in el ma vad pe mine insumi. Ma gandesc ca, daca n-as fi facut aceea si aceea, n-as suferi acum, as fi mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt necugetat..

Daca vreti sa aveti sanatate si sa traiti multi ani, ascultati ce zice inteleptul Solomon: “Inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si priceperea este stiinta celui sfant. Caci prin Domnul se vor inmulti zilele tale si se vor adauga tie ani de viata” (Pilde 9, 10-11). Iata secretul: sa dobandim aceasta intelepciune, aceasta cunoastere, iar atunci toate vor merge bine, toate se vor randui si vom trai cu bucurie si sanatate.http://www.ortodoxia.md

“Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1)

“Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1)

„Si altfel spus: daca in lume ar stapani aceasta lege, de a nu fi judecat nimeni, atunci s-ar distruge toata ordinea si in biserici si in cetati si in case. Daca n-ar judeca stapanul pe sluga, stapana pe slujnica, tatal pe fii, prietenul pe prieten, atunci s-ar intinde rautatea. Dar pentru ce spun prietenul pe prieten? Daca n-am judeca pe dusmani, niciodata n-am putea pune capat dusmaniei, ci toate s-ar intoarce pe dos.
Deci ce inteles au cuvintele: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati”?
Sa le cercetam cu mare luare aminte, ca sa nu socotim leacurile mantuirii si legile pacii, legi de distrugere si de dezordine. Domnul, putin mai jos, a aratat, celor ce gandesc drept, sensul cuvintelor Sale, spunand:
„Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau ?” (Matei 7,3).
Daca totusi si acum vor parea cuvintele lui Hristos tot neclare celor cu mintea mai inceata, voi incerca sa le explic. Dupa parerea mea aici Hristos nu ne porunceste sa nu judecam in general nici un pacat, nici nu ne opreste sa facem asa ceva, ci opreste pe cei care, plini de nenumarate pacate, tabarasc pe altii pt pacate intamplatoare. „

„Caci cu ce judecata judecati, veti fi judecati” (Matei 7, 2)
Nu-l judeci pe el, spune Hristos, ci pe tine insuti; iti inaspresti judecata si-ti maresti vinovatia.
Dupa cum la iertarea pacatelor Domnul a pus inceputul iertarii in mainile noastre, tot asa si acum, cand judecam, tot in mainile noastre a pus masura pedepsei. Nu trebuie sa ocaram, sa tabaram cu gura, ci sa sfatuim. Nu trebuie sa vorbim de rau, ci sa povatuim. Nu trebuie sa criticam cu trufie, ci sa indreptam cu dragoste. Cand judeci pe altul, fara crutare, pentru pacatele lui, nu-l pedepsesti pe el cu cea mai grea pedeapsa, ci pe tine.”

„Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau!” (Matei 7,5)
„Vezi, dar, ca Hristos nu ne opreste sa judecam pe altii, ci ne porunceste sa scoatem mai intai barna din ochiul nostru si apoi sa indreptam pacatele celorlalti? Fiecare cunoaste mai bine pacatele lui decat pe ale altora; fiecare vede mai bine pacatele cele mai mari decat pe cele mai mici; si fiecare se iubeste mai mult pe el decat pe altul. Deci, daca o faci pe grijuliul, fii grijuliu mai intai cu tine insuti, unde pacatul este si mai vadit si mai mare. Iar daca nu esti grijuliu cu tine insuti, apoi lamurit lucru este ca si pe fratele tau nu-l judeci pentru ca te ingrijeste soarta lui, ci pentru ca-l urasti si vrei sa-l faci de ocara. Daca aproapele tau trebuie judecat, apoi s-o faca unul care nu are astfel de pacate, nu tu”.

„Asadar porunca data de Hristos este aceasta: cel vinovat de nenumarate pacate nu trebuie sa fie aspru judecator al pacatelor altora, mai ales cand pacatele lor sant mici. Hristos nu ne opreste sa mustram, nici sa indreptam pe altii; dar ne interzice sa trecem cu vederea pacatele noastre si sa tabaram pe pacatele altora.”

sf. IOAN GURA DE AUR

Postul Mare si nobletea duhovniceasca

La ce să luăm aminte mai mult în Postul Mare?

“- Gheronda, la ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

– La noblete, la nobletea duhovniceasca.

– Gheronda, Postul Mare nu este mai mult o perioada de pocainta?

Noblete, noblete, ca sa fiti prinsi in mreaja lui Hristos. Altfel nu-i chip sa sporiti. Daca ati sti ce aduce nobletea, ati vana-o zi si noapte; nici n-ati mai dormi. Daca cercetezi cu de-amanuntul nobletea duhovniceasca, vei vedea ascunsa in ea maretia lui Dumnezeu.

– Gheronda, ce este nobletea mai exact?

– Nobletea duhovniceasca este superioritatea duhovniceasca, este jertfa. Un suflet nobil are pretentii numai de la sine insusi, iar nu de la ceilalti. Se jertfeste pentru ceilalti, fara sa astepte rasplata. Uita tot ce da, dar isi aminteste pana si cel mai mic lucru care i se da. Are marinimie, are smerenie si simplitate, are lipsa de interes, cinste… le are pe toate. Are cea mai mare bucurie si veselie duhovniceasca.

Nobletea duhovniceasca are Harul lui Dumnezeu, este – cum sa spun? – o insusire dumnezeiasca. Acolo unde exista noblete, lucrarea nu se face cu zgomot, nu se face la vedere. De aceea acolo Se odihneste Hristos si acolo este binecuvantarea lui Hristos.

Nobletea duhovniceasca este dreptate duhovniceasca

– Gheronda, nobletea duhovniceasca este mai presus de dreptatea duhovniceasca?

– Nobletea duhovniceasca are dreptate duhovniceasca, iar dreptatea duhovniceasca are noblete duhovniceasca sau, mai bine spus, nobletea este dreptate duhovniceasca. De aceea omul care are noblete duhovniceasca nu este supus legii – “legea nu este pusa pentru cel drept“. Un astfel de om prefera sa fie ucis decat sa ucida.

– Gheronda, cand mi se cere sa fac un lucru, indata ma gandesc ca am si alte treburi de facut si ma impotrivesc.

– Daca dobandesti noblete, le depasesti pe toate acestea. Nu folosi logica, fiindca nobletea este in afara logicii. Voi vreti sa aranjati lucrurile cu logica omeneasca, cu dreptatea lumeasca. Unde este dreptatea duhovniceasca? Nu am spus ca omul, cu cat este mai duhovnicesc, cu atat are mai putine drepturi in aceasta viata? Omul duhovnicesc doar daruieste si niciodata nu cauta sa primeasca?

– Dar de ce in Evanghelie se spune: “Oricine cere ia si cel ce cauta gaseste“?

– Asta-i altceva. Cand ceri de la Dumnezeu pentru tine insuti un lucru din care lipseste dragostea pentru aproapele inseamna ca tot de interesul tau te ingrijesti. Pe cand, de pilda, atunci cand o mama cere de la Dumnezeu sa i se faca bine copilul sau sa mearga lucrurile bine in familie, aceasta nu este pentru ea insasi, ci pentru binele casei. Iata, femeia cananeianca despre care vorbeste Evanghelia nu cerea nimic pentru ea. Alerga in urma lui Hristos si Il ruga sa o ajute pe fiica ei care avea demon. Atunci Apostolii s-au apropiat de Hristos si I-au spus: “Fa ceea ce-ti cere ca sa nu alerge in urma noastra si sa strige!”. Dar El le-a raspuns: “Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israil“. Cananeianca insa a continuat sa ceara ajutor. Atunci Hristos S-a intors spre ea si i-a spus: “Nu este bine sa iei painea fiilor si sa o arunci cainilor“. Dar aceea I-a raspuns: “Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor“. Atunci Hristos i-a spus: “Pentru cuvantul acesta al tau, fiica ta s-a tamaduit“. Ati vazut ce credinta avea, ce smerenie, ce noblete, ce superioritate? Daca ar fi avut egoism, I-ar fi spus lui Hristos: “Nu ma asteptam de la Tine sa ma faci si caine! M-ai dezamagit!” si ar fi plecat revoltata. Ar fi avut si cugetul impacat ca s-a purtat foarte corect, foarte drept. Ba inca I-ar mai fi spus: “Ma mir cum de sta atata lume si Il asculta!”…

– Gheronda, credinta ei a ajutat-o?

Nobletea ei a fost cea care a ajutat-o sa aiba o asa credinta. Nu avea nici un pic de parere de sine si nici vreo pretentie. Avea si gandul cel bun: “De vreme ce Dumnezeu a spus asta despre poporul lui Israil, inseamna ca stie El ceva. Noi apartinem unui alt neam”.

Cum se dobandeste nobletea

– Gheronda, cum pot sa dobandesc nobletea?

– Sa te misti smerit, cu ravna curata si intotdeauna sa te jertfesti. Sa cultivi sensibilitatea duhovniceasca. Sa ramai netulburata cand altul te deranjeaza si sa te bucuri ca esti deranjata si ca nu deranjezi. Caci sunt unii carora nu le pasa daca ii deranjeaza pe altii, ci ii preocupa numai sa nu fie ei deranjati. Altii nu vor nici sa deranjeze pe altii, dar nici sa fie deranjati. Iar altii spun: “Sunt sensibil, nu pot suporta nici macar o vorba”. Dar ei jignesc pe altii. Ce fel de sensibilitate este aceasta? Adevarata sensibilitate are noblete.

– Gheronda, daca cineva are defecte, dar se lupta sa dobandeasca nobletea, va fi ajutat?

– Nobletea va alunga defectele.

– Gheronda, libertatea duhovniceasca inseamna slobozirea de patimi?

– Libertatea duhovnieasca este nobletea despre care va spun ca trebuie sa o aveti. Si pentru ca omul sa aiba noblete, trebuie sa nu existe inlauntrul sau patimi josnice, micime sufleteasca etc. Dumnezeu nu sta acolo unde este micime sufleteasca, fiindca Dumnezeu este din fire bun.

-Pentru ca sa iubesc reaua-patimire, tot la noblete trebuie sa lucrez?

-Ah, inca nu ati inteles ce inseamna noblete! Nobletea are si ea vitejie, caci atunci lucreaza inima. Ca sa intelegeti ce insemna noblete, ganditi-va la Hristos. Ce a pastrat Hristos pentru El Insusi? Nimic. A dat totul. S-a jertfit si Se jertfeste mereu pentru noi toti. Ne da dragostea Sa si ia pacatele noastre. Noi insa, dimpotriva, vrem doar sa primim dragoste. Ganditi-va si la ceea ce fac parintii: se jertfesc mereu pentru copiii lor, cu toate ca se poate ca mai tarziu sa primeasca si lovituri de la ei. Si chiar daca stiu ce-i asteapta, ei tot se jertfesc. Acelasi lucru fac si animalele si pasarile. Randunica se ingrijeste de puii ei, iar ei la randul lor se vor ingriji, cand vor creste, de puii lor. Asa a randuit dragostea nobila a lui Dumnezeu.

Prin noblete omul intra in legatura cu Dumnezeu

– Cum se inrudeste omul cu Dumnezeu, Gheronda?

– Totul este ca omul sa dobandesca nobletea duhovniceasca. Atunci se inrudeste cu Dumnezeu.

– Gheronda, se poate ca o maica sa-si faca la chirie indatoririle ei duhovnicesti, iar apoi sa nu se mai incumete sa ajute la o ascultare de obste?

– Ce fel de indatoriri duhovnicestin da îuna celorlalti? Adica celalalt sa se ostenesca, iar eu sa indeplinesc indatoriri duhovnicesti? Asta nu inseamna indatorire duhovniceasca, mai ales la un tanar. Tanarul trebuie sa caute cum sa ajute un batran. Adica tanarul sa indeplinesca asa-zise indatoriri duhovnicesti, iar un batran sa se chinuie sa scoata la capat o treaba. Oare aceasta poate fi socotita jertfa sau noblete? Sa studiez, sa-mi fac indatoririle mele duhovnicesti, iar treburile sa le las pentru ceilalti? Astea-s lucruri gaunoase! Multe suflete nu au sesizat inca sensul vietii duhovnicesti. Nu au gustat schimbarea adusa de noblete; se gandesc la ei insisi.

In incercari omul da examene. Imi amintesc ca odata, pe cand ma aflam in viata de obste parintii imi spusesera sa raman la chilie si sa nu fac niciun efort, fiindca varsam mereu sange. La un moment dat il vad pe fereastra pe un batranel, pe portar, cum se chinuia sa despice cu securea o buturuga, ca sa o arda in camin. Acest batranel avea probleme cu intestinele si din pricina neincetatelor hemoragii era foarte slabit. Ganditi-va ca dormea incaltat cu papucii, fiindca nu avea putere sa-i lege si sa-i dezlege. Sar atunci din pat, apuc securea, lovesc de doua-trei ori buturuga si o despic. Dar indata m-a podidit sangele pe gura. Ai inteles? Nici macar nu m-am gandit la starea mea, nici n-am mai tinut seama de mine insumi.

Noblete duhovniceasca! Nimic altceva nu-L induioseaza atat de mult pe Dumnezeu ca nobletea. Ea este receptorul Harului dumnezeiesc. Cat de simple si de usoare sunt lucrurile si cat de grele le facem noi! In toate este nevoie de noblete duhovniceasca. Daca cineva nu va intelege lucrul acesta, chiar de va face trei privegheri pe saptamana sau de va tine de trei ori pe luna post negru de trei zile sau se va ruga ore intregi, chiar de isi va pastra si curatia trupeasca, toate acestea nu-i vor fi de nici un folos. Nu spun ca nu trebuie sa le faca cineva si pe acesea, dar sa se ingrijeasca sa dobandeasca lucrul cel mai important dintre toate: nobletea duhovniceasca, care este curatia sufleteasca. Sa nu existe inlauntrul lui interes propriu, voie proprie, egoism, dorinta de a placea oamenilor si celelalte, pentru a se face placut lui Dumnezeu. Cand nu exista toate aceste patimi, atunci, chiar si fara sa se roage, omul are curatie sufleteasca si se inrudeste cu Dumnezeu, se uneste cu El.

Numai prin noblete omul reuseste sa intre pe aceeasi frecventa cu Dumnezeu si sa aiba legatura cu El, sa lucreze pe frecventa lui Dumnezeu. Altminteri, butonul este intors pe o alta frecventa. De aceea cautati sa schimbati antena… Exista antene verticale si orizontale. Cele verticale se “sprijina” pe ele insele si nu fac bine contactul, pierd usor semnalul. Pe cand cele orizontale se extind si de aceea au o raza mare de receptie, incat reusesc sa perceapa chiar si semnalele slabe. Vreau sa spun ca cel care se sprijina pe sine insusi nu s-a eliberat de propriul eu, nu are noblete. De aceea nu are nici Harul lui Dumnezeu, nici luminare dumnezeiasca“.

Cuviosul Paisie Aghioritul