UE a adus un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului.

Ce nu stiati despre Uniunea Europeana ( Iudeo – Masonica )

 

 

Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om 
un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”.

Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

Astăzi, “Proiectul european” conduce mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-a răpit total independenţa.

 

Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional. Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii doar puţini cunosc cât de cât scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.

 

În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.

 

Adevărata faţă a „părinţilor” Europei

 

„Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice. În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920” scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception – A Secret History of the European Union”.

 

Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei, Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea, Arthur Salter, este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.

 

Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei. Salter a scris în anii ’20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.

 

În anii ’20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial, a făcut parte din această muncă de convingere. Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.

 

Monnet privea calea inter-guvernării, adică a coperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat. Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.

 

Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei. A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.

 

În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări. Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.

 

Cooperarea economică – etapă a planului de globalizare

 

În 1940, cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice. Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată. Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea, fiind respinse doar prevederile privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze, întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere. Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei,” şi astfel proiectul a căzut.

 

Toate aceste maşinaţiuni au fost – doar pentru ochii lumii – un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică. Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că, după marile tragedii şi distrugeri, europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia Uniunii. Aşa a şi fost.

 

În 1950, planul Shuman, care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.

 

Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care punea bazele Comunităţii Economice Europene.

 

Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a beneficiat de ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleeaşi misiuni. Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil. Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când, în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul „Crocodile Club”, care în anii 80 a susţinut intens realizarea „The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

 

Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?

 

Iată cum după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles, pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei „Europe Unite”. Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.

 

Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru „Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică. Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de „părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului, departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat desfăşurată cu încetinitorul.

 

Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.

 

Un puzzle în care piesele nu se potrivesc

 

Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle, era oare posibil ca, la urma urmei, piesele să nu se potrivească?

 

Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?

 

Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest erau unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?

 

Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?

 

Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Cifrele arătau că perspectivele fericite efectiv nu există.

 

Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor

 

Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.

 

Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia sa să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră, s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.

 

Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier, care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu „oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii. După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al doilea război mondial, când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.

 

Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton, este dogmă în construcţii.

 

Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane. Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.

 

Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.

 

Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale „proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti. La fel au început să stea lucrurile şi cu „blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe. Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără ştirea lor.

 

Va veni o vreme când fantezia marelui „proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă

 

 

 

sursa  de deveghepatriei

Cultura romaneasca…ESTE SUFOCATA DE MASONI

Un renumit actor marturiseste: “Cultura romaneasca…ESTE SUFOCATA DE MASONI”

 

Mulţi dintre voi îl cunoaşteţi de pe scena teatrelor bucureştene unde cucereşte, de fiecare dată, ropote de aplauze. Alţii îl ştiţi din emisiunile de televiziune unde mai apare uneori. Este unul din cei mai iubiţi actori români şi, deşi ţine enorm la publicul său, recunoaşte deschis că deseori l-a dezamăgit şi nu i-a fost aproape aşa cum se cuvine.

A fost membru al masoneriei române timp de 8 ani şi spune că asta i-a adus un spor de celebritate şi o grămadă de contracte extrem de avantajoase pe care altfel niciodată nu le-ar fi obţinut.

Astăzi a acceptat să discute deschis despre viaţa domniei sale şi, mai ales, despre starea actuală a culturii în România.

Redacţia

 

– Pentru început am vrea să spunem cititorilor că am stabilit de comun acord să vă păstraţi anonimatul. Înţelegem că veţi face o serie de mărturisiri care v-ar putea dăuna ulterior…

– Mie mai puţin mi-ar dăuna, am ajuns la vârsta la care nu prea îmi mai pasă de imaginea mea. Dar sunt corect şi nu vreau ca acest dialog să afecteze viaţa celor din jurul meu.

– Ne-aţi spus că aţi citit cele câteva articole ale noastre în legătură cu masoneria…

– Da, v-am citit şi vă citesc.

– Pentru asta aţi decis să ne contactaţi?

– Am decis să vorbim pentru că, în ce aţi publicat, sunt o serie de lucruri omise cu sau fără intenţie. Şi este bine ca ele să fie cunoscute.

– Haideţi să vorbim deschis… Sunteţi mason?

– Am fost. Am cerut intrarea „în adormire“ cum se spune la noi, acum câteva luni.

– Când aţi intrat în masonerie?

– În vara anului 2003.

– Care a fost motivul? Eraţi celebru, aveaţi un public care vă iubeşte…

– Într-adevăr, nu eram dintre cei care se înscriu tocmai pentru a atinge o anumită popularitate. Cei mai mulţi pentru asta intră în masonerie. Eu popularitate aveam, slavă Domnului… Aveam tot ce îmi trebuia. Dar mi s-a propus şi am acceptat.

– Cine v-a propus?

– Un vechi prieten.

– Este persoană publică?

– Da, este ziarist. El mi-a fost şi „naş“ la iniţiere.

– Cum vi s-a părut masoneria? Ştiaţi câte ceva despre ea?

– Ştiam ce ştie mai toată lumea. Nu citisem mare lucru concret dar aveam prieteni şi colegi, unii cu vechime în masonerie, şi de la ei am mai aflat câte ceva. Mi s-a părut fascinantă pentru că, la început, impresia asta ţi-o dă, de ceva  elegant şi princiar. Însă apoi m-a dezamăgit…

– De ce?

– Întâi de toate pentru că vedeam cum se fac iniţierile şi mai ales cum sunt făcute recrutările… Ajunsesem să fim „fraţi“ până şi cu unii patroni de măcelării…

– Nu era un criteriu după care se aleg?

– Aparent da, există un criteriu care presupune ca acela ce este iniţiat să fie o persoană respectabilă, educată, potentă financiar… Însă apoi am observat că nu tu contezi ci persoana care te recomandă.

– Cu alte cuvinte important este „naşul“.

– Exact.

– Aminteaţi de faptul că cel iniţiat în masonerie trebuie să fie „potent financiar“. Cât contează partea asta şi de ce?

– Cum să nu conteze?! Păi daţi-vă seama: cotizaţia lunară într-o lojă masonică este de 300 de euro. Cotizaţia pentru diferitele evenimente organizate este de cel puţin 100 de euro pentru o persoană. Ca să faci parte dintr-un atelier ritual iar plăteşti. „Pasajele“ costă şi ele, în funcţie de grad, între 100 de euro pentru un Grad 4 şi 3 000 de euro pentru Gradul 33. Trebuie să scoţi de undeva banii ăştia…

– Păi şi poate un actor să plătească sumele astea? Că tot auzim că se plâng că au salarii mici, că nu sunt bani…

– Cei care au salarii mici să ştiţi de la mine că tac. Nu aceia se plâng. Din păcate…

– Şi cum reuşeaţi să vă achitaţi toate taxele astea?

– La început te descurci, te mai ajută şi ei…

– „Fraţii“?

– Da, loja. Se merge pe sistemul „o mână spală pe cealaltă…“. Ţi se înlesnesc tot soiul de contracte, de spectacole, de apariţii în presă… Vin bani mulţi din chestiile astea. O parte îi păstrezi, alta o dai înapoi celor ce te-au ajutat…

– Merită?

– Pentru unii da. Gândiţi-vă că eu de pildă, timp de 8 ani, am făcut turnee, spectacole, emisiuni la televiziune şi am văzut aproape toată lumea asta doar din aşa ceva. Credeţi că reuşeam asta singur?

– Dar nu-i un soi de compromis?

– Ba sigur că este. Şi trebuie să-mi fie ruşine de asta. Şi îmi este. D-aia m-am şi retras…

– De ce?

– Pentru că nu mi se pare corect să se mai întâmple aşa ceva, să mai particip la aşa ceva. Pentru că am văzut o mulţime de instituţii care ar trebui să servească arta româneacsă şi care astăzi servesc tot soiul de neaveniţi şi loji masonice. Nu mi se pare corect ca în teatre şi instituţii de cultură să fie întâlniri masonice. Dar sunt?

– În Bucureşti?

– În Bucureşti şi în toată ţara asta. Sunt! La Operetă, la Teatrul Mic şi la Odeon se închiriază sălile mai tot timpul pentru întâlnirile lojelor. La Muzeul Ţăranului Român, care este condus de un mason, tot la fel. Asta nu aţi spus dumneavoastră în articole şi este foarte bine să se ştie…

– Nu spune nimeni asta…

– Uite, o spun eu acum. Teatrele româneşti dau sălile nu pentru spectacole ci pentru ţinutele rituale ale masonilor de pildă. Dacă vine la Florin Călinescu sau la doamna Dorina Lazăr un student să-i ceară sala pentru o acţiune o primeşte? Nu cred. Sau, dacă o primeşte, cât trebuie să scoată din buzunar?

– Dar pentru loja masonică nu se cer bani?

– Eu nu am văzut. Poate or da de-un fursec ceva… Dar atât. Este cumplit ce se întâmplă şi nimeni nu face nimic.

– Ce se poate face?

– Păi eu, publicul, m-aş duce să întreb: băi nene, d-aia plătim noi şi stăm cu orele la coadă la bilete? D-aia a murit bietul Horia Bernea, ca să se facă în Muzeul Ţăranului Român spectacole de doi bani puse de „fraţii“ de lojă ai domnului Virgil Niţulescu? Cred că se răsuceşte în mormânt bietul Bernea… Asta ar trebui făcut, nu să mergem ca cireada la emisiunile „fraţilor“ unde spunem bancuri de doi lei şi de dăm mari artişti. Ar trebui să ne trezim şi să respectăm publicul ăsta care ne-a făcut ce suntem.

– Mulţi ar spune că dumneavoastră acum scuipaţi mâna care v-a hrănit…

– Da, poate mulţi ar spune asta şi, într-un fel, ar avea dreptate. D-asta spun că mi-e ruşine şi că îmi cer scuze faţă de spectatorii mei. Pentru asta m-am retras…

http://toateartele.com/ VIA deveghepatriei

Omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

 

Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

 

 

Criza rachetelor cubaneze a marcat un moment decisiv al secolului al XX-lea, acela în care Războiul Rece dintre SUA şi URSS a fost foarte aproape de a se transforma într-o conflagraţie nucleară cu consecinţe devastatoare asupra întregii planete.

Puţini ştiu, însă, cât de aproape s-a aflat omenirea de acest punct critic, conflagraţia nucleară fiind evitată ca urmare a eforturilor depuse de un singur om: Vasili Arhipov.

Rolul jucat de acest ofiţer naval sovietic în timpul crizei rachetelor cubaneze a ieşit la iveală abia la 40 de ani după eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea Naţională din cadrul Universităţii George Washington) dedicate acestui eveniment. După ce povestea incredibilă a lui Arhipov a fost dezvăluită, Thomas Blanton, şeful National Security Archive a declarat că “Arhipov a salvat lumea”.

Un scurt istoric al crizei rachetelor cubaneze

În luna octombrie a anului 1962, un avion de spionaj american a descoperit că URSS asambla în Cuba rachete ce ar fi putut lovi orice oraş american.

Pe 22 octombrie, preşedintele John F. Kennedy a făcut publică descoperirea într-un discurs televizat şi a cerut sovieticilor să-şi retragă armele, sugerând că era gata să declanşeze un război nuclear în cazul unui refuz.

Navele SUA au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar bombardierele americane B-52 dotate cu arme nucleare zburau în apropiere de spaţiul aerian sovietic, gata de atac în orice moment.

Criza s-a stins atunci când Hruşciov, liderul URSS, a acceptat să-şi retragă rachetele, iar Kennedy a promis că nu va invada Cuba. După ce vasele sovietice au pornit înapoi spre URSS încărcate cu armele care ameninţau SUA, americanii şi-au retras la rândul lor rachetele cu rază medie de acţiune din Turcia.

Cele două superputeri au fost la un pas de a declanşa un război nuclear. Nici Kennedy, nici Hruşciov nu au ştiut la acea vreme cât de aproape au fost de o astfel de conflagraţie, omenirea urmând să afle mult mai târziu de incidentele de pe B-59, submersibilul sovietic ce putea aduce apocalipsa nucleară.

Submarinul sovietic B-59 – cu el putea începe războiul nuclear

Incidentul a avut loc la scurt timp după ce preşedintele american John F. Kennedy instituise o blocadă în jurul Cubei. În cadrul efortului de a menţine această “carantină”, forţele navale ale SUA căutau sistematic submarinele sovietice din jurul insulei. Deşi le considerau un pericol la adresa blocadei navale, la acea vreme ofiţerii navali ai SUA nu ştiau că submarinele sovietice Foxtrot erau dotate cu arme nucleare.

Procedura standard de acţiune stabilită de Secretarul Apărării Robert McNamara era următoarea: după ce submarinele sovietice erau identificate, trebuiau să fie forţate să iasă la suprafaţă şi să se identifice. Deoarece nu ştiau dacă sistemul de comunicare subacvatic era compatibil cu cel sovietic, americanii au decis să folosească grenade antisubmarine de antrenament – aşa-numitele practice depth charges (PDC) – care ar fi trebuit detonate în apropierea submarinelor pentru a le semnaliza să se ridice la suprafaţă.

Pe 23 octombrie, SUA au făcut publică această procedură, comunicând-o Moscovei şi celorlalte guverne implicate. Ziua următoare, preşedintele Kennedy a adus în discuţie în cadrul şedinţei ExCom (Comitetul Executiv dedicat crizei) ameninţarea reprezentată de submarinele sovietice, expunând riscul unui incident în timpul interacţiunilor cu acestea. Conform relatărilor ulterioare, atunci când Secretarul Apărării, Robert McNamara, a explicat cum urmau să fie folosite grenadele antisubmarine pentru comunicarea cu submersibilele sovietice, Kennedy s-a arătat foarte îngrijorat.

Pe 27 octombrie 1962, criza rachetelor cubaneze atinsese un punct critic: un avion de spionaj U-2 al armatei americane fusese doborât deasupra Cubei, iar preşedintele Kennedy ameninţa tot mai des cu invadarea Cubei, sub presiunea consilierilor militari.

La câteva ore după doborârea avionului american, navele marinei americane au identificat submarine sovietice apropiindu-se de Cuba şi au folosit aparatura din dotare pentru a le urmări mişcările. Când au considerat că submersibilele sovietice riscă să încalce blocada, navele americane au început să lanseze grenade antisubmarine pentru a le obliga să iasă la suprafaţă.

Americanii presupuneau că toţi comandanţii submarinelor sovietice fuseseră informaţi despre metoda neconvenţională prin care li se cerea să iasă la suprafaţă. Presupunerea era greşită. Guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată că a recepţionat mesajul americanilor, iar cei 4 comandanţi ai submarinelor sovietice nu fuseseră informaţi.

Situaţia la bordul submarinului B-59, unul dintre submersibilele sovietice urmărite de americani, era critică. Sistemul de ventilaţie se stricase, instalaţiile de răcire erau blocate de sare, mai multe compresoare electrice se defectaseră, iar bateriile erau aproape goale. Temperatura la bord varia între 45 şi 50 de grade Celsius, atingând chiar 60 de grade în camera motoarelor. Căldura infernală, alături de nivelul ridicat de dioxid de carbon din aer, a făcut ca numeroşi membri ai echipajului să leşine.

Comandantul Valentin Savitsky nu reuşise să comunice cu Moscova de mai bine de 24 de ore. La ora stabilită pentru comunicarea radio, Savitsky fusese nevoit să scufunde vasul în regim de urgenţă după apariţia câtorva avioane americane.

Conform regulilor stabilite de Moscova, torpilele nucleare cu care erau dotate submarinele sovietice nu puteau fi lansate decât în urma unui ordin codificat de la Kremlin. În cazul torpilelor convenţionale, ordinul de lansare putea fi dat chiar de comandatul flotilei. Cu toate acestea, torpilele nucleare nu erau dotate cu niciun fel de încuietoare specială care să prevină utilizarea neautorizată – dacă ofiţerul însărcinat cu controlul focosului nuclear şi căpitanul submarinului ar fi decis lansarea armei nucleare, acest lucru ar fi fost posibil.

Pe lângă echipaj, ce număra 78 de persoane, submarinul lui Savitsky găzduia în acea după-amiază câţiva pasageri: o echipă de experţi ce avea rolul de a intercepta şi analiza mesajele navale americane şi adjunctul comandantului flotilei de submarine, comandantul Vasili Arhipov (foto). Deşi Arhipov şi Savitsky erau egali în grad, cel de-al doilea era responsabil de soarta submarinului, fiind căpitanul său.

În acea după-amiază, la bordul submarinului vizibilitatea era minimă. Comandantul decisese ca doar luminile de avarie să fie aprinse, pentru a conserva bateria. Din senin, în jurul vasului au început să se audă explozii puternice şi din ce în ce mai aproape. Ulterior, membrii echipajului au relatat că se simţeau “ca într-un butoi de metal lovit cu barosul“.

Comandantul vasului, Valentin Savitsky, se găsea în camera de control a submarinului, alături de Arhipov şi de şeful echipei de informaţii, Vadim Orlov. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a ieşit la iveală abia în 2002, în urma dezvăluirilor făcute de Orlov.

La un pas de catastrofa nucleară

Epuizaţi, cu tot mai puţin oxigen, fără posibilitatea de a comunica cu celelalte submarine sau cu Moscova şi neştiind de ce erau atacaţi de americani, membrii echipajului de pe B-59 aveau nervii întinşi la maxim. Vadim Orlov a relatat în 2002 cum au decurs clipele acelea:

Americanii ne-au atacat cu ceva mai puternic decât o grenadă. Ne gândeam doar că ne găsiserăm sfârşitul. După atacul americanilor, comandatul Savitsky, complet epuizat după două zile petrecute pe oceane, era furios. Savitsky l-a chemat pe ofiţerul responsabil de torpila nucleară şi i-a cerut să o pregătească pentru lansare. «Poate că războiul deja a început la suprafaţă, în timp ce noi pierdem timpul aici, jos», a ţipat comandantul. «Îi vom ataca! Vom pieri, dar îi vom distruge! Nu vom face de râs marina URSS!», şi-a justificat Savitsky ordinul.

Vasili Arhipov a intervenit în situaţia tensionată, opunându-se vehement acestei decizii. În cele din urmă, Arhipov a reuşit să-l convingă pe Savitsky să nu ia o decizie pripită, într-un moment de tensiune şi oboseală. Căpitanul a fost convins de argumentele lui Arhipov şi acceptat sugestia acestuia, ridicând submarinul la suprafaţă.

Ofiţerii sovietici au descoperit că nava era înconjurată de nu mai puţin de patru distrugătoare americane, iar cerul era survolat de numeroase elicoptere ce luminau submersibilul sovietic cu reflectoare. Epuizaţi, murdari şi cu spiritul la pământ, marinarii sovietici savurau aerul proaspăt şi răcoros precum nişte oameni salvaţi de la înec.

Conform datelor marinei SUA, submarinul sovietic a ieşit la suprafaţă la ora 21:52. Savitsky a cerut marinarilor să arboreze steagul roşu al URSS (deşi în mod normal ar fi fost arborat drapelul militar folosit de marină), pentru a sugera americanilor că submarinul său este protejat de o superputere.

La o oră după ce submarinul B-59 a ieşit la suprafaţă, Savitsky a primit un mesaj de la Moscova în care i se cerea să scape de urmăritori şi să se retragă într-o poziţie de rezervă, în apropiere de Insulele Bermuda. În dimineaţa celei de-a doua zi, după ce bateriile submarinului s-au încărcat, Savitsky s-a scufundat la 150 de metri adâncime şi a plecat din punctul ce ar fi putut deveni locul în care a început cel de-al treilea război mondial.

La conferinţa în care Orlov a dezvăluit detaliile incredibile de la bordul B-59 a fost prezent şi Robert McNamara, Secretarul Apărării în timpul crizei rachetelor. Acesta a afirmat că un atac nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un război nuclear pe scară largă.

Un alt participant la conferinţă, Dino Brugioni, unul din analiştii CIA ce au interpretat primele imagini surprinse de avioanele-spion U-2, ce demonstrau prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, a afirmat că “27 octombrie 1962 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Planeta ar fi putut fi distrusă“.

Criza rachetelor cubaneze avea să se încheie pe 20 noiembrie 1962, după ce Hruşciov a decis demontarea armelor sovietice ofensive din Cuba. Americanii au ridicat blocada navală, iar la sfârşitul anului au retras la rândul lor rachetele amplasate în Turcia.

În urma acestei crize ce putea avea un final nefericit pentru întreaga planetă, cei doi lideri au agreat instalarea unei linii directe de comunicare între Casa Albă şi Kremlin, aşa-numitul “telefon roşu”.

Vasili Arhipov nu a fost singurul erou sovietic care a împiedicat declanşarea unui război total între SUA şi URSS. În 1983, un alt incident a fost aproape de a provoca un holocaust nuclear.

Ar mai fi astăzi posibil un război nuclear?

Conform estimărilor făcute de oamenii de ştiinţă ce editează jurnalul Bulletin of the Atomic Scientists şi care au înfiinţat Ceasul Apocalipsei pentru a atrage atenţia asupra pericolului războiului nuclear, pe Terra există în acest moment aproximativ 19.500 de arme nucleare, arhisuficiente pentru a ucide toţi locuitorii de pe planetă.

Cercetătorii spun că există un risc alarmant ca armele nucleare să fie folosite în conflictele regionale din Orientul Mijlociu, Asia de nord-est şi în Asia de sud.

Există şi semne pozitive: spre exemplu, în 2004, India şi Pakistan au stabilit, sub îndrumarea SUA, o «linie roşie» care să servească la facilitarea dialogului şi la prevenirea unei astfel de conflagraţii.

Chiar şi aşa, un război nuclear ar putea izbucni în regiune: specialiştii se tem de posibilitatea ca armele nucleare pakistaneze să ajungă sub controlul unor grupări teroriste islamiste.

O altă ţară ce ar putea sta la originea unui război nuclear este Coreea de Nord, unde Kim Jong-un a ajuns recent la putere după moartea tatălui său, Kim Jong-Il. În vârstă de 28 de ani, Kim Jong-un este cel mai tânăr lider al unui stat şi totodată cel mai tânăr conducător ce dispune de arme nucleare.

Nu în ultimul rând, Iranul este acuzat de statele occidentale că programul său nuclear nu are în totalitate scopuri civile, precum generarea de energie electrică, statul islamic fiind acuzat că intenţionează să construiască o armă nucleară ce ar destabiliza Orientul Mijlociu. Mai mulţi oameni de ştiinţă iranieni ce activau în domeniul nuclear au fost asasinaţi, iar centrele nucleare au suferit atacuri cibernetice. În decembrie 2011, fostul şef al serviciului de informaţii al Arabiei Saudite, prinţul Turki al-Faisal, a declarat că ţara sa va dori la rândul său să producă arme nucleare în cazul în care Iranul va intra, după Israel, în clubul select al ţărilor care dispun de un arsenal atomic.

Nuclear Threat Initiative, o organizaţie non-guvernamentală care pledează împotriva proliferării armelor nucleare, a dat publicităţii un clasament în care cele 32 de state care deţin cel puţin un kilogram de plutoniu sau de uraniu îmbogăţit sunt clasate în funcţie de condiţiile de siguranţă în care sunt stocate materialele nucleare. Conform rezultatelor, ţările care lasă cel mai mult de dorit în ceea ce priveşte securitatea nucleară sunt Coreea de Nord, Pakistan, Iran, Vietnam, India şi China.

Aşadar, chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, omenirea este expusă şi în secolul al XXI-lea riscului unei deflagraţii nucleare. Principalul arhitect al politicilor americane în timpul Războiului Rece şi totodată unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi din istoria SUA, George F. Kennan, pleda în anii ‘80 pentru renunţarea la armele nucleare, transmiţând un mesaj liderilor ţărilor cu arsenal atomic:

 

“Pentru numele lui Dumnezeu, pentru dragostea pe care o purtaţi copiilor voştri şi civilizaţiei de care aparţineţi, încetaţi această nebunie! Sunteţi muritori. Sunteţi supuşi greşelilor. Nu aveţi niciun drept să ţineţi în mâinile voastre – nu este nimeni suficient de înţelept şi de puternic să facă asta – o putere atât de distructivă încât să pună punct vieţii civilizate pe o mare porţiune din această planetă”.

 

La momentul în care Kennan a scris aceste cuvinte, pledoaria sa a fost ignorată. Rămâne de văzut dacă avertismentul lui va fi luat în serios, totuşi, măcar pe ultima sută de metri.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Ispitele lumii de azi

Despre ispitele lumii de azi

 

Ispitele sunt foarte multe. Am văzut că multe familii care vin din ţară aici în America, intră în degringoladă. Nu se mai înţeleg, se despart, femeia e atrasă de tot felul de ispite care vin din bunul trai, bărbatul la fel. Nu se mai înţeleg.

Nu de mult mi-a dat telefon un fost elev de-al meu de la liceu, care se apropiase mult de mine, şi mi-a spus: „Părinte, ce să fac cu soţia mea? Stă toată ziua pe internet şi vorbeşte cu diverşi indivizi. Dispare şi revine. Am doi copii foarte buni. Băiatul termină liceul, fata e în cursul inferior. Nu vreau să mă despart. Ce să fac?”. I-am zis: „Păi, nu te despărţi!” Şi a continuat: „Ea vrea să se despartă. Poate că n-am fost un soţ bun, poate că nu i-am îndeplinit toate cerinţele. Am trăit destul de mizer în ţară. Acum însă avem un trai mai bun. Ea însă nu se mai gândeşte decât la computer, la discuţiile ei cu diferite persoane, la întâlnirile ei. Se întoarce de acolo murdărită şi vine la copii şi la mine. Ce să fac? S-o rabd?”.

 

I-am spus:

„Tu n-ai dreptul să divorţezi. Sfântul Apostol Pavel spune că dacă un credincios e căsătorit cu o femeie necredincioasă sau o femeie creştină este căsătorită cu un bărbat necredincios, să nu se despartă. Pentru că femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios şi bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă. Altfel copiii voştri nu vor fi sfinţi. Dar dacă el sau ea, necredincios fiind, vrea să se despartă, lasă-l să se despartă. Este cea mai dulce acceptare a unei despărţiri”.

De câte ori vin tineri la nuntă le spun:

Aceasta este singura voastră nuntă.În clipa în care nunta se săvârşeşte aici, pe pământ şi în Cer se săvârşeşte. Iar această săvârşire în Cer dă dimensiunea eternă a nunţii: până la moarte şi după moarte. Din pricina slăbiciunii, Biserica admite şi a doua căsătorie, iar uneori admite şi a treia căsătorie, după cercetări. Dar oriunde vei merge, la prima căsătorie s-a săvârşit nunta în Cer. Şi oriunde veţi merge, la iad sau la Rai, veţi fi împreună.

Despre avort

– Părinte, spuneţi-ne câteva cuvinte despre avort!

– Cine se mai îndoieşte că avortul e o crimă, o ucidere?! Chiar dacă o societate nemernică, aşa cum e societatea de azi, consideră sarcina o opţiune – adică eu pot să păstrez copilul sau să-l omor pentru că e în trupul meu, creşte în corpul meu şi eu am drept asupra copilului – nu e deloc aşa! Să ştiţi că Dreptul roman oferea dreptul de cetăţean roman din momentul concepţiei. Şi dacă o mamă îşi omora copilul, ea omora un cetăţean roman şi era condamnată ca un criminal. în Imperiul Roman, la păgâni! Şi noi, azi, omoram copii aşa, cu milioanele…! Ştiţi cât de mare e crima aceasta? Pentru că omori pe cineva care nu poate nici măcar striga la tine: „Mă doare!”. Când te omoară cineva strigi, dar copilul acesta nu poate nici măcar să strige. E cea mai oribilă dintre toate crimele. Şi dumneavoastră ştiţi că de multe ori avortul are consecinţe grave pentru mamă.

Despre Evolutionism şi asemănarea cu Dumnezeu

În momentul de faţă ia amploare o mare discuţie, un conflict extraordinar în America. Vreme de atâţia ani, la începutul secolului acestuia, în lumea noastră din Est a apărut ideea evoluţionismului: că speciile descind una din alta, că strămoşul omului e o maimuţă, şi altele, toate fără nici un fel de dovadă. Este o teorie care a fost gândită in mod special pentru distrugerea ideii de creaţie. în momentul de faţă însă, în America a început o dispută împotriva evoluţionismului şi o luptă tot mai intensă pentruintroducerea ideii de creaţie în şcoli. La ora actuală sunt douăsprezece state în America care au adoptat un proiect prin care teoria evoluţionistă e exclusă din manualele şcolare şi se introduce teoria creaţionistă. Ceea ce înseamnă că lumea începe să-şi dea seama. Nu mă refer la oamenii care sunt obtuzi şi care zic că au luat Biblia şi nu ştiu altceva nimic, ci la oamenii de ştiinţă care au cercetat şi au văzut că nu există nici un specimen care să facă legătura intre om şi maimuţă, sau între peşte şi pasăre, ori între moluscă şi peşte. Nu există asemenea specimen! Toate minciunile acestea au apărut pentru că masoneria încearcă să distrugă creştinismul prin tot felul de lucruri subtile, în special prin aceste idei ce par ştiinţifice: evolutionism, big-bang şi altele. Toate sunt idei absolut născocite de ei, nişte teorii comode. Toţi sunt orbiţi pentru că nu merg la un “ce” al lucrurilor, ci merg la „cum“. „Ce” este esenţa, în timp ce „cum” este fenomenul.

Deci nu rămâneţi în urmă! Nu rămâneţi intoxicaţi cu ideile materialiste din şcoală! Reveniţi la adevărul biblic, la adevărul creştin că suntem creaţi de Dumnezeu. Dumnezeu a pus în noi chipul Său, care mereu ne atrage spre Dânsul! Dumnezeu ne-a dat nişte puteri duhovniceşti ca să facem acest chip activ, adică nu să-l lăsăm undeva în străfundul sufletului nostru, ci să-l facem lucrător, să ne comportăm ca Dumnezeu. Asta se cheamă asemănare. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.Chipul ne este dat, iar asemănarea este efortul spiritual pe care-l facem ca să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să facem lucrurile Lui.

Idolii moderni

Trăim într-o lume în care creştinismul nu este iubit, în care modernismul, ştiinţa şi libertinajul lovesc cu putere în creştinism. Contemporanii noştri îşi bat joc de noi, zic că a crede în Dumnezeu înseamnă că eşti înapoiat mintal.

Într-adevăr sunt oameni de ştiinţă, oameni cu foarte multă carte, care nu reuşesc să facă saltul peste hotarele cunoaşterii lor intelectuale, fizice şi senzoriale. Dincolo de toate acestea văzute te întrebi ce este, dar ei nu se întreabă. Dracul îi ţine pe loc, nu le dă voie să ajungă la Dumnezeu, fiindcă ei înşişi se tem.

Nu este aşa de simplu să renunţi la tot, să faci saltul în divinitate. Nu este simplu pentru noi să renunţăm la toate, nu? Să renunţi la orgoliu, la poziţia ta, la situaţia ta economică şi să zici:

„Azi e duminică, nu lucrez, mă duc la biserică! Azi e sărbătoare, nu mă duc la petrecere, mă duc la biserică să-L slăvesc pe Dumnezeu! Toate celelalte le fac în alte zile”.

Este greu să facem lucrul acesta.

Uitaţi-vă câţi oameni sunt în biserici în zile de sărbătoare şi câţi stau pe la casele lor! Nu au nici o scuză, pentru că astăzi educaţia religioasă este liberă. Aud vorbindu-se pe stradă, văd şi la televizor vorbindu-se despre Dumnezeu de sărbători şi nu vin la biserică. Ei nu pot face parte dintre aceia despre care Scriptura spune că nu li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu şi nu sunt vinovaţi. Li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu, cunosc acest cuvânt, ştiu care le este datoria, dar nu se pot despărţi de lumea lor, de situaţia lor, de idolatrismul lor. Şi-au făcut idoli din avere, din poziţia socială, din frumuseţe, pictură, artă, muzică, uitând că deasupra acestora, Cel mai frumos şi Cel mai bun este Dumnezeu.

Într-o lume în care nu ni se cere martirajul, ni se cere măcar curajul de a mărturisi în faţa ateilor pe Dumnezeu şi de a suporta batjocura celor care nu ştiu nimic, decât numai ceea ce văd şi cunosc cu mintea. Pentru că noi cunoaştem prin credinţă mai mult decât orice, cunoaştem pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos – Adevărul.

Minunile lui Dmnezeu şi realizările tehnicii

Tot ce a făcut Mântuitorul şi tot ce face Dumnezeu pentru noi este minune. Altfel lumea de astăzi s-ar da într-o clipă peste cap. Dacă Dumnezeu n-ar ţine prin providenţă universul, ar intra în explozie imediat. Nu că universul ar avea echilibrul lui, sau cine ştie ce atracţii sau respingeri ţin echilibrul universului…

După calculul fizicienilor, cantitatea de materie existentă în univers nu explică echilibrul lui. Ar trebui să piară imediat. Şi totuşi echilibrul acesta există, pentru că Dumnezeu, prin pronia Lui, îl ţine. Toată lumea aceasta este o minune. Creaţia, durata lumii, evenimentele, toate sunt minuni prin care Dumnezeu lucrează în lume şi în sufletul nostru. Noi însă ne-am obişnuit cu minunile. Nu le mai vedem. Auzim de icoane care plâng. Oamenii vin, le văd, dar pleacă de acolo şi-şi văd de păcatele lor din nou. Nu ne mai impresionează nimeni, pentru că suntem impresionaţi de ştiinţă.

Poate că ştiinţa a progresat foarte mult, dar nu explică nimic cu adevărat şi nu înseamnă nimic. Suntem fascinaţi de realizările tehnicii, de pofte trupeşti, de alcool, de ţigară, de bunul trai, de maşini luxoase, de o casă luxoasă. Am văzut oameni care stau într-o casă luxoasă cu zece sau cu „n” camere, şi sunt doar doi bătrâni care locuiesc acolo. N-au vrut copii, dar au vrut case cu zece camere. Probabil n-ajung să intre în toate camerele. Se trufesc cu casa lor, cu maşina lor. Toate acestea ţin de demonul mândriei, care este unul dintre cele mai mari păcate ale omenirii.

 http://ortodoxia.md via deveghepatriei

Scutul anti-rachetă cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România

GABRIELA IONITA, JURNALIST SI ANALIST DE POLITICA EXTERNA, ACORDA EXCLUSIV BLOGULUI SECRETELE SISTEMULUI UN INTERVIU DE MAXIM INTERES ! 

 

Gabriela Ioniță – “Scutul anti-rachetă este pretextul preferat prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență” Secretele Sistemului continuă să ofere cititorilor săi informații cât mai “curate” și autentice, neinfluențate de interese politice sau de altă natură partinică asemeni celor pe care le gasiti in presa. In continuare, vă vom prezenta un interviu extrem de interesant acordat exclusiv pentru blogul Secretele Sistemului, de Gabriela Ioniță (jurnalist și analist de politică externă). Pentru cei mai puțin obișnuiți cu numele interlocutoarei noastre: Gabriela Ioniță a absolvit SNSPA (Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative) axându-și lucrarea de licenţa pe tema Avatarurile Eurasiatismului în contextul noii ordini mondiale (cotată cu notă maximă), s-a specializat apoi în analize focalizate pe evoluţiile geopolitice din Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente. In prezent, publică periodic analizele sale în Cadran Politic, Eurasia Review din Londra şi Oriental Journal, din Moscova. Cu ocazia Summitului NATO de la Bucuresti (2008) a reusit in calitate de jurnalist politic primul interviu pe extern, interlocutor fiind ex-prim ministru rus, Mihail Kasianov. Ulterior pe lista celor intervievați s-au adăugat numeroase personalitati de marcă ca renumitul jurnalist și scriitor Wiliam Engdahl, Robert Amsterdam, avocatul fostului magnat rus Mihail Khodorkovski, Dmitri Rogozin, ambasador al Rusiei la NATO, la acea vreme Trimis Special al președintelui Dmitri Medvedev la negocierile vizând scutul american anti-rachetă iar în prezent vice-premier și Trimis Special al Președinției Ruse pentru Transnistria, sau Alexandr Dugin, fondatorul geopoliticii moderne a Rusiei și promotor activ al doctrinei Eurasiatice. În paralel, analizele politice publicate dar și comentariile asupra evenimentelor în curs și-au găsit loc pe blogul propriu Power&Politics World devenit un reper pentru cei interesați de geopolitică.Așadar, avem toate motivele să fim bucuroși și onorați să avem un astfel de interlocutor. Noi am incercat să obținem maximul de informații într-un interviu destul de scurt pentru noi. Cât am reușit, decideți dvs. cititorii noștri. S.C.: – De câțiva ani, se vorbește tot mai mult de o răcire acută a relațiilor politice și diplomatice dintre România și Rusia. S-a vorbit chiar de un “război rece” între Moscova și București. Este așa cum se spune în presă ? Există o criză politică între cele 2 state ? G.I.: – Sunt două aspecte aici care trebuie tratate separat. În primul rând aș remarca faptul că pentru majoritatea publicațiilor generaliste din România, Rusia reprezintă un subiect demn de interes doar atunci când între oficialii de la București și Moscova au loc schimburi de “amabilități” rostite pe ton războinic și inchizitor. Poate tocmai din această cauză și impresia că între cele două părți un dialog normal este aproape imposibil. În al doilea rând, opțiunea pro-atlantistă a României nu avea cum să fie primită de Moscova cu urale și aplauze. Apoi chiar dacă URSS a dispărut de pe harta lumii, Federația Rusă a moștenit o serie importantă de dosare pe subiecte delicate (vorbim aici nu doar de România, ci și de Polonia sau Țările Nordice, Japonia, China) și pe care (din diverse motive) nu s-a grăbit să le soluționeze, ceea ce a generat nu doar continuarea climatului de neîncredere, ci și tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile la nivel politic și diplomatic. Când acestora li s-au adăugat în cazul României și declarații belicoase în mod oficial, rezultatul nu putea fi decât o răcire accentuată a relațiilor bilaterale – diplomatic vorbind. Faptic – și practic – relațiile la nivel politic sunt înghețate. Inabilitatea politicienilor români de a utiliza diplomatic atuurile geopolitice ce ne-au revenit ca principal partener NATO în Estul Europei și aruncatul cu “bulgări declarativi” în ferestrele Kremlinului au determinat Rusia să ne răspundă (justificat sau nu !?) cu “Ba pe-a mătii”, apoi să ne ignore și să trateze direct cu partenerul de peste Ocean. Mi s-au adus în câteva rânduri “acuze” cum că aș avea convingeri filo-ruse. În mod eronat (intenționat ?), persoanele respective par a confunda un popor și cultura sa cu o conducere politică (vremelnică). În ce mă privește, diferența constă în faptul că înainte de a mă apuca de explicat conceptele despre politica Rusiei la modul arhicunoscut și utilizat la noi «Mama lor de bolșevici», eu întreb de ce nu avem față de Rusia o politică inteligentă din care să aibă și România de câștigat, nu doar partenerii noștri (care, în paranteză fie spus, chiar au o astfel de politică). Părerea mea este că ambele țări greșesc și au de pierdut dintr-o astfel de abordare cu declarații explozive și excese de testosteron. S.C.: – Poate cel mai sensibil subiect militar dezbătut la ora actuală în Rusia și România, este cel legat de scutul anti-racheta de la Deveselu. Credeți că Rusia va permite ca acest scut să devină operațional în 2015 așa cum este plănuit? Si dacă da, care credeți că va fi mutarea strategică a Rusiei care să contracareze efectul acestui scut ? G.I.: – Cum am mai precizat și cu alte ocazii, Rusia a făcut o serie întreagă de concesii Occidentului în speranța că va fi tratată ca un partener egal. Lucru ce nu s-a întâmplat. Să ne amintim că în momentul în care discursul lui Vladimir Putin (la finele celui de-al doilea mandat) a devenit extrem de critic la adresa Occidentului, analiștii remarcau pe bună dreptate că liderul rus a început prin a fi deschis către Vest, pe parcurs a fost tot mai dezamăgit și a sfârșit prin a fi cinic. Astfel că se presupune nu lipsit de temei că revenirea sa la cârma Federației Ruse să însemne și o tensionare a relațiilor cu Vestul. Sau, mai exact, cu Statele Unite în principal. Scutul anti-rachetă (mai exact, elementele ce urmează a fi amplasate in România – Rusia, prin vocea lui Dmitri Rogozin a mentionat că nu este împotriva radarelor din Turcia de exemplu) este la acest moment (mai ales că iată există îndoieli că ar putea deveni operațional până în 2015) doar unul din pretextele – aș zice pretextul preferat – prin care Rusia își exprimă nemulțumirea privind restrângerea continuă a sferei sale de influență, fără a obține ceva în schimb. Rusia a revenit la masa decidenților importanți ai lumii, dar totuși toate concesiile făcute Occidentului nu i-au adus recunoașterea de mare putere globală. În ciuda resetării relației bilaterale, SUA au continuat să-și extindă sfera de influență spre granițele Rusiei direct sau prin intermediul Alianței Nord-Atlantice. Mai mult, deși inițial scutul era în totalitate american, ulterior (discret și fără a ține cont de negocierile din cadrul Consiliului NATO – Rusia), în timp ce ambasadorul Rusiei la NATO, domnul Rogozin devenea vedeta incontestabilă a declarațiilor incendiare din mass-media, scutul devenea la rândul său al NATO. A fost o mutare care a înlăturat răspunderea unilaterală a Americii, iar Rusia a fost trimisă să discute cu membrii Alianței NATO în privința scutului. Simplificând limbajul, e ca și cum tu, investitor majoritar, ți-ai trimite un partener de afaceri să discute cu membrii consiliului director. Rusia s-a văzut tratată ca o putere de mâna a doua când ea spera/dorea să fie partener egal, și mă îndoiesc că mai este dispusă la concesii în lipsa unor câștiguri concrete. Mai mult, între timp America a optat pentru zona Asia-Pacific ca prioritate a politicii sale multivectoriale. Desigur, asta nu înseamnă că nu mai suntem un partener strategic, ci că va trebui să învățăm să ne comportăm ca un partener strategic, să valorificăm avantajele care decurg de aici dar să construim și un anumit tip de politică și strategie ceva mai pragmatic. Și nu doar noi. Deși Transnistria e tot mai aproape de a deveni cu acte în regulă o enclavă rusească de tip Kaliningrad, Chișinăul e încă foarte departe de a-și fi conturat o strategie clară pe care să o urmeze. Bucureștiul poate sprijini Chișinăul în demersurile sale, dar nu poate interveni în politica unui stat suveran și independent, oricât de mult și-ar dori asta adepții curentului unionist. Care, părerea mea, e mai degrabă un instrument util în exacerbarea sentimentelor rusofonilor decât o opțiune viabilă în acest moment. S.C.: – Să ne mutăm puțin privirea asupra a ceea ce îndeobște este cunoscut ca fiind Dosarul Iranian. Se tot vorbește de programul nuclear iranian și intenția acestui stat să obțină arma nucleară. In opinia dvs, credeti ca Iranul vrea într-adevăr să obtina o arma nucleara în secret, sau scopul este doar unul civil așa cum declara guvernul de la Teheran, Iranul nefiind decat un alt Iraq cu arme de distrugere în masă inexistente ? G.I.: – În general, aceasta e viziunea simplificată, livrată maselor largi de public: Iranul este o entitate statală malefică care amenință ordinea planetară și care, la fel ca în filmele de la Hollywood, trebuie căsăpită de băieții buni. Faptul că băieții buni au la rândul lor o serie întreagă de păcate pe conștiință e o altă discuție, care de obicei se pierde în avalanșa de efecte speciale destinate să acapareze atenția spectatorului mai puțin inițiat. În fapt, lucrurile sunt mult mai complexe, iar situația în care se află Iranul este rezultatul unei sume de factori politici (și religioși – Ahmadinejad are propriile sale probleme în lupta internă cu influența covârșitoare a ayatolahilor), economici (resursele unei țări sunt o țintă de netăgăduit), geopolitici și strategici în care contează major alianțele pe care te poți baza. Ipoteza de bază este că dacă ești un stat puternic, cu resurse importante, și cu suficienti dusmani, a spune că programul tău nuclear e unul doar civil e un non-sens. Sigur că Iranul își dorește să dețină arma nucleară. Admitând aceasta, prima observație de bun simț care îți vine în minte este: și dacă Iranul ar avea arma nucleară, ce s-ar întâmpla ? Iată, și Israelul o are, mai mult chiar, din motive de securitate refuză să accepte controale ale AIEA (Agentia Internațională pentru Energie Atomică). Și Pakistanul e o putere nucleară. Iar recent Casa Albă a explicat de ce India face parte din axa binelui, spre deosebire de Coreea de Nord, aflată și ea pe lista neagră. Pare nedrept, nu ? Dar cum spuneam, în cazul Iranului, nu vorbim de un președinte sau altul (Ahmadinejad are șanse să iasă din scenă la alegerile din toamnă), vorbim de un sistem și un tip de gândire arondat fundamentalismului islamic căruia, sigur, te-ai mai gândi dacă ai vrea să dețină arma nucleară. Ca atare, mulți experți sunt de acord că o intervenție chirurgicală pe obiectivele în care Iranul dezvoltă programul nuclear cu destinație militară ar rezolva problema. Dar e posibil așa ceva ? Mai ales dacă sunt și alte interese la mijloc ? Având însă în vedere rezultatele intervențiilor militare din Iraq, sau mai recent, din Libia, s-a demonstrat că putem ști cu siguranță doar planul de debut al conflictului. Restul ține de un cumul de factori care pot evolua conform previziunilor sau nu. S.C.: – Occidentul și Israelul amenință tot mai mult cu o intervenție militară în Iran. Credeți că această intervenție într-adevăr, va avea loc în curând ? Și dacă da, care ar fi consecințele ? G.I.: – Există tot mai multe semnale în mass-media occidentală care preconizează iminența unei intervenții militare în Iran. La rândul său, nici Teheranul nu se lasă mai prejos, în ceea ce numim războiul mediatic, prezentând pe larg capacitățile sale de ripostă. Iar retorica tot mai agresivă a Israelului supune unei presiuni uriașe partenerul strategic de cursă lungă – Statele Unite ale Americii. Dacă luăm în calcul și interesele producătorilor de armament (care în ciuda crizei, au făcut profituri uriașe, mai ales din vânzările către țările din Orientul Mijlociu – armament care trebuie utilizat cumva pentru a face loc unor noi contracte), o astfel de intervenție, care să antreneze și alte state din regiune e mai mult decât o posibilitate, e o necesitate. Oricât de mult s-ar strădui oficialii Pentagonului să creioneze o imagine pozitivă, e tot mai vizibil faptul că America a eșuat în ambele conflicte din Iraq și Afghanistan. Astfel nu e de mirare că nume importante arondate serviciilor secrete și Pentagonului au îndemnat la prudență și privesc cu reticență angrenarea SUA într-un nou conflict. Apoi să nu uităm că America se află în plină campanie electorală, iar procentele din sondaje depind în principal de soluțiile la problemele interne. Nu doar scutul și relația cu Rusia sunt subiecte pe care președintele Obama le-ar vrea în standby deocamdată. Dosarul sirian și cel iranian sunt de asemenea dătătoare de dureri de cap. Mai mult, după aventura libiană, SUA au înțeles că rămân prima vioară în simfonia oricărui conflict, partenerii europeni fiind tot mai decorativi iar bugetele lor de apărare într-o continuă scădere, în ciuda atenționărilor care vin din partea experților de securitate. Astfel că întrebările la care încă nu avem un răspuns sunt: va forța Israelul mâna partenerului de peste Ocean ? Și dacă da, ce șanse sunt să aibă o surpriză ? Vom vedea cum evoluează opiniile celor implicați după Summit-ul NATO de la Chicago din luna mai, unde dosarul iranian cu siguranță va fi pe agenda de discuții. S.C.: – In ultimul timp au apărut tot mai multe articole pe internet despre pericolul, sau mai bine zis teama omenirii, de un al Treilea Război Mondial. Inclusiv blogul nostru incearca sa avertizeze populatia in privinta acestui pericol. Dorim sa auzim de la un specialist! In opinia dvs, avand in vedere actuala configuratie politica, economica si militara, care credeti ca sunt sansele izbucnirii unei noi conflagratii militare mondiale? G.I.: – Șansele izbucnirii unui conflict armat de nivel mondial sunt destul de mici în opinia mea. Există însă premise suficiente pentru numeroase conflicte regionale și locale (pe motive etnice, religioase). Ceea ce este la fel de îngrijorător. Fie că vorbim de intervenția militară din Libia, revoluțiile arabe, războiul civil din Siria sau un prezis conflict mondial, peste tot urmările sunt aceleași: refugiați, morți și răniți, localități în ruină, haos și anarhie. Doar numărul acestora diferă. Cu siguranță, pentru sistemele politice actuale, impregnate până la saturație de cinism, cifrele sunt importante. De unde și teoriile unui conflict apocaliptic ce par să inunde spațiul mediatic. Eu consider că e la fel de condamnabil dacă sunt curmate 100 sau 10 mii de vieți, ca urmare a unor politici locale, regionale, mondiale greșite sau a unor strategii defectuoase. În ciuda progresului tehnologic, a descoperirilor științifice, a patrimoniului cultural, modul în care s-a structurat societatea umană denotă lipsă de respect pentru viață în general, și pentru oameni în special. Cred că în acest sens ceva trebuie schimbat în mod radical.

Sursa: Secretele Sistemului

Manipulare, dezinformare si persuasiune.

 

Aici veţi afla cum sunt manipulaţi cei care ajung să refuze să participe la alegerile politice, cum sunt manipulaţi cei care ajung să opteze pentru politicieni care au dezamăgit, cum sunt manipulaţi cei care ajung să alerge după lucruri cere nu le sunt de trebuinţă şi aşa mai departe.

Pe acest blog nu vor fi atacate organizaţii ci acţiuni. Eu ştiu că nu se va gasi niciodată vreo arhivă a vreunei organizatii (mai ales discrete) în care să fie descrise planurile lor de manipulare şi că singurul mod de a trăi mai bine o reprezintă punerea în gardă a oamenilor, oameni care trebuie să fie capabili sa se opună practicilor distructive şi să aplaude practicile costructive. Numai aşa sclavii cu biciul în mână vor fi îndepartaţi, iar cei pe care îi numim lideri vor fi de partea noastra şi a bunastării generale.

Sondajele de opinie – dezinformare totala

Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Modul în care sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele alegerile electorale.

Propaganda politică – persuasiunea politica

Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Manipulare şi dezinformare prin propagandă politică. Metode de manipulare folosite pentru a determina  opţiunile de vot ale alegătorilor: SEDUCEREA, HIPNOZA SUBTILĂ, CONFUZIA, ŞANTAJUL SUBTIL şi IZOLAREA.

Publicitatea în mediu politic

Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Manipulare, dezinformare şi persuasiune în mediul politic. Manipularea oamenii prin simpla prezenţă a politicienilor la tv prin: Apararea de atacuri, Postura, Coatele, Mersul, Gura, Zâmbetul, Vocea, Atacul, Insultele, Atacul, Interviul, Discursul, Evitarea cuvântului, Preluarea Cuvântului, Întreruperea şi Păstrarea cuvântului.

Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii

Manipulare, dezinformare si persuasiune prin propagandă electorală. Schimbarea comportamentului oamenilor prin manipulare. Reeducarea alegătorilor în stil KGB. Manipulare şi dezinformare prin mesaje contradictorii: Negarea faptelor, Inversarea faptelor, Amestecarea între adevăr şi fals, Modificarea motivului, Modificarea circumstanţelor, Estomparea, Camuflajul, Interpretarea, Generalizarea, Ilustrarea, Părţile inegale şi Părţile egale.

Dreapta şi Stânga

Manipulare, dezinformare si persuasiune folosind termeni fără fundament real. Forţarea oamenilor de a judeca după două concepte iluzorii.

Sclavul cu biciul în mână

Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul guvernamental. Guvernarea prin oameni marioneta. Guvernare prin dezorientarea totală a populaţiei prin:  Discreditarea a tot ceea ce merge bine, Crearea de conflicte false, Implicarea conducătorilor în activităţi ilegale sau/şi imorale, Subminarea reputaţiei , Răspândirea discordiei între cetăţeni, Ridiculizarea tradiţiei, Depravarea totală, şi Exterminarea proprietarilor de terenuri. Manipulare, dezinformare şi persuasiune pentru a obţine o anumită opinie din partea publiculu, pentru a îndeplini o anumită acţiune. Convingerea publicului cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat.

Crearea psihozei

Manipulare, dezinformare si persuasiune pentru a se ajunge la o dezorientare totală. Psihoza.

Cântărirea realităţii

Antimanipulare, antidezinformare si antipersuasiune. Metode de protecţie împotriva manipulării, dezinformării şi persuasiunii prin: neâncrederea în informator, în mijlocul de comunicare şi chiar în modul nostru de a gândi.

Psihologia socială în viaţa de zi cu zi

Manipulare, dezinformare si persuasiune în viaţa de zi cu zi. Oricine poate fi manipulat, folosindu-se: Senzatia de socializare, Ordinul rugăminte, Efectul de îngheţ, Capcana ascunsă, Amorsarea deciziei, Piciorul în uşă, Atingerea, Uşa în nas, Idealul, Suspendarea şedinţei, Manipularea comportamentului, Cuvinte cheie, Distorsiunea temporală, Principiul reciprocităţii sau Metoda şarmantului.

 

Accesoriile manipulării

Manipulare, dezinformare si persuasiune în viaţa de zi cu zi. Accesoriile manipulării, dezinformării şi persuasiunii. Accesoriile manipulării  sunt: Accesoriile verbale, Accesoriile auditive, Obiectivitatea aparentă, Imaginea, Animaţia, Reportajul, Războiul informaţiilor.

 

Limba de Lemn şi Limba de Bumbac

Manipulare, dezinformare si persuasiune politică (şi nu numai) prin limbaj.

Ştirea

Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul ştirilor tv. Selectarea ştirilor, Conceperea ştirilor, Plasarea ştirilor, Titlurile ştirii, Alegerea amănuntelor, Selecţia imaginilor, Prezentarea ştirii.

Impactul media

Manipulare, dezinformare si persuasiune venită prin intermediul televizorului. Cum ne manipulează subliminal evenimentele petrecute la tv: semihipnoza.

Secretul reclamelor

Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul reclamelor.

Televizorul în lumea celor mici

Manipulare, dezinformare si persuasiune celor mici prin intermediul televizorului.

VEDERE GENERALĂ

 sursa    http://antipersuasiune.wordpress.com

Marturisitorul mucenic Corneliu Zelea Codreanu

“Cred într-unul şi nedespărţit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzătorul tuturor Românilor şi numai al Românilor, iubitor de muncă, cinste şi în frica lui Dumnezeu cu durere de ţară şi neam. Dătătorul de drepturi egale, civile şi politice la bărbaţi şi femei. Protector al familiei, salariind funcţionarii şi muncitorii pe baza numărului de copii şi pe baza muncii depuse, înţelegând cantitatea şi calitatea, şi într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numărului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, şi pământul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) şi muncitori. Patronul (particular) pe lângă salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proporţional cu mărimea capitalului. Şi într-unul Stat asigurător al muncitorilor prin “fondul riscurilor”. Întemeietor de depozite de hrană şi îmbrăcăminte pentru muncitori şi funcţionari care organizaţi în sindicate naţionale vor avea reprezentanţi în comitetele administrative de pe lângă diferite instituţii industriale, agricole şi comerciale.

Şi într-unul mare şi puternic “părinte al muncitorilor” şi Rege al ţăranilor, “Ferdinand I-iu”, care pentru fericirea României totul a jertfit şi care pentru mântuirea noastră una cu poporul s-a făcut. Care în fruntea oştilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti a biruit, şi care din nou cu dragoste şi încredere se uită către ostaşii ce-i datorează credinţă, şi care vor găsi în cazărmi o adevărată şcoală a naţiunii, pe care să o treacă în termenul de un an.

Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului Naţional-Creştin, simbol de armonie între fraţii şi surorile României Mari.

Într-una Sfântă Biserică Creştină cu Preoţi trăind din Evanghelie şi care să se jertfească apostoleşte pentru luminarea celor mulţi.

Mărturisesc alegerea miniştrilor de către Cameră, suprimarea Senatului, organizarea poliţiei rurale, impozitul progresiv pe venit, şcoli de agricultură şi meserii la sate, “cercuşoare” pentru gospodine şi adulţi, azile pentru invalizi şi bătrâni, case naţionale, cercetarea paternităţii, aducerea legilor efectiv la cunoştinţa tuturor, încurajarea iniţiativei particulare în interesul Neamului şi dezvoltarea industriei casnice ţărăneşti.

Aştept învierea conştiinţei naţionale la cel din urmă păstor şi coborârea celor luminaţi în mijlocul celor trudiţi spre a-i întări şi ajuta în adevărata frăţie, temelia României de mâine. Amin!

Trebuie să şi luptăm pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine şi dreptul la onoare. Trebuie să luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori milenară a unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii.

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie – pe care n-o iubesc – Dumnezeu – în care nu cred, – Biseric㠖 în care nu intră niciodată, – şi Armat㠖 pe care o trimit la război cu braţele goale.

Acestea sunt realităţi, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politică în mâna unor scamatori imorali.

 Fraţilor,

După ani de groaznice lupte lumea sărbătoreşte pacea între oameni, conducătorii luminaţi din toate ţările civilizate se silesc să înlăture războiul prin întemeierea unei legi pentru unei vieţuiri paşnice în viitor.

Dar iată că din răsărit se aud glasuri de ură care vădesc năzuinţa duşmanilor noştri de a ne sfâşia, prin învrăjbire şi neînţelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învăţăturilor greşite, pornesc îndemnuri de luptă la foc şi la uciderea fraţilor de acelaşi sânge.

Din Ungaria, care-şi plânge mărirea de altădată, se aud aceleaşi îndemnuri. Duşmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure liniştea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi.

Străinii de peste hotare încearcă să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinaţii care trăiesc la sânul ţării noastre. Ei au cutezanţa să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptăţii şi al libertăţii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci:

Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici.

Cer libertatea, dar cu ameninţări de moarte, silesc lumea să li se supună.

Doresc înfrăţirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea şi desfrâul în mijlocul popoarelor.

Mai mult încă: ei zic că voiesc desfiinţarea capitalului câştigat prin sudoarea frunţii.

Ne spun că nu voiesc războiul dar ei se războiesc.

Cer desfiinţarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul roşu al urii. Să nu daţi crezare manifestelor şi îndemnurilor lor precum n-aţi dat crezare manifestelor duşmane când luptaţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.

Datoria oricărui bun Român este de a se îngriji ca şi pe viitor sămânţa neînţelegerii, pe care o încearcă să o arunce între noi, să nu prindă rădăcini.

Desăvârşiţi lucrul început prin munca şi cinstea voastră. Duşmanii voştri sunt: lenea, ura şi necinstea care domnesc peste hotare şi care ne ameninţă şi pe noi.

Fiţi cu luare aminte! Păstraţi-vă sufletul curat, nu uitaţi că mântuirea noastră este munca, unirea şi cinstea.

Fraţi soldaţi,

Cu credinţă în Dumnezeu aţi înfrânt puterea vrăjmaşului. Cu armele voastre aţi tras pentru veşnicie hotarele ţării.

Cu sângele vostru aţi desăvârşit şi pecetluit jertfele voastre.

De aceea nu îngăduiţi ca mâini străine şi nelegiuite să strice ceea ce voi aţi săvârşit. Păstraţi mai departe iubirea de ţară şi credinţa către Rege. Aţi jurat că veţi apăra cu ultima picătură de sânge hotarele Patriei. Păziţi-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmaşilor, căci aşa au făcut părinţii şi străbunii noştri.

Fraţi ţărani,

Dumnezeul părinţilor noştri s-a înduioşat de suferinţele noastre şi ne-a dat un an îmbelşugat cum rar s-a văzut. Fiţi recunoscători faţă de bunul Dumnezeu prin munca şi credinţa voastră. Înnoiţi-vă puterile de muncă, strângeţi cu sârguinţă roadele pământului. Fiţi liniştiţi căci pământul din Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, l-aţi câştigat în întregime.

Păstraţi-l cu sfinţenie, apăraţi bogăţia lui prin munca şi iubirea voastră.

Fraţi români,

În voi stă nădejdea şi puterea acestei ţări. Voi sunteţi şi fericirea zilei de mâine. Iar voi să nu vă agonisiţi blesteme, ci binecuvântări.

Duşmanii ne atacă la Nistru şi la Tisa. Ei încearcă să tulbure şi pacea înăuntru ţării.

Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam şi credinţa în Dumnezeu.

Fiţi cu luare aminte, chemaţi la calea adevărată şi pe cei care s-au rătăcit şi au trecut în rândurile celor fără neam şi credinţă. Strânşi în jurul tronului şi uniţi sub umbra steagului tricolor vegheaţi la liniştea ţării.

Spuneţi străinilor şi înstrăinaţilor care încearcă să ne tulbure, că în jurul nostru s-a format o gardă naţională care veghează şi va lupta contra celor ce voiesc să semene neînţelegeri între noi.

Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii noştri şi de înălţimea vremurilor pe care le trăim.

 

sursa     http://deveghepatriei.wordpress.com 

Fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste

Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita – Fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste

 

Domnul asteapta neincetat de la noi sa ne unim intregi in dragoste cu Dansul, insa noi ne departam de El si vedem ca fara dragoste nu exista viata – adica, fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste.

Insa nu este o dragoste dupa logica acestei lumi, o dragoste dupa cum o intelege lumea aceasta. Dragostea lumii acesteia este suferinta, inrobire, caci in dragostea noastra se amesteca duhurile din vazduhuri.

Aici exista putina dragoste, iar in cea mai mare parte este inrobire. Duhurile din vazduhuri cauta sa ne inrobeasca prin lucruri, prin persoane, incat inima noastra si intreaga noastra fiinta sa nu se lege de Izvorul vietii, de Dumnezeu, de dragostea cea adevarata. Caci duhurile stiu: daca inima noastra se uneste cu Dansul, nu se vor mai putea apropia de noi.

Cel ce se afla in plinatatea harului lui Dumnezeu, unit cu dragostea Domnului, acela este inconjurat de aceasta dragoste dumnezeiasca, de acel (har) dumnezeiesc, si duhurile din vazduhuri nu se pot apropia de el. Nu se pot atinge de noi, deoarece santem ingraditi cu puterea dumnezeiasca, cu harul lui Dumnezeu.

Dragostea este cea mai puternica arma

Dragostea este cea mai puternica arma care exista. Nu este putere sau arma mai mare decat aceasta, care sa poata lupta impotriva dragostei. In fata dragostei totul cade. Vedeti, ingerii nu se lasa robiti de lucruri asa cum facem noi, cei cazuti. Noi, cei cazuti, ca si duhurile cazute, ne robim de obiecte, bunuri si fapturi. Cetele ingeresti, insa, nu o fac.

Si cei ce se unesc cu Domnul din toata inima si intreaga lor fiinta nu se inrobesc de nimic aici pe pamant. Nimic nu ii poate robi. Inima lor nu poate fi incatusata. Ei se afla in deplinatatea, in plinatatea harului lui Dumnezeu, uniti cu Domnul – si atunci, cu Domnul, ii iubesc pe toti.

Minunat lucru! Atunci simtim ca toti ne sant dragi, fie ei buni sau rai. Pe toti ii iubim – singurul lucru neplacut este ca unii, prin gandurile lor, se impotrivesc iubirii, se fac potrivnici binelui. Aceasta ii tulbura si ii indeparteaza de noi.

Despre suferinta oamenilor si a lucrurilor cazute

Toata faptura zidita este desavarsita, toata faptura. Si duhurile care au cazut au fost plasmuite fapturi desavarsite. Ele au cazut de la desavarsirea mintii la joasa cugetare si, pentru ca s-au indepartat de Izvorul vietii, cauta mangaiere in viata mincinoasa. Nu mai au viata dreapta, ci o cauta in lucruri, in cele ce sant marginite. Acestea le sant mangaiere, acestea le sant hrana. Neincetat!

Dar, pentru ca s-au indepartat de dragoste, si stiu cum era pe cand se aflau sub calauzirea Duhului Sfant, in deplinatatea Harului, cauta sa o imite si, astfel, inseala oamenii, amagesc neamul omenesc, ii dau mangaiere mincinoasa, numai ca sa-i castige pe oameni.

Si oamenii se indeletnicesc cu atat de multe lucruri: filosofii, cugetari, realizari ale stiintei – iar toate acestea sant vremelnice, sant o mangaiere mult prea scurta. Si iarasi se naste in oameni depresia si singuratatea. Caci oamenii aici, pe pamant, se simt singuri si printre cei mai dragi ai lor – pentru ca santem cazuti. Plang copiii, dar plansul acesta este si al parintilor lor.

Asemenea si duhurile cazute – si ele, cu alte cuvinte, se simt singure, desi sunt totdeauna unele cu altele, dar in tot felul de rele, asa cum gresesc si oamenii aici pe pamant. Duhurile viclene sant unite in cuget si fac orice, zi de zi, numai sa aibe mangaiere, dar mangaiere nu au.

Asa si oamenii, unii se duc, si sparg sticle si pahare, si se imbata, si se intorc acasa cu capetele sparte – si tot nimic. Nici o mangaiere nu afla. Atunci cauta pe alt fagas al vietii, si nicaieri nu afla alinare. Iar cei ce se unesc cu Domnul, stiti, cand se unesc asa cum o fac ingerii, acestia se afla vesnic in pace, in bucurie si liniste neintrerupta. In ei salasluiesc pacea si bucuria nestramutata.

Domnul si ingerii sant partasi la suferintele noastre

Sfintii Parinti spun ca ingerii sunt partasi la suferintele noastre si se intristeaza ca nu putem nicicum sa ne venim in fire, sa ne intoarcem si noi spre Domnul, sa ne linistim de aceste griji si nelinisti ale noastre, sa le incredintam Domnului pe toate, caci El se ingrijeste (de noi). De cand ne-a zidit, El se ingrijeste de noi, de ce va fi cu noi.

Dumnezeu nu este numai Dumnezeul lucrurilor mari, ci si al celor mai mici

Aici, pe pamant, fiecare isi are rostul sau. Daca noi, cei mici, stim aici ce trebuie sa facem, unde si cum trebuie puse lucrurile in randuiala, cu atat mai mult va sti Cel ce pe toate le cuprinde, intreg Cosmosul, Care se ingrijeste de el pana la lucrurile cele mai marunte.

Domnul spune: “Eu sunt Dumnezeul nu doar al lucrurilor celor mari, ci si al celor mai marunte, al celor mai mici decat atomul.” El este Dumnezeu, El le-a faurit pe acestea. El stie cum sa le carmuiasca. Iar noi trebuie doar sa ne intelegem, sa fim uniti intr-un cuget cu Dansul. Caci El doreste ca faptura intelegatoare ce s-a indepartat de dragostea lui Dumnezeu, de Dansul, sa se intoarca, sa-si indrepte intelegerea. Dar este foarte greu sa ne intoarcem.

La sfarsit, dreptatea lui Dumnezeu va birui !

Asa cum spun Sfintii Parinti, “Duhurile au cazut din desavarsire, acum sunt pe pamant si vad ca vremea scurta este.” A venit vremea sa se sfarseasca acea perioada de la Facerea Lumii pana la ziua infricosatei Judecati. Si duhurilor cazute le este foarte greu, caci stiu ca va fi Judecata, si ca aceasta va fi dreapta, si ca, apoi, vor fi pe deplin ingradite.

Ele au acum o oarecare libertate. Se misca printre oameni, savarsesc toate aceste (inselari), inrobesc oamenii si castiga multe suflete omenesti in tabara lor. Ele socotesc ca pana la urma vor castiga – dar la urma va birui dreptatea lui Dumnezeu! Asa cugeta si fiii si fiicele lumii acesteia, caci cu cat au mai multe arme si multime de oameni, duhurile viclene socotesc ca vor birui, pana la infricosata Judecata.

Sa ne osarduim a nu ne mania

Si cand stii ca nimic nu fiinteaza vesnic, pana la Ziua infricosatei Judecati, ci totul se schimba – sa ne osarduim atunci a nu ne mania, ci a ne invata in fiecare zi, asteptand pe Domnul, si El va pune apoi toate in randuiala. Va fi mai bine decat credem.

Fie desavarsire in bine, fie desavarsire in rau

Totul se afla pururea in schimbare, se preface neincetat. Nimic nu ramane in aceeasi stare, ci se schimba sau se desavarseste: in bine sau in rau. Nu vom putea invata sa fim smeriti, pana ce nu vom indura multe dureri in inima.

Si, pana ce nu invatam sa fim smeriti, vom indura multe dureri in inima. Dumnezeu sta deoparte, ingaduie sa primim durerea sub coasta stanga, sa vedem ce miasma avem acolo, sa spunem: “M-a muscat chiar de inima, oh, si nu-l pot ierta!” Cum sa nu-l poti ierta, cand si tu esti la fel ca el, cand si tu ai maniat pe multi in acelasi fel? Invata acum sa fii linistit! Nu ne vom putea deprinde sa fim smeriti pana ce nu vom indura multe dureri in inima.

Sfintii Parinti spun: “Daca nu ne vom osteni sa ne smerim, Domnul nu va inceta sa ne smereasca El insusi.” Domnul nu va inceta sa ne smereasca prin cineva de langa noi.

Cineva ne va mania, ne va impinge la o stare de manie, pana ce vom ajunge sa ramanem linistiti cand va vrea oaresicine sa ne manie. Atunci vom fi incercati. Si ne va ataca, dar noi vom ramane linistiti. Va navali din toate partile, iar noi vom privi in liniste, ne vom pazi pacea launtrica – nu avem intentia sa ne dam pacea launtrica atat de ieftin.

Iata, atunci sufletul ajunge smerit si bland, si trece prin lumea aceasta cu o deplina intelegere a vietii. Iar oamenii socotesc dupa aceea si spun: “Stiu, omule, cum erai tu inainte, indaratnic, iar acum ai devenit parca nesimtitor, totul iti este la fel.” Nu, aceasta nu este nepasare, ci biruinta asupra raului!

Domnul ne da putere sa biruim raul cu pace

Domnul ne da putere sa biruim raul cu pace. Cata vreme suntem aici, in trup, se cuvine sa biruim toate acestea prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta si vrea Domnul de la noi, sa respingem raul prin intelegere si sa ne intoarcem cu toata inima si cu toata fiinta noastra catre El, catre Domnul.

Dispozitia pe care o avem fata de semeni este dispozitia pe care o avem si fata de Dumnezeu.

Interesele si planurile noastre ne incurca mult in viata. Interesul, si planul unu, apoi doi, si trei, si patru, si cinci. Socotim ca nu vom izbuti nimic daca nu planificam, daca nu socotim, daca nu facem ceva. Trebuie sa ne ostenim sa lucram dupa constiinta, dar nu in graba, caci din graba ne rastoarna vrajmasul. In graba aceasta nu ne mai ingrijim daca nu cumva vatamam vreo persoana sau vreun interes al semenilor nostri, daca nu impiedicam pe cineva – fiindca nu avem grija acestui lucru, preocupati fiind de planurile noastre.

Si uite asa gresim fata de aproapele nostru de-a lungul vietii. Iar cand gresim fata de aproapele, nu gresim de fapt fata de o fiinta omeneasca, ci gresim personal fata de Dumnezeu. Caci Dumnezeu locuieste tainic in fiecare suflet, si pretutindenea odihneste. Iar felul in care ne purtam cu aproapele este felul in care ne purtam cu Dumnezeu.

Sa ne fie limpede ca nu suntem pe calea cea buna, daca ne purtam cu dragoste fata de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urasc le intoarcem cu aceeasi masura. Aceasta nu este calea cea buna, caci se cuvine sa fim fii ai luminii, fii ai dragostei, fii ai lui Dumnezeu, copiii Domnului. Da, sa fim copiii Sai, sa avem caracterul Sau – caracter Dumnezeiesc, caracterul pacii, al dragostei si al bunatatii.

A nu te impotrivi celui viclean inseamna a-ti pazi pacea launtrica

Stim cum a fost Domnul cata vreme a fost in trup – a fost cu grija fata de toti, fata de fiecare, fata de cei ce il prigoneau. El este Dumnezeu Atotputernic – un singur gand si cuvant al Sau, si totul cade, totul se naruieste.

Dar El ne-a aratat calea, cum se cuvine sa invatam a ne feri de rau. Domnul insusi spune: “Sa nu stati impotriva celui viclean.” Spune sa nu ne impotrivim celui viclean, si a nu ne impotrivi inseamna a ne pazi pacea launtrica.

Impotrivirea este ceva rau, ea vrea sa intoarca ceva cu aceeasi masura si, atunci, se porneste razboi – hrana pentru duhurile cele cazute din vazduhuri. Iar cand ataca si nu intampina impotrivire, atunci armele lor cad de indata si sant biruiti.

De aceea, sa ne ostenim, cu orice pret, cu ajutorul lui Dumnezeu si sa Il rugam neincetat: “Doamne, pazeste-mi pacea launtrica, invata-ma sa fiu un suflet linistit, pasnic, bun – asa cum sunt ingerii si sfintii Tai.”

De aceea trebuie neincetat sa fim si cu gandurile la Dumnezeu. Celor pe care ii iubim in viata aceasta, rudelor noastre, celor apropiati noua le daruim toata atentia si viata noastra, gandurile si simtirile, totul.

Iar Domnul tocmai aceasta vrea de la noi – sa avem luare-aminte fata de Dansul, caci El este Parintele nostru. Cu dreptate ne cere sa ii inapoiem ceea ce ne-a dat, pentru binele nostru, ca sa fim partasi la bucuria dumnezeiasca, la pacea si viata dumnezeiasca, sa nu fim straini si sa nu ne chinuim singuri.

Pentru aceasta, sa invatam a ne ruga neincetat Domnului, sa Il cautam in rugaciune neincetata. Sfintii Parinti se rugau: “Doamne, izbaveste-ma de uitare!” Sfintii Parinti spun: “De indata ce ne trezim, grija noastra sa fie la Dumnezeu, cugetele noastre sa se uneasca cu Domnul.” Si asa, pe parcursul zilei, necurmat, neincetat, sa ne amintim de Domnul. Sfintii Parinti se rugau: “Doamne, izbaveste-ma de uitare!”

Sfintii Parinti se rugau neincetat pentru acesta, pentru izbavirea de uitare. Caci ne pierdem in obiecte, in lucruri, in munca.. uitam ca Domnul este pretutindenea, ca este de fata, uitam ca lucrarea pe care o facem este si lucrarea Sa.

Credem ca oamenii sant cei ce ne-au dat sa savarsim sarcina aceasta, si parca o lucram cu voie – iar daca o savarsim prin vointa, atunci se naste in noi cartire si impotrivire. Asa curge viata noastra de zi cu zi, in impotrivire, asa imbatranim, santem deja in varsta, iar viata noastra a trecut in necontenita impotrivire. Daca nu trecem cu timpul peste aceasta impotrivire launtrica, nu putem intra in imparatia Cerurilor

Trebuie acum sa deprindem viata cea cereasca – si acesta nu e lucru usor, caci am trait pana acum o viata marginita, a impotrivirii. Iata, de pilda, un familist – care are aici familie, casa, stie sa isi faca munca, dar adesea face vreo munca fara voia sa, pentru ca, sa zicem, tatal lui i-a spus ca cutare treaba trebuie facuta asa si asa, iar el o face impotriva vointei sale, si lucrul nu iese cum trebuie.

Asadar, daca lucram astfel, in launtrul nostru se face impotrivire; daca nu ne lepadam cu timpul de aceasta impotrivire launtrica, nu putem sa intram in imparatia Cerurilor, in rand cu ingerii, printre sfinti. Caci ne-am deprins sa ne impotrivim intotdeauna la ceva, caci intotdeauna ceva nu este dupa voia noastra.

Nu ne-am deprins cu ascultarea. Nu am invatat sa ne supunem voii lui Dumnezeu, ci dorim sa fie voia noastra. Ei, pai, fiule, voia ta nu trebuie s-o faci! Pe cei ce isi fac voia proprie nu-i vor primi nici cerul, nici pamantul.

De aceea sa-i multumim, sa-l laudam pe Dumnezeu pentru toate – si pentru situatia in care ne-a pus. El stie ce si cum, iar apoi va scoate ceva deosebit de frumos din noi, cand ne vom smeri. Se cade sa stim ca aici pe pamant facem lucrarea Sa, fara a tine socoteala de cine ne incredinteaza sarcina. El conduce aceasta lucrare a noastra, El este Cel ce ne-o da, si fie ca santem credinciosi sau necredinciosi, fie ca vrem sau nu vrem, se cuvine sa implinim planul lui Dumnezeu.

Vai mie, mult v-am impovarat cu vorbele mele – dar-astfel sa ne invatam sa fim buni!

Cuvantul parintelui – lucru sfant pentru copii

Duhurile din vazduhuri se amesteca si in cugetul copiilor, strica totul, pretutindeni. Copilul trebuie crescut, trebuie invatat in ascultare mai cu seama pana la cinci ani, caci pana atunci i se formeaza caracterul.

Trasaturile de caracter dobandite pana atunci ii raman apoi toata viata. in acest timp, parintii ar trebui sa isi invete copiii sa fie pe deplin ascultatori.

De fapt, cuvantul parintesc sa fie pentru ei, pentru copii, un lucru sfant. Cand parintele spune ceva, asa sa fie: Amin! Dar, vedeti, parintii nu au deprins asta, si din copilarie (duhurile viclene) ne invata sa ne impotrivim si sa nu ascultam: “Spune bunicii sau bunicului: Nu vreau! invata-te de mic sa nu asculti!” Si, iata, cu acestea crestem noi!

Duhurile rele lucreaza uneori si asupra dobitoacelor, ca sa ii nelinisteasca pe oameni

Duhurile din vazduhuri lucreaza uneori si asupra lumii animalelor, cand vor sa tulbure pacea vreunui suflet, daca este linistit si cu pace – omul pazeste turma, si aceasta dintr-odata aceasta se zbuciuma atat de tare si se porneste incoace si incolo, incat nu poate omul sa le adune si atunci se manie.

Vedeti, dar, ca duhurile din vazduhuri au inraurire si asupra lumii animalelor, cu atat mai mult asupra unei fiinte intelegatoare. Omul primeste astfel de ganduri si socoteste ca sunt ale lui. Asa este si cu copiii mici.

Daca vrei sa inveti, trebuie mai intai ca tu insuti sa te smeresti

Parintii spun: “Asa trebuie sa fie, se cuvine sa stai aici,” iar copilul nu vrea, copilul nu poate sa stea cuminte pentru ca este in crestere si este in permanenta miscare, neincetat. Iar cand copilul greseste cu ceva, mama si tatal lui de obicei il bat.

Dar bataia nu este un mijloc prin care copilul sa fie invatat a fi ascultator. Poate, uneori, este nevoie si de ea, dar sa fie intotdeauna din iubire si copilul sa simta dragoste, sa simta ca nu esti manios, caci, daca vrei vreodata sa povatuiesti pe cineva cu manie sau vrei sa indrepti pe cineva cu manie, nu vei izbuti nimic. Te vei vatama si tu, si el.

Daca vrei sa aduci pe cineva la calea cea dreapta, sa il conduci, sa il povatuiesti, iar daca el nu vrea sa primeasca de indata sfatul tau, trebuie mai intai ca tu insuti sa te smeresti si, cu dragoste desavarsita fata de el, sa ii arati care este parerea ta – iar el o va primi atunci, caci este de la inima la inima.

Cand vrei, cu orice pret, ca lucrurile sa fie asa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Nu trebuie asa! Asa nu merge, de aceea creste si se dezvolta (in copil) intotdeauna impotrivirea. Si atunci, cand copilul nu vrea sa asculte, nu trebuie sa-l bati, ci ii trebuie un motiv (ca sa te asculte).

Un plans bun este mai de folos pentru smerenie decat treizeci de tablete

In Elixirul, revista de medicina, citeam cum un psihiatru spunea: “Pentru toti cei ce sunt bolnavi nervos, care sufera cu nervii, un plans bun este mai de folos pentru calmarea nervilor decat treizeci de tablete.”

Vedeti, un plans bun! Un plans bun, stiti! Asadar, este atat (de folositor) si pentru omul in varsta. Plansul este mai cu seama un mijloc bun de linistire a copilului: acesta plange in hohote si apoi se calmeaza.

Copilul se cade sa fie educat pentru a fi inzestrat pentru viata

Prin anii 1936-1937 eram in Belgrad, la o familie. El era de origine Germana, iar ea asemenea – sau Slovena. Aveau un copil mic, un an si jumatate – doi, nu avea mai mult, nu mergea inca pe picioare. Ea l-a pus in pat, pe burta, stiti, si el plangea, plangea, plangea. Iar eu ii spun mamei: “De ce nu il luati, sa il linistiti putin? A, nu, nu, spune ea, sa se invete in brate, si apoi sa nu mai pot face nimic! isi va dezvolta bine plamanii, daca plange, spune ea, si abia atunci se va linisti.” Si asa s-a intamplat. Copilul a plans, a plans si numai dupa aceea s-a linistit, apoi s-a jucat, apoi iar a plans, iar mama lui nu a facut nimic.

O alta mama, al carei copil ar fi plans, l-ar fi luat imediat in brate – si asa ar fi rasfatat copilul. Imi amintesc de mine insumi. Am fost foarte bolnavicios de mic, nedezvoltat, si nu stiau ce sa faca cu mine, si ma tineau neincetat in brate, si ma mangaiau neincetat. Nu puteam sa mananc nimic prajit, pana la doisprezece – treisprezece ani. Tot ce mancam era numai de post si nu stiau ce sa faca.

Bunica mea, cand era nervoasa, ma dojenea, iar eu nici atunci nu puteam sa mananc. Iar mama imi zicea: “Fiule, daca vrei asta, iti da mama.” Si asta nu mi-a placut. Atentia prea mare nu place copiilor. Copiii trebuie sa stie ca parintii au dragoste fata de ei, dar sa nu le-o arate prea mult, ci sa-i invete sa fie copii ascultatori, pentru ca mai tarziu sa fie inzestrati pentru viata, sa traiasca in lumea aceasta pentru imparatia Cerurilor si sa se faca fii ai luminii.

Ascultarea zideste, iar voia de sine nimiceste

Ascultarea zideste, iar voia de sine nimiceste. Copilul trebuie sa fie ascultator, pentru el cuvantul parintelui sa aiba pretul unui lucru sfant. Il va urma mai tarziu toata viata cuvantul parintelui si intotdeauna il va cinsti pe cel mai batran – si nu numai pe acesta, ci si pe cel mai tanar. Va fi intotdeauna atent cu fiecare. Dar, din pacate, prea putine sant familiile educate asa.

Despre darul lacrimilor

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Unul plange de ciuda, iar altul plange pentru ca l-a intristat cineva. Un altul plange pentru ca i-a pierdut pe cei mai dragi si mai iubiti ai lui. Asadar, felurite sant lacrimile.

Exista lacrimi de pocainta, care vin din mustrarea de constiinta pentru pacatele facute, si cand omul isi vine in fire, incepe sa planga. Atunci lucreaza harul lui Dumnezeu: sufletul isi vine in fire pentru a se putea spala, prin lacrimi.

Da, da! Si cand vin lacrimile acestea, sant lacrimi de pocainta, sant daruri ale harului de la Domnul, pe care El le da sufletului. Cand omul isi vine in fire, incepe treptat sa se slobozeasca de grijile lumii acesteia si de iubirea de sine, de toate grijile sale, si se incredinteaza in mainile lui Dumnezeu – si acolo se smereste sufletul sau, si de atunci petrece neincetat in umilinta.

Numai un asemenea suflet poate fi neincetat, neintrerupt, in smerenie, care este lipsita de grija lumii acesteia. Pentru rugaciune este nevoie de o viata fara de griji in chip desavarsit, caci cea mai mica grija, spun Sfintii Parinti, tulbura rugaciunea.

Asa cum un spin cauta sa strice vederea omului, asa si cea mai mica grija tulbura concentrarea si pacea rugaciunii. Iar cand omul se uneste cu Domnul, cand este in intregime unit cu El, atunci sufletul lui se smereste si petrece in umilinta. Iar sufletul care petrece in smerenie este pregatit sa inceapa in orice clipa a plange pentru oricine.

De indata ce priveste si vede ca lumea dobitoacelor, lumea plantelor, oamenii – totul sufera, de indata lacrimile se pornesc sa curga. in orice clipa, un astfel de suflet este gata a incepe sa planga pentru noi toti.

Acesta inseamna ca in sufletul acela salasluieste harul lui Dumnezeu si ca acelea sunt lacrimi ale harului, pe care le daruieste Domnul. Sant lacrimi mantuitoare. Ele duc sufletul la smerenie, la desavarsire, la desavarsirea vietii Crestine.

Insa daca avem griji, lacrimile acestea nu pot fi dobandite. Dupa cum stiti, Domnul ne-a spus sa ne pazim bine ca sa nu ne impovaram pe noi insine cu mancare si bautura si cu grijile lumii acesteia.

Mantuitoare sunt numai lacrimile smerite izvorate din inima blanda

Lacrimile curg atunci cand gandurile se aduna in launtrul nostru, cand stam la rugaciune si cand santem cu luare-aminte la ea, sau cand inima este atinsa de unele cuvinte – de pilda la Sfanta Liturghie, sau cand gandurile noastre sant legate de cuvinte ce se gasesc in rugaciunile Sfintei Liturghii, ale Vecerniei sau Utreniei, sau cand ne rugam in singuratate. Sfintii Parinti spun:

Fiecare, cand se roaga lui Dumnezeu, va gasi pe undeva un cuvant care ii va misca inima, undeva in Psaltire sau in vreuna din cartile de invatatura – un cuvant care ii va atinge inima sau o rugaciune din care vor izvora lacrimi.

Cand toate puterile intelegatoare ni se aduna in launtru, pricepem, cu deplina intelegere si cunoscandu-ne slabiciunile, ca am pacatuit impotriva dreptatii, impotriva adevarului si iubirii. Simtim atunci ca vrem sa se reverse ploaie asupra noastra si sa ne spele de toate aceste necuratii.

Acest simtamant inseamna lacrimi. Da, atunci incep lacrimile sa curga! De aceea Sfintii Parinti spun ca, de indata ce un cuvant atinge inima, trebuie sa pastram mult acest cuvant, cat mai mult cu putinta si nu trebuie sa purtam de grija la nimic altceva. Nu santem toti cu atat de mare luare-aminte la Sfanta Liturghie, incat sa plangem.

Cel ce s-a lepadat in mai mare masura de griji, cel ce are umilinta, poate plange in orice clipa, oriunde si oricand. Si acest lucru nu e de mirare, caci se afla in starea de unire a gandurilor (in minte). Aceasta stare este smerenie, si sufletul lui este bland, de aceea este gata totdeauna sa planga – iar eu, care nu sant asa, trebuie sa mi se dea peste nas ca sa pot plange.

Sa plang pentru ca ma doare nasul, sau din pricina iubirii de sine, pentru ca cineva a umilit persoana mea, pentru ca mi-a tras o palma. Vedeti din ce pricini pot eu plange, dar sa stiti ca nu mi-e de nici un folos! Insa lacrimile care sant din smerenie si care izvorasc din inima blanda, acestea sant cele mantuitoare.

Daca plangem de ciuda, nu avem nici un folos; daca plangem pentru ca cineva ne-a defaimat, nu avem nici un castig. Astfel de lacrimi ne sant chiar pagubitoare.

Despre razboiul gandurilor cu semenii

Gandurile tale sant impovarate pentru ca ai primit gandurile semenilor tai. Roaga-te, dar, lui Dumnezeu sa te despovareze: “Doamne, ia de la mine povara asta!” Acestea sunt gandurile lor, este urzeala lor – iar tu, omule, ai avut cu totul alt gand. Ei, insa, au avut un altul, astfel incat s-au napustit asupra ta (cu gandurile), si te-au prins de indata in planul lor de atac – si suferi, vezi.

Dar daca ai rupe legatura cu aceasta navala a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi si s’ar putea napusti asupra ta – si tu vei ramane linistit. Dupa aceea, se vor dezumfla ca o basica. La inceput, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, cand nici un gand (rau) nu va veni de la tine, cand vei raspandi numai ganduri linistite, pline de dragoste – atata timp cat impartasesti numai bine, se vor dezumfla si nu vor mai avea putere, si nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine.

Dar daca le intorci cu aceeasi masura, atunci sa te tii, asta-i razboi! Si tu esti la fel ca ei, te lupti cu aceleasi arme impotriva aproapelui, asa cum lupta si ei impotriva ta, asa-i? Le intorci cu aceeasi masura – este un razboi (al gandurilor).

Toti cei care sant in razboi nu au pace, nici liniste. Pe campul de lupta nu exista pace, cauti doar sa vezi de unde se va ivi vrajmasul ca sa te ucida; trebuie sa fii neincetat cu luare-aminte, sa privesti neincetat ca sa poti vedea de unde vine neprietenul.

Despre linistea duhovniceasca

Anevoie lucru este sa fii linistit, in imprastiere nu poate fi rugaciune curata. Noi santem mereu nelinistiti; din toate partile, neintrerupt (ne coplesesc ispite). Iar monahul imprastiat nu ajunge niciodata sa se roage curat lui Dumnezeu cu mintea.

Porneste astazi inainte, pentru Domnul !

Duhurile din vazduhuri vor sa ne impiedice (pe calea mantuirii), iar noi, molaii, stiti, ne intoarcem intr-o parte si spunem: “Asteapta putin, n-am terminat cu asta, trebuie numai sa mai termin ailalta, si atunci ne intoarcem in alta parte: Da, numai acest plan (sa-l infaptuiesc) – si apoi ma voi pocai. Dupa aceasta, Doamne, voi merge drept si nu ma voi abate niciodata, nici la dreapta, nici la stanga.”

Dar duhurile din vazduhuri aceasta o si doresc, de la inceput: sa amanam (pocainta) de astazi pe maine, de maine pe poimaine, si tot asa, pana la sfarsitul vietii. Iar Sfintii Parinti spun: “Porneste astazi inainte, pentru Domnul!”

Omul trebuie sa se osteneasca sa aiba un duh plin de bucurie

Se zice ca trebuie sa pastram cu orice pret pacea launtrica si sa avem intotdeauna duh plin de bucurie. Intotdeauna! Cu orice pret sa fim pururea bucurosi, pururea voiosi. Dar, iata, si Sfantul Ioan din Kronstadt spune:

Noi santem precum vremea, vin furtuni, vanturi, fulgere, iar apoi straluceste soarele, si ne este bine. Asa si noi. Apoi iarasi vine furtuna, si iarasi soarele, si tot asa.

Si mai spune: pentru ca avem si trup, noi si trupul acesta materialnic santem inrauriti de conditiile atmosferice. Cand conditiile sunt bune si cand presiunea atmosferica nu este mare, atunci este vreme buna, iar noi santem veseli si bine dispusi. Iar cand vremea este mohorata, si noi suntem abatuti.

Asa este! De aceea, trebuie sa ne pastrama cumpatarea (duhovnicesca). Chiar si atunci cand este vreme mohorata sa fim linistiti cu duhul.

Omul trebuie sa se osteneasca sa fie intotdeauna, cu orice pret, intr-o stare sufleteasca buna, sa fie neincetat cu duhul plin de bucurie, pentru ca duhurile din vazduhuri vor sa fim necontenit tristi

 

sursa articol deveghepatriei

O scrisoare către un fiu duhovnicesc

Sfântul Serafim de Virița – O scrisoare către un fiu duhovnicesc

Urmatorul text cuprinde o scrisoare trimisa de catre Parintele Serafim unui fiu duhovnicesc, episcop, care era într-o închisoare sovietică. Este o omilie plină de mângâiere si bună sfătuire pe care Dumnezeu Creatorul o adresează sufletului omului:

Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește la fel de mult și pe Mine? Lucrurile care te privesc pe tine sunt la fel de importante ca lumina ochilor Mei. Te prețuiesc atât de mult în ochii Mei (El vorbește despre suflet) și te iubesc atât de mult; de aceea, e o bucurie atat de specială pentru Mine sa te pregătesc și să te încerc. Când ispitele și vrăjmașul vin peste tine, revărsându-se precum un râu asupra ta, vreau să știi că,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că slăbiciunea ta are nevoie de tăria Mea, iar scăparea și izbăvirea ta stau în a Mă lăsa să am grijă de tine. Ia aminte, când ești cuprins în vâltoarea imprejurărilor grele, între oameni care nu te înțeleg, care nu iau în seamă lucrurile ce îți aduc bucurie și te izgonesc de la ei,

Aceasta a fost de la Mine.

Eu sunt Dumnezeul tău, toate împrejurările vieții tale sunt în mâinile Mele; nu ai ajuns din întâmplare în situația ta, ci este tocmai locul pe care l-am pregătit pentru tine. Nu tu mi-ai cerut să te învăț smerenia? Iar acolo, te-am așezat în atmosfera potrivită, în școala unde te vor învăța ceea ce ai nevoie. Locul in care trăiești acum, precum și cei care trăiesc în jurul tău, nu fac altceva decât Voia Mea. Ai dificultăți financiare și abia supraviețuiești? Ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Vreau să știi că Eu dispun de banii tăi; caută scăparea la Mine și întelege că Eu sunt izbăvirea Ta. Ia aminte, cămarile Mele sunt pline și inepuizabile și să fii convins că Eu îmi țin toate promisiunile. Nu primi ca oamenii să-ți spună când ești în necaz: ”Să nu crezi în Domnul și Dumnezeul Tău.” Ai petrecut vreodată întreaga noapte în zbucium? Ești despărțit de rudele tale, de oamenii pe care îi iubești? Am lăsat să ți se întâmple toate acestea astfel încât să te întorci către Mine și în Mine să afli veșnica mângâiere și odihnă. Te-a dezamăgit prietenul tău, sau cineva căruia ți-ai deschis inima?

Aceasta a fost de la Mine.

Am îngăduit ca această suferință să te atingă astfel încât să înveți că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Înfățișează-Mi-le toate Mie și spune-mi tot ce ai pe suflet. Te-a vorbit cineva de rău? Las-o în grija Mea. Lipește-te de Mine, în Mine este adăpostul tău, astfel încât vei fi ferit de războirile neamurilor. Voi face ca dreptatea ta să strălucească precum lumina, iar viața ta ca miezul zilei. Planurile tale au fost destrămate, a slăbit sufletul tau iar tu te simți sfârșit,

Aceasta a fost de la Mine.

Ți-ai facut planuri și ți-ai stabilit obiective; le-ai adus înaintea Mea să le binecuvântez. Dar vreau sa lași toate în seama Mea, să călăuzesc și să îndrept cu Mâna Mea împrejurările vieții tale, căci tu ești orfanul, iar nu stăpânul. Pierderi neașteptate au venit peste tine și deznădejdea ți-a cuprins inima, ia aminte,

Aceasta a fost de la Mine.

Căci cu această multă oboseală și teamă mare te încerc, ca să văd cât de puternică îți e credința în promisiunile Mele și îndrăzneala în rugăciune pentru aproapele tău. De ce nu ești tu cel care și-a încredințat grija pentru cei dragi iubirii Mele celei purtatoare de grijă? De ce nu ești tu cel care îi lasă în ocrotirea Preacuratei Maicii Mele? Boli grave au venit peste tine, care poate vor fi vindecate sau poate sunt de nevindecat, țintuindu-te de patul tău,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că vreau să Mă cunoști mai adânc, prin boala trupului și să nu murmuri împotriva acestor încercări pe care ți le trimit. Nu încerca să înțelegi planurile Mele despre căile diferite de mântuire a sufletelor oamenilor, ci fără cârtire și cu umilință pleacă-ți capul înaintea bunătății Mele. Ai visat să faci ceva extraordinar pentru Mine, dar în loc să indeplinești asta, ai căzut pe patul de suferință,

Aceasta a fost de la Mine.

Pentru că te-ai fi cufundat astfel în lucrurile tale și Mi-ar fi fost cu neputință să-ți mai ridic gândul către Mine, iar Eu vreau să te învăț cele mai adânci cugetări și învățăturile Mele, ca să-Mi slujești. Vreau să te învăț să simți cum tu nu ești nimic fară Mine. Câțiva dintre cei mai buni fii ai Mei sunt cei care s-au despărțit de activitățile vieții, pentru a învăța să folosească arma rugăciunii neîncetate. Ai fost chemat pe neașteptate să preiei o responsabilitate dificilă, indurată în numele Meu. Îți încredințez aceste greutăți și din acest motiv Domnul Dumnezeul tău iți va binecuvânta toate lucrurile tale, în toate carările tale. În toate, Domnul îți va fi învățător și îndrumător. În această zi, am pus în mâinile tale, copilașul Meu, acest vas plin cu mirul cel dumnezeiesc, să-l folosești din belșug. Adu-ți aminte întotdeauna că fiecare dificultate de care te vei izbi, fiecare cuvânt jignitor, fiecare vorbire de rău și critică, fiecare piedică în lucrarea ta care ar putea sa nască în tine frustrare sau dezamăgire, fiecare descoperire a slăbiciunilor și neputințelor tale va fi unsă cu acest untdelemn,

Aceasta a fost de la Mine.

Cunoaște și amintește-ți pururea, oriunde ai fi, că orice bold care te ințeapă va fi tâmpit (orice ac va fi tocit), de îndată ce vei învăța, în toate lucrurile tale, să privești către Mine. Toate ți le-am trimis Eu, pentru desăvârșirea sufletului tău,

Toate acestea au fost de la Mine.

Sfântul Serafim de Virița (1866-1949) este unul dintre cei aproximativ 1200 de sfinți pe care Sinodul Ierarhic al Bisericii Ortodoxe Ruse i-a canonizat de-a lungul istoriei. Pentru canonizarea Sfântului Serafim, sinodul s-a adunat în 13-16 August 2000 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

Din cuvintele Cuviosului Stareț:

“Nici o picatură din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugăciunea mamei are mare putere“.

“Rugăciunea îngrădește si respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugaciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere”.

Sfântul spunea despre sine:

”Eu sunt o cămară în care se adună suferințele oamenilor”

Imitându-și sfântul protector, Parintele s-a rugat și el o mie de nopți pe o piatră în fața icoanei Sf. Serafim din Sarov.

Părintele Serafim iubea foarte mult tinerii. În vremea lui oamenii tineri nu mergeau la biserică aproape deloc, iar când totuși era vizitat de către ei, Parintele se bucura nespus. El obișnuia să spună că rolul tinerilor va fi foarte important în viitoarea retrezire a vietii bisericești. De asemenea, obișnuia să spună că va veni o vreme când pervertirea și desfrânarea printre tineri va atinge cel mai mare grad de decădere. Cu greu se va mai găsi vreun suflet feciorelnic printre ei. Tinerii vor vedea că nimeni nu îi pedepsește pentru ceea ce fac și astfel vor crede că totul le este permis pentru satisfacerea dorințelor si plăcerilor. Dar Dumnezeu îi va chema, totuși, și ei vor înțelege că nu mai pot continua o astfel de viață. Apoi, pe diferite căi, vor fi conduși către Dumnezeu. Mulți oameni vor avea o înclinare către viața ascetică. Cei care vor fi fost mari pacătoși și alcoolici vor umple bisericile și vor avea o mare sete de viața duhovnicească. Mulți vor deveni monahi. Mănăstirile se vor redeschide și bisericile vor fi pline de credincioși. Tinerii vor merge în pelerinaje la locurile sfinte. Acele vremuri vor fi frumoase. Faptul că astăzi ei săvârșesc păcate grave, îi va duce către o mare și adancă pocăință. La fel cum candela înainte să se stingă stralucește puternic și aruncă scântei în jur, iar cu lumina ei luminează întunericul dimprejur, la fel va fi și viața Bisericii în vremurile din urmă. Și sfârșitul este aproape.

credintainadevar.blogspot.com

Cât este de frumos să ai o familie unită prin credinţă

  Soţul meu nu merge la Biserică…

Cât este de frumos să ai o familie unită prin credinţă. O familie baza şi temelia căreia e Hristos. Duminicile să nu mergi la biserică doar cu copiii, dar să simţi că e cu adevărat o duminică în familie. Adică una care începe întotdeauna cu Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi continuie cu familia reunită la masă, iar apoi cu careva activităţi din această zi. Dar realitatea nu e chiar acea, pe care ne-am dori-o. Şi atunci din dorinţa de a fi „pe plac lui Dumnezeu”, dar de fapt, dintr-o râvnă nu prea chibzuită, încercăm să ne forţăm partenerul de viaţă către acest pas – de a merge la biserică, de a posti,  de a respecta careva sărbători. Şi cel mai des ajungem la un rezultat diametral opus de cel aşteptat, cel de alături, nu doar că nu vrea să ne urmeze pe această cale, dar şi nici nu prea înţelege de ce ar trebui s-o facă. Căci să impui cuiva cu forţa să simtă şi să iubească ceva neclar pentru el, nu prea e posibil. Şi atunci ar trebui să abandonăm, să ne îngrijim doar de propriul suflet şi atât?

Desigur că aceasta nu ar fi o cale la care ne chemă Hristos. Orice ne-am dori să facem, ar trebui s-o facem cu Hristos. Cu credinţa şi încrederea deplină că Dumnezeu poate face orice şi-l poate schimba pe oricine. Doar că nu prin aceste căi pe care mergem noi. Şi de fapt oare Dumnezeu nu-l iubeşte deasemenea şi pe cel care nu are această simţire şi chemare, sau nu o are pentru moment, căci mai mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de drepţi

În înceracrea aceasta de a-l schimba pe aproapele nostru prin forţare nu este nici un pic de smerenie, iar acolo unde nu e smerenie nu e nici harul Duhului Sfânt. Probabil de atât şi nu numai că nu se schimbă situaţia din familie, dar şi se înrăutăţeşte.

Dacă medităm mai bine toate aceste încercări de a face parcă un bine, ne aduc la contrariul, pierdem şi noi puţinul pe care ne pare care că l-am dobândit. Şi dacă mai adăugăm că ne împătimim tot mai mult de judecarea aproapelui, de părerea de sine şi mândria, care ne arată că uite eu sunt mai deosebit, eu şi la Biserică nu lipsesc şi mă rog şi…Dar oare aşa ne cere Dumnezeu să fim.

Şi atunci când e prea multă forţare deobicei apare şi rezistenţa. Dacă îl întrebăm pe cineva „Când ai fost ultima dată la slujbă, dar când te-ai mărturist ultima dată” credeţi că el imediat se va căi şi alerga s-o facă? Noi de parcă o facem cu intenţie bună, dar nicidecum şi cu un rezultat la care ne aşteptăm

Desigur că e foarte bine să ştim să răspundem celui de alături sau chiar oricui de ce nu e corect să „crezi în Dumnezeu în suflet” fără a participa la slujbele şi Tainele Bisericii Dar fără a ne arăta superioaritatea sau a-l face să regrete că în genere a început discuţia dată.

Dacă am avea dragoste adevărată faţă de soţ, soţie, dar şi oricine căruia am vrea să-i arătăm calea adevărului, nu am face-o prin încercarea de a-l schimba pe el, dar prin încercarea de a ne schimba pe noi.

Să presupunem că nu suntem novicei pe calea credinţei şi câte puţin nu doar „mergem la biserică” dar şi avansăm în smerenie, dragoste, credinţă. Cu timpul vor apărea schimbări în toată comportarea noastră, privirea va luci ca o lumină de dragoste, vocea va fi blândă, vor dispărea veşnicile nemulţumiri şi reproşuri pentru apropiaţi.

Astfel neapărat şi cei apăropiaţi vor simţi aceste schimbări. Oare cu timpul nu-şi vor pune întrebarea (poate nu toţi, dar şi asta mult depinde de noi): „Ce este în credinţa acesta că poate să-l facă pe om atât de nemaipomenit. Aş vrea să văd şi eu în ce constă Învăţătura lui Hristos!”

Da, desigur că sună mai mult a fantezie. Dar nu e chiar aşa. Dacă am vrea noi cu adevărat să urmăm calea lui Hristos, ne-ar ajuta şi El neapărat. Şi atunci nu ar fi nimic imposibil. Desigur că e o calea grea, dar cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Deci cât de mult n-am vrea să schimbăm pe cineva, dar cu atât mai mult să aducem pe cineva la credinţă, trebuie noi să fim trăitorii acestei credinţe. Prin toate, şi în primul rând prin împlinirea Cuvântului lui Hristos – al Evangheliei Putem să o citim şi o recitim, să-i cunoaştem numeroase versete pe de rost, dar asta puţin ne apropie şi de trăirea ei.

Şi dacă nu facem noi la ceea ce chemăm, atunci de ce să credem că brusc va vrea să o facă altcineva. Noi să fim lumina vie a credinţei şi atunci neapărat o vor vedea şi alţii şi vor tinde către ea

Desigur că la moment e doar o relatare despre cum ar trebui să fie şi nicidecum experienţa pe care am parcurs-o pentru a aduce pe cineva la adevăr. Dar ştiu exact că atunci când încep a crede prea multe despre „credinţa” mea, desprea faptul că macar puţin am avansat mai mult decât aproapele meu şi sunt „mai bună” ca el, atunci foarte uşor mă prăbuşesc şi îmi dau seama despre cine sunt cu adevărat. Sunt dureroase aceste căderi. Dar probabil fără ele nicicând n-aş înţelege că pentru Dumnezeu toţi suntem la fel de iubiţi. Şi cel de alături adesea îmi este superior, chiar şi dacă la moment nu are credinţă.

Şi dacă îmi doresc foarte mult ca soţul meu să „mai meragă vreodată la biserică” nu la insitenţa mea, sau chiar şi din dragoste pentru mine (dar ideal din dragoste pentru Dumnezeu), ar trebui să-l ajut să vadă cum e cu adevărat un Creştin Ortodox dar nu unul care îl forţează zilnic către această cale.

Şi ca să poţi aduce pe cineva la credinţă, trebuie singur să ai una adevărată. Singuri credem puţin, dar ne dorim ca de la credinţa noastră se aprindă alţii. Dar doar anume aşa şi trebuie să fie – să se aprindă….

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Natalia Lozan

sursa www.ortodoxia.md