Din start spun că nu m-am înarmat împotriva cuiva. Dar nici că voiesc să ating puțin tema și apoi să mă depărtez de la o discuție sinceră, pentru că e o realitate cu care, mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi se ciocnește cel puțin o dată în viață.
Interesant, însă nu numai lumea (care după dreptate trebuie să-și vadă de ale sale păcate), ci și Dumnezeu în Vechiul și Noul Legământ scoate la iveală și mustră păcatele slujitorilor Săi. Le găsim scrise. Iar, după cum spune zicala, ce-i scris cu penița, nu tai cu bărdița.
Dumnezeu vrea să fie sincer cu noi precum a fost și este întotdeauna. Când cineva din noi răsfoiește Pidalionul – cârma Bisericii Ortodoxe sau chiar Patericul, se ciocnește cu o mare doză de sinceritate și a Bisericii care mărturisește despre posibilele căderi ale slujitorilor și fiilor Ei. De n-ar fi fost acestea, pe paginile istoriei Ei ar fi rămas numai evenimentele frumoase și persoanele vrednice.
ÂÂ Dar vedem că nu este așa. Istoria Bisericii nu cruță nici patriarhii, nici monahii de rând, nici chiar pe unii din părinții și scriitorii bisericești care, evident, au comis niște greșeli de ordin, filosofic sau dogmatic. (Citiți cu atenție patericul și vă veți convinge)
Să nu ne ducem prea departe. De ce Biserica a acționat pozitiv la filmul „The Passion of the Christ” (Patimile lui Hristos), însă a criticat apariția pe ecrane a filmului „The Last Temptation Of The Christ” (Ultima ispitire a lui Hristos)? Pentru că Biserica e împotriva a tot ce e fals.
Primul a reușit să transmită spectatorilor prin muzică și imagine, acele emoții și i-au făcut pe unii chiar să retrăiască evenimentele tragice împreună cu Hristos. Sunt cazuri concrete când oamenii, după vizionarea filmului, și-au schimbat radical viața și atitudinea fața de cele înconjurătoare, „văzând cu ochii” care a fost prețul răscumpărării lor. Nu-s critic de artă, dar totuși cred că acesta este succesul filmului. Pe când „Ultima Ispitire” e o grosolană falsificare a adevărului.
Acum să vedem ce-i cu vrednicia și nevrednicia slujitorilor și sinceritatea Bisericii.
În tratatul „Despre Preoție”, Sf. Ioan Gura de Aur spune că nu-i cu putință să rămână ascunse păcatele preoților, ci dimpotrivă ies la iveală chiar și cele mai mici neajunsuri. Preotul trebuie să se uite mereu în jurul său, ca nu cumva să-i găsească cineva un loc descoperit și nepăzit și să-i dea o lovitură de moarte.
Am avut ocazia să întreb pe mulți din cei ce sunt grabnici la critică și judecată: După ce criterii judecați și măsurați vrednicia unui slujitor? Deși încearcă mulți să bâlbâie un răspuns, majoritatea tac asemenea peștilor. Și e de așteptat asemenea lucru, pentru că oamenii s-au deprins să judece cum vreau, numai nu cum trebuie.
Cel mai frumos și vrednic de crezare răspuns l-am găsit tot în Biserică, în liturghia Sf. Ioan Gură de Aur: Nimeni din cei legați cu pofte și desfătări trupești nu ește vrednic să vină, să se apropie,sau să slujească Ție, Împărate al slavei; căci a sluji Ție este lucru mare și înfricoșător chiar și puterilor cerești … . Tot Sfântul Ioan scrie că preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngerești. „Preotul stă în fața Sfinteii Mese; nu pogoară fos din cer, ci pe Duhul Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul spre jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora și a le face mai strălucitoare decât argintul înroșit în foc. Cine poate deci disprețui această înfricoșătoare slujbă? Numai un nebun sau un ieșit din minți.”
Credeți că spunând acestea, Sf. Ioan mustră pe simplii credincioși? Nu. Mustrarea e pentru unii din cler, ce nu au o atârnare serioasă față de cele ce cu dreptate se săvârșesc pe Sfânta Masă. Biserica întotdeauna a avut și are până în prezent capacitatea de a primi criticile aduse unor membri ai Ei, desigur când sunt argumentate.
Dacă cele citate mai sus par prea dure, atunci poftim ceva și mai aspru. În cuvîntul său de apărare pentru fuga în Pont, Sf. Grigorie de Nazianz scria: „Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar cu mult mai răi –, intră în locurile cele preasfinte cu mîini nespălate, cum se spune, și cu suflete necurate; care înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing împrejurul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Și sunt aceștea la număr aproape mai mulți decât cei pe care-i păstoresc. Slabi în credință, ticăloși, cu toată strălucirea lor.”
De n-ar fi acceptat Biserica asemenea critici, nu le citeam noi acum, puteau să stea undeva acoperite cu praf, sau, și mai rău, arse pe rug. De fapt nu are lumea nici pe departe dreptul moral să măsoare sau să contesteze vrednicia slujitorilor bisericești atât timp cât zace în groapa imoralității. Mulți s-au grăbit s-o facă, dar s-au prins în capcana propriilor cuvinte. E cam ceea ce scria Eminescu în „Criticilor mei”:
Critici voi, cu flori deşerte, Care roade n-aţi adus – E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus.
Însă lucrurile nu stau chiar așa cu ne par nouă. În Evanghelie citim: „Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă către alții, zicând:V-am cântat din fluier și n-ați jucat; V-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.” (Matei 11. 16-19) Oare aceste cuvinte nu sunt caracteristice zilelor noastre?
Oamenii vor preoți buni, dar buni din punctul lor de vedere. Să le îndeplinească orice moft, fără să le spună ceva spre îndreptare. De parcă n-ar fi păstorul lor, ci un deținut proaspăt eliberat și trimis în exil. Lumea zilelor noastre poate să vină cu ușurință, fără nici o mustrare de cuget de la cheful care s-a sfârșit pe la 02:00 dimineața și să ceară Sfânta Împărtășanie, să ceară să li se „deschidă cartea”, să comande „patruzeci de slujbe” la „nouă mănăstiri” pentru împlinirea dorințelor, pedepsirea dușmanilor și succesul în afaceri. Sunt cazuri și mai deocheate. Oamenii pot să rămână nemulțumiți pentru că preotul n-a voit s-o pomenească pe „Joiana” și „Florica” când a citit rugaciunea pentru animalele bolnave. Culmea a fost când i s-a interzis unei doamne în etate îmbracata indecent să intre în Sfântul Lăcaș cu Gharly, scumpul cățeluș pe care-l iubea „ca pe copilul ei”. Reacția în asemenea cazuri: N-am văzut așa ceva! Ce ăsta-i popă?
Societatea contemporană dorește ca preotul să fie sau să se numească preot numai la biserică, iar în restul zilelor – unul asemenea lor. Cunoaștem cazuri când câțiva indivizi s-au pus la rămășag ca-l vor îmbăta pe preotul din sat. Mai dificil a fost până când a servit primul pahar din stimă față de cei ce l-au invitat. Până la urmă tot ei l-au scos în prăjină și au râs de el. Intenționat pun pe masă bucate de frupt în post sau în miercurile și vinerile de peste an, jurându-se că „n-o să afle nimeni”. În fel și chip vor sa-l facă „de-al lor” și apoi primii spun că popii spun una și fac alta. Cine dacă nu lumea își dorește astfel de păstori?
Slujitorii bisericești, nu vin dintr-o lume cerească, nu-s îngeri, ci sunt roadele societății din care singuri fac parte. Dacă sarea o dobândim din apă și tot în contact cu apa se dizolvă, tot ceva asemănător se întâmplă și cu păstorii bisericești.
Studiile teologice, deși au o importanță deosebită, nu-s suficiente pentru a deveni un preot bun. De nenumărate ori auzim și chiar vedem cum părinții, buneii și rudele îndeamnă „feciorașul mamei”, crescut de unul singur în familie și alintat încă din pruncie, să-și aleagă „profesia de părinte”!? Și asta-i pentru că părintele nu stă cu sapa în mână, în soare, ploaie sau frig și de-rău-de-bine, are un colac și un pitac. Poftim logică! Cel care de mic copil n-a știut ce e răbdarea, jertfelnicia, cum să-ți împarți bomboana sau jucăriile cu frații și cu surorile, acum e îndemnat sau chiar silit să ia asupra-și jugul cel greu al preoției care nu-i altceva decât slujire. În schimb câtă dezamăgire au și „candidatul” și părinții când se ciocnesc cu realitatea. Ieșiri din situație sunt trei: Sau încă în timpul studiilor trece la o alta facultate și rămâne un bun creștin, sau merge mai departe și-și croiește carieră pe interese proprii, devenind năimit cărui nu-i pasă de turma cuvântătoare, sau își vine în fire și devine un preot bun, cucernic și iubitor de Dumnezeu.
Dar spuneți-ne, cine poartă vina în această situație dacă nu cei care l-au educat și l-au îndemnat să facă acest pas. Cunoaștem cazuri, în ultimii ani ai existenței URSS, când chipurile Biserica ieșea din prigoană și în multe localități primăriile trimeteau la studii din propriul buget pe unii indivizi, care erau obligați să se întoarcă în satul natal „la serviciu”. Oare nu seamănă mai mult cu o afacere? Ș-apoi lumea se mai plânge că n-are slujitori buni. Cunoaștem zicala: Ce iese din mâță – șoareci prinde.
Dar să nu dramatizăm prea mult situația. Sunt o mulțime de preoți serioși, râvnitori, slujind exemple vii pentru credincioșii din parohii. Dar cine-i vede? Lumea-i la curent cu problemele pe care le întâmpină ei? De ce oamenii caută să audă sau să vadă numai rele și urâte ce uneori sunt prea exagerate și înflorite? De ce lumea uită de slujirea și martiriul prin care a trecut Biserica și clerul Ei? Luăm numai perioada celor șapte decenii de comunism, perioadă în care cei mai mulți dintre candidați primeau preoția din dragoste față de Dumnezeu, fără interese personale. Unii care erau mai inteligenți, înainte de a fi șantajați și amenințați, erau luați cu vorbe blânde și cuvinte frumoase, însă neacceptând propunerile, au făcut ani grei de pușcărie. Alții nici nu s-au întors. Cine-și amintește de acești martiri ai neamului și ai Bisericii?
„Preotul Catedralei din Cetatea Albă, Eusebiu Popovici, a fost împușcat de un evreu pe nume Zuckerman. Un alt preot din oraș, Nicanor Maleski, a platit cu viața în timpul unei devastări înterprinse de bande criminale. De asemenea, preotul Gheorghe Munteanu, originar din Ismail, a fost arestat, tuns și bărbierit, cerându-i-se să renunțe la credința creștină. Neobținând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele sfântului locaș din Cetatea Albă. Preotul Motescu din orașil Tighina, a fost prins de evrei și batjocorit: i-au tăiat limba și urechile, apoi a fost dus în altar și i-au dat foc, murind în chinuri groaznice. Preotul din Româncăuți, jud. Hotin, potrivit documentelor vremii, a fost batjocorit și omorât. În 1940 au fost omorât mișelește preoții Mina Țăruș din jud. Orhei, Ilie și Dumitru Ciornei din jud. Hotin. În 1941 au fost împușcați preoții Vasile Bodrug din Râșcani, Porfirie Șoimu din Parcani jud. Soroca, iar preotul Mihail Ghili din Unțești jud. Ungheni, a fost arestat de N.C.V.D., exilat la Barnaul unde a fost executat în 1942. Unii preoți au dispărut fără urmă, printre aceștea se numără și părintele Gheorghe Tudorache. Un martor acular, Tudor Busuioc, din Chișinău, declară despre acest caz următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoși, cu nasul și urechile tăiate. Cel mai tare și-au bătut joc de preoți, (…) nu destul că i-au adus în așa hal (…) adică le-au tăiat organele sexuale și așa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu fețele schimonosite de durere și și desfigurate. Slujitorii altarului, în marea lor majoritate s-au arătat vrednici de haina purtată, înfruntând prigoana și manifestându-se ca adevărați slujitori ai lui Hristos.” (Pr. Lect.dr. Veaceslav Ciorbă „Maluri de Prut”)
Aceștea sunt puținii din miile de martiri, însă despre curajul și eroismul lor nu prea se amintește decât rareori, în dezbateri politice și interes propriu, pentru a dobândi dividende electorale.
Am amintit despre cele ce s-au petrecut în fostul lagăr socialist, dar nu mai puține exemple de jertfelnicie au fost și în lagărele naziste de concentrare. Exemplu viu este monahia Maria Skobtsova, recent canonizată de Patriarhia Constantinopolului, care în ajunul Sfintelor Paști în 1945, a mers în camera de gazare în locul altei deținute alese de administrația lagărului.
Dar să luăm și din lumea catolică învinuită de inchiziție și războaie religioase. (O facem nu pentru a apăra sau a osândi. Sunt alții care ar face-o mai bine decât noi, ci vorbim de slujitorii care au arătat fapte de eroism indiscutabile.) În 1889, după ani buni de suferință și slujire, a plecat din viață Demian de Veuster, un preot belgian care a mers în Hawai ca misionar voluntar în slujba celor leproși, exilați pe insula Molocai. Oamenii își mai amintesc de asemenea fapte sau numai de inchiziție? După cum spun unii istorici, ea a fost provocată nu atât de Biserica, ci de însăși lume, căci oamenii se învinuiau unii pe alții de vrăji și erezii ca să capete averea vinovatului.
Lumea de azi, dacă dorește să aibă păstori și slujitori vrednici, să și-i crească. Vă sfătuiesc să citiți cartea lui Virgil Gheorghiu „Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer”. Acolo el scrie: „La școala din sat, camarazii mei nu jurau și nu mințeau niciodată în fața mea, colegul lor, care aveam aceeași vârstă cu ei; se purtau ca și cum aș fi fost deja preotul lor. Căci știau toți că eu voi fi preot, Preotul lor. Știau că eu îi voi căsători, că eu le voi boteza copiii, că eu voi străbate zeci de chilometri pe jos în plină noapte, în ninsoare, în furtună, în ploaie și în ceață pentru a mă ruga la căpătâiul lor când vor fi bolnavi sau pe moarte … Știau că înaintea mamelor, înaintea fraților și a surorilor, la orice oră din zi și din noapte, eu voi alerga la ei pentru a le aduce mângâiere și a-i împărtăși pe cei aflați în primejdii sau gata să părăsească pământul. Știau cu toții că eu le voi înmormânta mamele, părinții și tot eu mă voi ruga pentru sufletele lor. În acest fel ei au fost primii mei educatori. Căci ei doreau ca eu să nu fac decât acele lucruri pe care trebuia să le facă un preot – preotul lor. Să mă abțin de la lucrurile pe care un preot nu trebuie să le facă. În fiecare zi se întâmpla ca niște copii să strige celorlalți: „ Nu trebuie să-i ceri asta lui Virgil. El va fi preot. Preotul nostru.” Și dacă doreau să se joace jocuri mai brutale, mai libere, îngăduite copiilor meniți să rămână laici, o făceau între ei, separându-se de mine. Doreau să aibă un preot desăvârșit. Îmi cereau să rămân așa cum visau să fie viitorul lor preot, atunci când vor fi mari.”
O societate sănătoasă naște copii sănătoși. O societate bună naște medici, juriști, profesori și preoți buni. Feuerbach spunea că omul e ceea ce mănâncă, iar noi putem afirma ca avem ceea ce suntem. Nu vă înșelați. Hristos n-a fost disprețuit pentru faptul ca printre ucenicii Lui era unul care se numea Iuda Iscarioteanul. Nu. El a fost răstignit pentru ca a spus lucrurilor pe nume si a mustrat lumea pentru păcat.
Dar totuși cum rămâne cu slujitorii nevrednici?
Vă aduceți aminte de parabola despre grâu și neghină? „Venind slugile stăpânului casei i-au zis:Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânța bună în țarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a facut aceasta. Slugile i-au zis: Voiești deci să ne ducem și s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul. Lăsați să crească împreună și grâul și neghina, până la seceriș și la vremea secerișului voi zice secerătorilor: Pliviți întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în jitnița Mea.”
(Matei 13. 27-30)
Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)
SANTINELA ORTODOXA 