Proiectul de lege iniţiat de Guvern în privinţa exploatării de la Roşia Montană şi protestele de zilele trecute faţă de amplasarea sondelor de explorare ale Chevron la Pungeşti au adus în discuţie un aspect nediscutat până acum în România: regimul de proprietate asupra resurselor subsolului.Mai exact, dacă acestea ar trebui să aparţină statului său, ar trebui să dispună de ele privaţii sub al căror teren se regăsesc. Ştiri pe aceeaşi temă Chevron şi-a suspendat activitatea la Pungeşti, acolo unde oamenii pro… Votul pe proiectul de lege Roşia Montană a ieşit cu scandal: „Cred că … Echipamentul pentru explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraul… În acest moment, potrivit articolului 136 din Constituţie, „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice ţi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietătii publice“. La următorul paragraf se arată că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică“. În acest sistem, ţăranii nu sunt proprietari nici măcar asupra apei din fântâni, pentru că sunt resurse ale subsolului. Economistul Florin Cîţu este de părere că acum este momentul oportun pentru o dezbatere despre administrarea resurselor. „Nu cred că a existat un moment mai bun pentru a deschide dezbaterea despre dreptul de proprietate asupra resurselor din subsol. Experienţa ultimilor 23 de ani arată că adminstrarea resurselor (forţa de muncă, capital şi pământ) din economie de către stat reprezintă doar o subvenţie pentru corupţie. Soluţia din punctul meu de vedere este transferul cât mai rapid către sectorul privat al acestor resurse, aici includ şi resursele din subsol“, a scris Cîţu pe Facebook. Ce înseamnă asta? „Privat înseamnă sa fie deţinut de cel care deţine şi terenul. De cele mai multe ori în aceste cazuri vorbim de oameni saraci. Faptul că deţin un teren sub care se găsesc resurse îi poate face bogaţi. În rest, când vorbesc de transferul resurselor mă refer la privatizări“, a completat el. Ne trebuie reglementatori “cu dinţi” Acest sistem se aplică în SUA şi a permis boom-ul din sectorul gazelor de şist, care a dus la scăderea preţurilor şi la o renaştere industrială peste Ocean. Pe de altă parte, Ana Otilia Nuţu, expert în politici de energie şi infrastructură de transport în cadrul Expert Forum, este părere că, în principiu, extracţia gazelor de şist ar trebui să se realizeze, dar ar trebui reglementări clare şi „reglementatori cu dinţi“. „Nu avem nici pe unele, nici pe ceilalti“, scrie ea pe Facebook. „Şi guvernul, şi Chevron trebuie să înceteze să-i mai trateze pe oameni ca pe nişte cretini. E absolut legitimă îngrijorarea că statul român e incapabil să respecte interesul public şi să aplice reguli stricte de mediu. Nu cu incompetenţii cocotaţi în fruntea autorităţilor publice, reglementatori, autorităţi centrale şi locale şi clientela lor de partid. E absolut legitimă îngrijorarea publicului câtă vreme nu există niciun studiu pe România, nicio notă de fundamentare clară pentru avize, nu s-a făcut nicio consultare adevarată, adică informată, nu cu emoţii pro şi contra. În plus, poate ne trezim şi aici cu vreo lege pentru exproprieri făcute de privaţi, că avem deja un precedent. În plus, spre deosebire de SUA, localnicii nu se aleg cu mare lucru din resursă, doar cu deranjul. Nu e de mirare că există opoziţie locală. Trebuie discutat şi ce sume (de exemplu redevenţe sau alte impozite speciale) se duc spre comunităţile locale“, a completat Nuţu. În legislaţia românească nu există niciun fel de reglementare specială pentru gazele de şist, putând extrage orice companie cu un acord petrolier, inclusiv Petrom şi Romgaz. Precedentul Petrom Problema este şi mai ciudată atunci când se constată că Petrom a pierdut în justiţie un proces şi a fost obligată să plătească 50,6 milioane de lei fraţilor Dan şi Radu Stegăroiu, banii reprezentând „redevenţele“ aferente unei exploatări private de hidrocarburi care fusese confiscată de regimul comunist. În 2011, a fost admisă o contestaţie a Petrom, pentru a clarifica dacă obligaţia revine statului sau companiei. În final, dosarul de revendicare a ajuns la Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), după ce Petrom a obligat-o în instanţă să accepte dosarul privind măsurile reparatorii. Cazul este deosebit de important, deoarece, potrivit Constituţiei, numai statul poate dispune de resursele subsolului şi este pentru prima oară când un privat obţine o „redevenţă“. Aceasta este o sumă de bani pe care companiile care au concesionat anumite exploatări o plătesc statului. Poate fi fixă sau variabilă şi depinde de mărimea producţiei.
România are în momentul de faţă 59 de acorduri de concesiune petrolieră pentru perimetre de explorare, dezvoltare sau exploatare, acorduri aflate în diferite stadii şi care presuspun atât căutarea şi extragerea de ţiţei cât şi de gaze naturale. Dintre acestea, 10 perimetre sunt operate de companii americane sau cu acţionariat american, două de o companie controlată de gigantul rus Gazprom şi alte două în parteneriat româno-americano-rusesc. Scopul atribuirii acestor acorduri este, potrivit autorităţilor, atingerea independenţei energetice, în contextul în care România importă de la Gazprom circa 20% din necesarul de consum la preţuri mai puţin avantajoase decât alte state din regiune.
Compania americană cu cele mai multe perimetre concesionate în România este Chevron, blocurile aflate în administrarea gigantului petrolier având o suprafaţă totală de peste 9.000 de km pătraţi. Pe de altă parte, singura companie care a anunţat până la ora actuală descoperirea unor resurse semnificative de gaze naturale este ExxonMobil, cea mai mare companie petrolieră din lume, care estimează că în perimetrul off-shore concesionat alături de OMV Petrom s-ar afla resurse suficiente pentru a asigura jumătate din consumul anual de gaze al României.
Singurele două companii ruseşti sau controlate de ruşi care au în prezent acorduri de concesiune petrolieră sunt NIS şi Lukoil. Cele două perimetre controlate de Lukoil în proporţie de 72% au fost concesionate în parteneriat cu americanii de la Vanco International şi cu Romgaz, singurul producător de gaze naturale controlat de statul român.
Companiile petroliere intră în posesia acestor perimetre în urma licitaţiilor organizate de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.
Click pe imagine pentru a mări
Potrivit legislaţiei în vigoare, atât în cazul explorărilor, cât şi în cazul exploatărilor petroliere nu se face o deosebire între resursele convenţionale şi cele neconvenţionale. Titularii acordurilor trebuie să specifice, potrivit legii, toate operaţiunile pe care urmează să le desfăşoare în perimetrele adjudecate. La ora actuală, pe teritoriul României se folosesc aceleaşi tehnici de explorare a resurselor, fie că este vorba despre resurse convenţionale sau resurse neconvenţionale, cum sunt, spre exemplu, gazele de şist. În accepţiunea legislaţiei româneşti, petrolul este definit drept “substanţe minerale combustibile din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale, sau lichidă, sub formă de ţiţei sau condensat”.
România cumpără gaze ruseşti la un preţ mai ridicat decât Bosnia care depinde 100% de importuri
România se numără printre alte şase state europene care importă gaze de la Gazprom, alături de Bulgaria, Macedonia, Bosnia, Cehia şi Polonia.
În primele şase luni ale anului, România a plătit în jur de 400 de dolari pe mia de metri cubi importată.
În 2012, factura totală a gazelor ruseşti s-a ridicat la 6,2 miliarde de lei, adică 1,8 miliarde de dolari, reiese din calculele gândul pe baza datelor Transgaz şi ANRE. (cursul mediu de schimb luat în calcul a fost de 3,4682 lei/dolar)
Angajamentele Chevron
Chevron a început explorările în România în urmă cu trei ani în regiunea Constanţa, pe o suprafaţă totală de 2.700 de km pătraţi. Doi ani mai târziu, compania a semnat contracte de concesiune pentru cele trei perimetre, EX-17 Costineşti, EX-18 Vama Veche şi EX-19 Adamclisi.
În februarie 2011, Chevron şi-a extins perimetrele prin concesiunea EV-2 Bârlad, cu o suprafaţă de circa 6.350 de km pătraţi.
Prin contractul semnat cu autorităţile române, Chevron s-a angajat să realizeze 400 km de prospecţiune seismică 2D şi să sape trei sonde cu adâncimi de 3.000, 3.800 şi 4.000 m. Sondele de explorare Popeni-1, Siliştea-1 şi Păltiniş-1 urmează să fie săpate în localităţile Găgeşti, Pungeşti şi Baceşti.
Autorităţi locale din Vaslui susţin că investiţia Chevron în explorare s-ar ridica la circa 3 miliarde de dolari.
ExxonMobil şi exploatarea offshore din perimetrul Neptun
Gigantul american ExxonMobil, a semnat, împreună cu OMV Petrom, un acord de concesiune petrolieră în 2000. Americanii deţin o participaţie de 50% din proiectul pentru zona de est a perimetrului XIX Neptun.
În primăvara acestui an, cele două companii au anunţat că ar putea extrage anual 6,5 miliarde metri cubi de gaze naturale din perimetrul Neptun din Marea Neagră, cantitate care echivalează cu aproape jumătate din consumul anual actual al României.
Printre companiile cu acţionariat american care caută ţiţei şi gaze pe teritoriul României se numără Amroco Energy care operează mai multe perimetre. Două dintre acestea, mai exact EP I-5 Greşu şi EP I-6 Nereju, sunt operate în parteneriat cu azerii de la Rompetrol care deţin 25% din fiecare proiect, în timp ce E IV-2 Vipereşti este operat doar de către Amroco. Acţionarul american al companiei este grupul First Reserve.
Compania care are în momentul de faţă cele mai multe perimetre de explorare petrolieră în concesiune este OMV Petrom. Două dintre acestea, respectiv I Adjud şi VIII Urziceni Est, sunt operate împreună cu americanii de la Hund Oil Company.
Gazprom caută gaze prin intermediul unei companii sârbe
Compania petrolieră sârbă NIS, controlată de Gazprom, deţine în România două perimetre, mai exact EX-2 Tria şi EX-12 Crai Nou, ambele fiind operate în parteneriat cu alte companii.
EX-2 Tria, pentru care NIS a încheiat la începutul verii un contract de prospecţiuni seismice 2D şi 3D, este administrat împreună cu o companie canadiană, West Petroleum Corp, care deţine 15% din proiect. Potrivit “estimărilor preliminare, producţia este prognozată să înceapă în 2013, în timp ce producţia comercială este planificată pentru perioada 2014-2015″, se arată pe site-ul companiei. Investiţia totală va fi de aproximativ 21,2 milioane euro în această fază de implementare a proiectului.
EX-12 Crai Nou este operată împreună cu irlandezii de la Moesia.
În 2012, Gazprom a pregătit, prin subsidiara sârbă NIS, un buget de 588 milioane de dolari pentru explorarea de zăcăminte de petrol şi gaze naturale în regiunea Balcanilor în acest an, fiind vizate şi potenţiale proiecte în România, potrivit Mediafax.
Lukoil explorează în parteneriat cu Romgaz
Lukoil a primit în concesiune, în 2012, două blocuri în apele teritoriale române de la Marea Neagră, mai exact EX-29 Est Rapsodia şi EX-30 Trident.
Iniţial, explorarea şi dezvoltarea perimetrului urma să aibă loc în parteneriat cu americanii de la Vanco International LTD (80% Lukoil, 20% LTD), însă în noiembrie 2012, Romgaz a preluat o participaţie de 10% la cele două proiecte.
Lukoil a început studiul geologic al celor două perimetre la finele anului trecut.
Cele două blocuri sunt localizate sub ape cu adâncimi între 90 şi 1.000 metri, la o distanţă de circa 60-100 de kilometri de coastă.
De la începutul anilor 2000, de când exploatează gaze de şist prin fracturare hidraulică, Statele Unite ale Americii şi-au crescut producţia de gaz cu 24%. Procentul este încurajator pentru o lume conştientă că resursele planetei sunt pe sfârşite. Însă modalitatea neconvenţională de exploatare a acestei bogăţii este de natură să nască îngrijorare în ţările care o posedă, unde oamenii se tem de consecinţele folosirii unei astfel de tehnologii. gândul a intervievat doi oameni de ştiinţă din România, care explică pe larg în ce constă procesul de fracturare de hidraulică şi care sunt adevăratele riscuri pe care le presupune.
Unde se găsesc gaze de şist în România
Nicolae Anastasiu, profesor doctor la Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române, a coordonat în perioada 2011-2012 un studiu referitor la formaţiunile argiloase cu potenţial gazeifer din România, pe scurt, gazele de şist. Studiul, comandat de ministerul Economiei şi aflat acum la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, a identificat locurile din România de unde metanul ar putea fi extras în acest fel.
Mediafax Foto//Octav Ganea
„Astfel de zone se conturează în platforma moldovenească, ceea ce noi numim parte de sud a Moldovei, în Podişul Bârladului, şi în zona pe care din punct de vedere geografic o denumim Câmpia Română – Dobrogea de Sud, dar care din punct de vedere geologic reprezintă o unitate distinctă, platforma moesică”, spune profesorul Anastasiu pentru gândul.
Care sunt riscurile fracturării hidraulice
Potrivit acestuia, riscurile exploatării gazelor de şist sunt producerea unor seisme de până la 2,5 grade pe scara Richter în zonele în care forează sondele şi posibilitatea, în anumite condiţii, de contaminare a apelor cu lichidul de foraj, format din apă, nisip şi aditivi. „Un risc ar fi atunci când coloanele de foraj sau procesul de cimentare a găurii de sondă nu a fost făcut perfect, adică nu a ţinut cont de toate condiţiile impuse de tehnologia respectivă. Asta ar însemna ca o parte din fluidele folosite la foraj să se amestece cu sisteme acvifere de la diverse adâncimi. Există, de asemenea, riscul ca o partea din fisurile acestea când sunt însă în anumite formaţiuni geologice, când au sau n-au contact cu cantităţi mari de apă, să iasă din echilibrului lor natural. Şi, ieşind din echilibrul lor natural, provoacă o vibraţie de o anumită intensitate, un seism. Intensităţile cunoscute până acum, în zecile de mii de foraje care s-au făcut, nu au depăşit 2 – 2,5 grade pe scara Richter. O asemenea vibraţie nu poate provoca pagube”, apreciază profesorul Anastasiu. Geologul Octavian Colţoi, cercetător al Institutului Geologic Român şi expert privat al Comisiei de Energie a Uniunii Europene, spune că o altă problemă este folosirea la această tehnologie a unei cantităţi mari de apă. „Dar această apă nu trebuie neapărat să provină din pânza freatică, am înţeles că Chevron vrea să o aducă din Siret, de pildă”, spune Colţoi.
„Trebuie să aflăm în primul rând dacă avem gaze de şist care pot fi exploatate”
România se află pe locul trei în Europa în ceea ce priveşte potenţialul de explorare al gazelor de şist. Primul loc este împărţit, la egalitate, de Franţa şi Polonia, fiecare cu o rezervă estimată la aproximativ 5000 de miliarde de metri cubi. Norvegia, aflata pe locul doi, ar putea extrage peste 2200 de miliarde de metri cubi de gaze de şist, în timp ce în ţara noastră explorarea acestei resurse neconvenţionale ar putea scoate, teoretic, la suprafaţă 1440 de miliarde de metri cubi de gaz. În lume, campioane la exploatarea gazelor de şist sunt SUA şi Canada, în timp ce în Franţa acest procedeu interzis. Singura ţară europeană în care se exploateză la acest moment gaze de şist prin fracturare hidraulică este Polonia, susţine Octavian Colţoi. „În Polonia funcţionează 17 sonde. În România, trebuie să ştim în primul rând dacă avem gaze de şist care pot fi exploate. Acest lucru poate fi stabilit abia după mai multe forări de explorare, după care urmează simularea la faţa locului sau în laborator a procesului de fracturare hidraulică. Aceştia sunt paşii preliminari ai exploatării, la ei se adaugă alţii şi totul poate dura până la patru ani. Chevron trebuia să facă acum la Pungeşti prima forare de explorare, nu să înceapă exploatarea. În trei-patru ani, vor şti dacă merită să facă exploatarea. Dacă nu facem explorare, nu vom şti niciodată cu adevărat despre ce vorbim şi pe ce resurse ne putem baza în viitor”, spune Octavian Colţoi. Acesta arată că noţiunea de gaze de şist se referă de fapt la un singur gaz, metanul, chiar dacă în română această sintagma este folosită la plural.
Studiile au identificat potenţialul României în ceea ce priveşte gazele de şist, susţine şi profesorul Anastasiu, dar pentru a afla dacă ele sunt exploatabile este nevoie de forajul la mare adâncime, unde se află formaţiunile geologice argiloase care conţin astfel de gaze. În România, de pildă, gazele de şist se află la circa 3500 – 4000 de metri adâncime. Pentru a aprecia dimensiunea formaţiunilor geologice, care determină, de altfel, cât de rentabilă este sau nu o astfel de exploatare, este nevoie de cel puţin trei astfel de foraje de explorare. „În SUA, acolo unde exploatarea s-a dovedit rentabilă, formaţiunea geologică trebuie să aibă între 20 şi 100 de metri grosime”, afirmă Anastasiu.
Ce sunt gazele de şist şi în ce constă fracturarea hidraulică
Metoda de fracturare hidraulică, se practică în România din anii ’60 – ’70, în exploatările convenţionale de petrol şi gaze, susţin specialiştii. „În zăcămintele convenţionale de hidrocarburi, când petrolul sau gazele nu au mai putut să iasă de acolo prin presiune naturală, a apărut necesitatea aceasta a introducerii sub presiune a unei cantităţi de apă, cu un amestec în ea, care să mobilizeze hidrocarburile aflate în rezervoarele respective. Metoda nu este nouă. Ce aţi auzit dumneavoastră acuma despre accidentele care s-au datorat exploatării de petrol?”, se întreabă profesorul Anastasiu.
Termenul de gaze de şist este traducerea din limba engleză a noţiunii „shale gas”, adică gaz de argilă şistoasă. „Problema este simplă: o rocă a generat cândva hidrocarburi, fluide sau gazoase, care au migrat către o formaţiune geologică acceptoare, care a avut spaţiu să le primească. Pe acestea am început să le exploatăm de 150 de ani. Acum, pentru că mintea omului este mai jucăuşă, ne întrebăm. De ce să nu exploatăm formaţiunea care le-a generat? Din această rocă, gazul nu a plecat cu totul. A mai rămas ceva pe care oamenii vor să îl exploateze”, explică Octavian Colţoi.
Pentru a putea scoate gazul captiv în rocă este nevoie de forajul la mare adâncime, urmat de injectarea sub presiune în rocă a unui amestec de apă, nisip şi aditivi. „99,5 % din acest amestec este apă cu nisip curat. Şi 0,5% sunt nişte aditivi chimici, sunt substanţe adăugate acolo pentru a crea o mai bună circulaţie a fluidelor din formaţiunile respective spre sondă. Aceste substanţe care se adaugă ar cuprinde un praf de argilă bentonitică, un sulfat de de bariu, ceva hematit sau pentru a reduce vâscozitatea fluidelor respective, un glicol sau acrilaţi. Astfel de substanţe sunt folosite şi în cosmetică”, spune profesorul Anastasiu. Compoziţia amestecului diferă însă de la o sondă la alta, în funcţie de straturile de roci existente, şi este secretul fiecărei companii în parte. „Doar autorităţile statului trebuie să ştie compoziţia, în rest amestecul este ţinut secret din motive care ţin de concurenţă”, adaugă geologul.
1,8 miliarde de dolari plăteşte România anual pe gazele pe care le importă de la ruşi. 20% din consumul necesar într-un an provine de la distribuitorii Gazprom. Dependenţa energetică a României de gazul rusesc este mai redusă decât a altor ţări, în condiţiile în care Macedonia şi Serbia, spre exemplu, depind în proporţie de 100% de Gazprom şi distribuitorii săi, Bulgaria în proporţie de 90%, iar Polonia în proporţie de peste 60%.
Dacă anul acesta, în primele şase luni, preţul mediu a fost de aproape 400 de dolari pe mia de metri cubi de gaz rusesc, anul trecut ţara noastră a plătit în jur de 539 de dolari pe mia de metri cubi, un preţ mai mic faţă de Macedonia, total dependentă, care a dat 564 de dolari pe mia de metri cubi, dar mai mare faţă de Bosnia 515 dolari, Polonia 526 de dolari, Cehia 503 dolari şi Bulgaria 501 dolari. În 2012, factura totală a gazelor ruseşti s-a ridicat la 6,2 miliarde de lei, adică 1,8 miliarde de dolari.
Dependenţa României de gazul furnizat de Gazprom reprezintă în acest moment o vulnerabilitate de securitate energetică, în condiţiile în care Rusia poate jongla cum vrea cu preţul gazelor pe care le vinde, permiţându-şi astfel să pună presiune pe alte subiecte din agenda geopolitică a ţării noastre. Tocmai această problemă încearcă să o rezolve România. În contextul în care alte proiecte de aprovizionare cu gaz, care să nu implice Rusia, au picat sau stagnează – proiectul Nabucco sau conducta AGRI din Azerbaidjan, ţara noastră se află în poziţia de a fi nevoită să găsească surse alternative. Exploatarea gazelor de şist reprezintă una dintre ele. În aceste context, implicarea în proiect a americanilor de la Chevron nu se traduce atât prin încercarea Bucureştiului de a-şi asigura independenţa, cât prin opţiunea de securitate energetică pe care o face România între Rusia şi Statele Unite.
Chiar dacă nu asistăm atât la un meci geopolitic în logica Războiului Rece, între SUA şi Rusia, ci mai ales la ciocnirea unor interese comerciale, reprezentate la momentul actual de americanii de la Chevron şi de ruşii de la Gazprom, tensiunile apărute din cauza gazelor de şist îşi au originea în această dispută, iar implicaţiile pentru România sunt, în special, de natură geopolitică, şi mai puţin comercială.
Citeşte şi Când în curtea unui american se descoperă gaze de şist, acesta se îmbogăţeşte. Când se descoperă în curtea unui român, acesta sărăceşte. De ce?
Citeşte şi Prima noapte pe care am petrecut-o la Pungeşti. Cine sunt oamenii de la capătul lumii care se opun statului român şi gigantului american Chevron
În plină ofensivă după eşecul proiectelor care i-ar fi slăbit poziţia dominantă în regiune, este lesne de înţeles de ce Rusia nu priveşte cu ochi buni dezvoltarea unor surse alternative de energie, aşa cum sunt gazele de şist sau hidrocarburile din Marea Neagră, concesionate de România americanilor care estimează că doar exploatarea în perimetrul Mării Negre ar putea asigura jumătate din consumul intern necesar pentru gaze naturale. De asemenea, potrivit studiilor, România se află pe locul trei în Europa în ceea ce priveşte potenţialul de explorare al gazelor de şist, după Franţa şi Polonia.
Pe de altă parte, SUA se află de câţiva ani într-un stadiu pe care analiştii economici îl caracterizează drept „o revoluţie” energetică: americanii au început să producă mai mult gaz decât consumă şi în câţiva ani pot deveni exportatori neţi de energie. Acest lucru se datorează în mare parte exploatării agresive a gazelor de şist. Expansiunea energetică a SUA poate avea ca efect scăderea preţurilor mondiale la gaze şi petrol, precum şi eliminarea nevoii de a importa gaz, lucruri care intră în conflict cu interesele comerciale ale Rusiei.
Pentru România, discuţia privind exploatarea gazelor de şist nu se rezumă însă numai la dimensiunea geopolitică. Dincolo de a explica avantajele unei opţiuni strategice de securitate energetică, este nevoie şi de o discuţie aplicată şi adaptată realităţilor interne. Pentru că protestele din Bucureşti şi revolta de la Pungeşti împotriva Chevron nu poate fi tradusă în termenii unei respingeri categorice a americanilor, ci este mai degrabă justificată de elemente tehnice şi financiare. Pe de o parte, metoda fracturării hidraulice, în contextul cutremurelor repetate din ultima vreme de la Galaţi, amplifică temerea populaţiei privind insecuritatea seismică. Fracturarea hidraulică este însă o metodă folosită în România de foarte mulţi ani, doar că nu în extragerea gazelor de şist, iar intensitatea seismică în urma acestui procedeu este de 2-2,5 grade, aproape imperceptibilă în condiţiile în care se produc la o adâncime mare.
Un al doilea aspect de menţionat este raportul cost/beneficiu pe care îl au românii în urma acestor exploatări. Dincolo de un preţ scăzut la gaz, comunităţile din zonele unde sunt trasate perimetrele gazeifere se consideră excluse de la profit. Asta în condiţiile în care, în România, banii merg la stat, iar cetăţenii pot fi expropriaţi fără să poată contesta decizia. În SUA, banii merg mai întâi la cetăţenii care au drept de proprietate asupra resurselor minerale găsite pe terenurile lor.
„Suntem dependenţi de importul de gaze şi avem o singură sursă de import: Rusia”
Dezvoltarea unor alternative la gazul rusesc este esenţială pentru ca România să nu mai fie un stat vulnerabil din punct de vedere geopolitic, explică pentru gândul analistul şi consultantul economic Aurelian Dochia.
„Suntem dependenţi de importul de gaze şi avem o singură sursă de import: Rusia. Atât din punct de vedere economic, cât şi geostrategic, nu este o situaţie de invidiat să fii dependent de o singură sursă. Pentru România, dezvoltarea unor alternative este extrem de importantă. Cred că dezvoltarea gazelor de şist este o alternativă care trebuie să stea în atenţie, ca şi zăcămintele din Marea Neagră, pentru că ele sunt singurele soluţii care oferă României nu independenţă energetică – nu de asta e vorba, ci securitate energetică. Adică asigurarea continuităţii în aprovizionarea cu gaz şi predictibilitatea preţurilor, să nu existe cineva care să le manevreze cum vrea şi să te lovească atunci când eşti vulnerabil”, spune Aurelian Dochia.
În opinia analistului, România are în acest moment trei obiective în domeniul energiei: interconectarea la nivelul UE (dacă s-ar fi preocupat mai demult de asta, europenii nu ar mai fi suferit şocurile de preţ pe timp de iarnă), dezvoltarea zăcămintelor alternative şi gestiunea stocurilor (avem capacitatea de a stoca gaze, pe timp de vară, atunci când producem mai mult decât avem nevoie).
Dacă pentru SUA şi Rusia este mai degrabă un meci comercial care se dă pentru o piaţă de desfacere, respectiv pentru o sursă de energie bună de exploatat, pentru România gazele de şist reprezintă un subiect care ţine de securitatea geostrategică, crede analistul.
„Rusia este într-o ofensivă puternică şi a câştigat teren, pentru că proiectul Nabucco nu se mai face şi era o ameninţare. La fel este cazul şi acum, dacă se renunţă şi la exploatarea gazelor de şist. Nu cred că este vorba despre un meci geostrategic SUA-Rusia. Pentru Chevron nu e mare lucru acum, dacă merge, merge, dacă nu, merge în altă parte. Fără explorare, nici nu se ştie câte gaze de şist sunt şi dacă merită exploatate. Pentru România şi interesul nostru, ar trebui să ne clarificăm strategia. Pentru România, aspectul geostrategic este esenţial. În lipsa unor astfel de alternative, România rămâne vulnerabilă”, mai spune Aurelian Dochia, pentru gândul.
„Gazprom este foarte interesat să îşi păstreze poziţia de monopol. Este firesc, orice firmă îşi doreşte moartea concurenţilor”
Că în România nu asistăm la „marea luptă cosmică între ruşi şi americani”, ci doar la o ciocnire a intereselor comerciale a două mari companii explică şi Ana Otilia Nuţu, expert în energie al EFOR. Analista susţine că şi decizia României de a deschide poarta pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist este tot una comercială.
„Gazprom este foarte interesat să îşi păstreze poziţia de monopol în zonă, pentru a putea pune preţuri foarte mari. Este firesc, orice firmă îşi doreşte moartea concurenţilor. Nu cred că asistăm la marea luptă cosmică între ruşi şi americani. Dacă gazele de şist nu vor fi exploatate, de asta va beneficia Rusia, dar nu în mod direct. Nu cred că este vorba de o conspiraţie. Este o decizie pur comercială. Noi avem rezerve de gaze şi în acelaşi timp importăm gaze din Rusia. Când piaţa gazelor se va liberaliza, sperăm că prin 2016-2017, toată lumea va intra în concurenţă cu toată lumea. Atunci vor deveni profitabile resurse neconvenţionale precum gazele de şist sau hidrocarburile din Marea Neagră, despre care acum nu se pune problema să fie exploatate, pentru că nu merită”, explică Ana Otilia Nuţu, pentru gândul.
Experta mai arată că în orice piaţă unde există concurenţă mare, preţurile scad, în timp ce o piaţă ţinută în cvasi-monopol favorizează preţurile mari. La fel se întâmplă cu preţul gazelor. În Marea Britanie, unde există foarte mulţi concurenţi pe piaţa gazelor, preţurile sunt mici. În Marea Britanie, Gazprom practică cele mai mici preţuri la gaz din toată Europa (în jur de 300 de dolari mia de metri cubi), cu excepţia unor state precum Ucraina sau Belarus, care au înţelegeri speciale cu Rusia. Pe de altă parte, în ţări precum Polonia sau Bulgaria, care depind în proporţie de aproape 100% de gazul ruşilor de la Gazprom, preţul depăşeste 500 de dolari pe mia de metri cubi.
Este uşor de înţeles astfel de ce Polonia a ales să deschidă masiv exploatările de gaze de şist, fiind lider european în acest domeniu. Polonezii au pus la punct, de asemenea, o lege care să reglementeze aceste exploatări. Europa este însă divizată pe acest subiect: Franţa, de exemplu, a interzis exploatarea gazelor de şist. De ce această divizare, dacă sursele alternative de energie sunt benefice? Pentru că nu toată lumea are nevoie de ele, arată experta de la EFOR.
„Una e să fii Polonia, o ţară din Estul Europei, dependentă de Gazprom, pe care o strânge cu uşa şi UE, pentru că emite prea mult dioxid de carbon din cauza termocentralelor pe cărbuni. Alta e să fii Franţa, care eşti un beneficiar direct al exploatării gazelor de şist de către SUA. Din cauza producţiei din SUA, gazul lichefiat nu mai ajunge să fie importat în SUA, ci în Vestul Europei, pentru că americanii nu mai au nevoie de el. Astfel, Franţa are ocazia să aştepte şi să vadă ce se întâmplă în Est cu gazele de şist, ce urmări şi ce riscuri apar”, spune Ana Otilia Nuţu, pentru gândul.
Schimbarea la faţă a României, pe gazele de şist: în 2012 ba, în 2013 da
De ce şi-a schimbat însă România brusc viziunea în acest domeniu, din 2012 în 2013? O explicaţie poate fi lobby-ul puternic făcut de SUA la nivel guvernamental – vezi cazurile fostului ambasador SUA la Bucureşti Mark Gitenstein, precum şi consilierul onorific al lui Victor Ponta, colonelul american Wesley Clark, ambii angajaţi, consultanţi sau beneficiari de fonduri de la companii americane cu interese în domeniu, inclusiv Chevron. O altă explicaţie este lipsa de coerenţă şi populismul USL.
„Este politicianism, încercarea de a-ţi prinde adversarul cu ceva, chiar dacă acel ceva se dovedeşte a fi nimic. Este greu să repari ce ai stricat. Întotdeauna schimbările bruşte de poziţie te fac să îţi pierzi credibilitatea. Mai mult, la noi aceste schimbări au avut un impact mare la public. Mişcările acestea de stradă nu pot fi disociate de declaraţiile politice de anul trecut. Toţi liderii politici ar trebui să stea la o masă şi să stabilească ce este în interesul României şi să termine cu exploatările politicianiste”, crede Aurelian Dochia.
Ana Otilia Nuţu crede că sunt două variante pentru a explica această piruetă a Guvernului României faţă de gazele de şist. Prima, o motivaţie „suspectă”, care nu poate să fie pusă doar pe seama proastei guvernări: „Aceiaşi guvernanţi în mai 2012 au venit cu o moţiune de cenzură care a dat jos Guvernul, printre altele pentru că sprijinea gazele de şist. Au venit ei în funcţie şi au impus un moratoriu pe gaze de şist, care nu s-a mai realizat însă. După alegeri, am asistat însă la o susţinere entuziastă. Este suspect şi un semnal foarte prost pentru cine vrea să investească aici. La fel la nivel local, s-au făcut referendumuri unde lumea a votat covârşitor contra exploatării de gaze prin fracturare hidraulică. Au existat autorităţi care au refuzat să dea avize de mediu, dar acum, de curând, au dat aceste aprobări”.
A doua variantă, mai idealistă, este că americanii de la Chevron le-au adus guvernanţilor de la Bucureşti nişte argumente atât de bune, încât i-au convins că România va beneficia mult de pe urma gazelor de şist. „Atunci, ar putea la fel de bine să convingă şi publicul. Problema este că aceste decizii se iau foarte netransparent”, spune Nuţu.
Ce câştigă românul de rând: o întrebare la care Guvernul nu a răspuns
Tensiunile sociale din Bârlad şi din Vaslui, pe tema gazelor de şist, precum şi decizia de astăzi a Chevron de a suspenda temporar explorarea de la Pungeşti constituie o oportunitate pentru Guvern să iasă din obscuritate şi să pună pe masă nişte teme de discuţie majore, în acest domeniu.
Unul ar fi, crede experta EFOR, modul în care comunităţile locale trebuie să profite de pe urma unor astfel de exploatări, în contextul în care regimul proprietăţii asupra resurselor din subsol nu este ca în SUA, unde cetăţeanul în curtea căruia s-a găsit petrol sau gaz negociază direct cu firma care vrea să exploateze. Momentul este propice, spune Nuţu, pentru că în 2014 o clauză din contractul Petrom cu OMV expiră, iar lucrurile ar putea fi renegociate.
„Acum, dacă aş fi localnic nici mie nu mi-ar conveni: nu aş avea nimic de câştigat de pe urma exploatării, nici nu este clar dacă mă expropriază când începe exploatarea, nici dacă trag ţeava pe sub casa mea. Oamenii ar fi însă mult mai interesaţi dacă se exploatează la ei în curte. De aceea la noi ar trebui să se discute cum facem să aibă şi comunitatea locală de câştigat, pentru că altfel oamenii ajung să aibă senzaţia că sunt traşi pe sfoară.
În 2014, expiră clauza de stabilitate din contractul cu Petrom, privind impozitarea hidrocarburilor. Acesta ar fi un moment foarte bun să se discute impozitarea şi redevenţele pe hidrocarburi. Acum este mult mai simplu pentru stat să pună accize drastice pe hidrocarburi, pentru că nu pot modifica impozitarea sau redevenţa. Ar mai trebui să se stabilească câţi din aceşti bani impozitaţi rămân la bugetul de stat şi câţi merg la comunităţile locale, pentru că localnicii sunt cei care suferă cel mai mult când vine vorba de aceste exploatări”, explică Nuţu, pentru gândul.
Mai demult cineva a lansat o tema similara:
http://www.george-damian.ro/de-ce-ponta-dreptul-sa-dispuna-de-aurul-de-la-rosia-montana-4897.html
SANTINELA ORTODOXA 