Tag Archives: suflet

De ce?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?

http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

EFECTE ÎNŞELĂTOARE: TALISMANUL, VISUL, EPISTOLIA

EFECTE ÎNŞELĂTOARE: TALISMANUL, VISUL, EPISTOLIA

EFECTE  ÎNŞELĂTOARE: TALISMANUL, VISUL, EPISTOLIA

Ediţia a-II-a, revizuită – Mânăstirea Dervent, Judeţul Constanţa – 2000

„Cu nimic nu e lupta mai grea decât cu tradiţiile intrate în conştiinţa poporului, chiar şi când acestea ajung să fie absurde şi să-şi piardă sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, iraţionalul de raţional.”

I.P.S. Antonie Plămădeală

 

Fraţi creştini,În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei prin răspândirea unor filade ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica „Visul Maicii Domnului”, retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi „înalte binecuvântări”. Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un „text” despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest „text” nu a fost acceptat de Biserică , dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. In realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău. Deci nu era nevoie de un vis pentru iul

Omului trebuie să pătimească multe şi să fie omorât?(Luca.9.22).

Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.

De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor.

Astfel, sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia vol.I )

Respectivul răvaş susţine că: „dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemu-lui, a venit acolo şi Domnul Nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în Împărăţia Cerurilor.”

Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: „Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău.”

În Pravila Bisericească amuleta este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.

Siguranţa că te vei mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea.

Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mântuirea sa se străduia să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, punea întotdeauna pomelnice la Sfânta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămân păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă. După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească n-aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu.

Asta înseamă să ai nădejde nu să fii sigur.

Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa „duşi de nas” de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că „la Judecata de Apoi vom afla milă”. Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Nu este oare această promisiune „va fi primit în Împărăţia cerurilor” păcăleală de 1 aprilie sau un fel de asigurare ADAS?

Mai departe se spune acolo „iar de va scrie cineva visul şi-l va purta cu sine, arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui”.

Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastrusau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman.

În schimb Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.

Apostolul Iacov spune: „credinţa fără fapte este moartă”. Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie.

În schimb, omul care poartă visul sau talismanul, împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune.

Se laudă cu ele şi le găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăznet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo că „din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit”. Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul se îmbolnăveşte dracul de râs şi trebuie spitalizat.

Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclamă pe posturile TV. La diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului.

Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort.

Dar un proverb românesc spune: „Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă”. Altul german:”Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună dar timonierul trebuie să fie la cârmă”.

Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.

Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar, doar cocoşul bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani (Bingo). Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor. Dumnezeu ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins.

Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mântuire. Suferinţa nu este numaidecât o pedeapsă. Dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine. De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria brăţară de aur, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.

În concluzie, „dorim” vânzare bună celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: visul, epistolia, talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără înşelare uşoară dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab!

AMIN!
sursa articol

Ce se va întâmplă de Revelion la biserică?

Preotul Danu Florin a acordat un interviu în exclusivitate pentru DC News în care a vorbit despre anul 2014, despre credință, despre ceea ce se va întâmpla în noaptea dintre ani la biserică, dar și despre cutremurul care ar putea șterge Capitala de pe fața pământului. 

Ce ar trebui să facă oamenii care nu pot ajunge la biserică în noaptea dintre ani?

Sfârșitul poate să vină marți seară. Ce se va întâmpla de Revelion

Preotul Danu Florin

Fericitul Augustin spune că în afara bisericii nu există mântuire. Din păcate, mulți oameni se consolează cu ideea că nu au nevoie de biserică și se roagă la ei acasă. Este ca și cum te-ai trata de o durere de măsea acasă, fără să mergi la cabinetul stomatologic care dispune de toate dotările. Este bine primită și rugăciunea făcută acasă, dar nu se compară cu cea din biserică, acolo unde este Dumnezeu.

Ce se va întâmplă de Revelion la biserică?

În primul rând, se face un Te Deum, o slujbă prin care se mulțumește lui Dumnezeu pentru anul ce-a trecut. După ora 0.00, se săvârșește slujba de liturghie. Este puțin diferită pentru că este Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Cu ceva timp în urmă, după Sfânta Liturghie, se citeau moliftele Sfântului Vasile (se blestema diavolul). Patriarhia a hotărât să nu se mai citească din următorul motiv – trebuie pregătire sufletească și trupească pentru aceste rugăciuni și dat fiind faptul că acum nu mai este post, lumea nu mai este atât de strictă.

De ce se face slujbă în noaptea dintre ani ținând cont că Revelionul este o sărbătoare păgână?

Trebuie să reținem faptul că anul bisericesc începe la 1 septembrie și se încheie pe data de 31 august. Biserica a decis să facă slujbă în noaptea dintre ani nu pentru a pune în balanță sau pentru a contopi obiceiul păgân cu cel sfânt. Pur și simplu este bine ca omul să fie la biserică pentru a se bucura de binefacerile lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune că acolo unde te va găsi sfârșitul – pentru că sfârșitul poate să fie și marți seară , nu cunoaște nimeni momentul – acolo Cel de Sus te va judeca. Pe omul păgân, nespovedit și neîmpărtășit poate să-l prindă sfârșitul la biserică și atunci se va mântui. Și așa va dobândi Raiul, în al doisprezelea ceas, la fel ca tâlharul de pe Cruce.

Ce părere aveți despre profețiile care se fac cu priviri la anul 2014?

De exemplu, să ne gândim la preotul Arsenie Boca. Tot ce a spus s-a împlinit până acum. A pictat în anii ’80, la biserică, clădiri mari în flăcări – ceea ce reprezintă atentatele care au avut loc la 11 septembrie 2001. Tot părintele Arsenie Boca spunea că vor pleca foarte mulți oameni din țară, (lucru care se întâmplă și acum) și când vor dori să se întoarcă nu vor mai avea unde. Nu se știe ce a vrut să spună părintele, dacă va fi urgie mare sau nu se vor mai întoarce din cauza situației din țară, a locurilor de muncă care nu vor mai fi. Tot părintele zicea că va fi un cutremur puternic în București, iar blocurile vor cădea unul câte unul. Mult timp nu ne va mai răbda Dumnezeu. Nimeni nu știe ce va fi – cutremur, urgie, inundații sau orice altceva. Ceva va fi.

Cum ne putem salva din calea urgiei?

În primul rând, oamenii trebuie să se spovedească. Atunci când va veni sfârșitul, trebuie să avem o relație cu Dumnezeu. Dacă nu ai nicio relație cu Dumnezeu, în momentul în care vine urgia, mai rău te înrăiești. Omul care este spovedit primește altfel încercările vieții. Atunci când sunt urgii sau necazuri mari, omul care și-a mărturisit păcatele, trece mai ușor prin greutăți.

Ce mesaj aveți pentru credincioși în prag de An Nou?

Pocăiți-vă pentru că s-a apropiat Împărăția Cerurilor, așa cum spune și Sfântul Ioan Botezătorul. Dumnezeu ne-a răbdat destul, El știe cât ne va mai răbda, dar pocăința înseamnă spovedanie și doar așa ne putem salva.

sursa

http://www.dcnews.ro/2013/12/interviu-cu-preotul-danu-florin-sfarsitul-poate-sa-vina-marti-seara-al-doisprezecelea-ceas-ne-putem-salva-ce-se-va-intampla-de-revelion/

Despre trup ,suflet si nemurire

Stephen Hawking declară că în viitorul apropiat omul va atinge nemurirea

Stephen Hawking, unul dintre cei mai controversați fizicieni pe care i-a avut omenirea, șochează din nou prin declarațiile sale. Hawking crede că în viitorul apropiat oamenii vor deveni nemuritori, fapt care va fi posibil datorită evoluției tehnologiei.

Pentru a se face înțeles, fizicianul a comparat mintea umană cu un calculator. Cele două sunt sensibil apropiate din punct de vedere tehnic, creierul funcționând cam în același mod cu un calculator, numai că este mult mai puternic decât acesta.

În prezent, tehnologia actuală nu permite descărcarea datelor din creier către un calculator, dar numai peste câțiva ani acest fenomen va deveni posibil. Odată ce amintirile și experiența de viață vor fi stocate într-un calculator, creierul nu va mai avea nevoie de un corp pentru a trăi. Dacă conștiința oamenilor se află în creier, așa cum susțin cei mai mulți oameni de știință, atunci viața veșnică este cea care va pune stăpânire pe oameni.

Transferul datelor spre un calculator se va efectua într-un timp foarte scurt și astfel omul esența omului va fi mutată din corp într-o bază de date sau chiar un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conștiință și de creier și astfel oamenii vor avea două vieți. Una scurtă într-un corp fizic pretențios și o a doua într-un corp de robot, care nu se va mai îmbolnăvi și cu ajutorul căruia poate începe adevărata luptă de cucerire a întregului Univers.

Fizicianul a mai precizat că viața de apoi, așa cum o descrie religia, este doar o poveste pentru copiii cei mai mari. În esență ea nu există sub această formă, dar poate exista sub multe altele.

hawking Stephen Hawking declară că în viitorul apropiat omul va atinge nemurirea

Declaraţia a fost făcută după lansarea la Festivalul de Film Cabridge a unei producţii despre viaţa celebrului fizician.

Sursa: Efemeride

Ce ne învaţă Sfînta Scriptură despre suflet?
De ce „martorii lui Iehova” n-au suflet?
În învăţătura despre suflet „Martorii lui Iehova” până nu demult susţineau că mai toate sectele neoprotestante că omul are suflet care moare odată cu moartea trupului. Mai nou, câţiva ani în urmă şi-au schimbat părerea şi au început să „propovăduiască” cu zel o nouă învăţătură susţinând că: „noi nu avem un suflet sau un spirit nemuritor…Simţurile şi gîndurile noastre depind de funcţiile creierului. La moarte creierul îşi încetează activitatea. Amintirile, sentimentele şi simţurile noastre nu continuă să existe într-un mod misterios, independent de creier. Ele nu supraveţuiesc distrugerii creierului”. (Ce ne învaţă în realitate Biblia? pag. 58)
Această afirmaţie nu are nici un temei Biblic nici în broşura lor „Ce ne învaţă în realitate Biblia?” în care găsim verset cu altă temă-despre moartea trupului. În discuţii personale cu martorii ei „explică” că aceasta este o învăţătură foarte grea care reiese din 5, 6 sau mai multe versete pe care refuză să le prezinte fiincă „sunt greu de înţeles”, iar apoi ca întotdeauna cînd n-au ce răspunde schimbă tema discuţiei, ori încep să judece pe creştini şi pe preoţi.

În cele de mai jos îmi propun să fac un studiu în care să prezint ce ne învaţă în realitate Biblia despre suflet.
În primul rînd trebuie să ştim că „martorii”, deşi învaţă cum am arătat mai sus că „omul nu are suflet” , ei n-au lăsat învăţătura lor veche despre suflet cu care susţin că: „…nicăieri în Biblie nu se spune despre „suflet” că ar fi „nemuritor” sau „veşnic”. Dimpotrivă, Scripturile arată că sufletul moare.” (Ce ne învaţă în realitate Biblia? P.210)
Această învăţătură e o scornire sectară mai veche ce are ca argument versete ce ne mărturisesc despre moartea trupească a omului, la care o să revin mai jos, esenţial e faptul că sunt două învăţături mărturisite de iehovişti în acelaşi timp, în aceeaşi carte(de căpătâi-ei cred ce scrie în ea mai mult decît ce se scrie în Sf. Scriptură) care se contrazic una pe alta – dacă omul nu are suflet, cum poate sufletul să moară?
Ateiştii aveau astfel de idei în privinţa credinţei în Dumnezeu. Pe vremea Uniunii într-o şcoală din Rusia o profesoară mai „stăruitoare” pentru interesele de partid a adus o icoană a Mântuitorului la şcoală şi impunea copiii să spuie: „Dumnezeu nu există” şi să scuipe pe ea. Toţi copiii au făcut aşa înafară de unul care avea părinţi foarte credincioşi şi era educat creştineşte. Învăţătoarea a început să insiste, însă copilul ia răspuns: „dacă nu există Dumnezeu (după cum spuneţi dumneavoastră), nu mai are rost să scuipăm pe icoana Lui şi nici nu-i frumos acest lucru, dar dacă există – trebuie să ştim că pentru astfel de faptă ne va pedepsi”. A învăţa pe oameni că sufletul moare, şi mai ales că omul nu are suflet, nu este pur şi simplu o învăţatură de credintă a iehoviştilor, ci după părerea mea personală o învăţătură de necredinţă, pentru care cei care au scornit-o şi cei care o „propovăduiesc” v-or da răspuns în faţa lui Dumnezeu.
De fapt cuvântul suflet se foloseşte în Sfânta Scriptură de 696 ori, iehoviştii în „traducerile” lor arată numărul de peste 800; dar acest cuvânt are mai multe sensuri:
1. Suflet ca suflare divină de viaţă sau forţă spirituală care însufleţeşte trupul. Sfînta Scriptură ne mărturiseşte în acest sens: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.
(Facere2,7) Deci se vede clar aici că suflarea lui Dumnezeu (sufletul)l-a făcut viu pe om, şi nu creierul după cum spun iehoviştii; după învăţătura lor, Dumnezeu trebuia să creieze creierul şi omul să fie fiinţă vie. Omul era creat cu toate organele inclusiv şi creierul, dar fără de suflet nu se mai făcea fiinţă vie.
Despre importanţa sufletului ne vorbeşte nu numai Sfînta Scriptură, dar şi Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur foarte frumos scrie despre suflet: „Trupul creat la porunca Stăpânului, stătea ca o unealtă ce avea nevoie de cineva care să o mişte; dar mai bine spus, stătea ca o liră care avea nevoie de cineva, care să poată, prin arta şi priceperea lui, să înalţe, prin mădularele trupului, ca prin nişte coarde, cântare cuvenită Stăpînului. – Ce înseamnă „a suflat suflare de viaţă”? – Dumnezeu a voit şi a poruncit ca trupul creat de El să aibă putere de viaţă, care s-a făcut în el suflet viu, adică activ, care poate prin mişcarea mădularelor să-şi arate măiestria sa. Dar poate că mă va întreba cineva: – Dar dacă sufletul este mai de preţ decît trupul, pentru ce a fost creat întâi ceea ce este mai de puţin preţ şi apoi ceea ce este mai mare şi mai de preţ?
– Nu vezi, iubite, că s-a făcut la fel şi cu crearea lumii? După cum mai întâi a creat cerul şi pământul, luna, stelele şi celelalte şi animalele cele necuvântătoare şi în urmă pe om, căruia avea să-i încredinţeze stăpînirea peste toate acestea, tot aşa şi la crearea omului: mai întâi i-a făcut trupul şi apoi sufletul, partea cea mai de preţ. După cum animalele, care aveau să slujească omului, au fost create înaintea omului, pentru ca să fie gata spre slujba omului, care avea să se folosească de ele, tot aşa şi trupul a fost creat înaintea sufletului, pentru ca atunci când Dumnezeu, potrivit nespusei Lui înţelepciuni, va crea sufletul, sufletul să-şi arate prin mişcările trupului propriile sale lucrări.” (P.S.B.21,Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere.)
Sufletul este darul lui Dumnezeu, Care este Viaţa şi Dătătorul de viaţă; de aceea El îl poate cere oricând. Căci îi spune bogatului căruia i-a rodit ţarina: ,,Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău…” (Luca 12,20). Fiind darul Lui, omul trebuie să „iubească pe Dumnezeu din toată inima lui, din tot sufletul şi din tot cugetul (Matei 22,37; Marcu 12, 30; Luca 10 ,27; Deuteronom 6,5; 11,13; 13,3;30,6; 10,12). Nu există nici un verset în Sfânta Scriptură din care să învăţăm că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu doar cu creierul aşa cum învaţă iehoviştii.
Sufletul se bucură sau se întristează „întristat e sufletul meu până la moarte” (Matei 26,38; Marcu 14,34). Mântuitorul ne învaţă că sufletul e mai scump decât toată lumea „…cei va folosi omului, dacă v-a câştiga lumea întregă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16,26; Marcu 8,35-37).
Sf. Apostol Petru ne învaţă că: „…răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor.” (I Petru1,9).
Sf. Apostol Pavel ne învaţă şi el: „…să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului” (Evrei 6,18-19).
Despre nemurirea sufletului Sf. Scriptură ne învaţă foarte clar. Împăratul Solomon ne spune că trupul „ca pulberea să se întoarcă în pămînt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiastul12,7).
Tîlharului ce s-a căit de faptele rele şi a luat apărarea Mântuitorului pe cruce şi a zis: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis : Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,42-43). Deci dacă Mântuitorul a dat o astfel de promisiune, ea sa şi împlinit, şi tâlharul a ajuns în rai în ziua aceea, deci după moartea trupului sufletele sunt vii după mărturia Mântuitorului. Ca să „rezolve” întrebările ce vin după acest verset, iehoviştii au schimbat locul virgulei din promisiunea Mântuitorului „adevărat grăiesc ţie astăzi, vei fi cu Mine în rai”, astfel schimbând sensul propoziţiei. Dar această schimbare necătând la faptul că e un mare păcat (Biblia ne spune că ,,bletemat” va fi acela ce va schimba o literă sau o virgulă din cuvintele ei) ceea ce iehoviştii sau obişnuit deja să facă, aceasta este a greşală gramaticală dacă: „adevărat grăiesc ţie ( e clar că acum, deci astăzi, nu mâine, nici nu ieri) virgula trebuie să fie aici, dar nu după cuvântul- astăzi. Concluziile le faceţi dumneavoastră – cât este de bine să schimbi sensul învăţăturii Scripturii în interese personale?
La schimbarea la faţă a Mântuitorului pe muntele Taborului s-au arătat Moise şi Ilie şi „vorbeau cu Iisus” (Marcu 9,4), şi dacă omul nu are suflet nemuritor cum ar fi fost posibil acest lucru?
Dacă sufletul nu există sau moare, cum Mântuitorul Hristos după moartea pe cruce a „binevestit morţilor” şi „duhurilor ţinute în închisoare?” (I Petru 3, 18-19; 4,6).
Însăşi Mântuitorul Hristos învaţă despre viaţa de după moartea trupească în pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. După ce aceştia doi au murit, Mântuitorul nu zice că le-a murit creierul şi gata, ci: „…a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui…”(Luca 16,19-31).
În Sfânta Scriptură mai sunt o mulţime de mărturii ce confirmă existenţa sufletului nemuritor; iată câteva dintre ele:
Matei 10,28 „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena”.
II Corinteni 5,6-8 „Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere, avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul”.
II Corinteni 12, 1-4 „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”
I Tesaloniceni 5,23 „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
I Petru 4,6 „Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul”.
I Petru 13-15 „Socotesc, dar, că este drept, cât sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducere aminte, fiincă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mă voi sili, ca şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de aceasta”.
Apocalipsa 20,4 „Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu…”
Cât de clare sunt aceste exemple din Sfânta Scriptură încât pentru orişicare este de înţeles că Dumnezeu a creat pe om cu trup şi suflet nemuritor pe care trebuie să-l ferim de păcat (I Petru 2,11), scopul vieţii noastre fiind „mântuirea sufletului”. Fără suflet nu putem să credem, sau să-L iubim pe Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a învăţat că sufletul e nemuritor, iar cei care îl ascultau înţelegeau aceasta, nu era ceva nou sau extraordinar pentru ei, atunci cu 2000 ani în urmă, iar creştinii au crezut aşa şi au înţeles aceasta tot timpul: – pentru iehovişti aceasta e de neînţeles, ei care umblă cu Biblia subţioară toată ziua fac impresia că nici nu se uită în ea şi susţin această învăţatură de necredinţă.
Cu învăţătura despre suflet au luptat şi ateiştii în sec. XX, spunând că sufletul nu există, iar viaţa e „condusă” de creier, iar acum au preluat-o iehoviştii. La un seminar a medicilor din U.S.S.R. un medic chirurg cardiolog luând cuvântul, dorind să fie lăudat de partid a zis: „de câte ori am făcut operaţii la inimă, niciodată n-am văzut acolo sufletul.” Un alt medic chirurg neurolog, cu credinţă în suflet i-a răspuns: „de câte ori am operat la creier, niciodată n-am văzut acolo mintea, dar aceasta nu demonsrează că ea nu există”.
2. În unele texte Biblice cuvântul suflet poate fi luat cu înţelesul de „viaţă” după sensul contextului: „au murit cei ce căutau sufletul pruncului” (Matei 2,20). Tot aşa la Romani 11, 3, unde se vorbeşte de sufletul lui Ilie, pe care Ahab căuta să-l omoare. În alt exemplu Mântuitorul spune: „Cine v-a voi să-şi scape sufletul (viaţa) său, îl v-a pierde; iar cine îşi v-a pierde sufletul pentru Mine (şi pentru Evanghelie, – cum zice sf. Marcu) acela îl v-a mântui” (8,35). Înţelesul versetului este acesta: celui care tăgăduind pe Hristos în vreme de prigoană, sau ruşinându-se a-L mărturisi (Marcu 8,38), i se pare că-şi salvează fiinţa, viaţa de la moartea temporară, acela îşi pierde sufletul pentru veşnicie. Iar cine îşi pune sufletul pentru Hristos – ca El pentru oile Sale (Ioan 10,11) „Chiar de va muri (cu trupul) viu va fi” (Ioan 11,25). Iehoviştii pun accent pe acest sens al cuvântului suflet, şi mărginesc sufletul doar la viaţa pământească. Din cele ce am văzut mai sus sufletul nu se mărgineşte doar la viaţa pămîntească, fiind „suflarea lui Dumnezeu” este nemuritor; de aceea Mântuitorul ne spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide” (Matei 10, 28). Apropo iehoviştii în discuţia despre suflet iubesc să repete cîteva versete în care se vorbeşte despre viaţa pământească şi sfîrşitul ei – moartea trupului. „Argumentul” principal, nu are nimic comun cu învăţătura despre suflet: „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare… Tot ceea ce mâna ta prinde să săvîrşească, fă cu hotărâre, căci în locuinţa morţilor care te vei duce, nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune.” (Ecclesiastul 9; 5, 6, 10) Dacă citim atent aceste versete vedem clar că nu se spune nimic „împotriva sufletului”, ci doar că viaţa pământească se termină prin moarte, după care omul nu mai are nici o răsplată pe pământ şi numele omului e uitat de semenii săi rămaşi pe pământ (Dumnezeu nu uită pe nimeni); după moarte omul nu se poate bucură de ceea ce se „face sub soare”, iar în mormânt „locuinţa morţilor” nu poate fi „nici faptă.. nici înţelepciune”. Cel mai interesant e faptul că peste trei capitole acelaşi autor, în aceeaşi carte vorbeşte foarte clar despre suflet şi trup, care: „ca pulberea să se întoarcă în pămînt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiastul 12,7) – iehoviştii se fac că nu văd!!!
3. Sunt unele texte Biblice în care prin suflet se înţelege persoana însăşi despre care este vorba. Aşa se spune despre sufletul lui Dumnezeu – Tatăl, adică persoana Sa: „Iată Fiul Meu întru care a binevoit sufletul Meu” (Matei 12,18; Evrei 10,38). Şi tot aşa se vorbeşte despre „sufletul lui Iisus” pentru persoana Lui (Matei 20,28; Marcu10, 45; Ioan 10,11,15 ,17,18). Se spune iarăşi că din potop „s-au mântuit prin apă opt suflete”, adică opt persoane: Noe şi familia lui (I Petru 3,20). De asemenea prin suflet se înţeleg diferite persoane asupra cărora s-a făcut o lucrare sau alta. Astfel Domnul vindecă pe omul cu mâna uscată, iar cărturarii şi fariseii îl învinuiau că vindecă sâmbăta, El întreabă: „Se cade sâmbăta a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet sau a-l pierde”? (Marcu 3,4; Luca 6,9). În ziua Cincizecimii s-au botezat „trei mii de suflete”, adică de persoane. Iehoviştii deşi „propovăduiesc” că sufletul nu există, recunosc acest sens al cuvântului suflet, dar în mod „miraculos” pentru ei aceasta e o „dovadă” că sufletul nu există. În acest sens ei se folosesc de capitolul 18 de la Iezechiel, dar nu de tot ci de două frânturi de versete: „Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri.. sufletul care păcătuieşte va muri…” (v. 4,20). La prima vedere cei neştiutori sunt amăgiţi; dar dacă v-om citi tot capitolul vedem clar că aici e vorba despre pedeapsa pentru păcat pe care Dumnezeu o va da celor ce o merită – „…Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa”. (v.20), astfel chiar în acelaşi verset -20 aflăm răspunsul, dar e binevenit să citim tot capitolul şi ne mai convingem încă o dată că iehoviştii întorc sensul Scripturii în interese personale. Pe de o parte ei recunosc că sufletul mai are sensul de persoană, dar când Scriptura ne dă un caz real, ei se fac că nu înţeleg despre cei vorba, şi se folosesc doar de frânturi de verset, ca să-şi apere învăţătura de necredinţă. A treia oară fac o paralelă cu ateiştii fiincă ei tot procedau aşa. Acest exemplu este pe acest sit, dar nu pot să mă abţin să nu-l dau. Ateiştii au vrut să „demonstreze” că în Biblie scrie că nu există Dumnezeu. Au luat o frântură de verset din Psaltire în care scrie: „…nu este Dumnezeu” şi punândul într-un context corespunzător, amăgeau pe cei neştiutori, dar de v-om citi tot versetul găsim alt sens: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu.”
4. Ultimul sens al cuvântului suflet este vietatea (orice fiinţă vie): „Iată Eu închei legământ cu voi, cu urmaşii voştri. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi…” (Facere 9, 9-10). În acest sens „martorii” au schimbat toate cuvintele „vietate” în versetele Facere 1,20-24 cu cuvântul „suflet”.
Cât de straniu şi nu prea logic pare, dar după ce iehoviştii neagă, şi nu doresc să aibă suflet nemuritor, nedorind să vadă şi să primească atât de multe mărturii a Scripturii, ei primesc sufletul (viaţa) animalelor („care este în sângele lor” – după cum ne spune proorocul Moise) ca pe a lor personal; refuzând să facă transfuzie de sânge pentru bolnavii lor, lăsându-i mai bine să moară, dar nepermiţând tratamentul medical. Medicii sunt obligaţi să-i dee în judecată pe părinţii iehovişti (care în stradă se laudă că numai la „martori” e dragostea cea adevărată) ca să le salveze copiii care se pot vindeca numai prin transfuzie, şi salvează viaţa copiilor împotriva voii părinţilor. Astfel de cazuri nu sunt atât de rare încât cred că deja aţi auzit de aşa ceva. Iar de îndrăzneşte vre-un părinte iehovist să permită tratamentul cu transfuzie, şi să-şi salveze copilul de la moarte, el este alungat din congregaţie (în care e dragostea adevărată), şi nimeni din martori nu mai are dreptul nici să vorbească cu el. Cel mai straniu e faptul că „martorii” de rând învaţă şi urmează aceste învăţături, fără ca să le înţeleagă, chiar dacă ele se contrazic de Biblie şi se contrazic una pe alta. Dacă omul nu are suflet (după cum spun ei), ci omul îşi are viaţa, sentimentele doar în creier de ce e interzisă transfuzia de sânge? Mântuitorul şi-a vărsat sângele pe cruce ca să ne salveze, de ce noi nu avem dreptul să dăm sângele nostru ca să salvăm pe cei dragi? Şi, ce are sufletul nemuritor a omului cu sufletul (viaţa) animalelor care este în sângele lor?
Diferenţa între sufletul omului şi a animalelor se vede clar în momentul şi modul creaţiei. Despre aceasta ne arată Sfânta Scriptură şi Sf. Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne vobeşte: „Uită-te câtă deosebire este între crearea acestei minunate fiinţe raţionale şi crearea animalelor! Când a creat animalele Dumnezeu a spus: „Să mişune apele de vietăţi (suflete) vii…” (Facere1,20) şi îndată au ieşit din ape animale însufleţite. La fel şi pământului i-a spus: „Să scoată pământul fiinţe (suflete) vii…” (Facere 1,24). Când a făcut pe om n-a mai grăit aşa, ci mai întâi ia creat trupul din ţărână, şi după aceasta i-a dat putere de viaţă, adică sufletul. Pentru aceasta spunea Moise despre animale: „Sângele animalului este sufletul (viaţa) animalului”. Sufletul omului însă este netrupesc şi nemuritor, mult superior trupului şi atât de deosebit de el, cât e de deosebit trupescul de netrupesc”.
Omul a fost creat mai deosebit decît animalele, după „chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27), şi a fost pus de Dumnezeu să stăpânească toate vietăţile.

De ce „martorii” n-au şi nu doresc să aibă suflet?

În primul rând trebuie să recunoaştem că e mai „comod” şi uşor să iubeşti şi să primeşti pe cineva doar cu creierul, să nu implici în aceasta şi sufletul. În relaţiile dintre oameni cunoaştem fiecare dintre noi cazuri reale de dragoste raţională, doar cu creierul, dar care niciodată nu aduce roade bune. Se formează uneori chiar cupluri, care sunt unite nu de dragoste din suflet, ci de interese raţionale (stare socială sau materială a părinţilor; pentru „martori” e important ca să se căsătorească 2 pioneri ca mai repede să capete un „rang” mai mare în organizaţie) dar experienţa vieţii ne arată că astfel de relaţii nu sunt de lungă durată şi: aduc oare fericire?
În relaţia cu Dumnezeu „martorii” sunt învăţaţi să iubească şi să cunoască pe Dumnezeu doar cu creierul. Relaţia noastră cu Dumnezeu nu o putem mărgini doar la o cunoaştere raţională. Sfântul Apostol Pavel spune copiilor săi duhovniceşti că iubirea pe care o trăim cu Hristos „este mai presus de cunoştinţă” (Efeseni 3,19). Această problemă de cunoaştere doar raţională o au toţi protestanţii dar nu doresc să o recunoască. La acest subiect pot aduce mărturiile unui fost pastor protestant Matthew Gallatin, care după căutarea adevărului timp de 40 de ani a ajuns la Ortodoxie. El trăind experienţa vieţii protestante, confruntându-se cu aceste întrebări scrie în cartea sa „De la rătăcirile protestante la adevărul Ortodoxiei”: „Cunoaşterea minţii nu poate deveni cunoaşterea inimii. Cunoaşterea nu poate produce iubire. Ne poate conduce la iubire. Dar nu este acelaşi lucru cu iubirea, nici nu poate sluji ca substitut”. Şi dă un exemplu foarte frumos: „De vreme ce miezul subiectului este iubirea permiteţi-mi să îl ilustrez printr-o analogie din căsătoria mea. Imaginaţi-vă că locuiesc într-o cameră alăturată celei a lui Alice(soţia sa). Nu ne-am întîlnit niciodată. Este puţin bizar, dat fiind faptul că există o uşă între cele două camere în care locuim. Doar că nu am fost în stare să le deschidem. Într-o zi cineva îmi povesteşte ceva de această frumoasă creatură care trăieşte de cealaltă parte a zidului. Într-un mod general, îmi descrie multe dintre calităţile ei. Spre exemplu, îmi sprune că este de înălţime medie şi este zveltă, că lucrează în domeniul medical şi că este o muziciană rafinată. Acum, sunt în chip tainic măcinat de gîndul la această femee de dincolo de uşă. Mă gîndesc tot timpul la ea. Stau adesea un faţa uşii şi încerc să mi-o închipui, date fiind cele pe care le ştiu. Îi vorbesc adesea prin uşă. Pot să-mi petrec toată viaţa în faţa uşii dintre mine şi Alice. Pot să examinez fiecare detaliu al descrierii ei. Pot să evoc cele mai vii imagini ale ei. În final va fi egal dacă concluziile la care am ajuns despre ea sunt fidele sau sunt false. În fiecare caz, încercarea mea raţională de a cunoaşte pe Alice nu mă va pune niciodată într-o relaţie de iubire cu ea. Iubirea adevărată cere o viaţă împreună cu cealaltă persoană. Cere o interacţiune cu această persoană, care să cuprindă inima, sufletul,mintea şi trupul. Ce trebuie să fac ca s-o iubesc cu adevărat pe Alice?Cred că este destul de evident. Trebuie să deschid uşa şi s-o îmbrăţişez!!!
Desigur, această analogie are menirea de a arăta problemele care apar în relaţia protestantului cu Dumnezeu. Aşa că , în locul lui Alice, să-L punem pe Iisus de cealaltă parte a uşii. În loc de dosarul pentru studiu , am Scripturile. Cu toate acestea, tot ce era valabil pentru Alice este valabil şi pentru El. O viaţă întreagă de studiu şi meditaţie despre Iisus nu va împlini niciodată ceea ce am nevoie dacă vreau să-L trăiesc cu adevărat pe Hristos. Trebuie să deschid uşa şi să-L îmbrăţişez pe Dumnezeu ca Persoană, nu ca obiect al imaginaţiei mele teologice”. Şi desigur că această dragoste adevărată faţă de Dumnezeu nu poate fi trăită doar cu creierul, ci aşa cum ne învaţă Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun Eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. (şi nu doar în creier)” (Deuteronomul 6,5-6).
Iehoviştii nu doar că nu deschid uşa „sufletului” cum fac toţi protestanţii ca să primească pe Dumnezeu, ci au „scos uşa şi au tencuit intrarea” prin învăţătura că sufletul nu există, nemaiputând să creadă cu toată inima şi cu tot sufletul ci doar cu creierul în Dumnezeu. Conducătorilor iehoviştilor le este convenabil ca credinţa lor să fie doar raţională, să fie primită şi crezută doar de creierul adepţilor lor, ca la momentul când vor dori să-şi shimbe iarăşi unele învaţături; acestea să fie învăţate repede cu creierul (ca o noua formulă, sau o nouă tablă a înmulţirii) şi să fie repetată de adepţi, nestârnind întrebări din partea acestora (de ce azi 2X2=4, mâine2X2=7), de fapt astfel de întrebări sunt interzise.
În al doilea rând, iehoviştii neagă nemurirea sufletului şi apoi existenţa sufletului din cauza că în învăţătura de credinţă, învăţăturile sunt strâns legate între ele. Şi dacă vor recunoaşte existenţa sufletului, iar mai apoi nemurirea sufletului, v-or trebui să recunoască necesitatea cinstirii Sfinţilor, şi necesitatea cinstirii şi pomenirii celor răposaţi, învăţatura despre rai şi iad şi alte învăţături ce reiese din acestea, până când v-or ajunge la adevăr.
Nădăjduiesc că acest studiu va fi de folos creştinilor interesaţi de această temă şi „martorilor” ce doresc să afle adevărul, şi mântuirea sufletului.

Preot Ioan Goncear

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SUFLETUL OMULUI DUPĂ MOARTEA TRUPULUI

Cu privire la acest subiect există numeroase concepţii greşite alimentate atât de ignoranţa cunoaşterii Bibliei, cât şi de diversele interpretări date acestui subiect, deloc neînsemnat, de către unele grupuri religioase care nu acceptă mărturia clară a Scripturilor asupra acestei rea1ităţi. Dacă mai luăm în considerare şi infuzia de curente religioase orientale din prezent, atunci vom realiza că acest subiect necesită o abordare imediată şi competentă. Pentru aceasta Scriptura ne va folosi drept bază.

Iată pe scurt câteva dintre cele mal semnificative doctrine false şi promotorii acestora:

Anihilaţionismul: Martorii lui Iehova (după moartea trupului, sufletul încetează să mai existe — este anihilat).

Inconştienţa după moarte sau „somnul sufletului”: Adventismul de Ziua a Şaptea (de la moarte şi până la înviere sufletul este adormit şi nu trăieşte nici o experienţă, fie a cerului sau a iadului).

Purgatoriul: Romano-Catolicismul (de la moartea trupului şi până la înviere, sufletele sunt încă purificate).

Nirvana: Hinduismul (fericirea rezultată din faptul că nu se mai simte nici durerea şi nici plăcerea).

Deificarea: Mormonismul (mormonul vrednic atinge după moarte starea de Dumnezeu).

Bizarul acestor crezuri religioase împreună cu ateismul feroce promovat până mai de curând, au sporit confuzia oamenilor cu privire la acest aspect asupra căruia fiecare muritor ar trebui să aibă o noţiune cât se poate de clară. Pentru ca tuturor acestor doctrine să li se poată evidenţia eroarea conceptuală, trebuie să studiem atent Scriptura care ne învaţă „Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina” (Efeseni 5,13). Astfel vom expune în lumina Bibliei toate aceste crezuri eronate privitoare la ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte şi care este starea celor morţi. Ea este autoritatea în materie, a cârei. voce trebuie ascultată, mai presus de ori care alta. Iată, pentru început, câteva dintre afirmaţiile clare ale Noului Testament care arunca lumina asupra stării celor morţi. În primul rând Biblia ne descrie alcătuirea omului.

a. Omul este alcătuit din trei părţi: Duh, Suflet şi Trup; 1 Tesaloniceni 5,23. „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru; să fie păstrate întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”.

OBSERVAŢIE: Între „suflarea omului” şi „duhul” (sau spiritul) său există o evidentă diferenţă negată de Martorii lui Iehova şi confundată de alţii: Isaia 45,2 — „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el”.

b. Destinaţia sufletului după moarte: Filipeni 1.21-24. „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să trăiesc în trup face să trăiesc, şi nu tiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bune; dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup”. 2 Corinteni 5. 6-8. „Aşadar noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul — pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. — Da suntem plini de încredere, şi ne place mai mult să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul”.

c. Sufletul este conştient după moarte: Apocalipsa 6. 9-11. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“. Din textul de mai sus este evident că sufletul omului înseamnă mai mult decât propria lui suflare de viaţă (eroare pe care o fac Martorii lui Iehova şi Adventiştii!). vedem că aceste suflete, din cer, de sub altarul lui Dumnezeu nu sunt nişte „suflări de viaţă” sau „respiraţii” ci sunt fiinţe conştiente, înveşmântate şi îi strigă lui Dumnezeu pentru răzbunarea sângelui lor!!! Acele suflete sunt conştiente după moarte. Ele au fost martirizate iar după moarte erau în ceruri destul de pline de viaţă. Ele pot să strige lui Dumnezeu şi să îmbrace veşminte/haine albe. Însuşi Dumnezeu li se adresează spunându-le acestora că mai mulţi din fraţii lor li se vor alătura după ce vor fi ucişi. Această dezvăluire a Apocalipsei alungă toate confuziile: oamenii sunt conştienţi după moarte iar sufletele lor vor desfăşura activităţi. Nu poate fi vorba despre nici o anihilare sau de somn al sufletului! Aceste suflete le întâlnim şi în Apocalipsa 20.4. „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, „şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani“.

Alte argumente biblice care indică conştienţa sufletului omenesc, după moartea trupului: Iov 26.5,6. ”Înaintea lui Dumnezeu tremură umbrele sub ape şi sub locuitorii lor; înaintea Lui locuinţa morţilor este goală, adâncul nu are acoperiş“. Matei 22. 31,32. „Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: <Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, – Dumnezeul lui Iacov?> Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii”. Luca 16. 19-31. „săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi 1-au îngropat… era el în locuinţa morţilor în chinuri… grozav sunt chinuit de văpaia aceasta… el este mângâiat iar tu eşti chinuit.. rogu-te… să nu vină şi ei în acest loc de chin… “ 1 Tesaloniceni 5.10. „Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El”. (Noul Testament se referă întotdeauna la moartea fizică ca fiind un somn / adormire. Deşi termenul somn este folosit în Scriptură pentru a indica moartea, totuşi el nu este niciodată folosit pentru a descrie moartea naturii imateriale a omului, fie a sufletului sau a duhului. În Scriptură, termenul „somn” este întotdeauna aplicat doar trupului, devreme ce în moarte trupul împrumută înfăţişarea unui om care doarme. Însă termenul de somn al sufletului nu se găseşte nici unde în scriptură şi de asemenea nici presupunerea că sufletul intră la moartea trupului fizic într-o stare de inconştienţă). Luca 20.38. „Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”.

Conştienţa după moarte o mărturiseşte şi Vechiul Testament: Isaia 14.9-11; 15-17. „Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: şi tu ai ajuns fără putere ca şi noi, şi tu ai ajuns ca noi! Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi“. (corpul fizic, nu sufletul) „Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?”

d. Sufletul şi duhul se despart la moarte de trup: Luca 8.54,55. „Dar El după ce i-a scos pe toţi afară a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: „Fetiţo scoală-te!” şi duhul ei s-a întors în ea iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce. Matei 10.28. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (iad) “. Iacov 2.26. „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă “. 1 Împăraţi 17.21,22. „Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, Te rog fă să se întoarcă sufletul copilului în el!” Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat“.

e. Biblia afirmă că duhul şi sufletul omului sunt mai mult decât suflare: 1 Samuel 18.1. „David sfârşise de vorbit cu Saul şi atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el”. Ştiind ce este acela suflet şi cum se comportă el, poţi explica cum se pot alipi două suflete şi cum conlucrează acestea. (vezi capitolul despre suflet din prezenta lucrare).

Este bine cunoscut faptul că Martorii lui Iehova şi Adventiştii consideră că sufletul omului ca fiind suflarea lui de viaţă. Martorii au mers atât de departe în confundarea celor două noţiuni, încât în traducerea Bibliei pe care curând o vor publica în întregime şi în româneşte au modificat textul din Luca 23.46 în felul următor: În loc de: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (care înseamnă spirit în accepţie biblică), au spus, „Tată în mâinile Tale îmi încredinţez suflarea!” Acest efort scolastic este depus numai şi numai pentru a nega existenţa de după moarte a sufletului şi a duhului omului. Un lucru este cert. Domnul Isus nu i-a încredinţat Tatălui dioxid de carbon!! Şi nici Universul nu a fost lipsit de un Stăpân când Isus murea pe cruce!! Ci, împreună cu Tatăl, în corp energetic lipsit de trupul material, fiind primit la Tatăl, au continuat să guverneze Universul.

2 Samuel 5.8. „David zisese în ziua aceea: „Oricine va bate pe Iebusiţi, să arunce în canal pe şchiopii şi pe orbii aceia care sunt urâţi de sufletul lui David”; Marcu 14.34. „El le-a zis: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!” Psalmul 107.26. „Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei “. Luca 2.35. „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi“.

În Ioan 11.26 citim: „Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată!” Cum poate fi interpretat acest text, atâta vreme cât timp despre corpul fizic că este supus putrezirii? Este clară înţelegerea lui ca făcând referire la trupul sufletesc şi spiritual, despre care se face vorbire în cartea sa Pavel din 1 Tesaloniceni 5.23. Utilizarea termenului moarte din asemenea pasaje indică cu claritate o separare a sufletului şi a spiritului de trup, separare / despărţire care rezu1tă în definitiva inactivitate fizică şi o aparentă stare generală de somn. În prima epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel vorbeşte de întoarcerea Domnului Isus Hristos folosind termenul adormire / somn, ca o metaforă a morţii: „Nu voim fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată într-adevăr ce vă spuneam, prin Cuvântul Domnului noi cei vii care vom rămânea până la venirea Domnului nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4.13-17). Versetul 14 din acest pasaj arată că deşi Pavel folosea metafora „adormirii / somnului” pentru a descrie moartea fizică, el a înţeles limpede că atunci când Isus va veni din nou, va lua împreună cu El (pentru împreună avem grecescul „sun”), pe aceia ale căror trupuri „dorm”. Pentru a fi mai explicit, sufletele şi duhurile celor ce sunt acum împreună cu Hristos în slavă, în trupuri fără corp fizic (2 Corinteni 5.8; Filipeni 1.22- 23) vor fi reunite cu trupurile lor înviate (1 Corinteni 15), aceasta însemnând că ele vor fi îmbrăcate în nemurire şi neputrezire, nemaidescompunându-se fizic. Cuvântul grecesc „sun” indică faptul că ei (adică sufletele şi duhurile lor) se vor afla alături de Hristos, iar trupurile lor fizice care „dorm” acum, vor fi în acea clipă înviate la nemurire / neputrezire şi reunite cu duhurile lor.

CONFUZIA NOŢIUNII DE ADORMIRE A TRUPULUI ŞI ADORMIRE / SOMN AL SUFLETULUI SE DATOREAZĂ NEÎNŢELEGERII SEMANTICE A TERMENULUI „MOARTE” (THANATOS ÎN GREACĂ). ASTFEL THANATOS – MOARTE NU ÎNSEAMNĂ A FI INEXISTENT SAU INCONŞTIENT CI A F1 SEPARAT DE TRUP, DESPĂRŢIT.

Trecând mai profund la legătura sufletească trebuie să spun că sufletele, aşa ca şi corpurile fizice se înmulţesc, atunci când două fiinţe sunt acuplate. De regulă, când doi oameni se iubesc şi au un contact sexual fizic, mai există şi un contact sexual sufletesc. Femeia rămâne gravidă având în interiorul ei un corp fizic dar, totodată, începe să se făurească şi un trup sufletesc, care va penetra fătul din interiorul ei. În cazurile în care s-a petrecut un contact sexual fizic, fără să fie motivat de iubire, iar femeia rămâne gravidă fizic, nu rămâne gravidă şi sufleteşte, iar copilul care ia naştere în pântecele ei primeşte un suflet din Astral, trimis de Spiritele Albe. De obicei acest copil, dacă se va naşte şi va creşte va fi legat sufleteşte şi spiritual doar de mamă. Chiar dacă aparent şi convenţional şi tatăl îi poartă de grijă, el şi copilul său sunt incompatibili sufleteşte. Un asemenea copil va primi întreaga încărcătură emoţională de la mama sa, iar legătura cu tatăl său va fi doar de circumstanţă.

Se mai petrece un fapt şi mai misterios în aparenţă atunci când doi oameni se doresc fizic, stimulaţi de o iubire puternică. Chiar dacă femeia nu a rămas gravidă fizic, ea va rămâne gravidă sufleteşte şi va naştere unui suflet. De obicei, graviditatea sufletească ţine 90 de zile (trei luni) şi nu 9 luni ca în cazul corpului fizic. Dacă femeia este foarte atentă la relaţia cu bărbatul iubit, va simţi că din sufletul ei a mai ieşit ceva, întocmai ca atunci când din trupul ei fizic se naşte un copil. Se întâlneşte frecvent cazul în care persoana care este conştientă de iubirea sa, îi spune persoanei iubite: „Ţi-am dat sufletul meu”. De fapt nu i-a dat propriul suflet ci i-a dat acel nou suflet care s-a născut din unirea celor doi.

Şi un fapt aproape incredibil este acela că şi în cazul în care două persoane sunt la depărtare fizică cu corpurile lor, dar sunt apropiate sufleteşte, prin această unire ei pot da naştere la mai multe structuri sufleteşti. Este suficient ca spiritul lor, gândurile lor să fie împreună şi să se dorească puternic, să le fie dor unuia de celălalt. Aşa cum un cuplu poate da naştere la mai mulţi copii fizici, tot aşa se poate ca un cuplu să dea naştere la mai multe progenituri sufleteşti care se duc direct în Astral şi aşteaptă momentul când pot găsi un corp fizic ca să se întrupeze. Dar aceasta se numeşte înfiere sufletească dacă sufletul penetrează un corp fizic conceput de o altă pereche decât părinţii săi fizici şi sufleteşti.

Parapsiholog

Lucian Iordănescu

„Despre suflet” la Sfintii Parinti

Revelația:

–       Biblia vorbește explicit de distincția între suflet și trup, iar în același timp afirmă la fel de explicit unitatea lor indisolubilă: Scriptura ne permite să afirmăm existența în om a două elemente distincte prin natura, aptitudinile și destinul lor: unul, trupul, format din argilă și destinat reîntoarcerii în pământ, celălalt, sufletul, este un suflu divin care se va reîntoarce la Dumnezeu:

o   Gn 2, 7: Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din tărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață (neshama, este un termen ebraic folosit doar pentru Dumnezeu și om și descrie capacitatea de a se cunoaște și de a raționa, libertatea creativă și puterea de intuiție, pe când termenul nephesh este folosit în Biblie pentru animale și indică principiul vital) și omul a devenit ființă vie.

–       Revelația ne învață să acceptăm credința că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar acest lucru implică existența unui element superior în om. Biblia ne conduce însă să ne întrebăm și dacă sufletul este unicul principiu sau ar trebui să distingem între un principiu vital, pe care l-am putea numi suflet, psuche, și un principiu rațional, duhul sau spiritul, pneuma: (ex: I Tes 5, 23: Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în mod desăvârșit și ființa voastră întreagă: duhul, sufletul și trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos).

Sfinții Părinți:

–       Creștinismul antic s-a lăsat inspirat de două mari curente filozofice atunci când vorbea despre natura, originea și nemurirea sufletului: stoicismul, conform căruia sufletul era un principiu viu, având materia ca origine și dizolvându-se la finalul fiecărei conflagrații ciclice (ekpyrosis), și platonismul, conform căruia sufletul preexistă nașterii fiecărui om, deci nu este creat în același timp cu trupul, ci vine în el ca într-o închisoare. Stoicismul a condus creștinismul la punerea problemei despre natura și destinul sufletului, platonismul a incitat creștinismul să specifice raportul trupului cu sufletul. Astfel s-a ajuns la o dublă problematică: legătura între conceptele de incorporalitate și spiritualitate, legătură care la prima vedere părea contradictorie; cealaltă fiind problema comuniunii între trup și suflet, dificultate majoră pentru afirmarea spiritualității sufletului.

–       Din punct de vedere moral, Sfinții Părinți au găsit în Biblie elemente clare și ferme despre suflet: sufletul este diferit de trup, subsistă după moartea trupului pentru a se bucura de o destinație fericită sau nefericită, în funcție de propriile fapte săvârșite.

–       Din punct de vedere speculativ, Revelația lasă Sfinților Părinți un vast câmp de întrebări la care fiecare a încercat să aducă răspunsuri în funcție de contextul religios, teologic și dogmatic al timpului:

o   Origen face un inventar al întrebărilor provocate de existența sufletului: Sufletul este corporal sau incorporal, simplu sau compus…? A fost creat sau necreat? Dacă a fost creat, cum a fost el creat? Poate el fi, precum gândesc unii, conținut în sămânța trupească și transmis asemenea trupului, sau vine dinafară într-un stadiu perfect, pentru a intra într-un trup deja format și gata să-l primească în sânul unei femei? Iar, în această ultimă ipoteză, a fost creat recent, plăsmuit în același moment în care trupul este plăsmuit, astfel încât ar trebui să vedem cauza creației lui în necesitatea animării trupului? Sau ar trebui să admitem că a fost creat de mai demult și a avut un motiv anume pentru care a venit și s-a instalat într-un trup? Iar dacă este așa, care este acel motiv? Mai trebuie să ne întrebăm dacă el intră într-un trup o singură dată, fără a mai intra în el după ce l-a părăsit? Sau ar trebui să credem că, după ce a părăsit un trup, ve reintra din nou în el, fie pentru a-l păstra pentru veșnicie, fie pentru a-l părăsi încă o dată? Pentru a se cunoaște, sufletul trebuie să știe dacă mai există și alte spirite (duhuri) asemănătoare lui și alte diferite de el, adică dacă mai există alte spirite raționale ca el și altele lipsite de rațiune? Ar mai trebui să știe dacă este sau nu de aceeași fire cu a îngerilor, fiindcă nu am vedea cum ar putea fi diferiți raționalul și raționalul?(Despre Cânt. Cânt. I, 2).

–       Un asemenea text pune înaintea ochilor noștri dificultățile cu care s-a confruntat dintotdeauna curiozitatea creștină. Nici până astăzi nu s-a reușit o reflecție care să răspundă pe deplin și în mod satisfăcător tuturor acestor întrebări…

Natura sufletului la Sfinții Părinți:

–       Încă de la începuturi, gândirea creștină, susținută de revelație, a recunoscut o anumită spiritualitate a sufletului, evitând însă să se confunde cu transcendența spiritualității divine. Uneori însă Părinții Bisericii au întâmpinat dificultăți în exprimarea clară și distinctă a diferenței între suflet și divin, dificultăți datorate unor principii filozofice care au influențat gândirea creștină dar și erorilor exegezei biblice.

–       Părinții care s-au lăsat influențați de filozofia stoică au căzut în tentația de a reduce spiritualitatea la o imaterialitate relativă: spre exemplu ei văd în atributele subzistență și nemurire, proprietăți extrinseci ale sufletului, rodul unui har. În această situație se află Tertulian care interpretează în sens literal parabola săracului Lazăr și a bogatului: „Trimite-l pe Lazăr să-și înmoie degetul în apă și să-mi răcorească limba“, text care, în opinia lui, face referire la materialitatea Iadului (foc) și a Raiului (răcoare), imagine transmisă până în zilele noastre.

–       Părinții care au citit opera lui Platon sunt mai îndreptățiți în exprimarea spiritualității sufletului, chiar dacă uneori cad și ei tentației de a-i atribui sufletului un fel de trup subtil. De exemplu, Origen exprimă spiritualitatea sufletului în acești termeni: „Dacă există persoane ce cred că sufletul este un trup, să-mi spună cum poate atunci sufletul să primească motivele și ideile atâtor lucruri așa de diferite și de subtile? De unde îi vine memoria? Cum poate contempla lucrurile invizibile? Cum ar putea un trup să conceapă lucruri incorporale?… Există o anumită afinitate între suflet și Dumnezeu, sufletul fiind o imagine intelectuală a lui Dumnezeu“ (De Principiis, I, 1). În același timp însă, Origen se întreabă cum ar putea să subsiste sufletele, în lumea de dincolo, fără trup, deoarece doar Dumnezeu poate fi conceput ca ființă fără substanță materială

–       La această problemă a naturii spirituale a sufletului se mai adugă și cea a unicității lui. Filozofia păgână distingea între psuche, principiul vital, și pneuma, spirit sau duh. Această influență filozofică, trecută prin filtrul antropologiei Sf. Paul, a condus la ideea tricotomistă, adică la existența a trei principii care compun ființa umană perfectă: trup (sarx), suflet (psuche), spirit (duh) (pneuma): „unul care mântuiește și formează, Spiritul, altul care este unit și format, trupul, și intermediarul dintre cei doi, sufletul: uneori, acesta, sufletul, imită Spiritul și este înălțat de el, alteori ascultă de trup și se înjosește căzând pradă poftelor. Deci toți cei care nu au principiul mântuitor și formator unit în ei, aceștia sunt și vor fi numiți trup și sânge, deoarece nu-l au în ei pe Duhul lui Dumnezeu“ (Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, V, 9, 1). Sfinții Părinți, precum reiese și din acest text al Sf. Irineu, admit unicitatea sufletului, chiar dacă de cele mai multe ori sunt destul de impreciși în exprimarea lor referitor la acest subiect.

–       Sf. Augustin pare a fi ceva mai precis atunci când afirmă: „Natura sufletului este o realitate spirituală, o realitate incorporală, o realitate apropiată substanței lui Dumnezeu“ (Despre Psalmi, 145, 4, 40). Influența imediată a Sf. Augustin aici este filozoful Plotin, Eneade IV, care afirma că sufletul este o substanță separată de trup, acționează independent de el, este de natură spirituală și imaterială, deci privată de categoria aristoteliciană a „cantității“ specifice turpului; sufletul uman este distinct de sufletul animal fiind rațional, este de natură divină și nemuritor. Totuși, chiar dacă filozofia lui Plotin a inspirat profund Părinții Bisericii, ei au afirmat distanța infinită care separă natura sufletului de natura lui Dumnezeu, sufletul este doar „imagine a Imaginii“ (Grigore de Nissa, Despre suflet), deci departe de perfecțiunea divină. Iar Sf. Augustin precizează că sufletul este substanța cea mai apropiată de Dumnezeu fiindcă este imaterială: însă este o creatură, deci schimbător și inferior lui Dumnezeu.

Originiea sufletului la Sfinții Părinți

–       Sfintele Scripturi nu oferă elemente precise referitor la originea sufletului, de aceea Sfinții Părinți sunt și mai neclari și impreciși.

–       Unii, sub influența neoplatonicilor și a panteismului, afirmă doctrina emanării, adică sufletul și-ar avea originea în substanța divină, fiind o parte din totul divin…

–       Alții, precum Origen, afirmă preexistențialismul ca ipoteză a originii sufletului: „Dumnezeu a creat la începuturi atâtea creaturi intelectuale câte sunt necesare, prevăzute de providența sa, și a pregătit pentru ele cantitatea corespondentă materială“ (De Principiis, II). Conform lui Origen, din această rezervă Dumnezeu trimite sufletul într-un trup în momentul conceperii lui. Sf. Augustin se înscrie și el în această linie de gândire în lucrarea sa Despre liberul arbitru.

–       Alți Părinți avansează ipoteza traducțianismului, conform căruia, în momentul conceperii, sufletele se detașează ca niște substanțe materiale din sufletul părinților pentru a anima fătul conceput: „Cum ar trebui să ne imaginăm începutul sufletului? Putem oare afirma că substanța sufletului și a trupului sunt formate împreună, în același moment? Sau trebuie să admitem că una dintre ele este anterioară? Trebuie să afirmăm că amândouă, sufletul și trupul, sunt concepute și formate simultan, precum nasc împreună și că nu există un moment sau un interval de timp între momentul conceperii lor pentru a da întâietate uneia dintre ele“ (Despre suflet, 27, Tertulian).

–       O altă ipoteză lansată de Sfinții Părinți este și cea a generațianismului, adică sufletele ar fi zămislite în același timp cu trupul, însă ca fiind substanțe spirituale. Sf. Augustin lansează această ipoteză, care este o simplificare a traducțianismului și care prezintă avantajul explicării transmiterii păcatului originar: ex. Sf. Augustin interpretează Rm 5, 12 „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea și astfel moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit“, susținând că ceea ce s-a transmis tuturor, din cauza păcatului lui Adam, nu este moartea, ci păcatul: în păcatul lui Adam toți oamenii au păcătuit, păcat transmis prin concepere, ca o spurcăciune ereditară, deseori asociat cu păcatul sexualității, asimilând astfel dorința sexuală cu păcatul.

–       În sfârșit, o altă ipoteză întâlnită la Sfinții Părinți referitor la originea sufletului este cea a creationismului, conform căreia Dumnezeu crează fiecare suflet în monetul conceperii unei noi ființe umane. Această ipoteză este susținută de Sf. Ciprian, Sf. Ilarie, Sf. Ieronim, Sf. Ambroziu, Sf. Leon cel Mare, și este admisă în mod aproape unanim în întreaga Biserică.

Nemurirea sufletului lui Sfinții Părinți

–       Cei care au adus o contribuție decisivă despre nemurirea sufletului în creștinismul antic sunt Origen și Sf. Atanasie, în Orient, și Sf. Augustin și Ambroziu, în Occident.

–       Textul biblic ce a stat la baza unei asemenea reflecții a fost Col. 1, 16 unde Sf. Paul afirmă: „prin el au fost create toate… cele văzute și cele nevăzute“, interpretat de către unii în favoarea nemuririi sufletului, iar alții au văzut în textul paulin distincția dintre invizibil și incorporal: astfel, sufletul este invizibil însă corporal, precum toate ființele create, aceasta era interpretarea lui Tertulian, de inspirație stoică.

–       De asemenea, Sfinții Părinți ne împărtășesc convingerea că nemurirea este atributul specific lui Dumnezeu: sufletul este invizibil, dar nu și nemuritor; totuși, el a putut primi darul nemuririi prin har de la Dumnezeu, este ideea susținută de Sf. Irineu.

–       Începând cu sec. al III-lea vedem tot mai prezentă ideea creștină, de inspirație platonică, a nemuririi sufletului care are capacitatea de a persista dincolo de moartea trupului în care a locuit, tocmai datorită faptului că natura lui este imperisabilă, adică nemuritoare. Școala teologică din Alexandria,  dezvoltând ideea incoruptibilității și nemuririi, ca fiind două atribute divine care se cheamă reciproc, stabilește astfel un raport între apatheia, adică impasibilitatea pe care omul o dobândește cu prețul unui efort moral și care este un atribut divin, și aphtharsia, adică incoruptibilitatea, care reprezintă manifestarea unei legături cu nemurirea.

–       Sf. Atanasie cel Mare, reprezentant de seamă al Școlii Alexandrine, susține că natura rațională și nemuritoare a sufletului decurge din activitatea sa: de aceea el gândește și se mișcă prin sine însuși, independent de trup: „Cât despre nemurirea sufletului… vom reuși să demonstrăm acest lucru dacă plecăm de la cunoașterea trupului și a diferenței sale cu sufletul. Dacă prin raționament arătăm că sufletul este diferit de trup, iar trupul este prin natură mortal, atunci vom fi constrânși să admitem că sufletul este nemuritor, deoarece este diferit de trup. Mai mult, dacă… sufletul este cel care pune în mișcare trupul, fără ca el să fie mișcat de altcineva, atunci trebuie să admitem că sufletul se mișcă de la sine însuși, iar după ce trupul a fost depus în pământ, continuă să se miște de la sine însuși. Nu este sufletul cel care moare, ci atunci când el se separă de trup, trupul moare. Deci dacă sufletul s-ar fi mișcat datorită trupului, ar însemna că atunci când motorul s-ar îndepărta, el ar muri. Însă dacă sufletul este cel care mișcă trupul, cu atât mai mult el se mișcă pe sine însuși. Iar dacă se mișcă pe sine însuși, evident el trăiește după moartea trupului, fiindcă mișcarea sufletului nu este altceva decât însăși viața sa, tot astfel precum spunem că trupul trăiește când este în mișcare și că este mort când încetează de a se mai mișca. Putem vedea acest lucru și mai clar atunci când vorbim despre activitatea sufletului în trup. Când sufletul a venit în trup și a fost înlănțiut trupului, el nu este îndesat sau măsurat în funcție de micimea trupului, ci deseori, pe când acesta este așezat în pat, imobil, ca și cum ar dormi în moarte, sufletul, conform propriei virtuți, rămâne treaz și se înalță deasupra naturii trupului (Aristotel, Despre vise, 1); ca și cum s-ar îndepărta de el, chiar dacă rămâne în trup, el își reprezintă și contemplează ființe supra-terestre, deseori el întâlnește chiar ființe care sunt deasupra trupurilor pământești, sfinții și îngerii, și se îndreaptă spre ei, datorită purității spiritului. Atunci cum, cu atât mai mult, despărțit de trup atunci când va voi Dumnezeu, care l-a introdus în trup, nu va avea acces la o cunoaștere mai clară a nemuririi? Dacă pe când era legat trupului, trăia o viață străină trupului, cu atât mai mult, după moartea trupului, va trăi și nu va înceta să trăiască, deoarece Dumnezeu l-a creat astfel prin Cuvântul său, Domnul nostru Isus Cristos. De aceea, sufletul se gândește și reflectează la lucrurile nemuritoare și veșnice, fiindcă și el este nemuritor. Precum trupul, fiind mortal, sensurile sale contemplează lucrurile mortale, tot astfel și sufletul, care contemplează realitățile nemuritoare și reflectează asupra lor, trebuie să fie nemuritor și să trăiască pururi. Gândurile și reflecțiile despre nemurire nu-l părăsesc niciodată, ci rămân în el ca o garanție ce-i asigură nemurirea. (Împotriva păgânilor, 33).

–       Datorită faptului că sufletul se mișcă de la sine însuși, Sf. Atanasie extrage un argument solid în favoarea nemuririi sufletului, adică a mișcării lui chiar și după moartea trupului în care a locuit. Un suflet care nu gândește și care nu iubește este mort. De aceea, odihna veșnică a sufletului nu e o încremenire, o intrare într-un stadiu de nesimțire sau de lipsă de gândire. Intrând în odihna veșnică, sufletul nu trece de la un conținut finit la altul finit în gândirea și simțirea lui, ci are drept conținut pe Dumnezeu cel infinit și toate le vede unite, în rădăcinile lor comune și infinite, în Dumnezeu. Viața nemuritoare a sufletului nu se obține prin eforturi ostenitoare, ci este un har gratuit de la Dumnezeu care inspiră sufletului să gândească, să iubească și să dorească. Obiectul gândirii, iubirii și doririi sufletului este Dumnezeu însuși, odihna veșnică după care aspiră neîncetat sufletul omului, cum afirmă Sf. Augustin: „Tu ne-ai făcut pentru tine Doamne și sufletul nostru este fără odihnă până nu se va odihni în tine… unele din lucrările noastre sunt bune, este adevărat că prin harul tău, însă nu sunt veșnice; datorită lor noi sperăm să ne odihnim în măreția sfințeniei tale. Însă tu, chiar dacă nu ai nevoie de niciun bine, ești veșnic în odihnă, fiindcă odihna ta ești tu însuți“. (Confesiuni, I, 1, 1 & XIII, 38, 53).

–       Sufletul este capabil de odihnă veșnică pentru că cel care-l atrage este infinit și veșnic. De aceea sufletul nu se poate obișnui cu ideea că nu va trăi pururi. Această simțire este normală. Ea reflectă veșnicia finței sale deoarece se află într-o legătură de iubire cu Dumnezeul nemuritor și veșnic iubitor. Prin esența sa sufletul îl reflectă pe Dumnezeu cel nemuritor și veșnic.

http://www.centrulpetrusiandrei.ro/Conferinte/

comentariul meu

Omul nu poate fi nemuritor prin tehnologii inventate de el si din inspiratia venita de la diavol Omul este nemuritor si vesnic din darul lui Dumnezeu toata problema este ca exista o vesnicie langa Dumnezeu Raiul si o vesnicie langa diavol sau Iadul.Transumanismul este un concept demonic de a amesteca oameni si masini viu si mort si a sfida pe Dumnezeu ca unic Creator si dadator de viata o hula diavoleasca plina de mandrie strecurata in mintea omului care se considera savant,cercetator om de stinta.

.

Veţi sta singuri înaintea Mea – şi nimeni nu va fi lângă voi

Vineri, 15 noiembrie 2013, 20:00

Fiica Mea mult iubită, prin Autoritatea Tatălui Meu, Dumnezeu cel Preaînalt, doresc să le spun tutoror celor care suferă în Numele Meu, că se apropie timpul pentru ca Marele Avertisment să aibă loc.

Aceia dintre voi, cărora li s-a dat cunoștință despre această zi, Ziua cea Mare a Milostivirii Mele, vor vedea semnele în curând. Trebuie să vă mărturisiți păcatele în fața Mea, pentru ca să fiți pregătiți pentru acest eveniment, care va șoca lumea.Eu fac aceasta în curând, pentru a-i mai putea salva, înainte să fie prea târziu, pe acei oameni care şi-au tăiat cordonul ombilical care îi leagă de Mine. Trebuie să aveți încredere în Mine și să vă adunați în rugăciune pentru ca sufletele aflate în întuneric să nu piară mai înainte ca Eu să le pot oferi iertarea păcatelor lor. Priviți acum în inimile și sufletele voastre și vedeți-le așa cum le văd eu. Ce vedeți? Veţi fi în stare să staţi înaintea Mea şi să spuneţi: ”Iisuse, eu fac tot ceea ce Tu dorești de la mine pentru a trăi viața pe care Tu dorești să o trăiesc.” ? Veți spune :”Iisuse, eu Te jignesc pentru că nu mă pot abține, de aceea te rog, ai Milă de sufletul meu.” Sau veți spune ”Isuse, am păcătuit, dar am făcut-o doar pentru că trebuia să mă apăr.”? Veți sta singuri înaintea Mea – şi nimeni nu va fi lângă voi. Vă voi arăta sufletul vostru. Veţi vedea fiecare pată de pe el. Veți retrăi păcatul și atunci Eu vă voi da timp să Mă rugaţi să vă arăt Milostivirea Mea. Dar nu pentru că aţi fi îndreptăţiţi să aveţi parte de Milostivirea Mea – ci numai pentru că Eu doresc să vă ofer acest Dar.Zorii Zilei Mele se vor ivi pe neaşteptate, prin semnele care vi se vor arăta în prealabil.
De trei ani încerc să vă deschid ochii asupra Adevărului. Unii dintre voi l-au acceptat. Alţii Mi l-au aruncat înapoi în Faţă. Acum a sosit timpul pentru Milostivirea Mea Divină şi numai aceia care își deschid inimile către Mine și care Mă acceptă vor primi șansa de a se răscumpăra.Fiți recunoscători pentru Iubirea Mea necondiționată.
Al vostru Iisus

Credinţa lor va fi pusă la încercare ca niciodată până acum

Joi, 14 noiembrie 2013, 12:00
Mult iubita Mea fiicăLumina lui Dumnezeu străluceşte asupra tuturor copiilor Lui care sunt în uniune cu Mine, Iisus Hristos, în aceste timpuri. Toţi aceşti Creştini din lume care trăiesc din Cuvântul Meu, care mănâncă Trupul Meu şi beau Sângele Meu, vor trăi o suferinţă spirituală fără asemănare, din cauza credinţei lor în Mine. Mă refer la toţi Creştinii care trăiesc întru Adevăr, care se comportă aşa cum i-am învăţat Eu şi care urmează cuvânt cu cuvânt Învăţăturile Mele.
Toţi, inclusiv cei care nu au auzit niciodată de aceste Mesaje ale Mele pentru lume, vor înţelege în curând ce înseamnă să trăieşti în Mine şi cu Mine. Credinţa lor va fi pusă la încercare ca niciodată până acum şi din nefericire mulţi nu vor fi în stare să reziste presiunilor la care vor fi supuşi, din cauza urii care le va fi arătată. Ei vor face tot ce le va sta în putere să rămână loiali Sfintelor Evanghelii, însă prin asta vor atrage asupra lor o ură groaznică şi vor fi făcuţi mincinoşi. Nu va mai dura mult până ce toţi Creştinii care proclamă insistent Cuvântul Meu să fie acuzaţi că sunt de extremă dreaptă, deşi adevăraţii vinovaţi sunt tocmai cei care aruncă acuzaţiile asupra lor.
 
Vă îndemn pe toţi să rămâneţi liniştiţi şi să nu răspundeţi niciodată agresiunilor care încearcă să vă distrugă credinţa şi iubirea faţă de Mine. Cei care scuipă venin şi strigă la voi au nevoie de iertarea şi de rugăciunile voastre. Rugându-vă pentru astfel de suflete, veţi distruge influenţa satanei care cu greu va mai putea să-şi împroaşte furia asupra voastră.
Rugaţi-vă, rugaţi-vă, riugaţi-vă pentru toţi cei care vor fi folosiţi ca pioni în cumplita luptă dusă pentru a dezmembra Biserica Mea de pe pământ.
Rugăciunea  : Pentru a rezista persecuţiei religioase
 
Iisuse drag, ajută-mă să rezist tuturor persecuţiilor pentru Numele Tău Sfânt.
 
Ajută-i pe cei care cad pradă erorilor deşi ei cred că dau mărturie despre Lucrarea Ta.
Deschide ochii celor care ar putea fi ispitiţi să îi distrugă pe alţii prin acţiuni, fapte sau gesturi nelegiuite.
 
Apără-mă pe mine de duşmanii lui Dumnezeu care se vor ridica pentru a reduce la tăcere Cuvântul Tău şi a încerca să Te izgonească.
 
Ajută-mă să îi iert pe cei care Te tradează şi dă-mi Harul de a rămâne statornic în iubirea mea pentru Tine.
 
Ajută-mă să trăiesc întru Adevărul pe care ni l-ai dat Tu şi să rămân veşnic sub Protecţia Ta. Amin.
Mergeţi cu toţii, voi cei care Mă iubiţi cu adevărat şi urmaţi tot ceea ce v-am învăţat Eu. Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am spus Eu. Nu arătaţi niciodată ură altora. În schimb rugaţi-vă pentru cei care vă persecută. Arătaţi iubire atunci când vi se arată ură pentru că aceasta va fi arma voastră împotriva puterii celui rău.
Al vostru Iisus

Primul semn va fi că pământul se va roti mai repede. Al doilea semn va consta în faptul că soarele va apărea mai mare, mai luminos şi va începe să se rotească

Marţi, 12 noiembrie 2013, ora 20:30
Fiica mea mult iubită, pe măsură ce Timpul Meu se apropie, mulţi vor fi adormiţi, însă cei care sunt binecuvântaţi să aibă ochi deschişi spre Lumina Mea vor cunoaşte semnele. Li se vor da, de asemenea, binecuvântări pentru a se pregăti şi doar cei care rămân agăţaţi de mine vor fi în stare să îndure schimbările.
Cu cât Ziua cea Mare a Venirii Mele se apropie, tot mai mulţi oameni care spun că Îl iubesc pe Dumnezeu se vor îndepărta de Mine. Nici aceia de pe scara ierarhică a Bisericii Mele de pe pământ care se preaînalţă pe ei înşişi şi spun că sunt sfinţi, nu vor fi capabili să vadă Adevărul. Ei nu vor vedea Adevărul, deoarece vor fi foarte ocupaţi cu preocupări şi ceremonii care vor fi jignitoare la adresa Mea.
Primul semn va fi că pământul se va roti mai repede. Al doilea semn va consta în faptul că soarele va apărea mai mare, mai luminos şi va începe să se rotească. Lângă el veţi mai vedea un al doilea soare. Apoi clima va face ca lumea să se agite iar schimbările vor presupune că multe părţi ale globului vor fi distruse. Aceste pedepse – şi vor fi multe – vor despuia omenirea de aroganţa ei, astfel încât sufletele să implore Îndurarea lui Dumnezeu. Nimic altceva nu va mişca inimile împietrite ale celor care au izgonit Iubirea lui Dumnezeu din vieţile lor.
Păcatul omenirii va escalada rapid iar păcatul idolatriei va înfăşura de trei ori  pământul. Păgânismul, înveşmântat în straie regeşti, se va infiltra în Biserica Mea de pe pământ. Când păgânii vor îmbrăţişa Biserica Mea, nu va fi pentru a-L adora pe Dumnezeu. Atunci când păgânii, ateii şi necredincioşii, care resping în mod făţiş Existenţa lui Dumnezeu, vor îmbrăţişa Biserica Mea, ei nu în faţa Mea, Isus Cristos, îşi vor pleca genunchiul.Atunci când Biserica Mea va declara că toţi sunt bineveniţi, să nu vă lăsaţi păcăliţi. Acest lucru nu va însemna că îi va primi pe păgâni în Biserica Mea, pentru ca aceştia să se închine înaintea Tabernacolului MeuNicidecum, ci o vor face pentru a flutura prin faţa ochilor Mei idolatria cauzată de păcatul mândriei, pentru a desacraliza Sfintele şi Sacrele Tabernacole. Vor aşeza pe Altarele Mele simboluri păgâne şi vor cere congregaţiilor, care de altfel nu vor bănui nimic, să se închine şi să-i accepte pe fraţii şi pe surorile lor cu har şi generozitate. Tuturor li se va cere să tăgăduiască Adevărul, pentru a-i primi cu braţele deschise pe falşii adoratori care vor călca în picioare Altarele Mele. Apoi, Mâna lui Dumnezeu va lovi.
Războaiele se vor răspândi, cutremurele vor zgudui cele patru colţuri ale pământului iar foametea va lovi omenirea şi orice gest hain şi insultă adresată lui Dumnezeu va atrage după sine o pedeapsă teribilă. Atunci când aceia care acceptă Îndurarea Mea vor conduce Biserica Mea – fiecare demon îi va blestema pe aceşti copii ai lui Dumnezeu. Pentru a-i proteja, Dumnezeu va interveni, dar vai de cei care-L scuipă în Faţă pe Creatorul lor!
Ceasul a sosit. Cei care Mă blestemă vor avea de suferit. Cei care Mă urmează vor supravieţui acestei persecuţii până în Ziua în care voi veni să-i răpesc în Braţele Mele Milostive. Iar apoi doar cei care vor rămâne întrucât vor fi refuzat Mâna Îndurării Mele, vor fi daţi bestiei pe care au idolatrizat-o şi de la care au căutat plăcere.
Foarte mulţi oameni Mă vor respinge, chiar până în ultima clipă. Două treimi din omenire Mă vor scuipa, vor opune rezistenţă Intervenţiei Mele şi Îmi vor striga tot felul de obscenităţi. Pe măsură ce Ziua se apropie tot mai mult, ura faţă de Mine va fi văzută de toţi. Până şi cei care dau lumii impresia că îl onorează pe Dumnezeu Mă vor blestema în tăcere.
Ziua când înşelăciunea bestiei va fi expusă, pentru ca toţi să o vadă, va fi o zi pe care nimeni nu o va uita. Căci acea zi, când lumea îl va vedea pe impostor, pe anticrist, care se va ridica cu Coroana Mea pe creştetul capului său – înveşmântat în straie roşii –, va fi ziua în care din gura lui va ieşi foc. Cand oroarea în sfârşit se va scufunda, focul îl va acoperi, iar el şi toţi cei care i-au jurat credinţă vor fi azvârliţi în prăpastie. Şi atunci voi veni Eu, aşa cum v-am spus. Voi învia Biserica Mea şi voi aduce lumea în uniune cu Voinţa Sfântă a Tatălui Meu iar pacea va domni în sfârşit.
Tot ce v-am spus este adevărat. Tot ce se va întampla se va petrece exact aşa cum v-am spus. Totul se va petrece repede căci, în ciuda Mâniei Mele care este stârnită de ipocrizia şi nerecunoştinţa omului, Eu vin doar ca să pun capăt acestei suferinţe odată pentru totdeauna. Eu vin să aduc salvare tuturor păcătoşilor, însă mulţi nu vor vrea să fie salvaţi.
Fiţi tari, iubiţii Mei discipoli, căci Eu îi voi ocroti pe toţi păcătoşii care acceptă Mâna Milostivirii Mele în timpul Avertismentului. Astfel fiecare copil al lui Dumnezeu, fie el credincios ori necredincios, va fi inclus în această Mare Intervenţie din Ceruri. Dar după acest timp, îngerul Domnului îi va separa pe cei buni de cei răi. Timpul este scurt.
Al vostru Iisus

Pedepsele Tatălui Meu au început iar lumea va vedea mult mai multe tulburări ecologice

Joi, 12 noiembrie 2013, 15:52
Mult iubita Mea fiică, este o greșeală să credeți că Dumnezeu nu-și va împărți în lume Dreptatea în aceste timpuri. Pedepsele Tatălui Meu au început iar lumea va vedea mult mai multe tulburări ecologice pe masură ce începe purificarea pământului.
Acum pregătirile sunt în curs și în curând dușmanii lui Dumnezeu vor fi înlăturați și pedepsiți, căci ei niciodată nu se vor întoarce să implore Milostivirea MeaMânia Tatălui Meu este acum foarte mare, și vai de cei care sfidează Cuvântul lui Dumnezeu, căci ei vor fi doborâți și călcați în picioare când curățirea finală a pământului se va izbi de infestarea produsă de cel rău – totul în același timp.
Când vedeți că elementele naturii reacționează cu furie, să știți că Mâna Dreptății a lovit. Mândria omului, obsesia sa de sine și încrederea sa în propria sa inteligență umană defectuoasă în problemele spirituale au adus asupra rasei umane focul turnat din cele patru cupe – asupra celor patru colțuri ale pământului.
Voi ați ignorat avertizările, și astfel bătălia pentru distrugerea păcatului a început deja cu adevărat.
Iisus Hristos,
Fiul Omului
Mama Mântuirii: Sunteţi salvaţi numai prin inpacare cu Dumnezeu
Duminică, 10 noiembrie 2013, 15:20
Copila mea dragă, rolul meu, ca Mamă a Mântuirii, este de a vă reaminti vouă tuturor ceea ce v-am spus de-a lungul secolelor: Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Fiul meu vă iubeşte pe voi. Arătaţi compasiune faţă de toţi, şi în special faţă de cei care vă persecută. Ascultaţi ceea ce le-am dezvăluit eu vizionarilor la La Salette şi Fatima şi analizaţi cu mare atenţie. Voi aţi înfăptuit foarte puţin din ceea ce v-am îndrumat eu. Atenţionările mele au fost nesocotite şi acum, consecinţele faptului că aţi ignorat ceea ce vi s-a dat vor deveni realitate.
Când Cerul dezvăluie mesaje pentru omenire, e ca şi cum ar comunica cu o mare fortăreaţă de piatră. Unele dintre revelaţiile date de mine au străpuns fortăreaţa şi au fost ascultate, însă multe au fost pur şi simplu înlăturate de către cei care au credinţă puţină, şi astfel fortăreaţa a devenit impenetrabilă la intervenţiile din Cer, care v-au fost date pentru a vă întări credinţa şi a vă păstra în siguranţă în braţele lui Dumnezeu.
Rolul meu de Co-Răscumpărătoare semnifică faptul că puterea mea împotriva diavolului a fost consolidată, într-un mod care înainte nu îmi fusese acordat de către Dumnezeu. De aceea, acum este timpul în care toate devoţiunile către mine vor fi îndepărtate cu grijă, de către duşmanii lui Dumnezeu. Când veneraţia faţă de mine este aruncată deoparte şi cererea mea pentru a proteja ţările împotriva comunismului este răstălmăcită, atunci înseamnă că dorinţa mea nu a fost îndeplinită. De acum încolo, eu voi fi o raritate în Bisericile Fiului meu de pe pământ  al căror partronaj îmi era în mod normal acordat mie, Maica lui Dumnezeu. Vor ocoli puterea mea împotriva bestiei, îndepărtând din multe Biserici Creştine imaginea mea, Prea Sfântul meu Rozar şi alte devoţiuni faţă de mine.
Apoi, din Templele lui Dumnezeu va fi îndepărtată orice urmă a Fiului meu IIsus Hristos, în pregătire pentru fiara care va veni şi va sta pe tron în templul cel mai înalt al lui Dumnezeu. Apoi, înţelesul adevărat al reconcilierii cu IIsus Hristos va fi adaptat, şi se va spune că nu mai este necesar să îi cereţi lui Dumnezeu să vă ierte pentru păcatele voastre, dacă duceţi o viaţă cuviincioasă. Oamenii vor începe să creada în propriile lor opinii asupra a ceea ce îi face pe ei buni în Ochii lui Dumnezeu. Însă nu trebuie să uitaţi niciodată că mântuirea, acest Dar oferit fiecărui păcătos de pe pământ, nu poate fi a lor dacă ei nu cer mai întâi ca Dumnezeu să îi ierte. Acesta este esenţa Legământului care a fost câştigat pentru omenire prin moartea Fiului meu pe Cruce. IIsus Hristos a câştigat pentru omenire mântuirea de păcat şi Darul Vieţii Veşnice. Pentru a primi acest Dar, fiecare dintre voi trebuie să îi cereţi lui Dumnezeu să vă ierte pentru păcatele voastre.
Mântuirea este a voastră numai prin impacare cu Dumnezeu.
Iubita voastră Mamă
Mama Mântuirii

Dumnezeu Tatăl: Nici o evaluare ştiinţifică nu va avea sens când doi sori vor fi văzuţi

Duminică, 10 noiembrie 2013, 15:00
Fiica Mea mult iubită, Dorinţa Mea este să îi adun pe toţi copiii Mei împreună, foarte curând, pentru a fi martori ai Promisiunii Mele. Marele Meu Dar va veni în mijlocul unei teribile persecuţii spirituale, când va fi negat tot ceea ce Sunt Eu. Vor fi prezentaţi lumii noi dumnezei, care de fapt nu există. Acoperiţi cu o faţadă strălucitoare, ei vor fi inventaţi pentru a opri toată credinţa în Existenţa Mea. Toate aceste erezii vor stinge Lumina lui Dumnezeu.
 
În curând stelele nu vor mai străluci cu aceeaşi intensitate. În curând, noi semne neaşteptate, care vor sfida toată înţelegerea umană a ştiinței, vor fi arătate de Mine unei lumi lipsite de credinţă, si atunci va fi revelat începutul Intervenţiei Mele. Nici o evaluare ştiinţifică nu va avea sens atunci când doi sori vor fi văzuţi. Nici o interpretare, făcută prin prisma cunoştinţelor limitate ale omului, nu va avea sens. Totuşi ei vor lua fiecare semn, dat lumii din Cer, şi vor spune că în univers există o altă formă de viaţă umană.
Eu sunt Creatorul vieţii. Eu l-am creat pe om. Eu am creat lumea. Niciodată să nu negaţi aceasta, căci dacă o faceţi veţi urma o doctrină falsă.Fiecărei intervenţii din Cer – şi vor fi multe – i se va inventa o explicaţie. Când vedeţi aceste semne, să ştiţi că Ziua celei de A Doua Veniri este aproape.
Vă cer vouă, dragi copii, să nu Mă negaţi niciodată pe Mine sau Promisiunea Mea de a aduce lumii pacea finală şi reconcilierea, care sunt ale voastre dacă le acceptaţi în Conditiile Mele şi nu ale voastre. Voinţa Mea este pe cale să se împlinească, în sfârşit. Pentru a vă pregăti, voi prezenta lumii multe minuni pe cer, în univers şi în sistemul planetar. Când veţi fi martori la aceste evenimente, vreau ca voi să fiţi bucuroşi, căci veţi şti atunci că Eu vă vestesc întoarcerea Fiului Meu pentru a-şi îndeplini Promisiunea Lui de mântuire veşnică.
Ştergeţi-va lacrimile din ochi. Ştiu cât de dificile vor fi încercările voastre. Mă refer la toţi Copiii Mei, incluzându-i pe credincioşi şi pe necredincioşi, precum şi pe cei vinovaţi de păcate grele – nici unul dintre voi nu este exclus. Când vă împăcaţi cu Fiul Meu, deveniţi parte din El şi veţi domni împreună cu El în Paradis pentru totdeauna.
Tatăl vostru preaiubit

 Dumnezeu cel Preaînalt

În curând mulţi vor începe să-şi pună la contribuţie cunoştinţele ştiinţifice pentru a evalua Preasfintele Evanghelii
Luni, 9 noiembrie 2013, ora 11:48
Fiica Mea mult iubită, în curând mulţi îşi vor pune la contribuţie cunoştinţele ştiinţifice pentru a evalua Preasfintele Evanghelii. În loc să declare Adevărul Cuvântului Meu care provine din Înţelepciunea lui Dumnezeu, ei vor începe să îl distorsioneze pentru a-i conferi o imagine mai modernă.
Toate Cuvintele Mele, conţinute în Sfânta Evanghelie, vor fi interpretate în mod diferit. Cuvântul Meu, vor spune ei, are o semnificaţie nouă care va fi mai relevantă pentru lumea de astăzi. Vor încerca să dea exemple pentru modul în care v-aş învăţa Eu, dacă aş mai trăi pe pământ în acest timp. Cuvântul lui Dumnezeu care este pentru toţi, nu va mai avea nicio simplitate. Cei care sunt inteligenţi, cunoscători şi mândri de progresul omului în lumea ştiinţei vor începe atunci să facă afirmaţii insultătoare.
Biserica va îmbrăţişa aşa-numitele noi descoperiri ştiinţifice care vor discredita conţinutul Sfintei Biblii. Acestea vor dezvălui ceea ce ei pretind că sunt noi dovezi care pun la îndoială modul în care a fost creată lumea. Apoi vor spune că o mare parte din ceea ce stă scris în Biblie sunt simple metafore menite să aducă pacea între oameni. Vor folosi mesajul de umanism, de iubire de semeni, cu referire la capacitatea voastră de a vă îngriji de cei săraci, needucaţi şi nevoiaşi, ca un substitut al Adevărului care vi s-a dat în Evanghelii. Apoi, preoţii vor îmbrăţişa noile doctrine false care vor părea asemănătoare cu Adevărul şi numai cei care vor rămâne statornici Cuvântului Meu vor păstra viu Adevărul.
Iubiţii Mei discipoli, când veţi constata că mai sunt doar foarte puţini cei care mai ascultă de Adevăr – Cuvântul lui Dumnezeu – atunci va trebui să vă consolaţi unul pe altul. Trebuie să continuaţi să le amintiţi de Adevărcelor din Bisericile Mele, care vor aplauda ereziile care vor fi introduse, întrucât mulţi dintre ei nu vor da dovadă de mai multă înţelepciune. Atât de tare se vor îndepărta de Mine încât vor accepta cu uşurinţă astfel de schimbări. Va fi mult mai uşor pentru cei cu puţină credinţă să accepte cuvântul celor care cer reforma, decât să rămână statornici Cuvântului lui Dumnezeu.
Apelul pentru primele schimbări se va face în curând. Cu o dulceaţă liniştitoare şi o discuţie pasională despre nevoia de a crea o lume unită – de a manifesta iubire şi toleranţă faţă de toţi – veţi fi induşi în cea mai mare eroare. Mulţi vor fi şocaţi văzând cât de repede va părea să îmbrăţişeze Biserica Mea lumea laică. Mulţi vor fi captivaţi de felul în care diferite religii, păgânii şi ereticii se vor lupta să se alăture acestei noi biserici caritabile, unice în lume. Vor spune: „În sfârşit, o biserică tolerantă care şi-a întins braţele spre toţi”. De acum nu le va mai fi ruşine să manifeste neascultare faţă de Dumnezeu. În schimb, vor proclama cu trufie că păcatele lor nenorocite nu numai că sunt acceptabile în Ochii lui Dumnezeu, ci că deja nu vor mai fi consideraţi deloc păcătoşi. Acest lucru va crea o mare bucurie pretutindeni.
 
Pentru prima dată în istorie, cei care induc  în eroare Biserica Mea vor fi iubiţi, adoraţi şi teoretic nicio critică nu se va aduce la adresa lor.
 
Cea mai mare erezie, de la moartea Mea pe Cruce încoace, va devora acum Biserica Mea de pe pământ. Vor umple Bisericile Mele cu simboluri păgâne insultătoare iar Eu nu voi mai fi văzut nicăieri. Şi, în timp ce ei umplu clădirile pe care le-au construit ca să Mă adore pe Mine, Biserica Mea Adevărată alcătuită din cei care rămân fideli Adevărului va deveni singurul Templu Adevărat al lui Dumnezeu, întrucât aceştia nu vor accepta niciodată desacralizarea Trupului Meu. Credinţa lor le va permite să răspândească Evangheliile şi să păstreze aprinsă Flacăra Duhului Sfânt.
Al vostru Iisus

Mama Salvării: Când o misiune care pretinde că rosteşte cuvântul lui Dumnezeu este falsă, niciun pic de ură nu se va manifesta împotriva ei 

Vineri, 8 noiembrie 2013, 12:09
Dragii mei copii, dat fiind că sunteţi micuţii preţuiţi ai lui Dumnezeu, voi nu trebuie să îngăduiţi niciodată ca neînţelegerile voastre să se transforme în ură faţă de ceilalţi. Cel rău provoacă o suferinţă teribilă răspăndindu-şi infestarea sa rea printre voi şi mai ales împotriva vizionarilor şi profeţilor aleşi ai lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu este prezent într-o Misiune consimţită de El pe Pământ pentru a salva suflete, satana o va ataca întotdeauna. Îi veţi recunoaşte pe adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu prin faptul că sunt supuși persecuţiei şi urii din partea altora. Îi veţi recunoaşte prin faptul că misiunile lor vor fi respinse în mod public şi prin lucrurile pline de cruzime pe care alţii le vor săvârşi faţă de ei. 

Când o misiune care pretinde că rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu este falsă, nici un pic de ură nu se va manifesta împotriva ei, aceasta pentru că satana nu-I va ataca niciodată în public pe cei pe care el îi înşală. Atunci când Fiul meu se face cunoscut, El va fi întotdeauna ponegrit, din cauza păcatului care îl separă pe om de Dumnezeu. Când Fiul Meu a trăit pe Pământ, urlau la El oriunde ar fi mers. L-au blestemat şi au aruncat cu pietre după El şi după discipolii Săi. Şi, în vreme ce despre El spuneau că este un impostor, ei se linguşeau pe lângă numeroşii profeţi falşi care încercau să concureze cu El. La fel se va întâmpla acum, când El întreprinde o ultimă călătorie pentru a-i strânge laolaltă pe toţi cei care rămân în El şi cu El. El îi va uni pe toţi cei care trăiesc după Învăţăturile Sale şi care rămân slujitori adevăraţi şi umili. Apoi, cu ajutorul Rămăşiţei Bisericii Sale, El va continua lupta pâna la capăt pentru a salva cât mai multe suflete, inclusiv sufletele duşmanilor Săi şi ale acelora care refuză să-L accepte.

Dacă Îl iubiţi pe Fiul meu, nu trebuie să-L răniţi niciodată urându-vă unii pe alţii. Fiul Meu v-a spus că nu puteţi rămâne în unire cu El dacă aveţi ură în inima voastră.

Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă ca voi, toţi cei care vă declaraţi creştini, să urmaţi exemplul Fiului meu.

Mama voastră iubită
Mama Salvării

============================
=========================
COMENTARIU

” Nu dispreţuiţi profeţiile, dar cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun!Feriţi-vă de orice fel de rău!”

Nimeni nu este obligat sa creada aceste mesaje  de avertizment.cercetati,chibzuiti,discerneti ,proba adevarului va fi curand cunoscuta DACA cele spuse se vor intampla.Pana atunci trebuie sa ne pregatim prin maturisirea pacatelor Impartasire cu Trupul si Sangele Matuitorului si o viata dupa voia Lui Dumnezeu fiecare dupa puterea sa.Aceasta este pregatirea care trebuie sa o facem pentru mantuirea noastra .

INFLUENŢA DEMONILOR ASUPRA LUCRĂRII MINŢII

DIAVOLUL ÎNCEARCĂ SĂ SCHIMBE FUNCŢIONAREA TRUPULUI ŞI, PRIN ACEASTA,
LUCRAREA MINŢII
Diavolul nu are puterea să intre în adânc, în mintea de nepătruns a omului. De aceea, încearcă să influenţeze mintea omu lui în mod indirect, producând diferite anomalii în trup. în acest fel,strecoară în minte gânduri sau înţelesuri sau vederi. Ba chiar sileşte starea umorală atrupului să aducă vreo nălu cire ciudată înaintea minţii şi să o facă să primească o anumită formă. Adică încearcă să determine prilejuri binecuvânta te pentru ca mintea cea fără deformă să primească o anumită formă, respectiv o face să aibă gânduri străine de rugăciune şiomul să nu se mai roage cu adevărat. Aşadar, influenţează trupul omului, dar această influenţăare loc într-un asemenea mod, încât omul să nu-şi dea seama ce i se întâmplă şi să nu creadăcă este vorba de lucruri supranaturale. Modul acestei lucrări a diavolului este foarte simplu,aşa cum ne relatează bărbaţii cunoscători

INFLUENŢA DEMONILOR ASUPRA LUCRĂRII MINŢII

cu o adâncă cunoştinţă şi înţelegere duhovnicească, luminaţi de Dumnezeu şi de Dumnezeu cugetători. Potrivit cu ce ne spun aceşti sfinţi, printre care e şi Sfântul Nil, dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii precum voieşte. Adică, dacă nu suntem pregătiţi duhovniceşte să rezistăm unorasemenea atacuri, diavolul face înlăuntrul nostru un joc de lumini şi de umbre, influenţând creierul, astfel încât să luăm această anomalie naturală drept lucrare dumnezeiască, o arătare, chipurile, a lui Dumnezeu.În afara acestor influenţe, demonii mai exercită şi alte influenţe asupra trupului, ajungând până la silirea şi vătămarea acestuia Încercând să-l influenţeze sufleteşte pe om, se preschimbă chiar şi în fiare apărând sub formă de lei, şerpi, care încearcă să vatăme trupul rugătorului . Pot, de asemenea, să aţâţe animale adevărate, cum ar fi vipe rele,ca să-i otrăvească pe iubitorii de Dumnezeu ce se roagă sau chinuind trupul rugătorului, să-l facă să-şi risipească mintea de la rugăciune

DIAVOLUL AŢÂŢĂ PATIMILE TRUPEŞTI ŞI, PRIN MIJLOCIREA LOR, INFLUENŢEAZĂ LUCRARE A MINTII

Diavolul răscoleşte toate patimile prin trup ca să poată împiedica (mintea) din drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu [47]. într-un limbaj contemporan am putea spune astfel: ca să împiedice ieşirea minţii către Dumnezeu, vrăjmaşul omului aş ază în calea sa mine, iar acestea sunt dife ritele patimi trupeşti. Sfântul explică mai bine acest lucru în alt cap. Ce vor dracii să lucreze în noi: lăcomia pântecelui, curvia (…) şi celelalte patimi, ca îngră?ându-se mintea prin ele, să nu se poată ruga cum trebuie .Diavolul stârneşte, mai întâi de toate, patimile trupeşti, pentru că ele sunt cele mai la indemână. Sfântul accentuează invidia diavolului, care face tot ce poate pentru a -l coborî pe om de la înălţimile duhovniceşti la care se află tocmai prin cele mai grosolane şi mai trupeşti patimi, cum este curvia. Chiar şi când crezi că te afli împreună cu Dumnezeu prin rugăciunea duhovnicească, ia aminte la demonul curviei, care este foarte pizmaş şi înşelător şi mai iute în mişcări decât mintea ta, ne spune Sfântul. 

INFLUENŢE ASUPRA SUFLETULUI ŞI, PRIN ACEASTA, ASUPRA MINŢII

Influenţând sufletul, demonul are o acţiune mai directă şi mai plină de rezultate asupra minţii şi, prin urmare, şi asupra rugăciunii minţii. Cele mai dure modalităţi sunt, precum am vă zut, înfricoşarea, stârnirea uimirii, ameninţarea [99], pe care le det ermină prin arătări ciudate . Foloseşte însă şi modalităţi mai subţiri pentru a-i influenţa şi pe cei înaintaţi în viaţa duhovnicească, dacă nu sunt atenţi sau dacă ajung la neglijarea îndatoririlor duhovniceşti. în cazul în care reuşeşte să-i înşele, cei înşelaţi, în loc să vorbească cu Dumnezeu, vorbesc cu necuraţii draci [81]. Iată câteva feluri de atac:

INFLUENŢAREA MEMORIEI

Demonul influenţează memoria fără să înceteze să pună în mişcare înţelesurile lucrurilor prin mijlocirea ei , astfel încât mintea să se umple de imaginile celor create, să se îndeletnicească cu acestea şi, în cele din urmă, să -L uite pe Domnul, cu Care voia la început să grăiască. Ca să folosim o imagine contemporană, putem spune că vrăjmaşul întrebuinţează memoria strecurând paraziţi în minte, aşa cum un post de radio poate fi bruiat de altul.Vicleanul însă încearcă cel mai mult: 

INFLUENŢAREA MINŢII PRIN DIFERITELE PATIMI ALE PĂRŢII IRAŢIONALE ALE SUFLETULUI

De exemplu, iubirea de argint, mânia, ţinerea de minte răului şi celelalte patimi, ca îngroşându-se mintea, să nu se poată ruga. Căci stârnindu-se patimile părţii iraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună judecată].Aşa cum am văzut la analiza pe care am făcut-o asupra patimilor, acestea reprezintă elemente străine strecurate în firea noastră, care odată primite, devin una cu ea prin obişnuinţă, distrugând latura bună a firii noastre. Fără patimi mintea este subţire, patimile o îngroaşă, o fac greu de mişcat, lipsind-o de subţirimea ei naturală şi de uşurinţa în mişcări, făcând-o sluga puterilor iraţionale ale sufletului, în timp ce acestea ar fi trebuit să slujească minţii, care este partea conducătoare a sufletului. Patimile leagă mintea şi ea nu poate să alerge, căci este trasă şi purtată de către înţelesul pătimaş, precum o pasăre legată care nu poate zbura. Aşadar, fie că e legată, fie că e îngrăşată prin mijlocirea patimilor, mintea nu poate să -şi săvârşească lucrarea.O patimă pe care vrăjmaşul o exploatează foarte mult este slava de şartă şi rudenia ei, părerea de sine. Când aceste patimi se află în suflet sau sufletul înclină uşor către ele, diavolul găseşte cu uşurinţă teren de acţiune în noi. Le foloseşte ca pe nişte colaboratori pentru a reuşi cucerirea minţii.Când omul nu are ispite trupeşti sau patimi , se poate crede ajuns la măsuri înalte de virtute şi sfinţenie. Se poate socoti pe el însuşi nepătimaş, chiar dacă nu-şi împărtăşeşte gândul şi altora. Dar aceasta reprezintă o cunoştinţă surdă şi umflată printr-o mare preţuire de sine şi a virtuţilor proprii. în acest caz, diavolul acţionează asupra creierului, producând o simţire mincinoasă, influenţând lumina naturală a acestuia şi răvăşind lucrarea lui firească. în acest fel dă naştere în om la gânduri nechibzuite  sau la vederi ciudate ], lăsându-l să creadă că e vorba de slava lui Dumnezeu sau de cunoştinţă dum nezeiască. Omul care le vede şi le primeşte crede că din pricina sfinţeniei sale a ajuns un vas al descoperirilor dumnezeieşti, iar rugăciunea lui şi-a atins ţelul  Greşeşte însă, apucând fum în loc de lumină Alt mod de înşelare bazat pe slava deşartă este următorul: Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut nici vicleşugul acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt îngeri , adică scopul lor este de a produce în suflet impresia că vede îngeri din pricina virtuţii sale. Şi Sfântul Pavel a vorbit despre arătarea satanei în chip de înger luminos (1 Cor. 11,14).O a treia stratagemă pe care o folosesc demonii este strecurarea gândurilor rele în minte, Apoi îl îndeamnă pe om la rugăciune împotriva acestor gânduri sau îl îmboldesc spre împotrivire, spre convorbirea lăuntrică cu gândul. îndată ce înce pe împotrivirea din partea omului, gândurile rele se retrag brusc. De ce? Ca să te înşeli închipuindu-ţi despre tine că ai început să birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci [134]. De aceea, Sfântul subliniază: Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat [133]. Când gândurile îl atacă pe om, nu pleacă repede. Lupta împotriva lor este dură şi cere răbdare. Dacă gân durile rele se risipesc îndată după împotrivire, nu e întotdeauna sigur că aceasta se datorează harului lui Dumnezeu. în spatele acestei risipiri se poate ascunde însuşi vrăjmaşul. Luptătorul duhovnicesc nu prinde curaj cu uşurinţă şi nu are o părere înaltă despre rezultatele rugăciunii sale. Se smereşte şi cere mila Domnului, tot mai mult socotindu-se pe sine un nimic.Un al patrulea fel este următorul. Dacă diavolul, după multe încercări, nu-şi atinge scopul prin atacul frontal, dă înapoi, îndată ce se termină rugăciunea, îi dă prilejuri rugătorului să se mânie pentru a-şi pierde pacea sau îi aţâţă vreo patimă iraţională, netrebnicindu -l în propriii săi ochi, dacă o acceptă. Omul du hovnicesc preferă întotdeauna pacea lui Dumnezeu, şi nu propria lui mânie, şi de aceea încearcă să cunoască întotdeauna intenţiile vrăjmaşului ca să nu fie înşelat şi biruit de el (2 Cor. 2, 11).

ARĂTĂRI IMAGINARE ŞI CIUDATE

Diavolul încearcă să influenţeze sufletul prin arătări imaginare şi ciudate sau alte obiecte care se arată dintr-odată.Astfel de arătări pot fi, zice Sfântul Nil, o sabie scoasă, gata să taie trupul rugătorului, o lampă care-i arde faţa, o formă urâcioasă  etc. Acestea au legătură cu văzul. Altele, ca zgomotele, loviturile, strigătele, ocările, sunt legate de simţul auzului. Demonii pot trece şi la apariţii şi mai puternice, încercând să răpească mintea [99] şi să o tragă cu sila departe de lucrarea ei.

DIAVOLII EXPLOATEAZĂ PROBLEMELE PE CARE LE AVEM ÎN RELAŢI ILE CU CEILALŢI OAMENI ŞI DIFERITELE DIFICULTĂŢI ALE VIEŢII

Dacă foloseşti pe unul, zice Sfântul Nil, se poate să-l vatămi pe altul. Lucrul acesta îl exploatează vicleanul. Stârneşte în tine simţul nedreptăţii, astfel încât să spui sau să faci ceva care nu trebuie. Dar astfel dărâmi cele bune pe care le-ai zidit . Mai cu seamă noaptea demonii încearcă să producă astfel de neplăceri. Ziua însă folosesc legăturile umane, problemele vieţii, calomniile, pericolele şi mulţimea condiţiilor dificile pentru a influenţa negativ rugăciunea .

Extras din: Sfântul Nil Ascetul –   Despre Rugăciune  (Tâlcuiri la Filocalie 4)

Cu sufletul gol

Ce pot spune eu, Doamne?…

Ce pot spune eu, Doamne, acum, despre mine și Tu să nu știi?

Cu sufletul gol – stau înaintea feței Tale dumnezeiești și inima mea despuiată e înaintea ochilor Tăi. Cu ce veșmânt aș putea să acopăr urâciunea din mine? Și cum aș putea socoti că ea ar putea să rămână ascunsă privirilor Tale? Și de ce mi-aș tăinui murdăria și boala tocmai de Tine, Cel Care Singur poți să mă vindeci și să mă curățești?…

Tu mă vezi precum sunt. Tu mă știi până în cele mai dinlăuntru ale mele, căci Ție nimic nu poate să-Ți fie ascuns. Tu m-ai zidit în pântecele maicii mele și în gândul Tău sunt mai înainte ca eu să fi răspuns chemării ce mi-ai făcut din neființă. Tu cunoști frumusețea chipului ce-ai pus în mine și singur Tu șii cât de departe mă aflu eu de plinirea asemănării. Tu, Doamne, cunoști vistieria talanților ce mi-ai încredințat și, iarăși: numai Tu știi risipa ce am făcut și reaua întrebuințare a darului Tău, de când, luându-mi trufaș partea mea de avere – nesocotind că ea nu e a mea, ci a Ta! – am plecat în ale lumii, s-o cheltui nechibzuit în trai pătimaș.

Tu, Doamne, Singur cunoști cine sunt și cine aștepți de la mine să fiu.

Ce-Ți pot spune eu despre mine și Tu să nu fi știut mai înainte ca eu însămi să fi priceput? Căci: eu ce, oare, aș putea ști despre mine mai mult decât Tu Însuți cunoști? Tu, Doamne, știi că eu sunt precum sunt…

Tu știi toate.

Cunoști răutatea inimii mele și neputința mea de a sta în poruncile Tale.

Vezi lutul din mine cât e de vârtos și cum îmi trage duhul către pământ.

Vezi aripile frânte ale zborului ce mi-ai încredințat.

Vezi întunericul sufletului meu cu ferestrele oblonite.

Și Tu știi – o, Doamne Iisuse, cât de bine Tu știi! – ușa zăvorâtă a inimii mele de piatră înaintea îndelung-răbdătoarei Tale iubiri…

Iată, eu vin înaintea Ta precum sunt și, cu durere înlăcrimată, văzând neputința-mi cu totul, Te rog: deșteaptă-mă din moartea depărtării de Tine!

Fără Tine, mi-e noapte și frig îndărătul ușilor zăvorâte. Fără Tine, mi-e însingurare și chin. Fără Tine, mi-e moarte, căci: fără Tine – nu sunt!

Iată, Doamne, pun azi înaintea Ta acest boț de pământ ce-ai adus la ființa, ca să fie un om. Eu sunt boțul acesta inform, ce a devenit prin voia sa numai trup, căci am lăsat omul să se întoarcă în lut. De câte ori eu, de bună voie rănindu-Ți iubirea, m-am aruncat în mrejele patimilor în care vicleanul m-a prins! Dar nu-i el vinovat de căderile mele, ci mie patima mi-a plăcut, căci am iubit întunericul mai mult decât am voit să iubesc lumina. Și acum, iată Doamne, aceasta sunt eu și mă pun înaintea feței Tale precum mă găsesc și Te rog: fă din mine un om! Eu știu că Tu mă iubești ca nimeni altul și suferi pentru durerile mele, iar inima Ta sângereaza pentru fiece rană a inimii mele. Dar și aceasta știu: că Tu știi că nimic nu pot fără Tine – ajută-mă să fac voia Ta! Ajută-mă să vreau să fac voia Ta! Nu mă lăsa ca măcar o singură dată să mai răspund la chemarea de sirenă a vreunei patimi încuibate în inima mea. Inima mea e întunecată și e bolnavă, ajută-mă să vreau să mă vindeci și să mă luminezi! Duhul îmi e înlănțuit în pământul ce sunt, ajută-mă să vreau să mă dezrobești de sub jugul străin! Voia mi-e slabă și înclinată spre rău, ajută-mă să vreau să fac binele pe care-l iubesc și nu răul pe care-l urăsc. La mine, nimic din toate acestea nu-i cu putință, dar toate sunt cu putință la Tine, Dumnezeul meu. Tu nu ești departe, căci în Tine trăim și ne mișcăm, și suntem, precum zice Apostolul Tău. Izbăbește-mă de trupul morții acesteia! Căci și eu Te iubesc.

cuvantortodox.ro via www.ortodoxia.md

Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…

Comoara din suflet

Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.

–          Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.

Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru.
Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.

Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…

Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.

Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.

***

Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…

Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…

extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei

 

Teologia ortodoxa

Teologia ortodoxa

– Voiam de câtva timp sa pun aceasta întrebare si, în sfârsit, am prilejul s-o fac, spuse
Constantin. Ati spus adineauri ca teologia rupta de viata Bisericii se poate numi teologie academica.
Cum întelegeti teologia ortodoxa ?
– Cred ca ceea ce am spus mai devreme despre credinta este valabil si pentru teologie. Caci
teologia nu este o stiinta intelectuala, ci glasul si viata Bisericii. Iar Biserica este tarâmul teologiei
ortodoxe. Întocmai cum au spus Sfintii Parinti, teologia este rugatoare iar rugaciunea este teologie.
Când vorbim despre teologie ortodoxa, nu ne gândim la o simpla istorie a teologiei. Poate fi si acest
lucru, dar nu se margineste la asta în chip absolut. în predania patristica teologii sunt cei care îl vad
pe Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama îl mai numeste pe Varlaam si teolog, însa spune raspicat ca
acea teologie intelectuala se deosebeste mult de vederea lui Dumnezeu. Teologi, dupa parerea
Sfântului Grigorie Palama, sunt vazatorii de Dumnezeu, îndeosebi cei care urmeaza întreaga rânduiala
a Bisericii si ajung la credinta desavârsita -luminarea mintii.
Asadar teologia este roada vindecarii omului, dar si calea de a ajunge la tamaduire si a
dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Cele pomenite mai înainte despre credinta sunt valabile si aici.
Parintii învata ca vederea lui Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu, pe care îl da când vrea El si cui
vrea El. Trebuie sa ne rugam spre a fi curatiti pe dinlauntru, spre a fi izbaviti de patimi – de fapt, spre
a ne preschimba patimile – si pentru ca mintea sa ne fie luminata, adica sa dobândeasca rugaciunea
mintii în inima. Sfântul Maxim Marturisitorul spune ca izbavirea de durere si placere este semnul ca
omul a trecut de treapta curatirii; semnul ca a ajuns la treapta luminarii sau a trecut de ea este
izbavirea de nestiinta si de uitarea lui Dumnezeu; iar semnul ajungerii la îndumnezeire este
slobozirea de închipuire si de toate înfatisarile pe care i le aduce lumea simturilor. Deci putem sa ne
rugam staruitor:
„Lumineaza întunericul meu!” Si, daca Dumnezeu va voi, Se va descoperi pe Sine. Atunci, pe
de o parte, vom sti ca am fost tamaduiti, iar pe de alta parte, ca primim darul teologhisirii, al grairii
de Dumnezeu. De la treapta luminarii mintii pâna la treapta vederii dumnezeiesti lucreaza rugaciunea
mintii. Vederea lui Dumnezeu poate dura de la câteva clipe pâna la câteva zile, însa dupa aceea omul
îndumnezeit se întoarce la starea rugaciunii mintii. în starea de contemplare, rugaciunea se întrerupe;
si porneste din nou când înceteaza vederea lui Dumnezeu.
De buna seama, trebuie spus ca sunt mai multe trepte ale vederii lui Dumnezeu. Vederea lui
Dumnezeu (theoria) începe cu pocainta, se continua cu rugaciunea mintii, ajunge la luminare, este
dusa catre vederea lui Dumnezeu si apoi catre o contemplare statornica. Cu alte cuvinte, poate dura
câteva ceasuri sau chiar zile. Deci as putea spune ca teologia ortodoxa este atât roada tamaduirii, cât
si calea ajungerii la tamaduire. Daca facem din ea o stiinta academica si doar studiem felurite
subiecte bisericesti în chip exterior, nu vom reusi sa-i ajutam cu adevarat pe oameni.
– Parinte, am observat pâna acum, spuse Irina, ca folositi mereu cuvântul ortodox. Vorbiti
despre Biserica Ortodoxa, tamaduirea ortodoxa, teologia ortodoxa etc. Este oare un cuvânt la moda ?
Multi vorbesc despre ortodoxie, însa probabil ca o vad ca pe o ideologie. De ce nu vorbiti de
crestinism ?
– Marturisesc ca este o deprindere a mea. Stiu ca termenul se foloseste astazi fara masura,
ajungând chiar la extrem. Multi atribuie termenului o conotatie ideologica. De buna seama, sunt de
acord ca adevaratul crestinism este tot una cu Biserica Ortodoxa. Când vorbim de crestini, ne gândim
la ucenicii lui Hristos. Iar când numim pe cineva ucenic al lui Hristos, vrem sa spunem ca este unit
cu Hristos. Mi-a mai reprosat cineva ca folosesec mai mult cuvântul Ortodoxie decât cuvântul
Biserica. Acea persoana mi-a scris ca amândoi termenii – crestinism si ortodoxie – trebuie lasati
deoparte, caci au ajuns a fi o ideologie, si ca ar trebui sa vorbim despre Biserica. Însa eu i-am
raspuns ca si cuvântul „Biserica” poate fi folosit la fel de gresit, daca socotim Biserica o asociatie, o
institutie…
Deci problema nu este ce terminologie folosim, ci cum o aplicam. Unul poate vorbi despre
crestinism si sa-l înteleaga corect. Altul însa, nu. La fel se poate întâmpla si cu alti termeni. Multi
oameni identifica Biserica cu clerul; altii, cu poporul. Dupa învatatura Sfintilor Parinti, mai ales cea a
Sfântului Irineu, Biserica este tot una cu Ortodoxia si cu dumnezeiasca Euharistie. Acesti trei termeni
sunt strâns legati unul cu celalalt. Biserica nu poate fi conceputa în afara Ortodoxiei si a
dumnezeiestii Euharistii. Ortodoxia nu poate fi conceputa afara de Biserica si de dumnezeiasca
Euharistie, tot asa cum dumnezeiasca Euharistie nu se poate concepe în afara Bisericii si a
Ortodoxiei. Cei trei termeni sunt sinonimi.
Fara a trece cu vederea aceasta realitate, vorbesc despre Ortodoxie nu în chip abstract, ci
concret. Fac deosebire între Predania pe care o are Biserica – Trupul adevarat al lui Hristos – si
predaniile pe care le au alte denominatiuni. Multi se numesc astazi crestini, dar nu toti au aceeasi
traditie în ceea ce priveste mestesugul tamaduirii si cunoasterii lui Dumnezeu. Aceasta se
vadeste si în învatatura dogmatica.
– Parinte, am învatat ca deosebirea între Ortodoxie si celelalte denominatiuni tine de dogme.
Acum adaugati ca deosebirea tine si de metoda de tamaduire. Ce întelegeti prin asta ? Puteti lamuri
parerile dumneavoastra mai pe larg ?
Deosebirile dintre Ortodoxie si celelalte confesiuni
– Cred ca am spus câte ceva despre aceasta mai devreme. Credinta si teologhisirea sunt, pe de
o parte, roada tamaduirii, iar pe de alta parte, sunt calea omului spre a ajunge la tamaduire si la
vederea lui Dumnezeu, care, fiind partasie cu Dumnezeu, este totodata si cunoastere a lui Dumnezeu.
Si aceasta este mântuirea omului. Deosebirile dogmatice oglindesc deosebirile corespunzatoare în
privinta tamaduirii. Sunt cazuri când asa-numitii Uniti par a fi ortodocsi, chiar în ceea ce priveste
dogma purcederii Sfântului Duh. Ei nu adauga Filioque la Marturisirea de Credinta, si totusi se
deosebesc în ceea ce priveste tratamentul de vindecare. Cred ca exista doua criterii cu ajutorul carora
ne dam seama ca o persoana care a decedat este un ortodox si un sfânt: primul este felul si
mestesugul de tamaduire pe care l-a folosit, iar al doilea, sfintele moaste. Cred ca Ortodoxia le împlineste
pe amândoua. Cu alte cuvinte, avem atât mestesugul ortodox de tamaduire, cât si moastele
sfintilor îndumnezeiti. Deosebirea se manifesta desigur si în învatatura dogmatica, deoarece, asa cum
am pomenit la început, teologia este expresia vietii, este formularea felului de viata al omului.
Privind astfel, daca cercetam Ortodoxia în comparatie cu denominatiunea Latina (Catolica –
n.red.) si cea Protestanta, vedem de îndata deosebirea. Protestantii nu au nici un fel de tratament de
vindecare. Ei socotesc ca atâta vreme cât cred în Dumnezeu, se pot mântui. Însa asa cum am aratat
deja, credinta desavârsita si care îl mântuieste pe om este cea întemeiata pe vederea dumnezeiasca, ce
presupune curatirea inimii. Iar aceasta se dobândeste primind credinta începatoare, care se arata prin
lucrarile pocaintei; iar lucrarile pocaintei sunt toate câte ajuta la vindecarea omului. Deci protestantii
nu ajung la un tratament vindecator. Metoda de vindecare a latinilor nu este la fel de completa
precum cea ortodoxa. Faptul ca au ajuns sa vorbeasca despre Filioque este rezultatul slabiciunii lor în
stabilirea legaturii între persoana si societate. Astfel, ei nu disting însusirile personale, care sunt
nenasterea Tatalui, nasterea Fiului si purcederea Sfântului Duh. Tatal este cauza zamislirii Fiului si a
purcederii Duhului Sfânt. Aceasta slabiciune si nereusita în privinta exprimarii dogmei treimice arata
inexistenta experierii si descoperii dumnezeiesti. Caci acolo unde este vedere a lui Dumnezeu, exista
si formulare dogmatica limpede.
De pilda, ucenicii lui Hristos pe Muntele Taborului au vazut slava lui Hristos. În acelasi timp,
au auzit în chip neauzit si glasul Tatalui – „Acesta este Fiul Meu cel iubit” – si au vazut venirea
Duhului Sfânt în nor.
Cum spune Sfântul Grigorie Palama, norul este prezenta Duhului Sfânt. Asadar, ucenicii lui
Hristos au dobândit cunoasterea Dumnezeului Treimic prin vedere si descoperire dumnezeiasca. Lor
li s-a descoperit ca Dumnezeu este o singura Fiinta si trei Ipostasuri. Este ceea ce învata si Sfântul
Simeon Noul Teolog care, în imnele sale, sustine de mai multe ori ca, în timpul vederii luminii celei
necreate, omul îndumnezeit primeste Descoperirea Dumnezeului Treimic. Sfintii în contemplatie nu
confunda însusirile ipostatice.
Faptul ca traditia latina a ajuns sa confunde însusirile ipostatice si învata ca Sfântul Duh
purcede fiintial si de la Fiul arata neexistenta unei teologii traite nemijlocit. De asemenea, faptul ca a
ajuns pâna acolo încât sa vorbeasca despre un har din zidire, înseamna ca nu a avut parte de
experierea harului lui Dumnezeu. Caci, atunci când omul ajunge la experierea lui Dumnezeu, îsi da
foarte bine seama ca harul este nezidit. întrucât nu au ajuns la aceasta traire, este vadit ca nu pot avea
o metoda de vindecare adecvata. Si, într-adevar, în traditia latina mestesugul acesta al vindecarii – pe
care îl aflam în Ortodoxie – nu exista. Nu se vorbeste despre minte (nous)*; ratiunea nu este
deosebita de minte; întunecarea mintii nu este socotita o boala si nici luminarea ei nu înseamna
revenirea la starea dintâi. Multe texte latine, foarte raspândite, sunt sentimentale, epuizându-se întrun
moralism sterp; în Biserica Ortodoxa exista însa o puternica traditie privitoare la aceste probleme,
ceea ce arata adevarata sa metoda de vindecare.
* Cuvântul nous are felurite acceptii în învatatura patristica. El se refera fie la suflet, fie la
inima, fie chiar la energia sufletului, însa nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai
curata a sufletului, atentia cea mai înalta. Se mai numeste si energie noetica (mintala), clar nu se
identifica cu ratiunea (logos).
O credinta îsi dovedeste autenticitatea tocmai prin urmarile ei vindecatoare. Daca
tamaduieste, este o credinta adevarata; daca nu, nu este adevarata. Aceasta se aplica si stiintei
medicale. Doctorul adevarat este acela care stie cum sa tamaduiasca si aduce vindecarea; sarlatanul
nu poate aduce vindecare. La fel este si cu sufletul. Din aceasta pricina cred ca deosebirea Predaniei
ortodoxe atât de cea latina, cât si de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tamaduirii.
Deosebirea în tamaduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; si nici
teologia nu este filozofie.
Teologia nu este filozofie
– Stiti, ma întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o multime de carti
despre aceste lucruri si am vazut ca crestinismul a avut multa legatura cu filozofia si a dezvoltat-o
chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia – la fel ca si alti Sfinti Parinti – a
dezvoltat si mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Pâna atunci, persoana fusese un concept
abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic. Am citit ca, în învatatura
Parintilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existentei, ci ceea ce face ca existentul sa fie cu
adevarat existent. De asemenea, persoana nu este suficienta siesi, ci este facuta sa ajunga pâna la Cel
ce Este, la Dumnezeu. Daca astazi suntem în stare sa vorbim despre persoana si personalitate,
datoram aceasta teologiei patristice. Deci cum puteti spune ca teologia ortodoxa nu este si filozofie ?
– Întrebarea dumneavoastra este cu totul îndreptatita. As vrea sa spun ca îmi place mult
convorbirea noastra si mai ales felul în care se desfasoara. De obicei tipam, ne enervam, ne suparam
si nu putem sta de vorba calm si serios; însa aici nu se întâmpla asa. Trebuie sa dau câteva explicatii
si sa aduc unele clarificari necesare asupra pozitiei mele. De fapt, am mai auzit pareri similare, si de
aceea îmi face mare placere sa explic exact ce anume înteleg atunci când spun ca ortodoxia si
teologia nu sunt filozofie.
Întâi de toate, trebuie sa lamuresc ceea ce am spus mai devreme, ca teologia ortodoxa este în
primul si în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descopera pe Sine celor vrednici de
aceasta descoperire. Iar aceia care au si alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie
Teologul a spus în chip de cugetare ca Parintii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în
felul Apostolilor. înseamna ca ei nu teologhisesc în chip rationalist, ci în felul în care teologhiseau
Sfintii Apostoli, care erau pescari. însa atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevarati
teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.
Tocmai acest aspect arata deosebirea între filozofie si teologie. Filozofia este odrasla ratiunii
omenesti – adica ratiunea si silogismele definesc expresia si formularea conceptelor – pe când
teologia este roada Descoperirii lui Dumnezeu, facuta inimii curatite a omului. Descoperirea este
primita întâi de catre inima, iar apoi ratiunea o formuleaza. Deosebirea se vede în chip graitor într-un
loc din Proorocul Isaia si în tâlcuirea pe care i-o da Sfântul Ioan Gura de Aur. Proorocul Isaia scrie:
„Iata stapânul Domnul Savaot va lepada din ludeea si din Ierusalim pre cel tare si pre cea tare… pre
judecator si pre prooroc si pre prezicator” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clara între prooroc si
prezicator. Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Prezicatorul, prin marea sa dibacie, prevesteste cele ce
se pot întâmpla, folosindu-se de experienta sa practica”. Si continua spunând ca una este speculatia si
altceva proorocia. Proorocul vorbeste în Duhul Sfânt, „nepunând nimic de la sine”; pe când
prezicatorul sau gânditorul îsi foloseste inteligenta. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc
si gânditor, „cât este de mare deosebirea între întelepciunea omeneasca si harul dumnezeiesc”. în
graiul Sfintei Scripturi, proorocul si teologul sunt una. Se vadeste deci ca este o deosebire uriasa între
un teolog si un filozof, prin urmare si între teologie si filozofie. Desi au studiat filozofia vremii lor,
Parintii Bisericii au urmat totusi o metoda diferita spre a dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Iar
metoda a fost cea isihasta.
O deosebire graitoare între eretici si ortodocsi a fost si înca este faptul ca ereticii foloseau
filozofia spre a înfatisa problemele de credinta, pe când Sfintii Parinti au folosit Descoperirea
dumnezeiasca, aceasta fiind roada isihiei în toata plinatatea ei. Daca studiem cu bagare de seama
istoria bisericeasca, vedem limpede ca, în domeniul bisericesc, cele doua traditii au existat
întotdeauna. O traditie era filozofica, întemeiata pe ratiune, fiind înfatisata de toti ereticii care au
încercat sa-L tâlcuiasca pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealalta traditie era isihasta, iar Sfintii
Parinti se cuprind în ea.
Sa luam un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu sa rezolve problema felului în care
Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelasi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînteles. Deci
încercând sa rezolve problema, Savellie vorbeste despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare:
adica acelasi Dumnezeu apare ca Tatal în Vechiul Legamânt, ca Fiul în Noul Legamânt si ca Sfântul
Duh în viata Bisericii, însa în acest fel desfiinta modul de existenta personala a fiecarei Persoane a
Sfintei Treimi. Sfintii Parinti aveau descoperirea si experierea faptului ca Dumnezeu este unul, dar si
treimic. Ei si-au exprimat experienta pastrând termenii folositi de eretici, dupa ce mai întâi i-au
curatat si le-au dat alt continut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinta
gândirii de a-L cuprinde si a-L înfatisa pe Dumnezeu. Aceasta teologie apofatica este „Golgota” si
„crucea” cunoasterii omenesti, dar si a ratiunii umane.
Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul si întreit, Sfântul Maxim Marturisitorul
spune: „Dumnezeu este împartit, dar neîmpartibil… El este unit în chip împartibil”. Si apoi încheie
spunând: „Din aceasta pricina, atât împartirea, cât si unirea sunt un paradox”. Sfântul Thalassie scrie
acelasi lucru: „Monada miscându-se catre triada ramâne monada; iar triada adusa din nou la monada
ramâne triada; ceea ce este un paradox”. Cum poate fi o astfel de Descoperire formulata în chip
filozofic si înteleasa intelectual ? Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totusi ea nu
poate fi înteleasa intelectual. înca o data Parintii au dat de rusine judecata omeneasca si au trecut
dincolo de filozofie prin teologia apofatica si exprimarea apofatica. Sfântul Grigorie Teologul spune
în chip graitor: „Pre Dumnezeu este cu neputinta a-L tâlcui si înca mai cu neputinta a-L gândi”. Dupa
o astfel de afirmatie, cum ar mai fi cu putinta omului sa-L exprime si sa-L conceapa pe Dumnezeu ?
Nu mai ramâne loc de speculatii dialectice. Sfântul Grigorie Palama învata ca nu putem face
speculatii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toti
Sfintii Parinti critica filozofia vremii lor si o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapada de filozofie
si deplânge timpul pierdut cu dobândirea întelepciunii lumesti.
Ceea ce ati pomenit mai înainte despre termenul persoana este adevarat. Sfintii Parinti l-au
adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas si, fireste, cu Tatal, Fiul si Sfântul
Duh. însa, facând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvaluie
neputinta filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o alta pozitie
privilegiata. Sfintii Parinti – trebuie limpezit din nou – nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci
aveau traire pe care apoi o înfatisau în termenii vremii lor, umplându-i cu o noua viata. Si nu au
facut-o pentru ca ar fi fost necesar credintei, ci fiindca aparusera ereticii care încercau sa strice
credinta.
Primii crestini stiau foarte bine ca în Vechiul Legamânt exista Dumnezeul descoperit (Iahve),
care este Cuvântul dinainte de întrupare, si Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, traiau
prezenta Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul sau spre Damasc, Apostolul Pavel a
primit marea descoperire ca Dumnezeul Vechiului Legamânt este Iisus si astfel, fiind în starea de
vedere dumnezeiasca, a identificat pe Iahve din Vechiul Legamânt cu Hristos pe Care-L prigonea.
Mai târziu, gnosticii au sustinut ca Dumnezeul Care se înfatiseaza în Vechiul Legamânt, Care a zidit
lumea, este un Dumnezeu inferior. Spre a respinge învataturile eretice, monarhienii au ajuns sa
sustina ca nu exista Dumnezeu superior sau inferior: Dumnezeu este unul, o singura fiinta si un
singur ipostas. În acest caz, spre a raspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de
învatatura întemeiata pe propria judecata, Sfintii Parinti au spus ca Dumnezeu este o fiinta si trei
ipostasuri – trei persoane. Nu au facut-o spre a face sa înainteze filozofia vremii lor sau pentru ca
erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau sa înlature marea ispita de care era pândita filozofia. Astfel au
raspuns filozofiei. Nu erau filozofi, asa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralisti etc.
Erau Parinti ai Bisericii, adevarati pastori, care pastoreau în chip teologic si teologhiseau pastoral.
Ortodoxie si psihologie
– Cred ca este rândul meu sa întreb, spuse Constantin, care pe vremuri se ocupase mult de
psihologie. Nu m-am ocupat de teologie sau de filozofie, dar am avut mult de-a face cu psihologia.
La început, când ati pomenit ca crestinismul este o stiinta a vindecarii si un tratament care vindeca
sufletul omului, am fost entuziasmat. V-am urmarit cu mult interes, deoarece cred ca astfel
crestinismul, si mai ales Ortodoxia, îl poate ajuta pe omul zilelor noastre. Astazi psihologia si
psihiatria s-au dezvoltat extrem de mult, caci s-a dovedit ca omul sufera de boli psihice. Am fost însa
uimit sa aud ca, asa cum nu erau filozofi, Parintii nu erau nici psihologi. As vrea deci sa va argumentati
pozitia.
– Nu cred ca este prea greu de sustinut acest punct de vedere. Subiectul este foarte simplu.
Sfintii Parinti erau Sfinti. Sfintenia nu are un înteles moral, ci ontologic. Se numesc Sfinti „datorita
Celui Sfânt de Care se împartasesc”. Dumnezeul cel Sfânt daruieste oamenilor energia Sa cea
necreata si îi sfinteste. El salasluieste cu adevarat în om prin har si astfel omul se face salas al
Sfântului Dumnezeu Treimic, templu viu al lui Dumnezeu. Apostolul Pavel împarte oamenii în trei
categorii. Oamenii trupesti sunt cei lipsiti de Sfântul Duh, cei care traiesc potrivnic firii. Oamenii
sufletesti sunt si ei oameni trupesti, neavând nici ei pe Duhul Sfânt, dar traind potrivit firii, adica au
virtuti, însa virtutile firesti. Ei sunt oameni buni, milostivi, înfrânati, cu dragoste fireasca etc. Totusi
nu sunt Sfinti, caci nu s-au facut salasuri ale Duhului Sfânt. Prin urmare, nu pot ajunge la partasia cu
îndumnezeitoarea energie a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Daca Dumnezeu nu
lucreaza în noi, tot lucrul nostru pacat este”. Oamenii duhovnicesti sunt cei care lucreaza îndemnati
de Duhul Sfânt, „prin înfiere si prin cunoastere si contemplare”. Apostolul Pavel spune raspicat: „Iar
omul cel sufletesc nu primeste cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; ca nebunie sunt lui si nu le
poate întelege, caci duhovniceste se judeca. Iar cel duhovnicesc le judeca toate, iar el de nimeni nu se
judeca” (1 Cor. 2, 14-15).
Psihologia este o stiinta moderna, un vlastar al crestinismului apusean. În marea lor pustiire si
lipsa de speranta, oamenii au descoperit psihologia, tocmai fiindca „Bisericile” din Apus au pierdut
predania isihasta a Bisericii. Însa în învatatura patristica se spun o multime de lucruri despre suflet,
despre boala si tratarea lui. Noi, ortodocsii, nu suntem coplesiti de descoperirea si progresul
psihologiei. Monahii care au purces la tamaduirea sufletului stiu foarte bine cum se înfatiseaza
patimile, cum lucreaza diavolul si cum patrunde în inima harul lui Dumnezeu. În cartea mea
Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxa exista un capitol anume despre acest subiect pe care îl
analizeaza. Deosebirea între psihologie si tamaduirea ortodoxa a sufletului – sau mai curând între
psihoterapia umanista si cea ortodoxa – este si ea scoasa în evidenta. As putea sa subliniez aici
punctele principale.
În psihologie, sufletul nu este dupa chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxa, ci este o
simpla functie a trupului. Din aceasta pricina vorbim despre o psihologie fara suflet. În psihologia
contemporana sufletul nu are continut ontologic. Iar când psihologia vorbeste despre îmbolnavirea
sufletului, întelege doar dezechilibrul psihologic al omului sau feluritele experiente traumatice din
viata sa de pâna atunci. însa în teologia ortodoxa boala consta în întunecarea mintii.
De asemenea, în psihologia umanista, terapia este echilibrarea puterilor launtrice ale
sufletului; pe când în teologia ortodoxa, terapia este legata de unirea omului cu Dumnezeu, de
vederea lui Dumnezeu si de ajungerea la îndumnezeire, care este tot una cu vederea lui Dumnezeu.
Metoda terapeutica a psihologiei antropocentrice este clar diferita de cea a psihoterapiei ortodoxe. De
altfel, psihologia antropocentrica nu poate distinge între energiile cele create si cele necreate – cu alte
cuvinte, daca boala se datoreaza epuizarii sau posesiunii – si nici nu accepta lucrarile harului necreat.
Ea atribuie totul unui singur factor. Psihologia nu crede în existenta diavolului si neaga în cea mai
mare parte lucrarile harului necreat al lui Dumnezeu.
– A vorbi despre psihoterapie ortodoxa nu stârneste însa confuzie ? Au folosit Parintii
termenul acesta ?
– În toate scrierile patristice se vorbeste de tamaduirea sufletului. Fie ca spunem tamaduirea
sufletului, fie psihoterapie, este unul si acelasi lucru. Problema este sa vedem daca Parintii vorbesc
despre tamaduirea sufletului; si, în continuare, care este antropologia si soteriologia Parintilor. Aici
se afla adevarul. Oricum, faptul ca asezam dupa psihoterapie cuvântul ortodoxa nu face decât sa o
diferentieze de alta psihoterapie.
– Vreti sa spuneti ca negati cu desavârsire parerile psihologiei contemporane ? Nu sunt ele de
nici un folos ? Punând întrebarea, ma gândesc la un psiholog care pretinde ca daca Parintii ar trai
astazi, ar folosi de buna seama principiile psihologiei contemporane. Care este parerea
dumneavoastra ?
– Mai întâi, trebuie sa subliniez ceea ce am spus mai înainte: descoperirea psihologiei, care a
avut loc în Apus, a fost rezultatul deznadejdii omului occidental, datorate lepadarii si dispretuirii
întregii predanii trezvitoare a Bisericii. Pentru omul occidental, care se înstrainase de traditia isihasttrezvitoare,
psihologia a fost o minunatie. Nu este însa si cazul ortodoxului. Daca Parintii ar fi trait
astazi, s-ar fi uimit de minunarea omului fata de aceste teorii. La fel ca si nevoitorii contemporani,
Parintii care cunosc din traire starea launtrica a sufletului, mestesugurile diavolului si manifestarile
„omului celui vechi”, ca si energiile harului lui Dumnezeu, socotesc descoperirile psihologiei relativ
neinteresante, caci, pentru cel care primeste cunoasterea desavârsita, o cunoastere mediocra este prea
putin însemnata. Pe cât de mare este deosebirea între întelepciunea omeneasca si întelepciunea
dumnezeiasca, la fel de mare este si deosebirea între psihoterapia omeneasca si cea ortodoxa. Când
omul traieste si experiaza dragostea dumnezeiasca, ce este desavârsirea dragostei, „putere
unificatoare si cuprinzatoare”, „rapire a mintii”, „betie a duhului”, „dor patrunzator si neîndurat” si o
stare de „flamânzire”, cum oare îsi va abate privirea spre dragostea trupeasca si necurata, care este un
idol si o cadere a dragostei? Parintii din zilele noastre – a caror viata înfatiseaza întreaga experienta a
Bisericii – socotesc si ei ca aproape nesemnificative asa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei
contemporane.
Acum, revenind la întrebare: Daca Parintii ar fi trait astazi, ar fi acceptat interpretarile
psihologiei fara a le cerceta, asa cum au facut cu filozofia ? Sa lamurim întâi câteva lucruri. Întâi de
toate, Parinti exista si astazi; întâlnind asemenea Parinti, mi-am dat seama de retinerile lor fata de
psihologie. În orice caz, Parintii nu au trait numai în trecut, ci exista si azi. În al doilea rând, Parintii,
la vremea lor, nu au primit conceptele filozofiei. Având ei însisi cunoastere desavârsita, mai aveau
oare nevoie de cunoasterea filozofilor ? Au folosit doar termeni filozofici, carora le-au dat înteles
nou si ontologie. Aproape sigur ca la fel ar fi facut si cu psihologia.
Sfântul Grigorie Palama îl critica pe Varlaam pentru a fi adus tâlcuiri psihologice vietii
duhovnicesti. Multi alti Parinti au avut aceeasi atitudine. Noi nu încercam sa patrundem în asanumitul
subconstient pe cont propriu, cu ajutorul ratiunii, caci aceasta poate duce la schizofrenie.
Metoda noastra este urmatoarea: fara a ne lasa atrasi în autoanalize istovitoare, încercam sa tinem
poruncile lui Hristos în viata noastra. Încercând sa tinem poruncile, vechiul nostru sine cu patimile
sale se dezvaluie. Urmeaza apoi stradania vindecarii de patimi. În paralel, încercam sa ne pastram
mintea fara mândrie si fara de viclesug si astfel ea ajunge sa deosebeasca gândul bun de cel de la
diavolul. Ne straduim întru trezvie si astfel mintea poate deosebi gândurile, cum spune Sfântul
Diadoh al Foticeii; ea aduna gândurile dumezeiesti în vistieria tinerii de minte, lepadând în acelasi
timp pe „cele întunecate si dracesti”. Si, în aceasta atmosfera, adevarata pocainta se face lucratoare.
Desigur, prin iconomie acceptam unele pareri ale psihologiei si psihoterapiei contemporane,
în doua situatii. Primul caz cuprinde oamenii al caror sistem nervos a fost vatamat din felurite pricini
– suprasolicitare psihica sau mintala – si care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este
cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legatura cu Biserica si cu tainele ei. Cred ca acestia
pot fi ajutati de psihologia si psihoterapia moderna, astfel încât sa nu ajunga într-o stare
irecuperabila. Psihologia poate actiona ca un calmant care sa le aduca usurare în înspaimântatoarea
temnita a deznadejdii în care se afla.
Mai sunt si oameni care se spovedesc, sunt legati de un duhovnic, dar acesta nu are taria si
cunoasterea vietii duhovnicesti spre a-i ajuta. Caci nu trebuie sa ne ascundem de realitate. Din
nefericire, indiferenta oamenilor fata de spovedanie si nepriceperea multor duhovnici, care nu cunosc
mestesugul de vindecare al Bisericii, îi fac pe multi oameni sa ajunga la psihiatru, însa, repet, omul
este zidit dupa chipul lui Dumnezeu si trebuie sa ajunga la asemanarea cu El. Aceasta este, pot
spune, tinta finala si entelehia mistica a omului. Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinita si omul
ramâne departe de Dumnezeu, el sufera tot mai mult. Câta vreme nu-si împlineste rostul sau adânc pe
pamânt, adica partasia cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase si
psihanalizele la care se supune, omul ramâne mereu cu o nostalgie si o cautare tragica. Noi nu cautam
doar echilibrul psihologic, ci si împlinirea vietii. Nu dorim doar sa ne sporim simtamintele
religioase, ci sa dobândim plinatatea vietii – pleroma. Când vom analiza mai pe larg felul în care
tâlcuieste Biserica Ortodoxa tamaduirea sufletului, vom fi în stare sa întelegem deosebirea între
psihoterapia antropocentrica si cea teocentrica. Deci subiectul nu este închis, ci ramâne deschis
discutiilor ulterioare.
Teologie si religie
– As vrea sa pun o întrebare, spuse Parintele Filip. Tocmai eu, care v-am invitat aici sa stam
de vorba, am tacut cel mai mult. Sunt foarte multumit, desigur, ca fratii mei duhovnicesti, prin
întrebarile lor, au ridicat convorbirea la acest nivel duhovnicesc si au dat prilej lamuririi atâtor
aspecte legate de psihoterapie. Si deoarece tocmai mi-ati dat prilejul, as dori sa va adresez o întrebare
pe care voiam s-o pun de la început. Ati spus mai înainte ca, traind în Biserica, nu cautam doar sa ne
17
sporim simtamintele religioase, ci împlinirea vietii. Mai mult, în cartea dumneavoastra ati scris ca
crestinismul nu este o religie, în întelesul de azi al religiilor. Puteti lamuri aceste lucruri ?
– Crestinismul nu este o religie. Întrucât v-ati referit la cartea mea Psihoterapia ortodoxa, as
vrea sa va amintesc ca am analizat acolo ce întelegem astazi prin religie. În primul rând, prin religie
întelegem o anume teorie care ne îngaduie sa trecem dincolo de zidul care ne desparte de Dumnezeu,
înduplecând astfel pe Dumnezeu. De asemenea, adeseori vorbim despre religie ca fiind nascocirea
omului: Dumnezeu a fost creat de om, întrucât se simtea slab si însingurat în univers. Deci avea
nevoie de un Dumnezeu puternic, Care sa-l ocroteasca în slabiciunea sa. Mai mult, se socoteste ca
prin religie ne asiguram viitorul, astfel încât sa fim fericiti în viata viitoare. Sau, în sfârsit, religia
înseamna satisfacerea simtamintelor noastre religioase.
Însa nici una din definitii nu se potriveste Ortodoxiei. Crestinismul se numeste si este
Biserica, adica adevaratul Trup al lui Hristos, ce îl are drept cap pe Hristos însusi. Biserica este
unitatea tuturor lumilor, cea pamânteasca si cea cereasca, a îngerilor si oamenilor, a celor morti si a
celor vii. Noi dobândim adevarata partasie cu Dumnezeu, participam la energia cea necreata a lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu este izolat în cer, cârmuind istoria de acolo, ci cârmuieste lumea cu
energiile Sale cele nezidite, adica prin energia Sa necreata si chivernisitoare. Noi nu încercam sa
potolim mânia lui Dumnezeu, ci sa ne vindecam, astfel ca vederea lui Dumnezeu sa ni se faca
lumina, si nu foc. Mai mult, în Biserica experiem viata vesnica înca de acum. Nu asteptam doar viata
ce va sa vie, ci ne bucuram de ea înca de pe acum. Dupa învatatura Parintilor, împaratia lui
Dumnezeu nu este viata de dupa moarte, ci partasia cu Dumnezeu, vederea Luminii celei necreate.
Putem spune totusi ca Ortodoxia este o religie, fiindca vorbeste despre Dumnezeu si încearca
sa-l în-dumnezeiasca pe om, sa-l aduca la unire si partasie personala cu Dumnezeu. De asemenea,
putem chiar sa numim Ortodoxia religie, pentru ca în Biserica sunt multi crestini care se afla într-o
stare duhovniceasca „infantila” si îl înteleg pe Dumnezeu la fel ca celelalte religii. Biserica îi
primeste atât pe cei din categoria robilor, cât si pe cei din categoria naimitilor, ca fiind pe treptele
începatoare în viata duhovniceasca. Biserica se straduieste sa-1 faca pe om desavârsit, sa-l aduca la
starea de a face voia lui Dumnezeu nu pentru a scapa de iad, nu pentru a se bucura ele Rai, ci numai
din iubire de Dumnezeu.
Cred ca putem încheia spunând ca Ortodoxia este o stiinta a vindecarii si un tratament. Ea îl
vindeca pe om. Vor mai fi, de buna seama, unele obiectii si rezerve pe care le vom discuta mai târziu.
Personal, eu nu am nici o rezerva. Cred cu tarie ca putem privi Ortodoxia ca pe un tratament
vindecator si ca pe o stiinta. Acesta e singurul temei ca Ortodoxia sa aiba credinta adevarata, reala si nestricata.

”Boala si tamaduirea sufletului în traditia ortodoxa”
de Arhimandritului Hierotheos Vlachos

VEDEREA PACATULUI MEU

Sufletul tău stă mort înaintea ochilor tăi şi tu mai
întrebi care trebuie să-ţi fie lucrarea?


Vederea
păcătului meu

Va veni acel timp
infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta
dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul
,
 in fata
ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in
aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima.

Sub inraurirea presimtirii vii si
puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de
sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele
insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.

Cartile necitite de multa vreme, care
zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel
de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa
vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea –
deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul
de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca
s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit
ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa
intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca
pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22  Singur
Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea
lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor
gresalelor omenesti.

Chemand in ajutor mila si puterea lui
Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine
chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea
constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor
mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad
ca, „faradelegile mele covarsesc capul meu
si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul
capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a emenea
stari de pacatosenie? „Ajunsu-m-au aradelegile mele de nu
mai pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39,
13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii,
inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici
binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele
duhovnicesti.

Daca, parasind viata pacatoasa, acest
om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o
fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu.
Cand prin
lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor
lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu
se scufunde intr-o adanca tristete: „Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei
asemenea privelisti, „parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta
nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a
umplut de poticneli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi
pacate; „inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele”,
adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii
mele traita fara bagare de seama; „nu este vindecare in trupul meu , adica nu
este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, „lovita si molipsita de pacat
”(Psalmul 37,11).

Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma
caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn
toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui
Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi
cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul
impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi
spune.

El se apropie de mine ca un hot; fata
lui este acoperita; „cuvintele lui sunt mai alunecoase ca
untdelemnul  (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune
faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de
moarte.
„Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este
oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune
calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai
mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar nu tiu
ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la
vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca
gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii.
Daca fructul oprit
nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate
in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata.
Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei
desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste
intr-insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea
ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei
obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste
jertfe sa fie aduse de inima.

Pacatul lucreaza in mine prin gandul
pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea trupului, lucreaza prin simtirile
trupesti, lucreaza prin inchipuire.

La ce incheiere ma aduce o asemenea
privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea,
traieste o vatamare patatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste
asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele
lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde
vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o
rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus
stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit
pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor –
neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma
prinda si pe mine, urmasul lor.

Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si
surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta
tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi
este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am
alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si
rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a
nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri
din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre
rau; ma unesc cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se
propune inselarea, ca mi se pregateste uciderea.

Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe
stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia
pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de
sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit o data, in Rai,
calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii
lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si
Mantuitorul meu.

Uneori sufletul mi se
tulbura de manie si de trea de minte a raului!
In inchipuirea mea
sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de
razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste
gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate
obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care
omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de
infaptuire a tuturor dorintelor putrede.

Cateodata sunt amagit de cinste si
putere
 Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la
conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri
pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi
stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica
aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de
inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept,
sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca
dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar
vrea sa si le atraga spre sine!

Patimile se cearta intre ele spunand
una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata,
ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime;
pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi
va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva
inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a
dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca
unul ce este facut pentru ve,snicie ,si este capabil de dorinte ,si mi,scari
dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti
nu sunt decat neputinta lui, introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele
parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul – sunt ciopartite,
dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci
lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui
Dumnezeu.

Aceasta este starea
mea!
Ea este moartea sufletului in timpul vietii
trupului.
Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din
cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele.
Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit
prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut
intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de
inviere!

Eu sunt in intregime ocupat cu grijile
lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime
cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt
plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot,
nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca.

N-am pasit pe urmele
pocaintei  pentru ca inca nu vad pacatul meu.
Si nu-mi
vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se
indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel
ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea
inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare
libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta
casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu
aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi
aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul
din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: „vederea
pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in
sanul sau!

Fericit este sufletul care a vazut in
sine caderea stramosilor, vechimea
vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea
duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc.
Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului
nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
Fericit este sufletul care
neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si
frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta
neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei
prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi
va gasi o nepretuita comoara de mantuire.

Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei,
preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti , sa nu ceri nu cere
nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de
sine

Intelege si simte, ca tu
esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul.
Preda-te prin urmare
fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima
tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din
pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in
plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita
pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de
aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de
buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul
care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca
unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea
mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.

Dimpotriva, cine se crede gata sa
primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si cere venirea Lui
tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul ,
acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea
inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii
(Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se
mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare
vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I
spuna lui Dumnezeu „Vorbeste, Doamne, ca
robul Tau Te asculta”.

Cea mai inalta lucrare a
mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o
simplitate si credinta de copil.
Dar noi ne-am facut atat de
complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem
sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de
sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un
indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia
noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de
sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe
terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire
neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa
prapastie a pierzarii.
Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a
chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea
batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit
Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea
indrumatorului sau.

Povatuitorul a inteles ca glasul care
il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-a poruncit tanarului, cand va auzi
o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: „Graieste, Doamne, caci
robul Tau Te asculta.”
Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit,
iubitor de placeri si misel, care nu este chemat de nimeni, care este imbatat de
o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin
care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe
urmasii sai usuratici.
Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de
Rasarit  care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale
nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci
ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului
Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas,
de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind
un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare,
s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73).
Pazeste-ti
mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de ea,
prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului.
Infasurat cu
pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate
curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va
veni, te va povatui spre „toata dreptatea  (Ioan
16, 3).

Simtamantul plansului si al pocaintei
pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat
de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1 iertarea pacatelor sale. Aceasta
este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine!
Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase,
silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de
sine.

„Daca unii Parinti, spune prea cuviosul
Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este
sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu
inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de vreme si cu
asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip
vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au
dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu
asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de
dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletulm (Sfantul Isaac
Sirul, cuvantul 55)
„Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de
Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in
smerenie.” (Sfantul Isaac Sirul ,
cuvantul 36).

Toti inselatii de sine s-au socotit
vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de
mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care
s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii
in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea
lor, lucru prin care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia,
isi infierbantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau
aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o
desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile
lepadate.

Daca ai nevoie sa stai de
vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In
starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile
amare.
Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe
pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii,
vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in
vesnicie.
„Ca faradelegea mea eu o cunosc si
pacatul, meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste
despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari:
„Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu.”
(Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu(osandirea de sine, se ocupa
cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand
Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a
marturisit in auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de
Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor
duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una
singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor,
ea era urmarea vederii pacatului lor.
Un oarecare mare Parinte a fost
intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el
i-a raspuns: „Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care
trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 )
Plansul este
lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie
lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea
nevointei!

Vederea pacatului nostru si
pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre sfarsit pe
pamant.
Prin vederea pacatului, se trezes e pocainta; prin
pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada
astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte
din pricina intunecarii sale el nu le zarea deloc.

Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem
gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea
aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele
aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii
noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile
sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si
sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor
care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja
spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie
spalate de apele lacrimilor.
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau,
feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele
duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui
Dumnezeu.
Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a
vederii pacatelor proprii.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia
inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si
neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de
placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de
noi.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce
duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc
pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic
in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor
robiti, Mantuitorul celor pierduti.
AMIN!

Sfantul Ignatie
Briancianinov
din cartea „Pravila de rugaciune.
Vederea pacatului meu”

 sursa ORTODOXIA MD