Tag Archives: spovedanie

Marturisirea pacatelor-Indreptar pentru Spovedanie

Întrebari în scaunul Tainei Sfintei Spovedanii – Marturisirea pacatelor

Având în fata aceasta lista de pacate, ne putem face un amanuntit examen de constiinta. Astfel putem descoperi mai ales pacatele ascunse, pe care le-am facut si nu stiam ca sunt pacate sau nu ne-am dat seama ca pacatuim.

Cel mai simplu si mai sigur este sa luati ceva de scris si o hârtie si, pe masura ce cititi pacatele, notati pe hârtie pe cele pe care le-ati facut. Notati-le nu exact cum sunt în lista, ci cum s-au întâmplat în viata dumneavoastra. Sa nu credeti ca le veti tine minte pe toate. Veti avea neplacuta surpriza sa constatati ca la Spovedanie, sub epitrahilul preotului duhovnic, nu va veti mai aminti mare lucru.
Daca veti avea hârtia cu dumneavoastra la Spovedanie, veti fi sigur ca astfel nu ramâne nimic nemarturisit din cauza uitarii. Totusi nu trebuie prezentate preotului pacatele pe larg cum sunt scrise aici, ci cât mai pe scurt. La acestea foloseste lista de pacate.

Atentie!

La Spovedanie se marturisesc pacatele care s-au mai întâmplat de când v-ati marturisit ultima data si cele care au ramas nemarturisite (fie le-ati uitat, fie nu ati stiut ca sunt pacate si între timp ati aflat). Pacatele deja marturisite nu se mai repeta. De asemenea nu se povestesc împrejurarile în care s-au petrecut pacatele. Nu au decât foarte rar importanta si aceste povesti nu vor face decât sa consume din timpul de marturisire al altor crestini si sa împovareze pe preotul duhovnic. Eventualele explicatii va vor fi cerute de duhovnic.
De asemenea, daca nu sunteti hotarât (hotarâta) sa spuneti tot din diferite motive, mai bine nu va marturisiti, pentru ca nicidecum nu vi se vor ierta cele marturisite, ci se zice chiar ca se vor dubla. De ce ne este rusine de preot sa marturisim pacatele? Oare nu este si el om ca si noi? De ce oare n-am avut aceasta rusine atunci când am facut pacatul?
Cele mai importante în privinta Spovedaniei sunt conditiile iertarii pacatelor marturisite:
– parerea de rau pentru aceste pacate;
– hotarârea de a nu le mai repeta;
– marturisirea sa fie sincera si completa;
– preotul duhovnic sa dea dezlegarea pacatelor;
– împlinirea canonului (epitimiei) primit de la duhovnic.

Preotul duhovnic la care ne marturisim se alege. Asa cum cautam pentru bolile noastre cel mai iscusit doctor, tot asa trebuie si pentru pacatele noastre sa cautam cel mai iscusit duhovnic. Nu trebuie sa schimbam duhovnicul decât pentru motive întemeiate (ne-am mutat noi sau s-a mutat preotul, a murit preotul, este stapânit de pacate mari etc.). Cu cât el ne cunoaste mai bine, cu atât ne poate sfatui mai bine.

Trebuie sa spunem lui Dumnezeu, sub epitrahilul preotului:
• când ne-am spovedit ultima data;
• daca atunci am spus toate pacatele;
• daca am primit vreun canon;
• daca am primit dezlegare la Sfânta Împartasanie.

Îndreptar pentru spovedanie ( Lista de păcate)

1. Am deznadajduit în ajutorul si mila lui Dumnezeu.
2. Am zis ca nu ma mai iarta Dumnezeu, ca sunt prea pacatos(pacatoasa) si tot în iad voi merge.
3. Am zis: daca vrea Dumnezeu ma mântuieste, daca nu, nu.
4. Am zis ca nu-mi ajuta Dumnezeu, ca m-a uitat Dumnezeu.
5. Am crezut sau am zis ca nu exista Dumnezeu, rai, iad. Am îndoiala ca exista Dumnezeu, rai, iad etc., pentru ca nu le-am vazut.
6. Am socotit Sf. Scriptura mincinoasa. Nu cred în anumite minuni, întâmplari povestite în Sf. Scriptura.
7. Nu suport sa se vorbeasca despre Dumnezeu.
8. Am avut prea mare încredere în mila lui Dumnezeu zicând: oricât as pacatui, ma iarta Dumnezeu, ca El e bun.
9. Am avut gând de sinucidere.
10. Am fumat. M-am drogat (fumatul si drogurile sunt sinucidere). Am vândut tigari si/sau droguri.
11. Am înjurat. Si de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserica, icoana, candela, Dumnezeu, Hristos, tamâie, morti etc.)
12. N-am platit lucratorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împacat cu ei. Nu i-am platit la timp. Am cumparat ceva si n-am platit.
13. Am asuprit pe slugi, pe saraci, pe orfani, pe vaduve, pe neputinciosi. I-am batjocorit.
14. Mi-am dorit moartea la necaz.
15. Am ucis oameni, cu voie sau fara voie. Poate din si din cauza mea, a murit cineva.
16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri ca prea mi-e greu, ca de ce am pierdut tocmai eu, ca de ce sunt prigonit eu si pacatosii traiesc bine, ca nu-i bine, sau ca e prea e frig, cald, prea ploua etc., în loc sa am rabdare.
17. Am zis zau, sa mor eu, sa n-am parte de, sa chiorasc, etc.
18. Am fost nemultumit(a) cu starea mea (mai bine era asa decât asa).
19. Am jurat strâmb. Am jurat ca voi face ceva rau.
20. Am blestemat. Si pe mine însumi (însami) m-am blestemat.
21. Am fost fatarnic(a), prefacut(a), lingusitor(oare), viclean(a).
22. Am vorbit cu mai multe întelesuri.
23. Am purtat vorba de colo-colo.
24. Am pagubit sufleteste si trupeste pe aproapele meu.
25. Am împiedicat pe aproapele meu sa dobândeasca ceva bun, din invidie si rautate.
26. Am clevetit, discutat, bârfit, tinut contul altuia. Am clevetit pe parinti, pe preoti.
27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l si discutându-l.
28. N-am înlaturat raul pe care l-am vazut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putinta.
29. Am împrumutat cu camata (dobânda) la persoane fizice.
30. Fiind scumpaci, am vândut cu pret prea mare.
31. Am fost la vrajitoare, ghicitoare, spiritism. Am facut farmece cuiva.
32. Stiu sa descânt de rau. Stiu sa fac farmece.
33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morti, ca sa le fie rau. Am „ întors lumânarile ” pentru raul dusmanilor.
34. Am purtat ata rosie sa nu ma deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrajitoare date „ ca sa nu se mai prinda farmecele de mine ” , am facut focuri si am sarit peste ele si alte obiceiuri dracesti. Mi-am cautat norocul în zodii, cu papagalul.
35. Am crezut ca sufletul, dupa ce iese din om, trece în diferite animale (reincarnare).
36. Am batjocorit, lovit, batut pe cineva. Pe parinti, pe preoti.
37. Am judecat pe altii ce fac, ce zic, de ce sunt asa si nu altfel etc.
38. Am presupus, banuit pe altii.
39. Am fost iscoditor (iscoditoare).
40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia.
41. Am pacalit, înselat pe cineva. Am vândut marfa rea ca marfa buna.
42. Am nedreptatit pe cineva.
43. Am împrumutat ceva si n-am dat înapoi.
44. Am ascuns în casa mea lucruri straine.
45. Am gasit lucruri straine si, stiind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi.
46. Am furat ceva. De la stat (averea publica), sau de la om? De la biserica? De la straini sau de la parinti, de la rude? Pacatul acesta nu se iarta pâna nu înapoiem lucrurile. Daca nu mai putem ‚ sa facem milostenie.
47. Am mutat hotarul ca sa iau din terenul vecinului.
48. Am ascuns furtisagul altuia. Am în casa vreun lucru de furat.
49. Am vândut sau am cumparat lucruri despre care banuiam sau stiam ca sunt de furat.
50. Am adunat bani cu acte false si cu viclesug.
51. N-am întors paguba facuta aproapelui, chiar si fara voie.
52. Din rautate, am stricat avere straina (semanaturi, pomi, masina etc.).
53. Am înselat statul, depunând declaratii de venit false.
54. Am mostenit cu buna stiinta avere agonisita prin pacate. N-am facut milostenie multa din ea.
55. Am dat sau am luat spaga (mita).
56. Am câstigat bani prin metode necinstite.
57. M-am lacomit la avere, zgârcindu-ma la milostenie.
58. Sunt necumpatat(a) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.
59. N-am ajutat biserica si pe saraci dupa putere.
60. Daca mi-au venit în gând pacate, m-am îndulcit gândindu-ma la ele, în loc sa le alung imediat.
61. Am cautat momentul potrivit pentru a face un pacat (exemplu: hotul care cauta sa fure, curvarul care cauta femeie, etc.).
62. Am pârât pe cineva cu scopul de a-i face rau.
63. Am mintit împotriva cuiva cu scopul de a-i face rau (marturie mincinoasa împotriva aproapelui).
64. Am mâniat sau am scârbit pe cineva cu vorbe sau fapte urâte. L-am facut sa ma urasca.
65. Port ura pe cineva. Tin minte raul. As vrea sa ma razbun. M-am bucurat de raul altuia.
66. Doresc raul cuiva. Doresc altora boala, necazuri, moarte, etc.
67. În timpul rugaciunii m-am gândit la altceva.
68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am miscat de colo-colo prin biserica.
69. Nu mi-a fost gândul la slujba. M-am uitat ce fac altii, cu ce sunt îmbracati.
70. Am mâncat, am baut ceva pe ascuns.
71. M-am lacomit la mâncare. Am mâncat cu nesat.
72. M-am ametit la cap cu bauturi alcoolice. M-am îmbatat. Am si varsat dupa aceea.
73. Am vrut sa fiu deasupra tuturor cu ceva anume daca nu cu totul.
74. Am facut din saracia sau din bogatia mea un motiv de lauda.
75. M-am mândrit, m-am falit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am îngâmfat, m-am înfumurat. M-am mândrit cu copiii mei.
76. M-am laudat. Am o parere buna despre mine. Ma cred a fi cineva în comparatie cu altii. Nu mai e nimeni ca mine.
77. Îmi place sa ma laude altii. Când fac o fapta buna, astept laude de la altii si nu plata de la Dumnezeu.
78. Am încredere mare în mine, în loc sa am în Dumnezeu.
79. M-am crezut mai bun(a), mai credincios(oasa) ca altii, socotindu-i pe ei mai rai, prosti, necredinciosi, etc.
80. Am râs de pacatele si defectele altora. Si de faptele lor bune am râs.
81. Am laudat pacatele altora.
82. M-am lenevit a face rugaciune în fiecare dimineata, seara, la fiecare masa.
83. Am mâncat de dulce în vreo zi de miercuri sau vineri.
84. N-am tinut cele 4 posturi de peste an.
85. Am tinut post negru sâmbata si duminica.
86. Am zis: mai pacat este sa poftesti mâncarea de dulce, decât sa o manânci.
87. Am postit când Biserica dezlega, exemplu miercuri si vineri când era harti sau sâmbata si duminica când se mânca peste, socotind ca nu sunt bune aceste rânduieli.
88. N-am pastrat curatie cu sotul (sotia): miercuri, vineri, sâmbata, duminica, luni; în cele 4 posturi de peste an; în timpul sarcinii si al ciclului lunar; 40 de zile dupa nastere.
89. N-am pastrat curatie cu sotul (sotia) cu acordul lui (ei), ci fara, încât putea sa cada în pacatul preacurviei.
90. Am luat pastile anticonceptionale, am folosit spermicide, ca sa nu fac copii.
91. Am facut pacatul onaniei ca sa nu fac copii, adica: am folosit prezervativ sau am varsat samânta afara ca barbat, iar ca femeie am folosit diafragma.
92. Am facut avort. Ca barbat, am dat voie sotiei sa faca avort.
93. Am folosit sterilet ca sa nu fac copii (steriletul provoaca avort).
94. M-am împreunat cu sotul (sotia) de mai multe ori în 24 de ore.
95. M-am împreunat cu sotul (sotia) în diferite pozitii,ca animalele.
96. M-am împreunat cu sotul (sotia) în vazul sau auzul copiilor mei, crezând ca sunt mici si nu stiu.
97. Am curvit. Am preacurvit.
98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de acelasi sex. Când îmi
vin aceste gânduri, nu le departez, ci ma îndulcesc cu ele, desi n-as vrea sa fac
pacatul.
99. Am preacurvit cu ruda, fin, nas, var, frate, fiu, fiica, nepot.
100. Am gândit sa preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasa, calugar,
calugarita.
101. Am pipait alt trup pentru a simti si provoca placeri de desfrâu.
102. Am trait necununat(a), adica în concubinaj.
103. M-am casatorit cu alta femeie, nefiind divortat de prima.
104. M-am culcat cu femeia mea dupa ce am divortat de ea.
105. M-am casatorit cu rudenie de sânge, de cuscrie (nu se poate decât de la gradul al 8-lea în sus, altfel e pacatul amestecarii de sânge).
106. Ca nas (nasa), m-am casatorit cu fina (finul) sau am dat voie copiilor mei sa se casatoreasca cu copiii finilor mei.
107. Mi s-au facut mai mult de trei cununii în biserica( cununia a 4-a este pacat).
108. Am facut pacatul malahiei singur(a) (adica atunci când o persoana îsi provoaca placere singura, masturbare). Acest pacat se numeste curvia cu diavolul.
109. Am facut pacatul malahiei cu alta persoana, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, barbat cu barbat, femeie cu femeie, cu copii.
110. Am facut pacatul sodomiei (barbat cu barbat, femeie cu femeie).
111. Am facut pacatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral).
112. Am preacurvit cu animale, pasari (zoofilie), cu copii (pedofilie)
113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casa poze, statui cu prostii.
114. Am vorbit prostii.
115. Am privit cu placere cum se împreunau animalele.
116. Am fost invidios (invidioasa). Mi-a parut rau de binele altuia. Îmi pare rau ca altul are si eu nu. Invidia este aceeasi cu zavistia si pizma.
117. M-am lacomit la munca. Am muncit peste puteri, încât poate chiar m-am si îmbolnavit.
118. Am mintit. Am obiceiul sa mint mereu.
119. Îmi place sa „ înfloresc ” lucrurile si povestile.
120. Am dracuit. Am dat naibii. Si pe mine însumi m-am dat dracului. Am zis: „ sa fiu al naibii ” , „ sa ma ia ” .
121. Am muncit în duminici si sarbatori.
122. Am lipsit de la biserica în duminici si sarbatori. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri desarte, am fost la târg etc.
123. Daca am fost la biserica, n-am dat pomelnic si n-am aprins lumânari.
124. Am stat în fata la toti în biserica. I-am dat la o parte pe altii, zicându-le ca stau pe locul meu.
125. Am adus daruri, jertfe si donatii la biserica din ce era mai rau.
126. Am ucis animal, pasare. Le-am chinuit, batjocorit, le-am împovarat peste puteri, le-am lasat sa moara desi puteam sa le salvez.
127. Am mâncat eu sau am pus altora în mâncare spurcaciune (animal netaiat, carne de om, jertfe satanicesti, necuratie etc.)
128. Am sfatuit si învatat pe altii sa faca pacate.
129. Am fost la petreceri destrabalate. În posturi, miercurea, vinerea, în duminici si sarbatori.
130. Cred în superstitii: caldare goala, sa nu ma întorc ca-mi merge rau, daca întâlnesc preot îmi merge rau etc.
131. N-am multumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.
132. Am facut glume, bancuri cu si despre cele sfinte.
133. M-am machiat, rujat, vopsit la par, am dat unghiile cu oja etc. Am purtat cercei, margele, inele, coliere, bratari, pantofi cu toc. Mi-am facut parul.
134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fusta scurta, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca sa atrag barbatii.
135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împartasit.
136. M-am mâniat si nu mi-a trecut îndata, ci am tinut mânie.
137. Am ambitie, încapatânare, obraznicie, nerusinare, iubire de sine.
138. Am fagaduit ceva si n-am împlinit. N-am tinut învoiala, promisiunea.
139. N-am tamâiat si stropit casa cu agheasma cel putin o data pe luna.
140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.
141. Nu mi-am cerut iertare pentru a departa orice vrajba, chiar daca n-am fost vinovat(a).
142. N-am aprins candela la rugaciune, în duminici si sarbatori.
143. N-am facut semnul crucii cum trebuie, drept.
144. N-am facut cruce când am trecut pe lânga biserica.
145. Am mers la mai multi preoti si am zis la unul unele pacate, la altul altele.
146. Din pricina rusinii sau a altor motive, am ascuns cu buna stiinta la Spovedanie unele pacate. M-am si împartasit dupa aceea.
147. M-am împartasit la un preot, fiind legat de altul.
148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserica, atunci când am avut ciclu.
149. Am venit târziu la biserica. Am plecat înainte de sfârsitul slujbei fa ra motive întemeiate. Am facut din acestea o regula.
150. N-am crescut copiii si finii în frica de Dumnezeu. Nu i-am învatat poruncile lui Dumnezeu. I-am învatat la rau, contribuind la uciderea lor sufleteasca.
151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am vazut ca persista în greseli.
152. Nu am ascultat de parinti atunci când m-au învatat de bine.
153. Nu mi-am iubit la fel toti copiii. Am fost partinitor (partinitoare) cu unul sau mai multi din copiii mei.
154. Am amânat Spovedania. Am zis sa pacatuiesc, ca mai e timp sa fac pocainta si sa ma spovedesc.
155. N-am facut canonul pe care l-am primit dupa Spovedanie.
156. M-am împartasit dupa ce am avut necuratie în vis.
157. Ca femeie, m-am împartasit când aveam ciclu.
158. Ca femeie, n-am facut molitfele la o zi, 8 zile si 40 de zile dupa nastere. Am intrat în biserica înainte de a trece 40 zile. Am citit molitfa înainte de a trece cele 40 de zile.
159. Am pierdut sarcina fara voia mea. Daca mi s-a întâmplat asa, n-am venit la preot sa-mi citeasca rugaciunea speciala.
160. Am înabusit copilul lânga mine, botezat sau nebotezat.
161. Din neglijenta mea, mi-au murit copiii.
162. Am lasat sa-mi moara copilul nebotezat.
163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, în orfelinate.
164. Am mustrat prea aspru. Am cicalit. Am stat cu gura si am fost prea bagacios (bagacioasa) pe altcineva.
165. Am lasat nefacuta sfestanie în casa mai mult de un an de zile.
166. Am facut jocuri si râsete la priveghiurile de morti.
167. Nu mi-am facut datoria fata de rudele moarte. Nu le-am facut tot ce trebuia.
168. N-am îngrijit mormintele. M-am zgârcit sa platesc sarindare, slujbe pentru sufletele celor adormiti.
169. Am jelit mortii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau în mâna. Am dat lucruri peste groapa lor. Am spart ceva când a fost scos mortul din casa.
170. Am în casa, am citit carti sectare. Am fost la adunari de sectanti, i-am primit în casa.
171. Am ucis oameni, cu voie sau fara voie. Poate din si din cauza mea, a murit cineva.
172. M-am casatorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.
173. Am dat anafora pe jos.
174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în functie de cele ce visez.
175. Am cântat si am ascultat cântece lumesti si sectare.
176. Am jucat si am mers la discoteci si alte petreceri anormale.
177. Am facut nunti si petreceri cu mâncare de dulce si cu muzica în post.
178. Am smintit si l-am facut sa pacatuiasca pe aproapele meu când a auzit ce zic si a vazut ce fac (astfel sunt raspunzator în fata lui Dumnezeu pentru pacatul aproapelui meu).
179. M-am mascat.
180. N-am platit contributia la Sfânta Biserica.
181. Am ascultat discutiile altora, desi nu-mi folosea si îi deranjam.
182. Am intrat în Sfântul Altar.
183. Am mostenire si n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o.
184. Nu mi-am cautat sanatatea dupa datorie.
185. Am luat anafora si agheasma, desi mâncasem sau bausem apa dupa miezul noptii.
186. Am râvna nesocotita, habotnicie( post mult încât poate m-am si îmbolnavit, milostenie fara socoteala încât sufera cei din casa etc.).
187. Nu m-am rugat totdeauna cu fata catre rasarit.
188. Am dat importanta mai mare celor trupesti decât celor sufletesti.
189. În loc de a ma împaca cu aproapele, l-am tras la judecata.
190. Nu mi-am iubit sotul (sotia) ca pe mine însumi. Din pricina mea a facut pacate.
191. Am facut diferite pariuri diavolesti, prin care multi si-au pierdut sanatatea si viata.
192. N-am sfatuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învatat pe cel nepriceput.
193. Am dat de pomana mâncare de dulce în zile de post.

Ce se va întâmplă de Revelion la biserică?

Preotul Danu Florin a acordat un interviu în exclusivitate pentru DC News în care a vorbit despre anul 2014, despre credință, despre ceea ce se va întâmpla în noaptea dintre ani la biserică, dar și despre cutremurul care ar putea șterge Capitala de pe fața pământului. 

Ce ar trebui să facă oamenii care nu pot ajunge la biserică în noaptea dintre ani?

Sfârșitul poate să vină marți seară. Ce se va întâmpla de Revelion

Preotul Danu Florin

Fericitul Augustin spune că în afara bisericii nu există mântuire. Din păcate, mulți oameni se consolează cu ideea că nu au nevoie de biserică și se roagă la ei acasă. Este ca și cum te-ai trata de o durere de măsea acasă, fără să mergi la cabinetul stomatologic care dispune de toate dotările. Este bine primită și rugăciunea făcută acasă, dar nu se compară cu cea din biserică, acolo unde este Dumnezeu.

Ce se va întâmplă de Revelion la biserică?

În primul rând, se face un Te Deum, o slujbă prin care se mulțumește lui Dumnezeu pentru anul ce-a trecut. După ora 0.00, se săvârșește slujba de liturghie. Este puțin diferită pentru că este Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Cu ceva timp în urmă, după Sfânta Liturghie, se citeau moliftele Sfântului Vasile (se blestema diavolul). Patriarhia a hotărât să nu se mai citească din următorul motiv – trebuie pregătire sufletească și trupească pentru aceste rugăciuni și dat fiind faptul că acum nu mai este post, lumea nu mai este atât de strictă.

De ce se face slujbă în noaptea dintre ani ținând cont că Revelionul este o sărbătoare păgână?

Trebuie să reținem faptul că anul bisericesc începe la 1 septembrie și se încheie pe data de 31 august. Biserica a decis să facă slujbă în noaptea dintre ani nu pentru a pune în balanță sau pentru a contopi obiceiul păgân cu cel sfânt. Pur și simplu este bine ca omul să fie la biserică pentru a se bucura de binefacerile lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune că acolo unde te va găsi sfârșitul – pentru că sfârșitul poate să fie și marți seară , nu cunoaște nimeni momentul – acolo Cel de Sus te va judeca. Pe omul păgân, nespovedit și neîmpărtășit poate să-l prindă sfârșitul la biserică și atunci se va mântui. Și așa va dobândi Raiul, în al doisprezelea ceas, la fel ca tâlharul de pe Cruce.

Ce părere aveți despre profețiile care se fac cu priviri la anul 2014?

De exemplu, să ne gândim la preotul Arsenie Boca. Tot ce a spus s-a împlinit până acum. A pictat în anii ’80, la biserică, clădiri mari în flăcări – ceea ce reprezintă atentatele care au avut loc la 11 septembrie 2001. Tot părintele Arsenie Boca spunea că vor pleca foarte mulți oameni din țară, (lucru care se întâmplă și acum) și când vor dori să se întoarcă nu vor mai avea unde. Nu se știe ce a vrut să spună părintele, dacă va fi urgie mare sau nu se vor mai întoarce din cauza situației din țară, a locurilor de muncă care nu vor mai fi. Tot părintele zicea că va fi un cutremur puternic în București, iar blocurile vor cădea unul câte unul. Mult timp nu ne va mai răbda Dumnezeu. Nimeni nu știe ce va fi – cutremur, urgie, inundații sau orice altceva. Ceva va fi.

Cum ne putem salva din calea urgiei?

În primul rând, oamenii trebuie să se spovedească. Atunci când va veni sfârșitul, trebuie să avem o relație cu Dumnezeu. Dacă nu ai nicio relație cu Dumnezeu, în momentul în care vine urgia, mai rău te înrăiești. Omul care este spovedit primește altfel încercările vieții. Atunci când sunt urgii sau necazuri mari, omul care și-a mărturisit păcatele, trece mai ușor prin greutăți.

Ce mesaj aveți pentru credincioși în prag de An Nou?

Pocăiți-vă pentru că s-a apropiat Împărăția Cerurilor, așa cum spune și Sfântul Ioan Botezătorul. Dumnezeu ne-a răbdat destul, El știe cât ne va mai răbda, dar pocăința înseamnă spovedanie și doar așa ne putem salva.

sursa

http://www.dcnews.ro/2013/12/interviu-cu-preotul-danu-florin-sfarsitul-poate-sa-vina-marti-seara-al-doisprezecelea-ceas-ne-putem-salva-ce-se-va-intampla-de-revelion/

DESPRE BIOENERGIE

Eu sunt medic ortodox şi am studiat problema atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedereteologic la teza mea de licenţă, după ce am fost pacient, iniţial entuziasmat şi apoi îngrozit de efectele lor. Sunt sinistre rezultatele în timp şi la homeopatie şi la acupunctură şi la orice formă de bioenergie.

În mare, vindecarea poate veni de la cele de sus, cele pământeşti şi cele de dedesubt. Pentru că singurul Mântuitor este Iisus Hristos, printre cele de sus înţelegem Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, mai ales Sfântul Maslu. Cunosc nenumărate cazuri de cancere vindecate prin spovedanie şi Sfântul Maslu. Dar necesită smerenie şi recunoaşterea păcatelor, căci cauza îmbolnăvirii este numai păcatul.

Cele pământeşti sunt cele lăsate de Dumnezeu în natură. Medicina clasică le-a dezvoltat. Numai ea e bună, dar e cu durere, ca o icoană a iadului şi a durerii pocăinţei prin care Dumnezeu ne învaţă şi nevrând să fugim de plăcerea păcatului, să alergăm la Cruce.

Cele de dedesubt sunt cele provenite din energiile demonice, îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea dorinţei noastre. Dorim mai mult vindecarea pe pământ sau mântuirea? Ele sunt foarte comode, pline de promisiuni ca o campanie electorală, dar duc la iad. Sunt două cete de demoni, una agresivă ce creşte activitatea şi dă dureri. Alta depresivă care scade activitatea, dă falsă linişte şi lipsă de dureri. Deci pot, în colaborare, să dea şi să ia boli, ca să atragă oameni la vindecări demonice, prin sfetnici proşti care duc, în final, la pierderea treptată şi subtilă a mântuirii. Singurul lucru pe care nu-l pot face demonii este să se smerească. De aceea ai să vezi la cei care vând şi promovează bioenergia că prezintă metoda lor de vindecare ca pe ceva special.

Acupunctura a apărut ca fiind impusă de stat de împăratul galben pentru a putea lua mai multe impozite şi cu ordin să se desfiinţeze medicina tradiţională chineză pe bază de plante. Are la bază credinţa că bolile sunt aduse de 13 spirite şi care trebuie alungate prin înţepături cu acul. În zilele noastre pentru că occidentalii sunt la putere şi ei nu mai cred în draci s-a învelit problema cu un fel de echilibrare energetică yin şi yang. Este tehnica veche a vrăjitoriei de a se numi ştiinţă.

Cea mai vicleană bioenergie rămâne însă homeopatia care vrea astăzi să-şi dea denumiri ortodoxe. Vicleşugul ei constă în susţinerea că dacă se diluează o substanţă se ajunge la esenţa dumnezeiască. Azi se ambalează problema fiind substituită formal cu teoria informaţiei dar de fapt e acelaşi lucru deoarece Dumnezeu Cuvântul sau Logosul sau raţiunea care la creştini este o persoană iubitoare în panteism se depersonalizează fiind numit informaţie vindecătoare. Tehnica veche de a găsi o altă pricină de sănătate sau mânturie în afara lui Hristos. Altă problemă a homeopatiei este dinamizarea care vrea să zică că prin anumite metode se poate transmite o energie vindecătoare veşnică. Fizic nu se poate aşa ceva, ţine doar de domeniul duhurilor ca să existe un perpetuum mobile de gradul II adică a da un impuls care se conservă la nesfârşit. Practic dinamizarea transmite o energie fizică dar care dispare la maximum 15 minute după încetarea acţiunii. În homeopatie se dau aşadar drajeuri însoţite de o idee greşită că există vindecare în afara substanţelor create de Dumnezeu şi prin acţiunea homeopatului, această idee este o minicună numită erezie în limbaj bisericesc şi e foarte atractivă pentru demoni de aceea ei acţionează ca să o susţină.

Pentru mai multe lămuriri vă dau şi un fragment dintr-un îndreptar de spovedanie: „În caz de boală am refuzat ajutorul medical, sfidându-i pe doctori. Am apelat la medicina alternativă: homeopatie, acupunctură, osteopatia ca şi chiropractică, masaj bioenergetic, shiatsu, medicina holistică, radiestezie, cromoterapie, cristaloterapie, reflexoterapie, reflexologie, medicina ayurvedică, dialogism transcendental, meditaţia transcendentală, numărul de aur, puterea gândului, gândirea pozitivă, mişcarea de integrare spirituală în absolut MISA, urinoterapia, helioterapia, longevitate, aromoterapie, botanoterapie, presopunctură, bioenergie, magie albă, magnetoterapie, magnetism, scientologie, auditare, electropsihometru (E-metru), dianetică, engramele minţii, orgonomie, spiritism, medium, credinţa în puteri energetice, cosmice, vrăjitorie cu calculatorul (biorezonanţă) şi orice altă medicină cu orice altă denumire care nu se foloseşte de puterile vindecătoare pe care le-a pus Dumnezeu ori în Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe ori în legile naturale fizice sau chimice (cum sunt bunele metode medicale clasice: medicamentele, plantele, fizio- şi kinetoterapia). Am apelat la orice medicină care se bazează pe puterile „vindecătoare”, miraculoase, bioenergetice ale omului, aparaturii sau naturii şi care indiferent de denumire este vrăjitorie (exemple de termeni moderni folosiţi în vrăjitoriile şi/sau şarlataniile moderne: paranormal, structuri subtile electromagnetice a celulelor şi componentelor sale, reglaj de energie, reglaj al câmpului magnetic, energii Yin şi Yang, energii pozitive şi negative, diluţie şi/sau dinamizare homeopatică sau atingerea „esenţei dumnezeieşti a creaţiei” – idee care provine din erezia panteismului).”

Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuie demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cât conţine mai mult adevăr în ea, cu atât este mai periculoasă.

În vechime oamenii învăţaţi se numeau magi (Fac. 4, 8; Matei 21,1), însă cu timpul au fost umbriţi de magii falşi, vrăjitori, şarlatani şi înşelători, încît astăzi prin magie se înţelege totalitatea mijloacelor oculte de a lucra misterios în sânul naturii, şi de a supune spiritele nevăzute, ba chiar folosindu-se de numele lui Dumnezeu la comanda vrăjitorului ca să facă lucruri supranaturale, neobişnuite. Magia prin care se face binele vicleşugului, se numeşte magie albă, iar cea prin care se face răul se numeşte magie neagră. În realitate este o aceeaşi lucrare drăcească, prin care diavolul se pune în slujba omului vândut Iui, pentru ca apoi acest om şi cei care apelează la serviciile lui, fără ca să se spovedească pentru aceasta, să-i aparţină cu totul în muncile veşnice (Ex. 7,11-12 şi 22, 8-18; II Tim. 3, 8; Luca 10,18; Apoc. 12, 8-10).

Magia care lucrează asupra minţii oamenilor prin numere, adică numere cabalistice, prin care se pretinde că ar reprezenta lucruri ascunse, pe care le descifrează numai magul, se numeşte magie cabalistică. Magia care se foloseşte de elementele naturale, geologice şi chimice ca pietre diferite, ape şi soluţii cu diferite amestecături se numeşte alchimie. Toate aceste fiind creaţiuni ale înşelăciunii, ele se osândesc aspru (VI ec. 61,65).

 Dr. Alexandru ANASTASIU

Despre pacatul cartelii

Pacate pe care nu le spovedim: pacatul cartelii – NEMULTUMIREA PENTRU NIVELUL DE TRAI, PENTRU INFATISAREA EXTERIOARA

 

Despre pacatul carteliI

Pacatul cartelii este unul dintre pacatele, pe care foarte putini il spun la spovedanie. Caruia dintre noi nu i s-a intamplat sa fie nemultumit, si sa carteasca referitor la unele neplaceri, pe care le-a avut in viata? Unele stari, cum ar fi: o situatie materiala mai buna, un anturaj „ales”, o pozitie cat mai sus ar putea fi cauze ale nemultumirii noastre legate de starea in care suntem.

Asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne luptam cu viata, sa nu muncim, sa nu invatam, sa nu-i apreciem pe cei mai buni, si sa nu ne luptam pentru a face bine; nicidecum. Insa sa muncim cu gandul la pacatele noastre, iar nu cu gandul la inavutire sau stapanire peste altii.

Prietenii nostri sa fie si cei pe care ii ajutam noi, si nu doar cei care ne ajuta ei pe noi. Astfel, incercam sa traim echilibrat si modest, multumim pentru ce avem, nu visam la ce nu avem, nu ne rusinam de prietenii simpli, intr-un cuvant le primim pe toate cu multumire, si nu traim mereu cu visuri mari, care nu sunt decat iluzii desarte, si ne lasa doar cu pareri de rau, si cu amarul pacatului cartelii, de care noi nici nu ne dam seama

CONTINUARE LA:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/08/03/pacate-pe-care-nu-le-spovedim-pacatul-cartelii-nemultumirea-pentru-nivelul-de-trai-pentru-infatisarea-exterioara/

Ce este demonizarea şi cum se vindecă

DEMONIZAREA

„Ce este demonizarea şi cum se vindecă?”  

Demonizarea este starea omului în care diavolul, ca duh viclean şi necurat ce este, vine înlăuntrul omului şi locuieşte în el. În această  situatie, omul nu se mai comportă ca o persoană independentă, ci aproape toate actiunile şi gândurile lui sunt controlate de duhul viclean care pune stăpânire pe mintea sa ori de câte ori vrea şiîi dă acestuia ordine.Adică se pierde libertatea vointei omului. Acest duh necurat se manifestă în special înăuntrul sfintelor biserici, unde este deranjat de cele sfinte; de asemenea, se manifestă pe durata exorcismelor în care şi discută demulte ori cu preotii.Aceste fenomene le observăm adeseori nu numai în Noul Testament ci şi astăzi în biserica Sfântului Gherasim din Kefalonia, în biserica Sfântului Gheorghe din Karea Attiki, în biserica Sfântului Nectarie din Eghina şi în alte păriti. „În cine poate intra demonul?“Demonul este ca un corb. Este cunoscut faptul că această pasăre – corbul – merge acolo unde există mortăciune şi acolo se aşează până mănâncă tot. Ceva asemănător se întâmplă şi cu demonii.Demonii caută păcate pentru a intra şi sta în interiorul omului. Este cu neputintă să intre în omul careluptă împotriva păcatului prin Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi care trăieşte o viată duhovnicească.Deci toti cei suferinzi (demonizati) să caute pricina răului în ei. Ei înşişi sunt responsabili de faptul călăsat sufletul lor să devină locuintăna demonilor. Hristos, în vremea botezului lor, a trimis în sufletele lor Duhul Sfânt, dar ei, prin viata lor, lucrările lor, păcatele lor, au avut grijă să alunge pe Duhul Sfânt. Şi iată rezultatul.A plecat Duhul Sfânt şi a intrat duhul necurat şi viclean, având drept consecintă demonizarea.„Cum va pleca diavolul din trupul omului?“Trebuie săsubliniem de la început că, pentru a ajunge omul demonizat, ori a fost alungat Hristos, ori îngăduit demonului această stăpânire, ori Hristos Însuşi a dat poruncă demonului să intre în om. Demonii de la ei înşişi nu au această putere.Aceasta o vedem în Evanghelie, unde demonii luând poruncă să plece din cel demonizat, cer permisiuneade la Iisus pentru a intra în porci. Aceasta înseamnăncăn de la ei înşişi demonii nu au putere să intre nici măcar în porci.Deci, cu mult mai mult, fără îngăduinta Domnului nostru nu au putere săi ntre în om.Se pune însă o întrebare: De ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple această nenorocire?Răspunsul este unul: îngăduie demonizarea omului din DRAGOSTE. Domnul nostruHristos vrea să-isalveze pe toti oamenii, nu doreşte ca vreun om să fie câştigat de diavol. După cum nimeni nu vrea să-şi piardă copilul.Aşa Dumnezeu Tatăl se foloseşte de toate mijloacele cu putinŃă pentru ca sădea făpturii Lui, copiluluiLui, ocazia să înŃeleagă că drumul pe care-l urmeazăeste greşit. În mod deosebit Dumnezeu foloseşte acest mijloc pentru necredincioşi, blasfemiatori, pentru batjocoritoriiBisericii Lui, care nu numai cănu cred în existenŃa lui Dumnezeu, dar cu viata lor păcătoasă de fiecare zi Îl provoacă pe Dumnezeu. Drept pentru care şi îngăduie Dumnezeu ca diavolul săintre în trupul lor.Or, necredinciosul, văzând de acum în mod evident pe diavol că există în el (vede că diavolul vorbeşte prin gura lui şi că, în general, îl munceşte), vrând sau nevrând, crede în Dumnezeu, pe care odinioarăΠrespinsese.Astfel necredinciosul devine credincios, păcătosul devine sfânt şi omul este salvat. Iată deci Dragostea şiMila lui Dumnezeu chiar şi pentru cei care-L neagă.Cândva am auzit din gura unui om care a fost demonizat următoarele:„Îti multumesc, Hristoase al meu, Îti multumesc că ai îngăduit şi am fost demonizat, deoarece a fost singurul mijloc prin care am putut să vin lângăTine şi să Te cunosc. Dacă nu eram demonizat, aş fi fost încă şi mai departe de Tine. Îti multumesc, Doamne…“.Lacrimi curgeau din ochii lui pentru prea multa milă a Mântuitorului Hristos, care foloseşte toate mijloacele necesare pentru salvarea copiilor Săi. Nu cumva, fraŃii mei, acelaşi lucru l-ar face orice alt tată dacăar vedea că copilul lui se pierde? Din dragoste, nu ar folosi toate modalitătile existente pentru a-şi salva copilul?< Ei, acelaşi lucru Îl face acum şi Dumnezeu, Tatăl nostru. Slavă milostivirii Tale,Doamne!„Când va pleca demonul din trupul omului?“Când? Nimeni nu ştie; nici însuşi demonul care se găseşte în trupul omului.Singurul care ştie este Hristos. Acela care a îngăduit sau a dat poruncă să intre, Acela trebuie din nou să îngăduie sau sădea poruncă să iasă.Aceasta depinde însă mai ales de om. Hristos a îngăduit demonizarea, după cum am spus în cele de maisus, pentru ca făptura Lui să vină lângă El.Prin urmare, când Dumnezeul nostru s-a convins că Omul, făptura Lui, este deja lângă El şi că nu urmeazăsă se întoarcă din nou la viaŃa păcătoasă şi destrăbălată, atunci Dumnezeu dă poruncă demonului să iasă din trupul omului.Aşa putem vedea în timpul unui exorcism că preotul Celui Prea Înalt izbuteşte să vindece pe unii demonizati. Demonul nu este alungat de preot, ci de Dumnezeu.Dacă ar fi alungat de preot, atunci la primul sau al doilea exorcism satana ar fugi din om Referitor la când va pleca demonul din trupul omului, afirmăm că aceasta depinde în primul rând deDumnezeu, iar această lucrare a lui Dumnezeu „depinde” de viata omului.Cu cât mai mult şi mai repede se apropie inima omului (în mod sincer) de Dumnezeu, cu pocăinŃă adevărată şi zdrobire, cu atât mai repede are loc şi vindecarea demonizatului. Cu cât întârzie omul să înteleagă că felul de până acum al vietuirii lui l-a dus la demonizare, cu atât va întârzia diavolul săplece dinlăntrul lui Din cele ce am scris până acum, este lesne de înteles că pentru a pleca demonul din trupul unui om este nevoie de o viată creştinească, adevărată, duhovnicească, de viata Bisericii noastre. Viată care se sprijină pe pocăintă sinceră şi nu pe un creştinism de formă.

DE LA BAPTISM LA ORTODOXIE

Mărturia Emanuelei Iancu, despre drumul pe care l-a parcurs de la Baptism la Ortodoxie: “Tot Cerul a luat parte la botezul meu”

– Emi, care sunt primele tale amintiri legate de Dumnezeu?

– Când eram foarte mică, mama mereu îmi citea din Biblie şi îmi povestea despre Dumnezeu, despre viaţa lui Iisus, despre cei doisprezece Apostoli, îmi tâlcuia anumite pilde sau proverbe. Şi bunicii mei îmi cântau cântări religioase şi îmi vorbeau despre Dumnezeu. …Dar, din păcate, şi părinţii şi bunicii se găsesc pe un drum greşit. Ei sunt neoprotestanţi, sunt baptişti de mici, pentru că şi părinţii lor au fost la fel.

– Cum te simţeai când frecventai „adunarea”?

– La început mă simţeam bine, mă rugam împreună cu ceilalţi „participanţi la adunare”, căci nu ştiu cum să-i numesc altfel… Eram copil, nu ştiam eu aşa de multe! Dar apoi, când am crescut, am început să simt mersul la „adunare” ca pe o rutină. Era totul superficial, parcă mă duceam la teatru sau la un spectacol…

– Nu-L simţeai pe Dumnezeu?

– Nu, nu-L simţeam. De multe ori, după ce săvârşeam vreun păcat, cu greu mă apropiam de Dumnezeu, pentru că nu ştiam dacă Dumnezeu m-a iertat. Mă mustra conştiinţa şi anevoie îmi reveneam din acea apăsare sufletească, pricinuită de căderea în păcat. De multe ori, cădeam tot în păcatul respectiv. Mă simţeam tare departe de Dumnezeu! Mai târziu, am înţeles că sufletul nu poate găsi pace până nu se curăţă de păcate, prin Sfânta Taină a Spovedaniei…

Când am ajuns la vârsta de 16-17 ani, am început să nu-L mai simt deloc pe Dumnezeu. Chiar dacă am făcut aşa-zisul „botez” la baptişti, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Oricum, „botezul” îl făcusem mai mult îndemnată de mama mea. Aproape ajunsesem să nu mai cred în El, credeam mai mult în propria mea forţă şi căutam tot felul de argumente împotriva lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu mereu mi S-a descoperit, mi-a arătat că există. Am încercat să-L caut pe Dumnezeu în altă parte. Astfel am ajuns întâi la evanghelişti şi apoi la penticostalii harismatici…

La penticostali am trăit o experienţă care m-a marcat foarte mult şi care m-a îndepărtat de Dumnezeu. La un moment dat, m-am dus cu ei la munte ca să ne rugăm cu toţii pentru „vindecarea rănilor din trecut” şi pentru „primirea Duhului Sfânt”. Şi e firesc că dacă te rogi aşa, aiurea, primeşti alte duhuri – duhuri rele. Eu speram ca aceasta rugăciune să mă liniştească sufleteşte, dar ce a urmat a fost groaznic pentru mine. Am căzut într-o depresie foarte mare, plângeam foarte des, nu ştiam în ce şi în cine să mai cred, şi căutam ceva care să-mi aducă pacea sufletească…

– Şi cum ai ajuns la Adevăr?

– La Ortodoxie am ajuns printr-un băiat care locuia în Ploieşti, un oraş apropiat de satul meu. I-am povestit ce experienţe negative am avut, i-am spus că eu nu mai cred în Dumnezeu, ci în propriile mele forţe… El a avut multă răbdare cu mine, mi-a explicat cât a putut şi, în plus, mi-a dat nişte cărţi ortodoxe. Cât este de important să dăruim materiale de folos pentru suflet celor care Îl caută pe Dumnezeu, şi nu numai! O carte, o revistă poate schimba complet un suflet…

La început, totul mi se părea atât de ciudat în Ortodoxie! Privind icoanele, mă gândeam că nu pot să mă rog unei picturi. Gândeam aşa pentru că nu înţelegeam rolul icoanei. Însă tot acest băiat mi-a explicat cum stau lucrurile, cum că icoana nu este doar o pictură. Mi-a explicat că, dacă am o poză cu mama mea şi o privesc cu drag, eu de fapt am acele sentimente nu faţă de hârtia din care este făcută poza, ci faţă de mama! Mi-a mai vorbit apoi despre icoanele făcătoare de minuni, despre icoanele care plâng sau din care curge sânge…

– În afara acestui băiat, au mai fost credincioşi care te-au ajutat să înţelegi Ortodoxia?

– Da, naşa mea, de care m-am ataşat mult. Mi-a fost întocmai ca o mamă; prin dragostea şi dăruirea ei faţă de Dumnezeu şi Biserică, m-a întărit mult în credinţă şi m-a ajutat să depăşesc ispitele. O apreciez şi pentru faptul că nu judecă oamenii, niciodată nu arată cu degetul: „Fiecare cum îşi alege. Nu noi suntem judecători! Dumnezeu îi judecă pe toţi, aşa că mai bine ne vedem de drumul nostru”. Se ruga mult când avea probleme, îmi spunea să mă rog pentru ea, pentru că, la rândul său, trece prin diferite greutăţi. Îmi dădea să citesc cărţi ortodoxe, iar când aveam nelămuriri şi-i puneam întrebări îmi explica cu multă dragoste – iar, dacă nu ştia, întreba un părinte…

„Am simţit că sunt copilul lui Dumnezeu”

– Ce ai trăit la început în Biserică?

– Când am intrat în Biserică, chiar am simţit o mângâiere a Maicii Domnului! În primul an de facultate, am stat la mătuşa mea şi mă simţeam singură. Dacă mă duceam în biserică şi mă rugam, parcă mă acoperea ceva cald! Simţeam că e cineva care mă iubeşte, mă simţeam împlinită. Când mă întorceam după slujbă la mătuşa mea, nu mai simţeam acea singurătate. În biserică mă simţeam exact ca acasă la mine. Această stare de bine, de linişte sufletească îmi întărea pe zi ce trece convingerea că sunt pe drumul cel bun, că aceasta este calea plăcută Domnului. De aceea am hotărât să mă botez…

– Cum te rugai în perioada aceea, ce-I cereai lui Dumnezeu?

– Ceream linişte şi să mă lumineze, pentru că era o luptă şi în familia mea, era o luptă şi în sufletul meu – au fost multe, multe încercări. De exemplu, părintele care urma să mă boteze mi-a spus că, dacă am fost botezată la baptişti prin afundare, trebuie să-mi facă doar mirungerea. Când am auzit aceasta, m-am mâhnit foarte mult, pentru că aveam nevoie de Botezul întreg, ca să mă vindec de rănile sufleteşti pricinuite de căderile în păcat şi să devin un om nou. Eram foarte derutată, pentru că am mai vorbit cu mai mulţi preoţi şi unii îmi spuneau că trebuie să fac botezul complet, iar alţii că am nevoie doar de mirungere. Nu mai ştiam ce să cred! Părintele respectiv, văzându-mi neliniştea, mi-a zis că o să întrebe episcopul.

Până la botez, însă, am fost acasă, pentru că îmi trebuia certificatul de naştere. În maşină, când mergeam spre casă, plângeam, pentru că nu eram împăcată cu ideea că o să mi se facă doar mirungerea. Când am ajuns în Ploieşti, m-am întâlnit cu o prietenă de-a mea, neoprotestantă, şi i-am spus că vreau să mă botez la ortodocşi. Ea, fireşte, nu a fost deloc încântată de ideea mea şi mi-a zis: „Eu zic să te gândeşti mai bine, pentru că nu cred că alegi ceva bun. Hai să ţinem post amândouă şi să ne rugăm, ca Dumnezeu să ne dea un răspuns!” Am fost de acord. Ea s-a dus acasă la ea, eu m-am dus la mine şi m-am rugat la Dumnezeu. Totodată, aşteptam un răspuns şi de la părintele: ce va fi, botez complet sau mirungere? În minte aveam un gând clar: dacă părintele îmi va zice că o să primesc botezul, înseamnă că e de la Dumnezeu să mă fac ortodoxă, dar dacă părintele o să-mi spună că îmi va face doar mirungerea, atunci nu e de la Dumnezeu şi o să dau înapoi… În scurt timp am primit răspunsul de care aveam nevoie – urma să fiu botezată, aşa cum îmi doream. De aceea, atunci când prietena mea neoprotestantă m-a sunat să mă întrebe ce decizie am luat, i-am zis limpede că ştiu foarte bine ce fac!

– Îţi mai aduci aminte de trăirile pe care le-ai avut la botez?

– Înainte de botez, m-am rugat sfinţilor, ca şi cum i-aş fi invitat la botezul meu, să mi se alăture în momentul botezului. Atunci când m-am botezat (nici nu pot să explic în cuvinte!) am simţit tot Cerul în biserică. Era în sufletul meu fericire – dar nu o fericire lumească, ci una în care le simţi pe toate! – şi pace şi linişte, şi simţi că în momentul acela ierţi pe toată lumea şi iubeşti pe toată lumea. La momentul cufundării în apă am simţit că strălucesc, că eram cu totul altă persoană, că se schimbase totul în mine. Şi la mirungere a fost la fel – parcă nu-l mai vedeam pe părinte, parcă chiar Dumnezeu îmi făcea mirungerea, aşa simţeam! Apoi, când părintele mi-a dat Sfânta Împărtăşanie, m-am simţit cu adevărat copilul lui Dumnezeu… Poate că Dumnezeu mi-a arătat atunci o foarte mică parte din Rai, una foarte mică, pentru că nu putem noi să ne dăm seama cât de minunat va fi în Rai…

„Cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor”

– Ce ispite ai avut după Botez?

– Nu am înţeles atitudinea vecinilor noştri, care îşi zic ortodocşi şi care îi reproşau mamei decizia mea. Ea îmi zicea: „Mă simt atât de rău când ştiu că vecinii şi toată lumea ne bârfeşte, că tu te duci acolo, că nu mai suntem uniţi. Noi eram un exemplu de familie unită!” O vedeam pe mama că suferă şi iar se dădea o luptă în mine, pentru că nu ştiam pur şi simplu ce să fac! O surpriză plăcută mi-a făcut-o unchiul meu, care era pastor. El mi-a zis să fac ce simt, numai să mă gândesc bine ce fac şi să fiu creştină, pentru că „degeaba te duci la atâtea religii şi nu rămâi nicăieri”. De asemenea, am căzut în mai multe rânduri în depresie – şi atunci când se întâmplă să cad într-o depresie, îmi revin foarte greu.

Dar m-a ajutat Dumnezeu să redobândesc liniştea prin Spovedanie şi prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Aceste Sfinte Taine ale Bisericii m-au întărit foarte mult, mi-au dat putere să trec peste aceste ispite! Dacă nu ajungem să mă spovedesc, simţeam pur şi simplu că sufletul moare. După Spovedanie, mă simţeam eliberată total, împăcată cu mine, simţeam că Dumnezeu m-a iertat şi apoi, când mă împărtăşeam, mă simţeam copilul lui Dumnezeu – ca la botez. Mama, la un moment dat, mi-a zis: „Nu pot să te mai las la facultate, dacă tu te duci aşa, aiurea…”

– De ce spunea lucrurile acestea?

– Pentru că vecinii noştri „ortodocşi” se duc doar o dată pe an la biserică, iar mama mea îi vedea cum înjură, cum se duc la discotecă, şi-mi zicea: „Şi pe tine o să te înveţe preotul să te duci la discotecă!”. Ea nu putea înţelege ce înseamnă Ortodoxia, credea că toţi ortodocşii sunt ca vecinii mei… Vecinii noştri se duceau de Paşti să se spovedească şi să se împărtăşească, apoi a treia zi se duceau în club, iar mama credea că o să le urmez exemplul – de-asta era total împotrivă!

Am auzit odată un cuvânt la un părinte: cel mai mare pericol pentru Ortodoxie îl reprezintă necredinţa ortodocşilor, nu sectele! Sunt foarte mulţi ortodocşi, dar din păcate unii doar cu numele… Şi îmi pare rău pentru aceasta, pentru că Ortodoxia, dacă ar cunoaşte-o toţi, ar schimba multe suflete. Atunci cu siguranţă că noi, ca popor, nu am mai fi în situaţia asta atât de jalnică: se face atâta reclamă la pornografie, la desfrâu, auzim de atâtea violuri, de tot felul de cazuri de sărăcie, de copii care se nasc cu diferite probleme, ne încărcăm ca neam cu păcatul cumplit al avortului…

Dacă cei mai mulţi dintre fiii acestui neam ar trăi aşa cum se cuvine Ortodoxia – pentru că, aşa cum spune Părintele Arsenie Papacioc, „singurul adevăr este Ortodoxia” – atunci şi ţara aceasta s-ar dezvolta economic. Dumnezeu ne spune să ne gândim întâi la El, şi apoi celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra! Atunci când eşti lacom şi vrei tot timpul să ai, să ai cât mai mult, nu te interesează cei din jur, te priveşti numai pe tine, eşti egoist, ajungi să fii tot timpul nemulţumit. Aşa a ajuns şi românul nostru: să fie tot timpul nemulţumit şi să nu se mai mulţumească cu puţinul pe care îl are. Probabil că, dacă s-ar mulţumi măcar cu puţinul acela, Dumnezeu i-ar da mai multe binecuvântări… Câţi oare dintre cei ce merg la biserică îşi fac măcar rugăciunile de înainte şi după masă? Câţi ştiu să Îi dea slavă lui Dumnezeu şi pentru necazuri? Câţi Îi mulţumesc pentru ajutorul primit? Mi-ar plăcea să ne întoarcem la simplitatea vieţii străbunilor noştri, să avem şi noi credinţa lor…

„Cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă”

– Ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, cei din Biserică, pentru a-L mărturisi pe Hristos?

– Ca să-L mărturisim pe Hristos, mai ales că suntem într-o eră în care păcatul se propagă cu o viteză foarte mare şi multă lume pune accent pe lucrurile materiale, cred că ar trebui să ducem o viaţă sfântă – adică să vadă cei din jur că îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, că împlinim Evanghelia Mântuitorului şi cu viaţa noastră, nu numai cu vorba. Pentru că dacă una spunem şi cu totul altceva facem, atunci îi vom sminti pe cei mai slabi în credinţă sau pe cei necredincioşi. Este foarte important să facem cât mai multe fapte bune, să jertfim din timpul şi din bunurile noastre pentru binele aproapelui – chiar dacă acesta nu-L cunoaşte pe Hristos. Să nu ne credem mai creştini sau mai puţin păcătoşi decât cei de lângă noi, căci niciunul dintre noi, oricât de sporit ar fi duhovniceşte, nu este ferit de căderi de orice fel! Am citit despre oameni care duceau o viaţă de nevoinţă extraordinară, dar de la un gând de mândrie sau de judecare a aproapelui au căzut apoi în păcate grele, din care fie nu s-au mai putut ridica, fie s-au ridicat foarte greu…

– Cum simţi dragostea lui Dumnezeu?

– Mi-a arătat de atâtea ori că mă iubeşte, ajutându-mă să-mi mărturisesc toate păcatele. Mi-era aşa greu să mă duc la părinte, să-i spun tot timpul că repet aceleaşi greşeli! Dar Dumnezeu m-a ajutat, pentru că m-am rugat: „Doamne, ajută-mă să spun toate păcatele, să nu-mi mai fie ruşine!” Şi într-adevăr m-a ajutat, m-am spovedit şi m-a ajutat să mă ridic.

– Ce apreciezi cel mai mult la o persoană creştină?

– Apreciez la un creştin când, oricât de greu ar fi în viaţa asta, nu este nemulţumit, nu cârteşte, nu Îl mânie pe Dumnezeu – căci, dacă tu eşti nemulţumit, Îl mânii pe Dumnezeu, Dumnezeu se supără pe tine. E ca şi cum părinţii tăi ţi-ar da ceva de mâncare şi ţie nu ţi-ar place mâncarea respectivă! Şi normal că ei se supără, pentru că ei depun efort. Aşa şi Dumnezeu, depune efort cu noi ca să ajungem la un nivel spiritual, să fim tari şi să fim cu adevărat modele, ca şi sfinţii – pentru că noi trebuie să ajungem sfinţi până la urmă. Se spune că nu trebuie să fie nici o umbră de păcat în Cer!…

– Ce înseamnă a crede cu adevărat?

– A crede pentru unii înseamnă să fii nebun în zilele noastre. Pentru că un om care crede este cu totul detaşat de lumea aceasta şi se dedică întru totul lui Dumnezeu. Este foarte greu să crezi! Cel mai greu lucru în lumea asta este să crezi, pentru că atunci când îţi propui ceva şi zici: „Doamne, eu cred că Tu o să mă ajuţi în lucrul acesta!” şi apoi ai o mică îndoială, se spulberă totul.

De-asta, credinţa nu stă numai în puterea ta – trebuie să-ţi dea şi Dumnezeu putere să crezi. Adică trebuie să ai tot timpul voinţă să crezi şi să Îl laşi pe Dumnezeu să lucreze în continuare cu tine. Dacă nu crezi, degeaba te numeşti creştin – pentru că prin aceasta ne deosebim de lume: prin faptul că noi credem. Dacă suntem creştini, atunci trebuie să credem. Credinţa se ţine cu post, cu rugăciune şi tot timpul, oriunde ne aflăm, să ne fie gândul la Dumnezeu.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 29 al revistei “Familia Ortodoxă”

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie

– Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?

– Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

– Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii…

– Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.

„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”

– După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?

– Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.

– Când se poate lua Sfânta Euharistie ?

– Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.

– Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?

– Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.

„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”

– Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?

– Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.

– Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?

– Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune

– Ce este Impartasania Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?

– Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor. El spune, de asemenea: “Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine”. Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina [dupa har, nu dupa fiinta, n.n.]. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri – sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.

Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.

Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: “Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fara diavol?“, i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat – cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.

El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: “Fara de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.

Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.

Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.

Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.

Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire… Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.

Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.

– Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?

– Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.

Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta… Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.

Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu –, sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“. Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.

La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti…”. Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?”. Raspunde Hristos: “Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta”. Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.

Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: “Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii”. Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…

Cred ca am repetat lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.

– In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

– Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.

– Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?

– Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.

Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor,care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.

– In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?

– Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat… Va sa zica, de ce n-ati facut mila?

Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.

Atunci cand vei fi bagat in groapa – eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.

Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.

Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: “Doamne, da-mi, ca am facut”. Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: “Parinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede.” Si eu zic asa: smerita smerenie.

A batut unul la usa Mantuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oara si a batut la usa. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afara. “A, daca tu esti eu, atunci intra”. Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti…, ca esti mai…, mai...

– Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?

– Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc [foarte mult timp, n.n.] de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.

– De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?

– Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.

Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci “candva” ai trait mereu cu gandul la “candva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.

Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit – si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

– Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?

Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

– Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?

– Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.

Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti… Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra…“‘

www.crestinortodox.ro

La psiholog sau la preotul duhovnic?

La cine să mergem: la psiholog sau la preot?

 

// Ajuns-am să constat că în zilele de azi, mersul strîmb pe calea vieţii a devenit caracteristic pentru majoritatea sufletelor, încît nici nu mai observăm cît de îndărăt şi încîlcit mergem zi de zi.  Şi asta se întîmplă pentru că apelăm la tot soiul de tălmăcitori, ghizi, clarvăzători şi specialişti în cele ale stărilor interioare şi de suflet. Iar de aici încep, de fapt, cele mai multe necazuri, greşeli şi şchiopătări. Ne pare nouă că ştim exact pe cine consultăm cînd de fapt consumăm sfaturile celor nepricepuţi. Este exact ca şi cum ne-ar durea stomacul, dar mergem la oftalmolog, ori ne dor dinţii şi mergem la logoped. Or, tocmai un diagnostic bun reprezintă primul pas în tratarea diferitor boli, probleme şi necazuri.

Abordarea problematicii descrisă în acest articol pleacă de la o întrebare esenţială: La cine mergem: la preot sau psiholog? Ne punem această întrebare şi deja simţim că ne aflăm la o răscruce. Încotr-o s-o apucăm? În dependenţă de direcţia aleasă, va depinde evoluţia lucrurilor, evenimentelor şi stărilor sufleteşti pe care le trăim. Cine este un preot? La sigur, foarte mulţi şi-au pus această întrebare. Nu voi apela la teologie pentru a vă da un răspuns. Apelez în schimb, la substratul de informaţie depozitat din experienţa de zi cu zi şi trăirea pe care am avut-o în biserica ortodoxă. Aşadar, preotul este mijlocitorul către Dumnezeu, este suflarea în care s-a pogorît Duhul Sfînt şi prin care Tatăl din Ceruri lucrează în lume. Îl numim adesea şi părinte duhovnic, adică omul căruia sufletul tău i se poate mărturisi, omul ce se lipeşte de sufletul tău şi devine un foarte bun prieten spiritual. Atunci cînd mergi la biserică şi te spovedeşti duhovnicului tău, să ştii că, de fapt, ai minunata ocazie de a merge în casa Domnului şi de a gusta din sfintele taine, prin care se realizează comuniunea cu Dumnezeu. Prin gura preotului, cu harul Duhului Sfînt, vorbeşte Tatăl Nostru, prin gura lui şi prin Harul ce sălăşluieşte în inima lui vin sfaturile cele mai bune. De aceea să mergem la preot/duhovnic este calea cea mai corectă. Pentru că mai bine decît Dumnezeu nimeni nu ne poate ghida şi nimeni nu ne poate ajuta în viaţă cu un sfat.

Să vedem ce este un psiholog/psihologie?  Învăţătura de specialitate ne spune că psihologia este ştiinţa care studiază comportamentul uman, inclusiv funcţiunile psihice şi procesele mentale ca inteligenţa, memoria, percepţia, precum şi experienţele interioare şi subiective cum sunt sentimentele, speranţele şi motivarea, procese fie conştiente, fie inconştiente. Psihologul este un om la care te poţi duce şi poţi descărca toate, şi poţi spune toate, şi ştii că nu o să fii judecat, mustrat, şi că, pentru motive profesionale, acesta îţi ţine „taina spovedaniei” . Or atunci cînd mergem la duhovnic, acesta ne mustră, ne dă şi un canon pentru purificarea sufletului, pentru ca să fim cuminţi şi cu luare-aminte faţă de lucrurile sfinte. Doar preoţii au Taina, îl au pe Dumnezeu, pe care Îl pot împărtăşi oamenilor. Psihologul poate spune că este asemenea unui duhovnic, dar prin care nu lucrează Harul lui Dumnezeu. Un simplu om căruia i te poţi destăinui. Aceasta este una din cele mai esenţiale distincţii între aceste două persoane.

Cum se împacă şi dacă se împacă psihicul şi duhul din noi? Aşa cum duhul este partea cea mai profundă a sufletului, cea care are puterea să intre în contact cu Dumnezeu, psihicul este partea de la suprafaţă, cea care intră în contact cu trupul şi cu realităţile vieţii în trup. La nivelul psihicului se manifestă bolile adînci ale sufletului, în acelaşi fel în care se manifestă durerea în cazul bolii de cancer. Aşadar, vindecarea psihicului fără vindecarea profunzimilor sufletului este la fel ca vindecarea durerii fără a fi vindecat cancerul. Ba mai mult, vindecînd durerea, omul se simte excelent şi nu se mai tratează de cancer, adică de adevărata boală, fapt care permite cancerului să se dezvolte în voie, iar omul se trezeşte mai tîrziu cu dureri mult mai puternice, dar mai ales cu metastaze mortale. De aceea, cel care merge la psiholog sau psihoterapeut şi îşi vindecă psihicul, simţindu-se excelent o lungă perioadă de timp, este ca bolnavul de cancer pe care nu-l mai doare nimic şi se simte fericit că a scăpat de suferinţă. Însă, în realitate, abia acum se află cu adevărat în pericol. Iată de ce, adesea, afecţiunile psihicului recidivează, şi nu de puţine ori, replicile sînt mai grave decît cutremurul iniţial, tocmai pentru că între timp, boala sufletului are condiţii să se dezvolte neîmpiedicată. Însă recidiva şi agravarea maladiei nu sînt decît cel mai mic dintre pericolele la care se expune cel care beneficiază de tratament psihologic. Adevăratul pericol este în pierderea sufletului, căci cancerul din interiorul sufletelor noastre se află scolo din cauza păcatelor şi a patimilor noastre nevindecate. Acest cancer se vindecă doar prin harul Duhului Sfînt. Nici un psiholog, oricît de înţelept şi experimentat ar fi el, nu poate face această lucrare de vindecare a sufletului. El nu reuşeşte decît să amelioreze simptomele durerii, în acelaşi fel în care un analgezic mai slab sau mai puternic, ne alinează suferinţele trupului. Deşi se numesc psihoterapeuţi (adică vindecăori de suflete), ei nu pot fi decît cel mult simpli asistenţi psihologici careprescriu analgezice şi paleative – de multe ori simpli şarlatani, chiar fără ca ei să ştie lucrul acesta. Adevăraţii vindecători de suflete nu pot fi decît preoţii, prin harul pe care l-au primit de la Dumnezeu, iar condiţia de bază ca noi să primim dezlegarea păcatelor, este pocăinţa.

De ce nu optăm pentru psihologie? Deoarece această ştiinţă cu pretenţii, a ajuns în zilele de azi să îi înveţe pe oameni să se comporte împotriva firii lor. Există multe idei precum ar fi normalitatea homosexualităţii, natura materială a iubirii sau a psihicului, sau alte asemene aberaţii „ştiinţifice”, care nu fac decît să-l „alieneze” pe om de el însuşi, iar alienarea este practic începutul bolilor psihice. Psihologia, în loc să ne facă să scăpăm de aceste rătăciri, căi greşite şi anomalii, din contra ne incurajează să ne desfătăm în gînduri şi să înmulţim patimile, astfel încît să spunem la urmă că noi sîntem de o altă orientare sexuală şi că aşa suntem de la Dumnezeu. Şi să ne simţim frustraţi sau să ne deranjeze cineva. Ba încă, să luptăm pentru drepturile minorităţii sexuale?

Cînd mergem însă la duhovnic, suntem trataţi ca un întreg, ca nişte oameni maturi, aşa cum ne vrea Dumnezeu, pe cînd psihoterapeutul ne dezorientează şi mai mult, iar noi căutăm apoi să revenim la calea cea dreaptă, dacă mai putem. Duhovnicul poartă mănuşi chirurgicale şi îndepărtează răul cu anestezia milei şi iubirii, pe care a primt-o de la Domnul. La psiholog, se ia infecţia şi se analizează pe toate părţile, se creează conexiuni între infecţii mai noi şi mai vechi, se stabilesc infecţiile cu cea mai mare influenţă în viaţă, apoi infecţiile sunt resemnificate, integrate, etc. Cel care se duce la psihoterapeut cu sufletul liber şi cu mintea deschisă vede astfel că terapeutul caută în gunoaie şi încearcă să ne facă bine cu ele. Dacă duhovnicul este chirurg, atunci psihoterapeutul este gunoier. Duhovnicul adună, psihoterapeutul dispersează. Duhovnicul cîştigă suflete, psihoterapeutul ciştigă bani (tot mai mulţi). Duhovnicul ridică sufletele căzute, iar psihoterapeutul… face şi el ce poate, deşi nu ştie ce face. Din păcate, noi sîntem tot mai încîntaţi de psihologi şi de psihologia lor.

Dacă psihologul ne angajează să lucrăm cu noi înşine, atunci preotul ne angajează în dialog cu Dumnezeu şi cu aproapele. Aici este condiţia dragostei şi a virtuţilor de bază. Iubirea de aproapele şi nu iubirea de sine. Să ne preocupăm de durerea fratelui, şi atunci a noastră va dispărea.

Alergaţi, dragi creştini, la preotul vostru, la duhovnicul vostru, căci numai el e capabil să lucreze pe valorificarea jertfei sufleteşti! Lucrarea duhovnicească pe care o propovăduieşte preotul, e lucrarea Duhului ca persoană în noi, ce vizează colaborarea noastră liberă pentru că „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (2 Cor. 3:17).

sursa articol   http://izvorulcredintei.wordpress.com

 

Spovedania unui păcătos (un altfel de îndreptar de spovedanie)

Spovedania unui păcătos (un altfel de îndreptar de spovedanie)

1. Mantuirea noastra incepe prin renuntarea la lumea aceasta pacatoasa si desfranata sau prin dispretuirea a tot ceea ce iubesc si lauda oamenii lumesti; prin indiferenta fata de bunurile pamantesti, care nu au nici un pret, spre deosebire de cele vesnice, din ceruri.

Dar eu sunt total dedat acestei lumi, caci iubesc banii, confortul, lauda, slava, imbracamintea frumoasa, distractiile si dansurile, desi stiu ca dupa acestea, ca dupa focul de paie, nu mai ramane nimic, in afara de scrum si cenusa. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau sau nu, du-ma pe calea mantuirii.

2. Indiferenta fata de lumea aceasta pacatoasa si desfranata inseamna intoarcerea sufletului catre desavarsirea spiritula, iar primul pas catre aceasta este pocainta sincera si cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui in fata lui Dumnezeu, parerea de rau cu lacrimi pentru pacatele savarsite si atentia incordata totdeauna asupra faptelor mantuirii. Cel care se pocaieste sincer isi marturiseste faradelegile, isi plange ratacirile si, necautand la pacatele sale din fiecare zi, nu deznadajduieste si nu paraseste faptele bune, ci le exerseaza si mai mult pentru ca, de acum inainte, sa schimbe pacatele cu faptele mantuirii.

Dar eu cateodata ma judec aspru, insa de cele mai multe ori imi scuz pacatele; cateodata imi pare rau pentru acestea, dar din ochii mei nu picura acea apa sfanta care spala necuratia sufleteasca; cateodata tind sa ma impac cu Dumnezeu si cu constiinta, fara a face vreun bine pentru aceasta. Daca m-am lenevit peste masura, nu muncesc de doua ori mai mult. Daca m-am imbuibat, nu postesc. Daca am suparat pe cineva, nu-mi cer iertare imediat. Daca dau dovada de zgarcenie, nu fac mila indata. Daca m-am mandrit, nu ma smeresc. Intr-un cuvant, nu aprind lumina in intunericul sufletului meu. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si da-mi darul pocaintei adevarate.

3. Cine incepe sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte printre toate ocupatiile sale zilnice ca Dumnezeu cel Atotprezent si Atoatevazator il vede ca pe un vas de sticla si constiinta, aceasta il retine de la a minti, a supara, a fi parsiv si de la alte pacate, impingandu-l spre faptele bune.

Dar eu cand fac ceva nu ma gandesc ca ma vede Dumnezeu, ci la ceea ce vad oamenii si la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni uitarea mea de cele sfinte si de Numele Tau cel sfant, spus lui Avraam: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fa ce-i placut inaintea mea si fii fara prihana” (Facerea 17,1)

4. Cine vrea sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte zilnic de moarte si de judecata Infricosatoare, fara a se teme de moarte, care este schimbata cu invierea. Aceasta tinere de minte il opreste pe om de la a cadea in patimi si il apara de pacatele de moarte*, dupa cuvantul Domnului: “tine minte sfarsitul tau si nu vei pacatui in veci” (Ecclesiastul 8 )

Dar eu, chiar daca ma gandesc la moarte, o fac fiindca mi-e frica sa mor; si aceasta frica demonstreaza ca sufletul meu nu este curatit da lacrimile pocaintei si nu are acea dragoste fata de Dumnezeu care i-a inaripat pe mucenici spre Imparatia Cerurilor. O Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, caci eu stiu ca Tu esti Dumnezeul celor vii, nu al celor morti. Ajuta-ma, Doamne, sa inving aceasta cu harul Tau si da-mi o picatura din aceasta dragoste cu care Te iubeau sfintii mucenici.

5. Cel care isi mantuieste sufletul traieste cumpatat si isi struneste trupul prin posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.

Dar eu traiesc fara a ma abtine de la ceva, ma imbat si nu postesc, ca unul rupt de fratii si surorile mele intru Domnul, iar daca postesc, fac acest lucru doar in ceea ce priveste mancarea, neinfanandu-mi patimile, injurand, fara a ma impaca cu aproapele si fara a gandi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si neascultatorului de Biserica Ta cea sfanta! Fa-ma sa postesc postul cel placut Tie.

6. Este de ajutor omului pentru mantuirea sufletului sau sa se departeze de societatea celor care gandesc cele necurate si de cei imorali.

Dar eu ma intalnesc cu unii ca acestia si cateodata chiar ma indeletniscesc cu invataturile si exemplele lor. O, Doamne, judec in fata Ta aceasta indeletnicire a mea si Te rog sa ma izbavesti de orice om rau.

7. Este de ajutor pentru mantuirea sufletului sa citesti Evanghelia si Epistolele apostolice cu inima curata.

Dar eu nu citesc Scriptura, ci niste carti care imi adapa inchipuirea necurata si imi starnesc patimile pierzatoare de suflet. O, Doamne, indreapta pasii mei dupa cuvantul Tau, ca sa nu fiu stapanit de vreo faradelege.

8. Este de ajutor pentru mantuire sa te rogi in Biserica lui Dumnezeu, in partasie cu ceilalti crestini, ca sa dai slava lui Dumnezeu.

Dar eu ma lenevesc si nu merg la Biserica, iar cand merg acolo, uit pentru ce m-am dus si unde ma aflu, vorbind urat, gandindu-ma la altceva sau uitandu-ma aiurea, iar daca ma inchin cu semnul Sfintei Cruci si ma rog, o fac din obisnuinta, rece, fara a ma gandi prea mult sau pentru a ma inalta sufleteste. Nu sunt obisnuit sa ma rog in partasie cu ceilalti, in acelasi cuget si simtire. Atunci cand se face vohodul cu Evanghelia, si eu ar trebui sa zic: Mantuieste-ma, Doamne, dupa mare mila Ta,curateste faradelegea meaTie unuia am gresit, dare eu nu zic nimic, fiindca nici nu stiu acest psalm. Are loc vohodul cu Cinstitele daruri, si eu ar trebui sa zic in mintea mea: Pomeneste-ne, Doamne, intru Imparatia Ta, dar eu in aceste momente nu ma gandesc nici la Domnul si nici la Imparatia Lui. Aud ecfonisul: Sa multumim Domnului, si nu-I multumesc Domnului pentru toate bunurile de care m-a invrednicit. Aud cantarea de biruinta: Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot, si nu ma rog Lui ca sa ma sfintesc prin faptele bune. In clipele cele mai de taina ale slujbei, cand se canta: Pre tine te laudam, cand se invoca Duhul Sfant peste noi si peste Darurile ce sunt puse inainte, nu cant Domnului din adancul sufletului meu: inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele; nu ma lepada de la fata Ta si Duhul tau cel Sfant nu-l lua de la mine. Iar in clipele cand se canta: Vrednica esti, cu adevarat si cand se face rugaciunea pentru cei adormiti si pentru mantuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe parintii mei care au adormit in credinta si nici nu ma rog pentru cineva. Cand se zice catre mine si catre toti cei de fata: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta sa va apropiati!, eu nu raspund prin: Cred, Doamne si marturisesc ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.
O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; iarta-mi pacatul indiferentei si invata-ma sa ma inchin Tie in duh si adevar, impreuna cu fratii mei credinciosi.

9. Crestinul adevarat nu ia in desert numele Domnului, tinand minte porunca Mantuitorului: “Ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da, si ceea ce este nu, nu” (Matei 5,37)

Dar eu injur de Dumnezeu, ma jur, cateodata fara a tine cuvantul dat. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si scrie pounca aceasta direct in inima mea.

10. Crestinul adevarat nu minte

Dar eu mint foarte des si prin minciunile mele imi acopar faptele rele sau ma feresc de reprosurile pe care le merit sau, mintind, barfesc pe altii, despre care spun lucruri rele pentru a-i face de ras. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni minciuna mea, fie aceasta cu mintea beata, fie rautacioasa, ci umple inima mea de frica Ta si de dragostea pentru adevar.

11. Crestinul adevarat este curat cu inima si cu sufletul. Curatia inimii sau a sufletului este deprinderea de a vorbi si de a actiona sincer, fara prefacere si minciuna, fara vreun gand ascuns si rautacios.

Dar eu nu am o astfel de deprindere, ci, dimpotriva, nu spun ceea ce simt, mint, ma prefac a fi bun, dar in sufletul meu nutresc ganduri rele. Laud pe unii pentru a-i indeparta de mine si a-i da pe mana altora; vorbesc despre oameni in diferite feluri pentru a le lua locul pe care il ravnesc. O, doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta prefacatoria mea, fatarnicia, inselatoria si rautatea, rugandu-Te sa ma cureti de toata aceasta rautate si sa ma faci ca pe un prunc fata de cele rele.

12. Crestinul adevarat are tot timpul in minte ca omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu si nu ponegreste pe nimeni cu cuvinte rele, dupa cum a spus Domnul: “Eu insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va zice fratelui sau: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22)

Dar eu, mai ales in rautate fiind vars asupra chipului lui Dumnezeu toate cuvintele rele si josnice ale umanitatii. O, Doamne, iarta-ma pe mine pacatosul, caci am murdarit darul Tau cel sfant al cuvantului si am dispretuit chipul Tau cu cuvinte pe care le interzice legea Ta.

13. Crestinul adevarat nu judeca pe aproapele sau, dupa porunca Domnului: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7, 1), iar cand este nevoit sa vorbeasca despre acesta, atunci el judeca pacatul sau patima, nu si pe pacatos.

Dar eu le pun altora in carca patimi, chiar daca nu stiu ca acestia le-ar avea; judec slabiciunile altora, fara a le vedea pe ale mele si uitand ca cel pe care il judec poate ca s-a pocait, s-a indreptat intre timp si a fost iertat de Mantuitorul. Doar Dumnezeu are dreptul sa-l judece pe pacatos, dar eu, fara de minte, Ii iau acest drept Domnului. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si iarta-mi vorba cea rea care imi ingreuneaza constiinta si binecuvanteaza-ma ca sa iubesc pe toti oamenii cu neajunsurile lor.

14. Crestinul adevarat este modest si smerit. Acesta nu are nevoie de laude si, chiar daca este laudat, nu spune tuturor despre aceasta, iar pentru injosirile de care are parte nu se supara; se bucura in liniste; vorbeste fara a jigni pe cineva prin vreo vorba veninoasa; se poarta frumos intotdeauna si cu toti cei pe care ii intalneste; mania celorlalti o stinge prin tacere sau prin tandrete.

Dar eu, cand sunt laudat, trambitez despre aceasta tuturor, adaugand si ceea ce nu a fost laudat la mine, dar mie mi se pare ca ar fi trebuit. Insa atunci cand sunt preferati altii in locul meu, ma supar si tip nervos. Veselia mea este zgomotoasa, convorbirile barfitoare, iar comportamentul fata de ceilalti este de cele mai multe ori unul rautacios. Mania celuilalt o aprind si mai tare cu a mea si, de multe ori, chiar ma bat din aceasta cauza. O, Doamne, iarta-mi aceasta manie si daruieste slugii Tale modestie, smerenie si tacere binecuvantata.

15.
Crestinul adevarat nu asculta doar de stapanire, ci si de orice om intelept.
In convorbirile cu acestia nu isi impune parerile; obiectiile si atentionarile lor le asculta linistit, argumentarile le primeste cu placere, la nevoie contrazicand pasnic si smerit, din dorinta de a cunoaste adevarul, si nu aratandu-si iubirea de sine sau desteptaciunea.

Dar eu ma consider mai destept decat toti oamenii; nu rabd sa fiu contrazis, vreau sa mi se acorde dreptate intotdeauna, cu incapatanarea care imi este proprie. Atunci cand sunt sigur ca am dreptate, ma intrec in a continua dezbaterile cu infocare, chiar jignindu-mi interlocutorii, cu toate ca nu am nimic de castigat din disputa sau din jignirea proferata, dezvaluindu-mi si mai mult mandria si incapatanarea. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si pune paza gurii mele, daruind robului Tau ascultarea cea inteleapta si smerita.

16. Crestinul adevarat are masura in toate. El nu este delasator, dar nici foarte aspru cu sine insusi, nu este prea milostiv, dar nici rau. El este drept, fara a fi crud si da fiecaruia ale sale, iar importanta personalitatii sale o acopera cu smerenia, pentru a nu intarata iubirea de sine a altcuiva.

Dar eu nu sunt astfel. Eu ori ma uit printre degete la orice as face ori caut orice maruntis in vreun lucru. Pe unii ii laud pana cand se satura cu totul de mine, iar pe altii sunt suparat mai mult decat ar trebui si astfel trece ziua si eu tot suparat raman pe aceea persoana; sunt invidios pe darurile pe care le primesc altii si injosesc pe cei care primesc distinctii. Imi place sa dezvalui in toti oamenii punctele lor slabe si sa-i arat cu degetul pentru acestea, si inabus pe oricine este mai slab decat mine cu ceea ce am eu superior. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta abaterea de la cinste, dragoste si dreptate. Pune-ma din nou in mediul sanatos al celor egali, ca sa nu ma fac mai mare decat altii vreodata si sa nu ma mustre constiinta ca fac ceva cu cap, dar nedrept, sau drept, dar fara mila.

17. Crestinul adevarat nu jigneste pe nimeni, iar jignirile care ii sunt adresate le iarta, fara a le lua in seama sau a se supara, chiar daca a fost de fata.

Dar eu jignesc si supar pe multi oameni, iar cand cineva ma jigneste pe mine, ma supar foarte tare si amenint cu razbunarea, daca se poate, iar de nu, ma prefac a rabda in societate, iar in sinea mea tin minte toate cuvintele rele, zambetul ironic, expresia cu intelesuri ascunse si altele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta aprinderea mea, razbunarea, fatarnica marinimie si tinerea de minte a raului, rugandu-Te ca prin harul Tau sa imprimi in mine chipul Mantuitorului Atotmilostiv, Care S-a rugat pentru vrajmasii Sai, si daruieste robului Tau bunatate si marinimie sincera, pentru a putea trece peste jigniri.

18. Crestinul adevarat iubeste pe vrajmasii sai.

Dar eu ii urasc si sunt gata sa le fac rau oricand as avea ocazia. In mine este o dospitura a rautatii. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ajuta-mi cu harul Tau sa iubesc vrajmasii, caci am nevoie de ei. Acestia ma ajuta sa-mi cunosc puterea rautatii mele innascute si necesitatea iubirii celei harice, fara de care nu se poate ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, Soarele care straluceste asupra celor buni si a celor rai.

19. Evanghelia le spune celor care patimesc: “Bucurati-va si va veseliti, caci plata voastra multa este in ceruri”., dandu-le acestora de inteles ca cel mai bine este sa patimesti inaintea Lui Dumnezeu, Care le vede pe toate si Care ti-a pregatit plata, iar nu sa te plangi de cei care iti provoaca durerile.

Dar eu ma plang tot timpul de cei care ma fac sa sufar, dorind astfel sa-mi treaca, dar, de fapt, mai rau imi fac, caci pacatuiesc si ii fac sa cada pe cei carora ma plang. Caci spunandu-le lor despre suferintele mele, ii fac si mai groaznici pe raufacatorii mei in ochii prietenilor si atunci simt si mai mult durerea ranilor inimii mele; ma indreptatesc, de parca eu nu as avea nici o vina, punand greutati mari pe umerii altora, iar compatimirea care se naste in ascultatori se transforma adesea in acuzarea si judecarea partii adverse. Cate fapte rele sunt in actiunea mea?! Si toate acestea dovedesc ca nu se poate gasi printr-o astfel de cale linistea si ca trebuie sa stiu si cum sa ma plang. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si binecuvanteaza-ma sa sufar in liniste, zicand rugaciunea Mantuitorului: “daca este posibil, sa treaca acest pahar de la Mine, iar daca nu se poate, faca-se voia Ta”.

20. Dupa cuvantul Evangheliei, stim ca sunt fericiti facatorii de pace, caci acestia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Dar eu, blestematul, ma cert cu multi si pe altii ii fac sa se certe: pe sot cu sotia, pe frate cu sora, pe sef cu angajatul. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si imblanzeste naravul meu cel rau si crud.

21. Crestinul adevarat ii iubeste pe toti cei care sunt aproape de el: rudele, prietenii si cunostintele. Ii iubeste in Dumnezeu, iubeste chipul lui Dumnezeu din acestia si acel har al Domnului care le este dat lor dupa masura credintei lor; ii iubeste cu neajunsurile lor, datorita virtutilor pe care le au, si de aceea dragostea pentru acestia, desi nu neaparat inflacarata, este totusi continua.

Dar dragostea mea este inabusitoare si imediata si nu tine mult deoarece nu este decat dragostea mea largita pentru mine insumi, fiindca in ceilalti eu ma iubesc pe mine si ceea ce as putea obtine de la ei. Atunci cand observ ca nu sunt ceea ce vreau eu sa fie, ori nu ma compatimesc in necaz, ori sunt prea severi, ori isi pun sperante desarte in mine, ori ma dezamagesc, ma racesc la inceput, apoi nu ii mai iubesc deloc, iubindu-ma doar pe mine insumi sau caut printre ceilalti pe unii care sa ma laude pentru vrednicia mea. O, Doamne, Care miluiesti pe cei iubitori si pe cei ce nu Te iubesc, iarta-mi nestatornicia iubirii.

Intelepteste-ma si binecuvanteaza-ma sa-i iubesc pe toti datorita Tie, Creatorului si Mantuitorului lor, si datorita unor trasaturi bune pe care acestia le au. Slabeste iubirea mea de sine, cea care imi cauta inchinatori si admiratori si care nu se satura cu nici un fel de tamaie adusa, ca sa nu ajung pana la acel moment cand oamenii nu mai iubesc pe aproapele, ci se ocupa doar de ei. Mi-e frica de un astfel de viitor, fa ca aceasta frica sa fie totdeauna in mintea mea.

22. Crestinul adevarat nu este interesat de bunurile altuia si nu invidiaza;este compatimitor fata de cei nenorociti, milostiv cu cei saraci si bun cu cei care-l inconjoara. Pe prietenii sai ii iubeste sincer si ii apara intotdeauna, iar favorurile acestora le recompenseaza cu darnicie. Nici iubirea de sine, nici mandria, nici asteptarea cu infrigurare a onorurilor nu-i alunga curatia si bunatatea, deoarece el savarseste toate faptele bune in numele lui Dumnezeu, care este Iubire.

Dar eu, de nu fur bunurile altcuiva, atunci fac avere in mod necinstit sau invidiez bunastarea aproapelui meu. Eu sunt bogat, dar zgarcit; chiar daca imi pare rau de cei saraci, nu ii ajut sau le dau foarte putin, traind mai mult pentru placerea mea. Le dau saracilor ajutor doar intamplator, nu am o suma anuala pe care ar trebui s-o dau celor care sunt in nevoi. Nu-i recompensez asa cum se cuvine pe cei care ma inconjoara si care si-au petrecut tineretea ca sa ma creasca. Iau apararea prietenilor apropiati fara tragere de inima, ca sa nu mi se intample mie ceva rau, ingrijindu-ma de linistea mea.

Se intampla sa le dau multe daruri strainilor, iar rudelor mele apropiate foarte putin.
Se intampla ca mila mea sa nu dea roade din cauza lenei, a supararilor, a mandriei ori a judecarii celui sarac. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, caci nu am o inima buna si curata, ci curateste-o Tu si intareste-o spre fapte bune.

23. Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga pentru ea, o respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii celei vesnice; nu o insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca ceva care ar contraveni timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar neajunsurile i le ascunde de altii si le indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor de nadejde si ii cere sfatul si acordul in treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede, fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum Biserica in care este slavit Tatal ceresc. Astfel este sotul credincios.

Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc datoria. Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea vietii vesnice cu Hristos, si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza nasterii de prunci binecuvantati, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai multe ori, o necajesc prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are atunci cand ar trebui sa le acopar cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii chiar si pe tacerea ei inteleapta. Dar cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa, pentru educarea copiilor in frica lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile mele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.

24. Sotia credincioasa isi iubeste sotul intotdeauna; il respecta ca pe chipul lui Dumnezeu si se roaga pentru el; il asculta ca pe capul sau, deoarece Dumnezeu i-a poruncit sa faca astfel; se teme ca nu cumva sa piara dragostea si ii este credincioasa si nu-l lasa singur decat daca este nevoita; rabda izbucnirile de moment ale sotului si incetul cu incetul le vindeca prin smerenie, tacere sau lacrimi. Sotia credincioasa tine minte intotdeauna ca cele mai bune podoabe ale ei sunt cinstea, faptele bune si niste copii bine educati, iar nu impletirea parului, aurul, pietrele scumpe sau hainele distinse, desi nu se fereste neaparat nici de aceste podoabe exterioare, atunci cand le are in surplus (I Timotei 2, 9-10). Dar imediat cum este nevoie pentru altceva, renunta la podoabele ei fara a cracni. Sotia credincioasa este bine placuta lui Dumnezeu, ajutor sotului, copiilor, dar da si celor ai casei exemplu de curatenie si moralitate. Ii este placut sa implineasca porunca randuielii bune in casa (I Timotei 5,14). Astfel este sotia credincioasa.

Dar eu sunt nestatornica; astazi sunt tandra, iar maine furioasa si rece in relatie cu sotul. Uneori chiar ma indoiesc daca il mai iubesc sau nu asa cum se cuvine. Se intampla sa fac lucrurile numai dupa capul meu, desi as putea sa-l intreb si pe el. De multe ori imi supar sotul prin izbucniri, galceava, incapatanare si barfe. Am putina rabdare si sunt ispitita sa nu fiu fidela. Nu traiesc intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu si de aceea nu am putere sa indrept slabiciunile sotului. Placerea de a ma infrumuseta este cel mai mare dusman al meu, caci nu imi iese moda din cap, iar la infrumusetarea cu virtuti nu ma gandesc. Nu fac cele bineplacute lui Dumnezeu si imi place sa ma consider deasupra sotului, facand lucrurile asa cum mi se pare mie ca e bine, desi vad ca din aceasta cauza se clatina pacea si linistea in familie. Ii iubesc pe copii nostrii, numai ca nu le dau exemplu de virtute si de aceea se supara pe mine Dumnezeu, Cel care i-a creat. Nu ma ocup de gospodarie si fac pacate. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.

25. Tanarul educat dupa legea crestina este plin de frica de Dumnezeu si infraneaza orice pornire patimasa, asculta de parinti, de invatatori si de cei mai mari ai lui, cinsteste pe cei mai in varsta, este modest, rusinos si neprihanit.

Dar eu nu am frica de Dumnezeu, si de aceea imi fac doar voia mea, nu ascult de nimeni, rad mult, sunt indraznet peste masura, cred, rau, fara rusine si nu sunt fecior. Ma pocaiesc, o, Doamne! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.

26. Tanara fecioara educata in legea crestineasca stie si-si aduce aminte des ca ea apartine Domnului, si de aceea trebuie sa fie sfanta la trup si la suflet. Fecioria o pazeste ca pe o aroma bineplacuta, pusa intr-un vas casabil, si de aceea se foloseste de orice loc si intamplare in care ar putea cadea in pacat, abtinandu-se de la a rade prea mult, de manie si iritare, ca sa nu se nelinisteasca in van. Se ocupa cu lucrul de casa, ca sa nu cada in visare. Sufletul ei este atent si pastreaza decenta, astfel incat un cuvant tandru sau raspicat, o privire furioasa sau amabila, un salut din inima si un ramas bun prietenos sa nu provoace, dar nici sa nu respinga in ceea ce priveste relatiile cu barbatii.

O astfel de fata nu este obisnuita cu insinuari patimase sau cu vorbe urate, ci vorbeste smerit, intelept, astfel incat toti o respecta pentru curatia limbii, care oglindeste curatia sufletului. Fecioara crestina intampina si respecta pe orice om ca pe chipul si asemanarea lui Dumnezeu; iubeste mintea agera, darurile, meritele, virtutile, iar nu papusile frumoase.

Cand isi face prieteni, are grija ca acestia sa-i ramana prieteni si in ceruri. Cand se arata in societate, o face astfel incat ceilalti sa tanjeasca dupa neprihanire datorita prezentei ei deosebite. Gaseste placere in discutiile duhovnicesti cu oamenii intelepti, deoarece stie ca de la acestia va capata credinta clara, cunostinte folositoare si vorbe bune. Calitatile fecioarei crestine sunt, in afara neprihanirii, smerenia, modestia, blandetea, ascultarea, compatimirea si atentia la rugaciune.

Dar eu sunt mandra, vorbareata, incapatanata, visatoare, neatenta, rea, lenesa, rad mult si ma aprind repede de furie, astfel incat dau ocazia barbatilor sa se poarte libertin cu mine. Imi place mai mult la barbati felul in care arata exterior, decat virtutile pe care le au in suflet. Despre prietenie se spune ca este pe jumatate dragoste, iar cealalta jumatte curatie; eu nu pot spune ca am prietenii curate. Aparitia mea cu alte fete la baluri starneste patimile in barbati, in loc sa-i duca cu mintea la neprihanire. In prezenta oamenilor duhovnicesti si intelepti sunt atenta si imi stapanesc patimile, dar cand sunt singura ma pierd in pacate. Judec comportamentul meu schimbator. Marturisesc ca sunt lenesa in a ma ruga Domnului. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.

27. Parintele meu duhovnicesc, sunt mic, dar deja pacatuiesc, caci nu urmez Mantuitorului meu, caci El, dupa cum scrie in Evanghelie, crestea si se intarea cu duhul, dar eu lenevesc si nu invat. El asculta de mama si de tatal Sau (Luca 2, 40) dar eu nu ascult de parinti intotdeauna. Pe Mantuitorul toti Il iubeau (Luca 2, 52), dar pe mine nu ma iubesc toti, deoarece eu mint, injur si ma incapatanez, nu imi cer iertare, provoc suparari, ma bat, fur, invidiez, ascund adevarul de parinti si de invatatori, ma inchin si ma rog neatent. Marturisesc aceste pacate ale mele si ma pocaiesc de ele, dorind sa fiu destept si bun. Doamne, primeste aceasta marturisire si dorinta a mea, lumineaza-ma si ma mantuieste.

28. Stapanitorii cei drepti tin minte intotdeauna ca cei care sunt sub ei sunt oameni, creati dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt fratii si surorile lor intru Hristos si ca Dumnezeu le va cere socoteala. Avand acestea in minte, acesti stapanitori sunt blanzi, milostivi si compatimitoti, crutandu-le puterile si miluindu-i cu daruri, ca sa poata avea cele necesare vietii.

Dar eu ma port urat cu angajatii, nu am grija de ei si, dupa demisie, nu le dau bani ca sa le ajunga pana isi gasesc alt serviciu, desi am aceasta posibilitate.

29. Crestinii servitori stiu ca Insusi Domnul Iisus Hristos le slujea altora (Matei 20.28; Marcu 10.45) si ca pentru munca lor vor primi rasplata cuvenita, caci si-au facut datoria cu credinta si din inima. Ei stiu acest lucru si lucreaza in casa ca si cum ar sluji Domnului Insusi (Efeseni 6,5; I Timotei 6, 1-2; I Petru 2, 18-19), indeplinind toate cate le-au fost incredintate constiincios, corect, avand grija de proprietatea celor la care slujesc ca si cum ar fi a lor.

Dar eu nu lucrez din inima, nu-mi pare rau de bunurile proprietarilor si chiar fur, ii judec si le spun altora despre slabiciunile lor, eu insumi fiind un mare pacatos.

30 Crestinul desavarsit este neprihanit. El stie ca trupul lui este templu al Duhului Sfant si ca sufletul lui va trai vesnic printre ingeri. Stiind acestea, crestinul desavarsit lupta impotriva placerilor trupului (daca nu este casatorit), cerand Domnului darul curatiei (Intelepciunea lui Solomon, cap 8); nu da frau liber imaginatiei, aducerilor-aminte pacatoase, gandurilor de placere, nu se imbuiba, ci munceste ziua, iar noaptea, inchinandu-se, se lasa in paza Ingerului si, luptand pana la batranete, atinge o astfel de de desavarsire incat nu se mai aprinde trupeste de patimi, nici macar cu mintea, ci priveste frumusetea fara a cadea, asa cum privesti o floare sau un tablou, iar in suflet da slava lui Dumnezeu, Celui care a creat o astfel de faptura. Iar cand cade datorita neputintei trupesti, iar se ridica, precum desfranata din Evanghelie, isi plange caderea, se indreapta, spre Mantuitorul si, aruncandu-se in marea milei Lui, cu lacrimi si cu parere de rau primeste o picatura din scump Sangele Sau. Atunci acest om devine mai curat decat unul care nu si-a pierdut fecioria, dar si-a manjit sufletul cu ganduri desfranate si nu l-a curatit cu lacrimile de pocainta. Asa este crestinul neprihanit.

Dar eu nu am in mine nici macar o umbra din asemenea desavarsire. Eu fac doar placerea trupului. Traiesc patimas si din cauza desfranarii pierd banii, avutia, sanatatea, cinstea, iar in schimb am parte de boala, de imbatranire inainte de vreme, de minte desarta si goliciune in suflet, devenind astfel demn de mania lui Dumnezeu si de chinurile cele vesnice, ca un pacatos care nu s-a pocait. Eu, netrebnicul, sunt deja mort, dar inca pacatuiesc amintindu-mi desfanarile de demult si desfranandu-ma cu aceste amintiri.

Desi sunt fecior cu trupul, in sufletul meu este murdarie din cauza gandurilor desfranate, a intentiilor si dorintelor trupesti. O, Doamne, nu indraznesc sa ridic ochii mei catre cer, unde nu va intra nimic necurat, ci Te rog din tot sufletul miluieste-ma dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea; iarta-mi caderea in pacat si daruieste robului Tau neprihanire.

31.Crestinul desavarsit are in afara de neprihanire si alta mare comoara – sfanta smerenie.
Aceasta este puterea de a simti care este neputinta noastra sufleteasca si de a constientiza pacatosenia noastra; constiinta faptului ca faptele noastre bune sunt ale lui Dumnezeu, tinerea de minte a milelor Lui pe care ni le-a dat si ascultarea de Voia Sa cea sfanta si inteleapta. Cel care are o astfel de virtute nu este judecat de nimeni, acela nu se socoate mai presus de cineva, nu alearga dupa slava, nu se lauda cu mintea sa, este tandru, modest, pasnic, bun la suflet si multumit ca un sarac care primeste orice i se da; este ascultator, intelegator si voitor de bine.

Dar eu sunt mandru, increzator in mine, ma laud cu cunostintele mele, cu ce am muncit, cu faptele bune, iubesc doar laudele si nu rabd atentionarile, suparandu-ma. Spun foarte rar: “cum va da Domnul…,aveti incredere in Dumnezeu…” si de cele mai multe ori spun ca asa am vrut eu, ca eu voi face asa si asa, ca toti ar trebui sa aiba incredere in mine, de parca eu as fi Dumnezeu si nu un om slab, muritor, care astazi este puternic, iar maine nu reprezinta nimic; astazi viu, iar maine mort. Iata ce fel de roade face sufletul meu ! Doar marire de sine, manie, invidie, injuraturi, suparare, certuri, nemultumire, fatarnicie si, ceea ce este mai rau, incantarea de comportamentul meu. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, ca sunt ca un mormant varuit. Judec in fata Ta increderea mea in sine si mandria cu toate cele care decurg din acestea si ma rog Tie: alunga acestea din inima mea si sadeste in mine smerenia cea datatoare de har.

32.
Crestinul desavarsit este plin de frica de Dumnezeu. Aceasta frica este evlavia sfanta a sufletului care simte pretutindeni prezenta lui Dumnezeu si care este uimit de maretia Lui, consternat de sfintenia si de dreptatea Lui. Acestea il retin pe crestin de la incalcarea poruncilor, incatusindu-i patimile si samavolnicia.

Dar eu nu am frica de Dumnezeu, nu am nici teama de a calca legea Domnului. Eu fac ceea ce imi poruncesc patimile si deprinderile rele. Si doar atentionari deosebite, cum ar fi bolile, lipsurile, nenorocirile, bataile, ma fac sa ma gandesc la Dumnezeu, dar si aceasta nu pentru mult timp. Dupa ce trec problemele, ma indepartez din nou de Dumnezeu, savarsind faradelegi, deorece nu am frica de Dumnezeu in suflet. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta uitarea iertarilor pe care mi le-i daruit, samavolnicia mea si lipsa de evlavie in fata maretiei Tale, rugandu-Te sa-mi dai frica de Tine.

33. Un crestin desavarsit are tendinta de a implini poruncile lui Dumnezeu si setea de a fi indreptat prin credinta in Mantuitorul, caci stie ca, dupa firea noastra, nu putem implini toate poruncile, iar daca le implinim, nu facem aceasta intotdeauna cu convingere.

Dar in mine este o tendinta continua de a incalca poruncile lui Dumnezeu si daca astept indreptare, aceasta se intampla doar atunci cand ma pregatesc de spovedanie, iar in celelalte zile pacatuiesc din nou. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si primeste-mi pocainta, ajutandu-ma sa pun inceput bun prin implinirea a trei, doua, sau macar a uneia dintre poruncile Tale, iar credinta in Mantuitorul mi-o intareste, ca sa ramana macar aceasta in mine, ca un vlastar al vietii crestine care, cu timpul, sa aduca roadele sale.

34. Crestinul desavarsit are o lumina interioara care arata toate ascunzisurile inimii lui ajutandu-l sa-si cunoasca starea sufletului pentru desavarsirea continua. Aceasta este chibzuinta duhovniceasca care testeaza conformitatea cu poruncile divine si probeaza curatia gandurilor, a dorintelor, a inclinatiilor si a actiunilor si da 0 directie cat mai buna in viata crestinului Cu ajutorul acestei lumini, crestinul vede si stie daca, pe langa cele duhovnicesti, in el se aduna si cele trupesti sau nu, de exemplu: daca alaturi de milostivire sau prietenie se adauga si dragostea necurata; daca pe langa ospitalitate se adauga si dorinta proprie de a se inveseli; daca pe langa chibzuinta se adauga viclenia; pe langa dreptate, cruzimea; pe langa smerenie, lipsa de dorinta in a sluji aproapelui; pe langa speranta, lenevia; pe langa neprihanire, egoismul sau mania; pe langa marinimie, mandria; pe langa toate, vanitatea. Crestinul desavarsit stie toate acestea si se straduieste ca, pe cat este posibil, sa desparta cele duhovnicesti de cele trupesti, pentru ca sufletul sa-i fie curat si luminat. Cercetandu-se pe sine insusi, el stie ce il impinge cel mai mult catre o viata duhovniceasca: frica de nesfarsitele chinuri, nadejdea in fericirea vietii vesnice sau dragostea sincera Pentru Dumnezeu si bine. El stie acestea si, adunand virtutile ca pe niste ancore, trece cu bine de marea involburata a vietii, incredintand corabia sa Proniei lui Dumnezeu. Ispitindu-se pe sine, acesta stie de unde ii pot veni ispitele, ca niste furtuni: de la desfatarea trupului, de la iubirea de arginti sau de la mandrie, si dinainte indreapta panzele unde trebuie, ca sa nu pluteasca in furtuna pacatului. Cand la lumina judecatii interioare reiese ca pacea lui, ascultarea, modestia, milostivirea, umilinta nu sunt calitati naturale, ci dobandite prin efortul mintii, atunci el recunoaste smerit ca daca Dumnezeu nu l-ar fi creat astfel, atunci nu s-ar fi mantuit si, multumind Domnului pentru mila pe care i-o arata, pastreaza ceea ce i s-a dat in dar, facand toate lucrurile in starea in care l-a asezat Domnul. Dar cand reiese ca victoria asupra inclinatiilor rele a fost dobandita in urma unor eforturi extraordinare ale mintii si vointei si ca viata aspra a inceput in urma acestei victorii, atunci crestinul este foarte atent la tot ce i se intampla in viata mergand inainte pe calea credintei si a faptelor bune, temandu-se ca nu cumva, dupa atatea eforturi, sa cada din nou si sa ramana doar cu amintirea biruintei asupra pacatului. O astfel de experienta interioara il face pe crestin mai ingaduitor fata de sufletele slabe care au drept bogatie doar credinta in ajutoarele Mantuito-rului. Aceasta atentie pe care si-o acorda siesi, aceasta cunoastere de sine si testare a puterilor ii descopera starea sufletului.

Dar eu, din pacate, nu sunt atent cu mine insumi. Singura mea comoara este sufletul meu, dar si de acesta nu ma ingrijesc. Nici macar nu-i cunosc starea, nu stiu ca, daca sunt lenes in ce priveste faptele bune, inseamna ca, dupa cuvintele sfintilor, nu am in suflet frica de Dumnezeu si de aceea fac doar ceea ce vreau eu. Nu stiu ca inrairea inimii mele si inradacinarea in fapte rele isi au izvorul in indiferenta fata de ceea ce este dumnezeiesc, frumos, maret, fata de credinta si Biserica. Nu stiu ca iritabilitatea si incapatanarea mea isi au sursa in iubirea de sine. Nu meditez la viata mea si nu fac o socoteala zilnica a gandurilor, dorintelor si actiunilor mele. Daca as sti mai bine ca lipsurile, necazurile, nenorocirile sunt mai de folos sufletului meu decat fericirea continua, atunci nu as carti impotriva lui Dumnezeu, Care conduce cu un bici cu ghimpi; caci daca as fi fost fericit, nu as fi fost nici macar cum sunt acum. Daca as cunoaste mai bine necuratia sufletului meu, nu m-as mai lauda cu realizariIe pe care le am. Dar eu nu ma cunosc. 0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta ignoranta mea fata de mine insumi si Te rog: ajuta-ma cu harul Tau sa recunosc amestecul dintre duhovnicesc si trupesc in mine, sa deosebesc pornirile, sa prevad ispitele si sa ma feresc de acestea din timp, sa pastrez cele mai bune calitati naturale ale mele, sa dezradacinez pornirile si deprinderile rele si sa desavarsesc cele duhovnicesti dinauntrul meu.

35. Pentru un crestin desavarsit, rugaciunea este unirea dulce cu Dumnezeu, exprimarea dragostei pentru El si a nadejdii in El, mangaierea in necazuri, intalnirea neputintei cu harul Sfantului Duh, chemarea sufletului din toate puterile ei: veniti sa ne inchinam Imparatului nostru Dumnezeu. Rugandu-se, acesta preamareste pe Dumnezeu, Ii multumeste pentru milele Sale, I se ofera in intregime si toate cate are, spune parerea de rau pe care o are pentru pacatele savarsite si in numele Mantuitorului, Ii cere iertare si toate cele bune si de folos pentru suflet, har luminator, pace lumii si unitatea credintei. Crestinul desavarsit se roaga cu speranta, iar in minutele de rugaciune sufletul lui arde si in aceasta ardere a rugaciunii, el are sapte cereri: sfinteasca-Se numele Tau … faca-se voia Ta … painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua … iarta greselile noastre … nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Aceste putine dar inflacarate cereri sunt mai puternice decat multime de cuvinte, rostite rece, fara participarea inimii.

Daca va inalta trei rugaciuni catre Dumnezeu cu lacrimi sau cu inima zdrobita: “nu intoarce fata Ta de la mine si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine … inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele … da-mi bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste”, atunci aceste rugaciuni vor fi mai eficace decat multe cuvinte rostite fara umilinta. Daca va Spune doua cuvinte: “Doamne, miluieste!”, de cateva ori, cu credinta, dragoste, nadejde si umilinta atunci acestea, treptat, vor ajunge acolo unde neputinta omului intampina harul Domnului. Daca in timpul rugaciunii ii apar ganduri nechemate, amintiri nepoftite, visari aievea care sa-l ia prin surprindere, el nu se tulbura de acestea, ci va continua sa se roage cu .putere mai mare, stiind ca doar ingerii nu se tulbura din contemplarea lui Dumnezeu. In ceasul de rugaciune, daca se va aprinde in el vreo simsire, parere de rau, multumire sau dedicarea sinelui voii lui  Dumnezeu , el va tine in sine aceasta dorinta, repetand aceeasi rugaciune de mai multe ori, dupa care va incepe sa ceara altceva Domnului, .caci o astfel de aprindere a simtirii arata prezenta Ingerului pazitor alaturi de el la rugaciune. Daca se plange Domnului stiind ca nu are nimic pe constiinta, atunci face acest lucru cu smerenie cerand mila pentru el si pentru cei care l-au nedreptatit. Daca cere pentru sine sau pentru altcineva vreun bine si Dumnezeu nu-l asculta, nu carteste si nu pierde nadejdea, stiind ca nu i-a fost auzita rugaciunea deoarece nu era la timpul potrivit sau nu era el vrednic sau cei pentru are se roaga ori pentru ca implinirea grabnica a rugaciunii ar fi putut duce la caderea sa sau a celui pentru care se roaga. Rugaciunea crestinului desavarsit corespunde starii sale duhovnicesti. Daca a gresit cu limba se roaga Domnului sa-i puna straja gurii.

Daca si-a scuzat vreo slabiciune vreun pacat, atunci se roaga inflacarat sa fie iertat de acestea. Daca este suparat, Ii spune Domnului sa-i ierte pe cei care i-au provocat suparare, caci nu stiu ce fac. Daca vrea sa faca ceva important, il roaga pe Dumnezeu sa-i dea intelepciunea care sta langa tronul Sau. Astfel se roaga crestinul desavarsit si rugaciunea  il directioneaza in viata tot timpul.

Dar eu nici nu stiu bine ce este rugaciunea. Fac metanii, citesc diferite rugaciuni, multi psalmi dar ca si cum as fi mort, fara inflacararea inimii, din obisnuinta, si de aceea nu ma indrept. Amintirile sau visarile din timpul dedicat rugaciunii le retin in minte si incetez atunci a ma mai ruga. Toate sentimentele mele si cererile de rugaciune sunt trecatoare si pier ca niste nori. Ma pocaiesc lui Dumnezeu de pacatele mele, dar nici o lacrima nu curge din ochii mei. Ma plang Domnului de cineva, dar eu insumi nu-i pot ierta si nici nu vreau sa-I cer sa fie iertat. Astept bunurile cerute in rugaciune si, far a a rabda destul, cartesc ca un copil fara minte care nu intelege cauza refuzului parintesc. Fiindca nu ma cunosc bine pe mine insumi, nu pot sa ma rog pentru nevoile pe care le am. Sunt mandru si nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea smerenie; sunt lenes in a face fapte bune si nu rog pe Domnul sa-mi dea frica de Dumnezeu; sunt senzual si nu ma indrept spre Mantuitorul; sunt bogat si nu cer Domnului bogatii duhovnicesti; sunt intunecat la minte si nu cer intelepciune; sunt crud si iritabil, dar nu cer bunatate de la Domnul. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie, in duh si in adevar.

Dar eu, blestematul, ma rog rar; doar atunci cand boala ma baga in pat si cand ma trasneste fulgerul. Ca si cum nu as fi crestin, nu ma rog Domnului.

O, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvinteaza-ma sa incep a ma ruga macar cu rugaciunea “Tatal nostru” sau macar cu “Doamne, miluieste!”.

36. Crestinul desavarsit crede si marturiseste ca Dumnezeu cel Intreit si Unul a creat toate cele vazute si nevazute si conduce toate dupa legea firii si cea morala; ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumneseu celui Viu, este Mantuitorul tuturor oamenilor si modelul vietuirii sfinte; ca Duhul Sfant este datatorul celor duhovnicesti, fiecaruia dupa masura credintei sale. Crede si marturiseste asa cum invata Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostolica. Dar credinta lui este o putere vie, care produce in el evlavia si smerenia in fata maretiei lui Dumnezeu, ascultare fata de voia Lui, incredere in intelepciunea si bunatatea Lui, multumirea pentru toate bunatatile pe care i le da, unirea cu Hristos, imitarea vietii lui Hristos si setea dupa darurile Duhului Sfant.

Dar in mine aceasta credinta nu este decat ca o schita a unui tablou frumos, fara culori, fara expresie, asttfel ca, daca vreun eterodox sau unul slab in credinta se va uita inlauntrul meu si ar compara ceea ce cred cu ceea ce fac eu, nu ar putea indragi nici credinta mea si nici pe mine. Se intampla sa-mi fie rusine sa marturisesc credinta in fata fiilor lumii acesteia si chiar sa ma prefac a fi necrendincios, pentru ca sa se zica despre mine: este destept! 0 astfel de fatarnicie imi produce si mie scarba. Se intampla sa ma indoiesc de dogmele credintei doar pentru ca nu le pot pricepe cu mintea mea, ca si cum Dumnezeu nu ar trebui sa faca ceea ce eu nu pot intelege. De cele mai multe ori se intampla sa nu ma gandesc deloc la adevarurile de credinta, deoarece traiesc in dezmat si nu ma ingrijesc de mantuirea sufletului.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si asaza in mine acea credinta pe care o au crestinii desavarsiti, caci doar aceasta ma va indreptati in fata Ta, aratandu-mi calea cea adevarata in viata.

37. Crestinul desavarsit, crezand in Dumnezeu cel Atotputernic, Atoatevazator, Atotintelept, Milostiv, Vesnic si datator de nemurire sufletelor, se increde tot timpul in El. Nadejdea acestuia este asteptarea cea inteleapta a ajutorului dumnezeiesc, a dreptatii si a milei in toate situatiile din viata contemporana si asteptarea vie a fericirii celei vesnice. Avand in sine aceasta putere duhovniceasa, crestinul face lucrurile asa cum poate el, dar in asa fel incat Dumnezeu sa-l opreasca de la unele, pentru altele sa-i dea puteri, iar altora sa le schimbe mersul in dependenta de faptele celorlalti oameni si de mantuirea personala, deoarece doar Dumnezeu le stie pe toate acestea. Daruindu-se Domnului in totalitate crestinul nu are indoieli, frica, temeri in ceea ce priveste succesul sau insuccesul actiunilor sale, nu merge la vrajitori ca sa-i intrebe cum are sa-i mearga sau daca ar trebui sau nu sa faca ceva anume nu isi face programul dupa superstitii, vise si ghicire in Evanghelie sau Psaltire, nu face promisiuni superstitioase in fata lui Dumnezeu pentru a primi bunul cerut, iar cand il primeste, dupa credinta si nadejdea sa, atunci multumeste Domnului asa cum poate.

Crestinul savarseste orice cu intelepciune, trezvie, liniste pastrand puterile celor care muncesc impreuna cu el si lasa multe in grija Proniei lui Dumnezeu. Daca este sarac crestinul munceste pana cand poate, sperand ca Dumnezeu si oamenii buni nu-l vor lasa nici pe el, nici pe apropiatii lui sa piara la timpul batranetii, cand au secat puterile. Daca este injosit pe nedrept, crestinul se intristeaza, dar nu lancezeste, asteptand de la Domnul schimbarea sortii lui incurajandu-se ca parerea oamenilor nu inseamna nimic, atunci cand vina sau lipsa acesteia o vede Dumnezeu. Daca este suparat pe comportamentul celor la care tine, crestinul se poarta cu acestia ca si cu niste bolnavi, lasand in seama Domnului mantuirea lor si tinand minte cuvantul adevarat al lui Dumnezeu: “Acolo unde s-a inmultit pacatul, a prisosit si harul”. Daca este lovit de boala sau de nenorociri, crestinul rabda ca Iov, unindu-si patimile cu ale Domnului, si asteapta cununa pregatita celui ce va rabda pana la capat. Daca este chemat la  o slujba grea in cadrul statului sau al Bisericii, crestinul o primeste fara a socoti voia sa mai presus decat voia puterii lumesti si asteapta ajutor de la Dumnezeu. Daca traieste ca un om bogat, avand tot ce ii trebuie, si reuseste sa duca toate la bun sfarsit, ii multumeste pentru aceasta lui Dumnezeu si, socotindu-se un trecator pe pamant, se straduieste sa-si agoniseasca bogatie duhovniceasca, ca sa se prezinte cu aceea in Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta conform fagaduintei lui Dumnezeu. Astfel este crestinul care se increde in Dumnezeu.

Dar eu, desi nadajduiesc in mila Domnului, nu fac aceasta pe deplin, nu am tarie in nadejdea mea si nici curatie. Ma ingrijesc de prea multe ma incred in puterile mele, crezand ca voi reusi sa fac tot ce mi-am propus, si de aceea nu am liniste trupeasca si nici sufleteasca, caci stau tot timpul de veghe, agitat, ca sa termin ce doresc. Astfel, mai mult ma chinuiesc, iar lucrurile nu merg asa cum as vrea si pe deasupra acestor multe griji ale mele, mai adaug diferite ghicitorii si credinte in superstitii, vise si preziceri ale vrajitorilor si al prietenilor diavolului, care invart mesele si piuie, astfel injosindu-mi mintea, slabind credinciosia fata de Dumnezeu. Astfel ma fac obiect de joaca in mainile oamenilor nebuni si ale dracilor. In afara de aceasta pacatuiesc, promitand ca voi aprinde o lumanare, ca voi ajuta biserica, ca voi merge la slujbe, dar ma duc la biserica nu pentru a-mi implini datoria de crestin si enorias, ci pentru a primi darurile Domnului de care am nevoie. Astfel, il oblig pe Dumnezeu sa astepte daruri de la mine, chiar daca El nu are nevoie de nimic. Dar, in cazul in care eu nu primesc cele pentru care m-am rugat, imi pierd credinta si nadejdea in El. Pacatuiesc greu, fiindca uneori ma arunc in marea disperarii din cauza saraciei mele, ca si cum Dumnezeu nu ar avea grija de vaduva, de orfan sau de cel sarac. Pacatuiesc mult cand ma intristez peste masura in timp ce sunt umilit fara a avea vreo vina sau din cauza pierderii vreunui prieten sau apropiat, ca si cum Dumnezeu nu are putere sa indreptateasca pe cel nevinovat si nici nu ar avea grija de cel adormit. Pacatuiesc mult suparandu-ma tare pe aproapele meu cand acesta cade in desfranare si ma port cu el ca si cum as fi Mantuitor, ca un judecator. Cartesc pe patul de boala sau cand ma ajung nenorociriIe neputand sa-mi unesc suferintele cu cele ale Mantuitorului. Marturisesc si ca din sfiiciune refuz slujirea care mi-a fost acordata, ca si cum Dumnezeu i-ar ajuta pe toti, numai pe mine nu.

Eu, avand toate bunurile, mananc, beau, ma veselesc fara a ma gandi la ceasul mortii, la iad sau la rai si aman pocainta pentru zilele batranetii cu speranta in mila lui Dumnezeu, Care l-a mantuit pe talharul de pe cruce ca  si cum mantuirea data acestuia intr-un minut, atunci, pe cruce, poate fi data mie sau altora, celor care am trait in pacat si veselie si de parca as sti cu siguranta ca voi ajunge la batranete.

O, Doamne, Dumnezeul meu ! Judec in fata Ta aceste pacate ale mele, grija si increderea prea mare in mine care mi-a ros trupul, dar si sufletul frica de pericolele inchipuite, superstitie, deprimarea, mahnirea, disperarea, carteala, timiditatea neglijenta fata de mantuire si amanarea nebuna a momentului pocaintei pana la batrranete, rugandu- Te: miluieste-ma pe mine, pacatosul, si daruieste-mi increderea in Tine pe care o au crestinii desavarsiti.

38. Crestinul desavarsit il iubeste pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul sau, ca pe Creatorul, Mantuitorul, Luminatorul si Datatorul nemuririi si al vietii vesnice fericite. Dragostea pentru EI este 0 ravna sfanta, pe care acesta o intretine cat de mult poate prin raspandirea credintei adevarate acolo unde aceasta nu este vestita sau nu da roade, si nu este doar aceasta ravna, ci si aceea de a implini poruncile Domnului. Schimbarea sufletului dupa chipul si asemanarea Lui, indumnezeirea si unirea cu Domnul se petrec astfel incat ele se inradacineaza in inima lui, incat acesta gandeste, simte, actioneaza, se linisteste si este fericit.

Dar eu, pacatosul, nu am 0 astfel de dragoste. Nu dau nici un ban celor care merg sa boteze necredinciosii in Siberia, ca si cum lumina lui Hristos este doar pentru mine. Imi Inchipui ca II iubesc pe Dumnezeu, dar nu implinesc poruncile Lui asa cum fac pentru un om pe care il iubesc. Nu urmez pilda lui Hristos, Mantuitorul meu, cel smerit si bland milostiv si drept, iertator de vrajmasi, necartitor, curat, rabdator, lmplinitor al voii Tatalui Ceresc, patimitor fara a cracni. Toata viata mea traiesc, simt, gandesc ca si cum as fi separat de Dumnezeu, fara a ma gandi la El.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Judec In fata Ta nepasarea mea fata de raspandirea credintei adevarate, samavolnicia mea, faptul ca nu urmez lui Hristos si ca nu-mi aduc aminte de Tine, Datatorul vietii al Intelepciunii, virtutii, nemuririi, si ma rog Tie: inflacareaza In mine dragostea desavarsita pentru Tine, dragoste care striga din adancul sufletului: Avva, Parinte!, ca sa spun cu Petru: Doamne, Tu stii ca Te iubesc.

39. Toate virtutile crestine, de la pocainta pana la dragostea de Dumnezeu, infrumuseteaza sufletul sfant, asa cum infrumuseteaza stelele cerul. Iar coroana acestora este pacea interioara. Aceasta este armonia tuturor puterilor sufletului, adica a imaginatiei, memoriei, mintii,vointei si constiintei, dar si asezarea acesteia in Dumnezeu, datorita simtirii vii a iubirii divine fata de ea, dupa ce s-a facut dupa chipul si asemanarea lui Hristos Mantuitorul. 0 astfel de pace interioara se dobandeste in urma multor trude, in urma implinirii poruncilor si a virtutilor. Daca ratiunea ar domina sentimentul in sufletul omului sau invers, acesta nu ar avea liniste. Daca sufletul nu ar recunoaste in sine mania lui Dumnezeu uneori si facerea Lui de bine alteori, atunci nu ar avea pace. Aceasta pace este ultimul dar pe care Dumnezeu il da unui suflet sfant. Darul acesta I-au avut doar putini alesi ai lui Dumnezeu. Asadar, merit oare eu, pacatosul, sa primesc asa ceva cand ratiunea mea nu se intelege deloc cu ce-mi spune inima, iar fapte bune ori nu am, ori sunt putine, da si acelea indoite cu mandrie si iubire de sine?! Poruncile, de asemenea, nu Ie implinesc. Daca m-ar invrednici Domnul sa am pace sufleteasca macar dupa spovedanie, si aceasta ar fi un mare bine pentru mine! Astept aceasta pace din tot sufletul meu si strig catre Tine, Dumnezeule, Mantuitorul meu: milostiv fii mie, pacatosului, primeste pocainta mea sincera, iarta-mi pacatele cele cu voie si cele fara de voie, vindeca-mi sufletul meu cel bolnav si da-i macar o picatura din impacarea cu Tine. Amin.

Mergi cu pocainta, caci Domnul este gata sa te primeasca.

Tu, cel caruia ii sunt placuti cei ce se pocaiesc, binevoieste si spre mine, pacatosul. Hraneste-ma cu faramituri de la masa Ta cea mare si nu lasa ca viata mea sa piara in intunericul dinafara si ca dreptatea Ta sa caute spre necuratiile mele in dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.

Bucuria acestei lumi este amara. Vai de cel care o gusta pe deplin! Viata mea se cutremura ca o corabie in valurile marii; bucuria desarta este inrobita de privelistea placerilor . Tu insa fii carmadul meu si indreapta-mi corabia spre limanul Tau in dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.

Dumnezeu il iubeste pe pacatosul care se pocaieste; pe cel care, cu ochii plini de lacrimi, striga catre EI:

Doamne, izbaveste-ma de foc! Te rog, primeste lacrimile nimicniciei mele.
Am gresit de buna voie in fata Ta dar de buna voie ma si pocaiesc.

Asadar, intra cu indrazneala, pacatosule; usa este deja deschisa si gata sa te primeasca. Adu Domnului drept jertfa lacrimile tale si mergi cu incredere spre El. Caci Domnul nu cere daruri si nu cauta la fata omului; milostiv este fata de oameni si iarta pacatele celor ce se pocaiesc.

Cu dragoste crestina,
un frate

SA FIE CU FOLOS SI SPRE MANTUIREA SUFLETELOR NOASTRE
AMIN!

EPISCOPUL PORFIRIE USPENSKI – Spovedania unui păcătos, Editura Cartea Ortodoxă, 2006

de Florin M

http://florinm.wordpress.com/2009/08/27/spovedania-unui-pacatos/

Sfântul si Marele Post

 

Biserica Ortodoxă de Răsărit a rânduit pentru dreptcredinciosii crestini anumit

posturi. Căci postul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – potoleste trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăteste si înaripează sufletul, îl înaltă .

Posturile de peste an si pricinile pentru care le tinem sunt :

1. Sfântul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.

În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.

MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor .

MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire – 25 Martie si în Dumininica Floriilor.

Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.

Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi – seara – pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.

Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.

Indreptar de spovedanie sau (Intrebari in scaunul Tainei Sfintei Spovedanii – Marturisirea pacatelor)

 

Avand in fata aceasta lista de pacate, ne putem face un amanuntit examen de constiinta. Astfel putem descoperi mai ales pacatele ascunse, pe care le-am facut si nu stiam ca sunt pacate sau nu ne-am dat seama ca pacatuim.

Cel mai simplu si mai sigur este sa luati ceva de scris si o hartie si, pe masura ce cititi pacatele, notati pe hartie pe cele pe care le-ati facut. Notati-le nu exact cum sunt in lista, ci cum s-au intamplat in viata dumneavoastra. Sa nu credeti ca le veti tine minte pe toate. Veti avea neplacuta surpriza sa constatati ca la Spovedanie, sub epitrahilul preotului duhovnic, nu va veti mai aminti mare lucru.

Daca veti avea hartia cu dumneavoastra la Spovedanie, veti fi sigur ca astfel nu ramane nimic nemarturisit din cauza uitarii. Totusi nu trebuie prezentate preotului pacatele pe larg cum sunt scrise aici, ci cat mai pe scurt. La acestea foloseste lista de pacate.

Atentie!

La Spovedanie se marturisesc pacatele care s-au mai intamplat de cand v-ati marturisit ultima data si cele care au ramas nemarturisite (fie le-ati uitat, fie nu ati stiut ca sunt pacate si intre timp ati aflat). Pacatele deja marturisite nu se mai repeta. De asemenea nu se povestesc imprejurarile in care s-au petrecut pacatele. Nu au decat foarte rar importanta si aceste povesti nu vor face decat sa consume din timpul de marturisire al altor crestini si sa impovareze pe preotul duhovnic. Eventualele explicatii va vor fi cerute de duhovnic.

De asemenea, daca nu sunteti hotarat (hotarata) sa spuneti tot din diferite motive, mai bine nu va marturisiti, pentru ca nicidecum nu vi se vor ierta cele marturisite, ci se zice chiar ca se vor dubla. De ce ne este rusine de preot sa marturisim pacatele? Oare nu este si el om ca si noi? De ce oare n-am avut aceasta rusine atunci cand am facut pacatul?

Cele mai importante in privinta Spovedaniei sunt conditiile iertarii pacatelor marturisite:

– parerea de rau pentru aceste pacate;

– hotararea de a nu le mai repeta;

– marturisirea sa fie sincera si completa;

– preotul duhovnic sa dea dezlegarea pacatelor;

– implinirea canonului (epitimiei) primit de la duhovnic.

Preotul duhovnic la care ne marturisim se alege. Asa cum cautam pentru bolile noastre cel mai iscusit doctor, tot asa trebuie si pentru pacatele noastre sa cautam cel mai iscusit duhovnic. Nu trebuie sa schimbam duhovnicul decat pentru motive intemeiate (ne-am mutat noi sau s-a mutat preotul, a murit preotul, este stapanit de pacate mari etc.). Cu cat el ne cunoaste mai bine, cu atat ne poate sfatui mai bine.

Trebuie sa spunem lui Dumnezeu, sub epitrahilul preotului:

ˇ cand ne-am spovedit ultima data;

ˇ daca atunci am spus toate pacatele;

ˇ daca am primit vreun canon;

ˇ daca am primit dezlegare la Sfanta Impartasanie.


 

Indreptar pentru spovedanie ( Lista de pacate)

1. Am deznadajduit in ajutorul si mila lui Dumnezeu.

2. Am zis ca nu ma mai iarta Dumnezeu, ca sunt prea pacatos(pacatoasa) si tot in iad voi merge.

3. Am zis: daca vrea Dumnezeu ma mantuieste, daca nu, nu.

4. Am zis ca nu-mi ajuta Dumnezeu, ca m-a uitat Dumnezeu.

5. Am crezut sau am zis ca nu exista Dumnezeu, rai, iad. Am indoiala ca exista Dumnezeu, rai, iad etc., pentru ca nu le-am vazut.

6. Am socotit Sf. Scriptura mincinoasa. Nu cred in anumite minuni, intamplari povestite in Sf. Scriptura.

7. Nu suport sa se vorbeasca despre Dumnezeu.

8. Am avut prea mare incredere in mila lui Dumnezeu zicand: oricat as pacatui, ma iarta Dumnezeu, ca El e bun.

9. Am avut gand de sinucidere.

10. Am fumat. M-am drogat (fumatul si drogurile sunt sinucidere). Am vandut tigari si/sau droguri.

11. Am injurat. Si de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserica, icoana, candela, Dumnezeu, Hristos, tamaie, morti etc.)

12. N-am platit lucratorii. Nu le-am dat cat trebuia, cat m-am impacat cu ei. Nu i-am platit la timp. Am cumparat ceva si n-am platit.

13. Am asuprit pe slugi, pe saraci, pe orfani, pe vaduve, pe neputinciosi. I-am batjocorit.

14. Mi-am dorit moartea la necaz.

15. Am ucis oameni, cu voie sau fara voie. Poate din si din cauza mea, a murit cineva.

16. Am cartit la Dumnezeu la necazuri ca prea mi-e greu, ca de ce am pierdut tocmai eu, ca de ce sunt prigonit eu si pacatosii traiesc bine, ca nu-i bine, sau ca e prea e frig, cald, prea ploua etc., in loc sa am rabdare.

17. Am zis zau, sa mor eu, sa n-am parte de, sa chiorasc, etc.

18. Am fost nemultumit(a) cu starea mea (mai bine era asa decat asa).

19. Am jurat stramb. Am jurat ca voi face ceva rau.

20. Am blestemat. Si pe mine insumi (insami) m-am blestemat.

21. Am fost fatarnic(a), prefacut(a), lingusitor(oare), viclean(a).

22. Am vorbit cu mai multe intelesuri.

23. Am purtat vorba de colo-colo.

24. Am pagubit sufleteste si trupeste pe aproapele meu.

25. Am impiedicat pe aproapele meu sa dobandeasca ceva bun, din invidie si rautate.

26. Am clevetit, discutat, barfit, tinut contul altuia. Am clevetit pe parinti, pe preoti.

27. Am stricat numele bun al cuiva, barfindu-l si discutandu-l.

28. N-am inlaturat raul pe care l-am vazut venind peste aproapele meu pe cat mi-a stat in putinta.

29. Am imprumutat cu camata (dobanda) la persoane fizice.

30. Fiind scumpaci, am vandut cu pret prea mare.

31. Am fost la vrajitoare, ghicitoare, spiritism. Am facut farmece cuiva.

32. Stiu sa descant de rau. Stiu sa fac farmece.

33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morti, ca sa le fie rau. Am ” intors lumanarile ” pentru raul dusmanilor.

34. Am purtat ata rosie sa nu ma deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrajitoare date ” ca sa nu se mai prinda farmecele de mine ” , am facut focuri si am sarit peste ele si alte obiceiuri dracesti. Mi-am cautat norocul in zodii, cu papagalul.

35. Am crezut ca sufletul, dupa ce iese din om, trece in diferite animale (reincarnare).

36. Am batjocorit, lovit, batut pe cineva. Pe parinti, pe preoti.

37. Am judecat pe altii ce fac, ce zic, de ce sunt asa si nu altfel etc.

38. Am presupus, banuit pe altii.

39. Am fost iscoditor (iscoditoare).

40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia.

41. Am pacalit, inselat pe cineva. Am vandut marfa rea ca marfa buna.

42. Am nedreptatit pe cineva.

43. Am imprumutat ceva si n-am dat inapoi.

44. Am ascuns in casa mea lucruri straine.

45. Am gasit lucruri straine si, stiind ale cui sunt, nu le-am dat inapoi.

46. Am furat ceva. De la stat (averea publica), sau de la om? De la biserica? De la straini sau de la parinti, de la rude? Pacatul acesta nu se iarta pana nu inapoiem lucrurile. Daca nu mai putem � sa facem milostenie.

47. Am mutat hotarul ca sa iau din terenul vecinului.

48. Am ascuns furtisagul altuia. Am in casa vreun lucru de furat.

49. Am vandut sau am cumparat lucruri despre care banuiam sau stiam ca sunt de furat.

50. Am adunat bani cu acte false si cu viclesug.

51. N-am intors paguba facuta aproapelui, chiar si fara voie.

52. Din rautate, am stricat avere straina (semanaturi, pomi, masina etc.).

53. Am inselat statul, depunand declaratii de venit false.

54. Am mostenit cu buna stiinta avere agonisita prin pacate. N-am facut milostenie multa din ea.

55. Am dat sau am luat spaga (mita).

56. Am castigat bani prin metode necinstite.

57. M-am lacomit la avere, zgarcindu-ma la milostenie.

58. Sunt necumpatat(a) in cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare.

59. N-am ajutat biserica si pe saraci dupa putere.

60. Daca mi-au venit in gand pacate, m-am indulcit gandindu-ma la ele, in loc sa le alung imediat.

61. Am cautat momentul potrivit pentru a face un pacat (exemplu: hotul care cauta sa fure, curvarul care cauta femeie, etc.).

62. Am parat pe cineva cu scopul de a-i face rau.

63. Am mintit impotriva cuiva cu scopul de a-i face rau (marturie mincinoasa impotriva aproapelui).

64. Am maniat sau am scarbit pe cineva cu vorbe sau fapte urate. L-am facut sa ma urasca.

65. Port ura pe cineva. Tin minte raul. As vrea sa ma razbun. M-am bucurat de raul altuia.

66. Doresc raul cuiva. Doresc altora boala, necazuri, moarte, etc.

67. In timpul rugaciunii m-am gandit la altceva.

68. Am vorbit in timpul slujbei. M-am foit, m-am miscat de colo-colo prin biserica.

69. Nu mi-a fost gandul la slujba. M-am uitat ce fac altii, cu ce sunt imbracati.

70. Am mancat, am baut ceva pe ascuns.

71. M-am lacomit la mancare. Am mancat cu nesat.

72. M-am ametit la cap cu bauturi alcoolice. M-am imbatat. Am si varsat dupa aceea.

73. Am vrut sa fiu deasupra tuturor cu ceva anume daca nu cu totul.

74. Am facut din saracia sau din bogatia mea un motiv de lauda.

75. M-am mandrit, m-am falit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am ingamfat, m-am infumurat. M-am mandrit cu copiii mei.

76. M-am laudat. Am o parere buna despre mine. Ma cred a fi cineva in comparatie cu altii. Nu mai e nimeni ca mine.

77. Imi place sa ma laude altii. Cand fac o fapta buna, astept laude de la altii si nu plata de la Dumnezeu.

78. Am incredere mare in mine, in loc sa am in Dumnezeu.

79. M-am crezut mai bun(a), mai credincios(oasa) ca altii, socotindu-i pe ei mai rai, prosti, necredinciosi, etc.

80. Am ras de pacatele si defectele altora. Si de faptele lor bune am ras.

81. Am laudat pacatele altora.

82. M-am lenevit a face rugaciune in fiecare dimineata, seara, la fiecare masa.

83. Am mancat de dulce in vreo zi de miercuri sau vineri.

84. N-am tinut cele 4 posturi de peste an.

85. Am tinut post negru sambata si duminica.

86. Am zis: mai pacat este sa poftesti mancarea de dulce, decat sa o mananci.

87. Am postit cand Biserica dezlega, exemplu miercuri si vineri cand era harti sau sambata si duminica cand se manca peste, socotind ca nu sunt bune aceste randuieli.

88. N-am pastrat curatie cu sotul (sotia): miercuri, vineri, sambata, duminica, luni; in cele 4 posturi de peste an; in timpul sarcinii si al ciclului lunar; 40 de zile dupa nastere.

89. N-am pastrat curatie cu sotul (sotia) cu acordul lui (ei), ci fara, incat putea sa cada in pacatul preacurviei.

90. Am luat pastile anticonceptionale, am folosit spermicide, ca sa nu fac copii.

91. Am facut pacatul onaniei ca sa nu fac copii, adica: am folosit prezervativ sau am varsat samanta afara ca barbat, iar ca femeie am folosit diafragma.

92. Am facut avort. Ca barbat, am dat voie sotiei sa faca avort.

93. Am folosit sterilet ca sa nu fac copii (steriletul provoaca avort).

94. M-am impreunat cu sotul (sotia) de mai multe ori in 24 de ore.

95. M-am impreunat cu sotul (sotia) in diferite pozitii,ca animalele.

96. M-am impreunat cu sotul (sotia) in vazul sau auzul copiilor mei, crezand ca sunt mici si nu stiu.

97. Am curvit. Am preacurvit.

98. Am ganduri de desfranare cu persoane de sex opus sau de acelasi sex. Cand imi

vin aceste ganduri, nu le departez, ci ma indulcesc cu ele, desi n-as vrea sa fac

pacatul.

99. Am preacurvit cu ruda, fin, nas, var, frate, fiu, fiica, nepot.

100. Am gandit sa preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasa, calugar,

calugarita.

101. Am pipait alt trup pentru a simti si provoca placeri de desfrau.

102. Am trait necununat(a), adica in concubinaj.

103. M-am casatorit cu alta femeie, nefiind divortat de prima.

104. M-am culcat cu femeia mea dupa ce am divortat de ea.

105. M-am casatorit cu rudenie de sange, de cuscrie (nu se poate decat de la gradul al 8-lea in sus, altfel e pacatul amestecarii de sange).

106. Ca nas (nasa), m-am casatorit cu fina (finul) sau am dat voie copiilor mei sa se casatoreasca cu copiii finilor mei.

107. Mi s-au facut mai mult de trei cununii in biserica( cununia a 4-a este pacat).

108. Am facut pacatul malahiei singur(a) (adica atunci cand o persoana isi provoaca placere singura, masturbare). Acest pacat se numeste curvia cu diavolul.

109. Am facut pacatul malahiei cu alta persoana, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, barbat cu barbat, femeie cu femeie, cu copii.

110. Am facut pacatul sodomiei (barbat cu barbat, femeie cu femeie).

111. Am facut pacatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral).

112. Am preacurvit cu animale, pasari (zoofilie), cu copii (pedofilie)

113. Am privit filme, poze cu prostii. Am in casa poze, statui cu prostii.

114. Am vorbit prostii.

115. Am privit cu placere cum se impreunau animalele.

116. Am fost invidios (invidioasa). Mi-a parut rau de binele altuia. Imi pare rau ca altul are si eu nu. Invidia este aceeasi cu zavistia si pizma.

117. M-am lacomit la munca. Am muncit peste puteri, incat poate chiar m-am si imbolnavit.

118. Am mintit. Am obiceiul sa mint mereu.

119. Imi place sa ” infloresc ” lucrurile si povestile.

120. Am dracuit. Am dat naibii. Si pe mine insumi m-am dat dracului. Am zis: ” sa fiu al naibii ” , ” sa ma ia ” .

121. Am muncit in duminici si sarbatori.

122. Am lipsit de la biserica in duminici si sarbatori. In timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri desarte, am fost la targ etc.

123. Daca am fost la biserica, n-am dat pomelnic si n-am aprins lumanari.

124. Am stat in fata la toti in biserica. I-am dat la o parte pe altii, zicandu-le ca stau pe locul meu.

125. Am adus daruri, jertfe si donatii la biserica din ce era mai rau.

126. Am ucis animal, pasare. Le-am chinuit, batjocorit, le-am impovarat peste puteri, le-am lasat sa moara desi puteam sa le salvez.

127. Am mancat eu sau am pus altora in mancare spurcaciune (animal netaiat, carne de om, jertfe satanicesti, necuratie etc.)

128. Am sfatuit si invatat pe altii sa faca pacate.

129. Am fost la petreceri destrabalate. In posturi, miercurea, vinerea, in duminici si sarbatori.

130. Cred in superstitii: caldare goala, sa nu ma intorc ca-mi merge rau, daca intalnesc preot imi merge rau etc.

131. N-am multumit lui Dumnezeu pentru binefaceri.

132. Am facut glume, bancuri cu si despre cele sfinte.

133. M-am machiat, rujat, vopsit la par, am dat unghiile cu oja etc. Am purtat cercei, margele, inele, coliere, bratari, pantofi cu toc. Mi-am facut parul.

134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fusta scurta, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca sa atrag barbatii.

135. Am scuipat sau am vomitat in ziua in care m-am impartasit.

136. M-am maniat si nu mi-a trecut indata, ci am tinut manie.

137. Am ambitie, incapatanare, obraznicie, nerusinare, iubire de sine.

138. Am fagaduit ceva si n-am implinit. N-am tinut invoiala, promisiunea.

139. N-am tamaiat si stropit casa cu agheasma cel putin o data pe luna.

140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare.

141. Nu mi-am cerut iertare pentru a departa orice vrajba, chiar daca n-am fost vinovat(a).

142. N-am aprins candela la rugaciune, in duminici si sarbatori.

143. N-am facut semnul crucii cum trebuie, drept.

144. N-am facut cruce cand am trecut pe langa biserica.

145. Am mers la mai multi preoti si am zis la unul unele pacate, la altul altele.

146. Din pricina rusinii sau a altor motive, am ascuns cu buna stiinta la Spovedanie unele pacate. M-am si impartasit dupa aceea.

147. M-am impartasit la un preot, fiind legat de altul.

148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserica, atunci cand am avut ciclu.

149. Am venit tarziu la biserica. Am plecat inainte de sfarsitul slujbei fa ra motive intemeiate. Am facut din acestea o regula.

150. N-am crescut copiii si finii in frica de Dumnezeu. Nu i-am invatat poruncile lui Dumnezeu. I-am invatat la rau, contribuind la uciderea lor sufleteasca.

151. Nu mi-am pedepsit copiii cand i-am vazut ca persista in greseli.

152. Nu am ascultat de parinti atunci cand m-au invatat de bine.

153. Nu mi-am iubit la fel toti copiii. Am fost partinitor (partinitoare) cu unul sau mai multi din copiii mei.

154. Am amanat Spovedania. Am zis sa pacatuiesc, ca mai e timp sa fac pocainta si sa ma spovedesc.

155. N-am facut canonul pe care l-am primit dupa Spovedanie.

156. M-am impartasit dupa ce am avut necuratie in vis.

157. Ca femeie, m-am impartasit cand aveam ciclu.

158. Ca femeie, n-am facut molitfele la o zi, 8 zile si 40 de zile dupa nastere. Am intrat in biserica inainte de a trece 40 zile. Am citit molitfa inainte de a trece cele 40 de zile.

159. Am pierdut sarcina fara voia mea. Daca mi s-a intamplat asa, n-am venit la preot sa-mi citeasca rugaciunea speciala.

160. Am inabusit copilul langa mine, botezat sau nebotezat.

161. Din neglijenta mea, mi-au murit copiii.

162. Am lasat sa-mi moara copilul nebotezat.

163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, in orfelinate.

164. Am mustrat prea aspru. Am cicalit. Am stat cu gura si am fost prea bagacios (bagacioasa) pe altcineva.

165. Am lasat nefacuta sfestanie in casa mai mult de un an de zile.

166. Am facut jocuri si rasete la priveghiurile de morti.

167. Nu mi-am facut datoria fata de rudele moarte. Nu le-am facut tot ce trebuia.

168. N-am ingrijit mormintele. M-am zgarcit sa platesc sarindare, slujbe pentru sufletele celor adormiti.

169. Am jelit mortii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau in mana. Am dat lucruri peste groapa lor. Am spart ceva cand a fost scos mortul din casa.

170. Am in casa, am citit carti sectare. Am fost la adunari de sectanti, i-am primit in casa.

171. Am ucis oameni, cu voie sau fara voie. Poate din si din cauza mea, a murit cineva.

172. M-am casatorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc.

173. Am dat anafora pe jos.

174. Cred in vise. Ceea ce fac a doua zi este in functie de cele ce visez.

175. Am cantat si am ascultat cantece lumesti si sectare.

176. Am jucat si am mers la discoteci si alte petreceri anormale.

177. Am facut nunti si petreceri cu mancare de dulce si cu muzica in post.

178. Am smintit si l-am facut sa pacatuiasca pe aproapele meu cand a auzit ce zic si a vazut ce fac (astfel sunt raspunzator in fata lui Dumnezeu pentru pacatul aproapelui meu).

179. M-am mascat.

180. N-am platit contributia la Sfanta Biserica.

181. Am ascultat discutiile altora, desi nu-mi folosea si ii deranjam.

182. Am intrat in Sfantul Altar.

183. Am mostenire si n-am ingrijit pe cei care mi-au dat-o.

184. Nu mi-am cautat sanatatea dupa datorie.

185. Am luat anafora si agheasma, desi mancasem sau bausem apa dupa miezul noptii.

186. Am ravna nesocotita, habotnicie( post mult incat poate m-am si imbolnavit, milostenie fara socoteala incat sufera cei din casa etc.).

187. Nu m-am rugat totdeauna cu fata catre rasarit.

188. Am dat importanta mai mare celor trupesti decat celor sufletesti.

189. In loc de a ma impaca cu aproapele, l-am tras la judecata.

190. Nu mi-am iubit sotul (sotia) ca pe mine insumi. Din pricina mea a facut pacate.

191. Am facut diferite pariuri diavolesti, prin care multi si-au pierdut sanatatea si viata.

192. N-am sfatuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am invatat pe cel nepriceput.

193. Am dat de pomana mancare de dulce in zile de post.