Tag Archives: post

Am fost martorii unor atacuri puternice şi nedrepte împotriva Bisericii, îngăduite nouă de Dumnezeu pentru păcatele noastre

În călătoria noastră pe calea Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, în Anul Domnului 2013, am fost martorii unor atacuri puternice şi nedrepte împotriva Bisericii, îngăduite nouă de Dumnezeu pentru păcatele noastre. Vă îndemn să uităm de aceste ispite şi să ne luminăm sufletul cu amintirea jertfei făcute pentru Hristos, libertatea şi demnitatea noastră de Sfinţii Mărturisitori din închisorile comuniste.

Împăcarea noastră cu trecutul comunist presupune atât o acţiune de exorcizare a societăţii româneşti – sub toate aspectele sale sociale, politice, economice, culturale şi spirituale – cât şi recunoaşterea jertfelor făcute de românii care s-au împotrivit comunismului – mergând până la canonizarea lor ca Sfinţi Mărturisitori în Închisorile comuniste.

Exorcizarea societăţii româneşti se dovedeşte a fi un proces de foarte lungă durată. A fost depăşită până şi profeţia unui fost nomenclaturist comunist, agent al Moscovei bolşevice şi recuperat ca analist politic după Decembrie 1989, care afirma că stupid people va avea nevoie de două decenii să-şi revină la normalitatea europeană. Prezenţa unor foste slugi ale dictaturii comuniste, precum şi a unor mentalităţi proletcultiste şi nomenclaturiste, în diferite zone de putere şi de influenţă ale societăţii noastre – Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, mediul de afaceri, instituţii de cultură etc. – împiedică, încetineşte primenirea neamului nostru. Rămânem, deocamdată, sub puterea netrebnică şi întunecată a acestor semeni ai noştri pentru care otrava dulce a minciunii şi manipulării este mai importantă decât mântuirea sufletului şi neamului. Totuşi, în timp, pe măsură ce slăbiciunile cetăţeanilor români manifestate în relaţia cu aleşii lor se vor diminua, iar democraţia românească îşi va exersa mecanismele de echitate şi dreptate socială, România va scăpa de aceste schelete vii ale comunismului care încă ne bântuie existenţa.

Canonizarea Sfinţilor Mărturisitori în Închisorile comuniste poate însă reprezenta una din căile prin care Biserica răspunde întunericului imoralităţii din societatea românească. Recentele atacuri îndreptate atât împotriva Bisericii, cât şi împotriva unor valori creştine fundamentale – educaţia creştină în şcoală, căsătoria creştină, familia creştină – au fost iniţiate de politicieni, de organizaţii politice sau civice tributare filosofiei ateiste şi aflate în siajul ofensivei anticreştine pe care stânga europeană a lansat-o – vârful de lance fiind guvernarea lui Hollande, în Republica Franceză, unde tocmai s-au legalizat căsătoriile între homosexuali şi adopţia de copii de către cuplurile de homosexuali.

În aceste zile de întuneric, creştinul român se simte lovit, ameţit şi aruncat în ape tulburi, însă Hristos şi Sfinţii Săi îi stau alături şi îi oferă lumina călăuzitoare. Sfinţii din Calendarul Creştin Ortodox sunt exemple de urmat şi lor se pot adăuga Sfinţii Mărturisitori în Închisorile comuniste – adolescenţii, tinerii, bărbaţii, femeile, călugării şi preoţii care au refuzat complicitatea cu demonul comunist şi au avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, plătind cu preţul vieţii trupului, dar salvându-şi viaţa veşnică a sufletului.

În cartea Din temniţe spre Sinaxare, tipărită în anul 2008 cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, se pomeneşte despre atitudinea Sfinţilor Mărturisitori în faţa instanţelor de judecată comuniste, fiind citată mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu – închisă vreme de 14 ani în lagărele de exterminare din Gulagul românesc: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc.”

Într-o altă mărturisire făcută de scriitoarea şi jurnalista Nicole Valery-Grossu – peste 8 ani de detenţie în închisorile comuniste – se aminteşte de o tânăra deţinută de 26 de ani, Cristina, care este chemată la interogatoriu de doi ofiţeri politici, torţionarii ei. Aceştia îi arată o scrisoare prin care mama fetei îi cerea să accepte colaborarea cu regimul – ca informator pentru Securitate – pentru a fi eliberată mai curând. Refuzând, tânăra a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea mamei mele… dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină!”

Din cartea Din temniţe spre Sinaxare, mai pomenim o ultimă mărturisire. La o mină unde lucrau în regim de exterminare, deţinuţii politici, în anul 1954, a venit în inspecţie un ofiţer de securitate. A solicitat un interogatoriu separat cu preotul ortodox Grebenea şi i-a ordonat acestuia, sub ameninţări: „Promite-mi că nu vei dezvolta nicio activitate religioasă şi nu vei da nimănui îndemnuri, sfaturi, lămuriri pe linie religioasă, adică te vei reţine şi nu vei da nimănui asistenţă spirituală”. Părintelui Grebenea nu a ezitat să ofere un răspuns întru Hristos: „Noi suntem arestaţi, noi lucrăm în condiţii grele. Suntem uitaţi de familii, cărţi şi gazete nu avem, moartea e lângă noi la tot pasul, iar regimul de detenţie este foarte sever. Suntem rupţi de toate, ne-a rămas numai Dumnezeu… Ca preot creştin, pot eu să resping pe cineva dacă vine şi îmi cere un ajutor spiritual? Acest lucru nu l-aş face orice s-ar întâmpla… Nu resping cererea dumneavoastră din îndrăzneală. Nu! Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi şi nu vreau să vă înşel. Vă spun deschis: Nu!”

Avem la îndemnână zeci, sute de cărţi despre jertfa Sfinţilor Mărturisitori din Închisorile comuniste. Chipurile acestor oameni care şi-au jertfit toate ale lor – familia, poziţia socială, averea, sănătatea şi viaţa – pentru a-L mărturisi pe Hristos, ne însoţesc în călătoria noastră spre Dumnezeu.

Biserica înţelege că persecuţia împotriva creştinilor nu s-a oprit şi nu se va opri vreodată. Comunismul ne-a lovit cu ascuţişul sabiei, capitalismul ne loveşte cu dulceaţa otrăvită a falsei libertăţi. În lupta noastră de mărturisire creştină avem însă ca susţinători pe Hristos şi pe Sfinţii Săi, în rândul acestora fiind şi Sfinţii Mărturisitori din Închisorile comuniste care au fost torturaţi şi ucişi în chinuri groaznice de înaintaşii bolşevici ai unora dintre cei care în vremurile noastre, pervertesc şi sărăcesc Ţara şi Neamul românesc.

Un ultim cuvânt. În luminarea sufletului românesc şi în exorcizarea societăţii noastre nu vom uita rugămintea sfântă lăsată nouă de Sfinţii Mărturisitori din Închisorile comuniste, ca o supremă dovadă a sfinţeniei lor: „Să nu ne răzbunaţi!”

Marcel Radut Seliste

 

SURSA

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/bisericasi-exorcizarea-societatii-romanesti-sfintii-marturisitori-gulagulromanesc-1_5178f726053c7dd83f45c772/index.html

 

Sotul si sotia ideala

„Luam pe sotul nostru sau pe sotia noastra de oriunde, intemeiem o familie, vedem ca nu merge si alergam la biserica cu acatiste, cu rugaciuni, cu interventii. De ce sa nu-l studiem / sa n-o studiem de la inceput, pentru ca nu e nimic mai grav decat sa nu il ai pe Dumnezeu.”

Vorbim despre o tema, la prima vedere si la prima auzire, nepotrivita cu perioada in care ne aflam, adica Postul Mare. Dar asta numai la prima vedere si la prima auzire, pentru ca, de fapt, tema aceasta este foarte potrivita. Este potrivita pentru ca sotul ideal si sotia ideala postesc si chiar daca n-ar posti, pretuiesc postul! Se spune ca anumite lucruri nu pot fi discutate de Biserica. Adevarul este ca Biserica trebuie si poate sa discute orice, pentru ca ea este cea care se ocupa de sufletele credinciosilor. Iata de ce consideram ca tema aceasta nu este nepotrivita cu Postul Mare.

Vorbind despre post, observam ca astazi, lumea nu mai posteste ca inainte. Mai sunt crestini ortodocsi care postesc, dar cei care nu mananca decat verdeturi – vegetarienii – sunt mult mai numerosi decat postitorii. E drept ca noi nu ar trebui sa cunoastem numarul postitorilor, pentru ca, dupa cuvantul Evangheliei, postul trebuie sa se faca in ascuns si cu fata vesela. Traim, insa, niste vremuri in care este necesar ca postul sa se faca vazut si simtit. Si aceasta, pentru ca sunt inca multi cei care nu postesc, sunt inca multi cei care habar nu au ce este postul si sunt si mai multi cei care nu numai ca nu pretuiesc, dar si dispretuiesc postul. De aceea, este bine ca cei care postesc sa o si arate si, mai mult, sa demonstreze societatii ca porunca postului este actuala si ca va ramane asa pana la sfarsitul veacurilor. Postul este una din acele fapte bune care ne conduc la unirea – macar in constiinta noastra, daca nu si in trairea noastra – cu Dumnezeu.

Sunt convins ca acesta tema intereseaza si pe cei care doresc sa se casatoreasca, si pe cei care nu doresc sa se casatoreasca. Se constata ca astazi sotul ideal este foarte dorit. De aceea, cand el isi face greu simtita prezenta, dezamagirea este foarte mare. Sotia ideala la fel – fie se gaseste greu, fie nu ne este inca cunoscuta.

Umblam dupa ideal, cautam idealul fiecare in felul nostru. Intr-o casnicie, acest lucru este foarte important: fara un sot ideal, o sotie nu poate fi fericita; de asemenea, un sot nu poate sa spuna cuvinte frumoase despre sotia lui, daca ea nu este, pentru el, femeia ideala. Cuvantul este prea pretentios? Nu este. Dimpotriva, el nu exprima indeajuns ideea de sot/ sotie ideal / ideala. De ce? Pentru ca Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, cap al Bisericii Sale, intemeiata de El din coasta Lui, pe Cruce – in chip nevazut si la Rusalii -in chip vazut a binevoit ca prin gura alesului Sau, Sfantul Apostol Pavel, sa faca o comparatie – inedita la vremea aceea si inedita si in zilele noastre – anume ca, reprezentarea sot-sotie in iubire este aceea dintre Hristos si Biserica.

Precum Hristos a iubit Biserica Sa, asa si sotul trebuie sa o iubeasca pe sotia sa; precum Biserica se supune lui Hristos, asa si sotia trebuie sa se supuna sotului. Nu este vorba de supunere, ca in sclavie, ci este vorba de relatia fireasca a omului cu Dumnezeu. Pana la urma, frica de Dumnezeu nu inseamna crispare, ci inseamna o relatie apropiata.

Sotul ideal nu se formeaza intr-o zi, nu se prelucreaza, nu se pregateste intr-o scoala anume. El are un timp mai indelungat de pregatire; la fel si sotia ideala. Fiecare se pregateste de la nastere si dinainte de nastere. Cum se pregateste de la nastere intelegem cu totii, dar cum se pregateste dinainte de nastere este un pic mai greu de inteles. E verificat faptul ca, inainte de a concepe, parintii pregatesc, de fapt, sotul ideal sau sotia ideala. De lucrurile acestea, noi tinem cont foarte putin.

Vorbim de un atavism, dar in acelasi timp vorbim si despre Botez, si despre Spovedanie, si despre Sfanta Euharistie, care pot anula aceste mosteniri atavice datorate neatentiei parintilor sau bunicilor nostri. Ne rugam asa: «Pacatele tineretilor noastre, ale nestiintei noastre, ale neputintelor noastre, ale batranetilor noastre, ale parintilor nostri, nu le pomeni Doamne». De aici intelegem ca un copil poate sa aiba mosteniri pe care le putem anula usor, pe de o parte prin Sfantul Botez, si pe de alta parte prin prezenta lui la Taina Spovedaniei si la Taina Impartasaniei.

Sotul ideal se alege, iar alegerea proasta duce la deziluzie. Sigur, se nasc diferite intrebari: cand alegem, cum alegem, de ce atatea fete care au ales soti ideali, nu pot vorbi in casnicia lor despre soti ideali, de ce atatia baieti care au cautat fete ideale, nu au reusit sa gaseasca ce au cautat. Daca nu suntem atenti cu noi insine, ne vom forma intr-un mod necorespunzator. Adica, un baiat, respectiv o fata, nu-si pot permite orice. Ei au libertate nu pentru ca de 15 ani incoace, de la Revolutie, suntem cu totii liberi, ci pentru ca insusi Hristos a dat libertate tuturor. Dar atentie, eu trebuie sa stiu ca mi-e de folos numai ceea ce este in perspectiva mea; nu orice din ceea ce imi place imi este si de folos.

De exemplu, eu am voie sa ma dau cu capul de pereti, dar nu ma dau, intrucat nu-mi este de folos. Sau, am voie sa citesc orice, am voie sa privesc la televizor orice, am voie sa vorbesc oricum, dar nu mi-e de folos si atunci incerc sa evit toate acestea. Imi fac o regula a vietii mele: nu citesc orice, nu privesc orice fel de reviste – nici macar nu privesc – iar cand sunt singur acasa, nu stau oricum, de exemplu, nu stau cu picioarele pe masa sau pe pereti. De ce? Pentru ca ma respect si nu-mi permit sa fac asa ceva. De obicei incercam sa avem un anumit comportament numai cand suntem de fata cu cineva.

Sa mai facem un pas si sa-ntelegem ca Hristos a ridicat femeia la nivelul la care Dumnezeu a lasat-o. El a ridicat femeia, nascandu-Se din Sfanta Fecioara Maria, participand la nunta din Cana Galileii, demonstrand apostolilor cat este ea de importanta – femeile au fost cele care nu s-au infricosat de tot ce s-a intamplat la rastignire si dupa Inviere – aratandu-Se Mariei Magdalena si femeilor mironosite in gradina Ghetsimani. Sunt multe argumente care ne conduc la aceasta idee. Iar relatia de supunere, cum spuneam, ramane o relatie de supunere in sensul recunoasterii relatiei Biserica-Hristos, Hristos-Biserica si atat.

Sa vorbim despre fetele noastre de astazi, si cand spun fetele noastre ma refer la fetele Romaniei care sunt botezate, care sunt impartasite, care se si spovedesc, cel putin din cand in cand, dar care au manifestari in neconcordanta cu chemarea botezului, cu chemarea credintei.

Fetele noastre, din pacate, nu mai pot fi sotii ideale, decat daca au avut grija sa nu denatureze ceea ce Dumnezeu a lasat sfant in ele. Se pare ca relatia de prietenie dintre un baiat si o fata, relatiile conjugale si celelalte de care putem discuta sunt, de fapt, putin discutate. Din mila lui Dumnezeu, in ultima vreme s-au scris cateva carti care ating aceste subiecte, dar, din pacate, societatea nu intelege ca Biserica trebuie sa se amestece, prin preotii ei, prin credinciosii ei, in aceste probleme. De obicei, spunem ca o relatie de prietenie intre un baiat si o fata este o problema strict personala si ca prietenia lor se deruleaza in parc, pe strada sau la o intalnire si atat.

Foarte multi intreaba cum sa ne verificam partenerul. De exemplu, ne pregatim sa ne casatorim; cum verificam prietenul / prietena cu care avem prietenie numai in perspectiva casatoriei?

Caci nu este permis sa avem o relatie doar de dragul de a ne tine de mana sau pentru a avea cu cine sa ne plimbam sau cu cine sa mergem in parc, la film sau la teatru. Asta nu inseamna ca daca te-ai imprietenit cu cineva. Sigur, te vei si casatori, dar pana sa constati ca nu te potrivesti cu persoana respectiva, gandul tau trebuie sa fie in directia casatoriei. Cand ai constatat ca nu te potrivesti cu acea persoana, trebuie sa fii sincer, sa-i spui acest lucru si sa inchei relatia. Intr-o prietenie, doua persoane inainteaza putin cate putin si cu timpul, ajung sa se cunoasca.

Am citit – poate ca nu este exact asa – ca in perspectiva casatoriei, doua persoane au nevoie de 8 ani de cunoastere; cei mai inteligenti, rezolva problema in 4 ani, adica in jumatate de timp. Exista si unii extraordinari, care rezolva problema intr-un an si altii exceptionali, care stiu in cateva zile. Aceasta tine de fiecare, dar, in cazul in care unul nu-l cunoaste pe celalalt indeajuns, fiecare dintre cei doi isi asuma un risc.

Sigur, noi nu lasam totul la nivelul persoanei noastre, adica la puterea noastra de cunoastere, ci sprijinim acesta cunoastere pe relatia noastra cu Dumnezeu, rugandu-ne lui Dumnezeu pentru luminarea mintii noastre. Aceasta luminare nu ne va lasa sa ducem o prietenie 5-6 ani si dupa aceea sa constatam ca, de fapt, totul s-a terminat. Dumnezeu nu ne va lasa neajutorati, daca ne rugam Lui.

Casatoria nu trebuie sa fie o preocupare permanenta pentru ca, mai ales la studenti, lucrul acesta poate sa impiedice studiul. Totusi, casatoria nu trebuie nici inteleasa ca ceva pe care sa-l lasam sa vina, pentru ca Dumnezeu sprijina actiunea omului, in masura in care El o vede de perspectiva. Am spus ca putem sa verificam pe prietenul nostru / prietena noastra, mai ales daca nu suntem de la Teologie.

Cum suna telefonul si el / ea intreaba: „Astazi ne vedem?”, tu poti spune: „Da – si continui – pe treptele Bisericii Sfantul Nicolae”. O sa vezi, atunci, ca nu mai auzi nimic in receptor, dar dupa un timp te va intreba: „Unde?” Si tu repeti: „Pe treptele bisericii sau la poarta bisericii sau poate vrei in biserica? Poate nu-i deschisa la ora aia, mai bine pe trepte”. „Bine, pe trepte”- o sa zica, si imediat ce zice, va incepe sa i se invarta mintea: de ce mi-a dat intalnire acolo, de ce mi-a zis asa, de ce mi-a repetat? In cele din urma, de aici vor porni niste discutii: «De ce trebuie sa ne intalnim numai la cofetarie sau numai la statuia nu stiu cui? De ce sa nu ne intalnim si la biserica? Nu neaparat in biserica, dar putem face si asta – ne inchinam la sfintele icoane si plecam».

Acesta ar fi un mijloc de a verifica, pentru ca cine are frica de Dumnezeu are si respect fata de oameni. Dar noi ce facem? Luam pe sotul nostru sau pe sotia noastra de oriunde, intemeiem o familie, vedem ca nu merge si alergam la biserica cu acatiste, cu rugaciuni, cu interventii. De ce sa nu-l studiem / sa n-o studiem de la inceput, pentru ca nu e nimic mai grav decat sa nu il ai pe Dumnezeu. Sigur, fiecare in puterea si in forma in care el reuseste. Nu toata lumea se poate casatori cu oameni care stiu indeajuns cele ale lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa verificam acest lucru din timp.

O sa ziceti: «Bine, dar daca pierd prietenia aceea?». «Daca pierzi prietenia aceea!? Nici o problema, ai pierdut-o mai devreme cu 5-6 ani. Bine ca ai pierdut-o acuma, bine ca n-ai pierdut-o peste 5-6 ani!». «De ce? Pentru ca asa se verifica?». Omul se verifica. Cu sinceritate il verificam, pentru ca n-avem voie sa ne periclitam mantuirea, in cazul in care nu putem duce crucea unei casatorii nereusite.

Poti sa si castigi mantuirea, tocmai ducand aceasta cruce, dar e bine sa nu incercam – „ajunge zilei rautatea ei”, ne spune Sfanta Scriptura. Nu putem risca. Daca o fata se casatoreste cu un baiat care este betiv si il aduce pe calea cea buna, ea va fi „decorata”, „premiata”, „declarata erou”. Dar daca nu reuseste, va fi considerata vinovata, pentru ca a stiut ca este betiv si a riscat aceasta stare, care in casatorie este dezastruoasa.

Aceasta ar fi etapa prieteniei.

Exista o alta etapa – aceea a punerii problemei. Cei care sunt foarte apropiati Bisericii si care sunt grupati, cum ar fi intr-o asociatie, sunt deja foarte apropiati, foarte precisi; nu poarta uniforma, dar se poarta ca unii in uniforma. Ei bine, de obicei acesti baieti nu reusesc sa spuna fetelor cu care au o relatie de prietenie, partea finala – cererea in casatorie. Pentru ei, totul merge foarte bine, pana la propunere. Daca, insa, reusesc sa faca acest pas, dupa aceea, lucrurile sunt ca si rezolvate: nu mai urmeaza decat o vizita acasa si o intelegere.

Eu cunosc problemele fetelor pentru ca discut foarte mult cu ele si spun aceste probleme pentru ca spunandu-le, le transfer, de fapt, baietilor. Despre baieti – vorbesc de baietii cuminti si orientati – spun ca sunt moi si ca nu au initiativa, pentru ca amana ani de zile casatoria. Cunosc baieti care fac o facultate, apoi mai fac inca o facultate, doua masterate si patru doctorate. Mult, mult! La Bucuresti exista moda aceasta. Si atunci, prietena lui ce sa faca? Face si ea inca o facultate. E bine, e foarte bine, pentru ca se formeaza intelectuali de clasa. Dar ce te faci, ca se casatoresc la 28 de ani si apoi sa constata ca, de fapt, este foarte complicat sa nasca un copil sau ca nu stiu ce probleme au avut la nastere. Sigur ca la 28 de ani ai probleme la nastere. Eu nu sunt de acord cu atata scoala sau, mai bine zis, sunt de acord cu multa scoala pe care sa o faci pana la 60 de ani, daca te casatoresti in timp util.

Totusi, unde e sotul ideal? Nu stim unde este exact, dar el exista. Nu exista numai unul, exista multi; depinde de fiecare sotie cum il priveste. Nu trebuie sa spunem ca sotul ideal trebuie sa fie asa si asa. Sotul ideal este acel sot pe care sotia il accepta si-l admira in felul in care el se manifesta. Si sotia ideala de asemenea. Nu avem nicaieri o scoala pentru soti. Ar trebui sa avem niste cursuri pentru soti – asta e adevarat.

Sotul ideal stie sa mentina in casnicie acel suflu, acel elan al primei zile de prietenie. El stie sa se roage, sa admire, sa faca observatii intr-un anume fel si are multe alte calitati.

Sotia ideala este aceea care intelege tot. Daca intelege tot, ea da dovada de bunatate, si din bunatatea inimii decurg toate. E foarte simplu sa devii sotie ideala, este asa de simplu, numai ca trebuie atentie si pregatire. Casnicia pe care o vedeti ca nu merge a fost facut fara pregatire.

Aveti veri, verisoare, vecini, cunostinte, prieteni a caror casnicie nu merge bine. Constatati ca au cele materiale, ca merg la biserica, ca sunt niste oameni onesti, dar casnicia lor nu merge. De ce nu merge? Pentru ca nu s-au pregatit. Casnicia s-a intemeiat si atat, nu a fost pregatita. De aceea, dumneavoastra care vreti sa va casatoriti, e bine sa va pregatiti incet-incet. Fara pregatire nu veti reusi. Sunt si niste filme, facute probabil dupa carti cu intamplari adevarate, in care personajele se iubesc de mult timp; ea este foarte frumoasa, dar intr-o zi ia casa foc si fata este arsa pe fata, mai mult, isi pierde vederea: dintr-o fata superba nu a mai ramas nimic; cu toate acestea prietenul ei o ia de nevasta. Sigur ca este un fapt extrem.

Totusi, se pune intrebarea: ne iubim noi asa de mult, incat atunci cand vin peste noi asemenea nenorociri sa putem continua sau ne speriem si ne parasim caminul? Exista si o alta situatie, cand un barbat a fost calcat de tren, a ramas fara maini si fara picioare si totusi, prietena lui s-a casatorit cu el. Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva, dar oricum, trebuie sa ne intrebam: daca in casnicia noastra vin lucruri mai greu de dus, o sa le putem noi duce?

Oare o sa putem duce impreuna crucea casniciei – caci, sa stiti, casnicia este o cruce ca si calugaria – sau crucea casniciei urmeaza sa fie dusa numai de unul? Crucea casatoriei este dusa de sotie cand, avand un sot betiv si nemernic, ea nu renunta, totusi, la casatorie. Suporta – si e nedrept – dar isi tine juramantul. Observati ca avem o puternica admiratie fata de calugari, dar daca un calugar sau o calugarita nu isi respecta juramantul sau voturile, imediat ne scandalizam si criticam. Cred ca suntem indreptatiti sa facem aceasta – nu sa judecam – dar sa fim nemultumiti pentru ce s-a intamplat. Ei isi tin voturile; noi de ce sa nu ne tinem juramantul? Juram cu mainile pe Sfanta Evanghelie si pe Sfanta Cruce si, la un moment dat, suntem, totusi, in stare sa divortam, sa ne despartim, mai mult, credem ca facem un lucru firesc.

Biserica Ortodoxa recunoaste de drept, ceea ce s-a intamplat de fapt – adica ruptura, insa nu e de acord cu divortul. Recunoaste ruptura si atat. Stiti ca Biserica Romano-Catolica nu admite divortul. Asta nu inseamna ca noi admitem divortul, inseamna numai ca recunoastem ruptura. Ei bine, daca ajungem sa divortam, trebuie sa ne punem intrebarea daca am putut sau nu sa ne ducem crucea, daca ne-am orientat bine sau daca nu ne-am orientat bine. Raspunsul este nu. Pentru a evita aceste situatii, este bine sa ne gandim din timp, sa ne rugam, impreuna si separat, sa mergem la duhovnic si asa mai departe.

De curand am cunoscut un caz. El imi spune: „Parinte, am ales pe sotia mea cum trebuie. Am ales-o din Biserica, am urmarit-o in Biserica, am verificat-o in Biserica in felul in care se manifesta, apoi am facut cunostinta cu ea. Am studiat impreuna relatia noastra, am fost la duhovnic, ne-am spovedit la acelasi duhovnic si… dezastru. Avem un copil despre care ea spune in continuu ca este bolnav. Copilul nu are nimic, dar ea tipa tot timpul”. Ce sa zicem acum, daca a ales-o asa, dupa carte? E greu sa suporti pe cineva care are probleme psihice si l-am intrebat: „Ce o sa faci?”. El a spus ca a jurat pe Evanghelie si ca nu o sa faca nimic. Nu cartea, asta-i important. M-am bucurat ca nu cartea si ca a inteles ce e juramantul.

La ora actuala, familia este in pericol, dar daca revenim la capul ei, la Hristos, ne va fi la indemana s-o punem la punct. Indepartarea lui Hristos de la masa cununiei face ca legatura dintre soti sa nu mai fie trainica. Aceasta este explicatia pentru care familiile se despart. Copiii ii unesc pe soti, dar avorturile rup acesta legatura, care se reface apoi foarte greu. Exista si studii psihologice care demonstreaza acest lucru. Daca folosim sotia ca pe un obiect de placere, dintr-o data nu mai exista legatura, exista cu totul altceva. Lucrul acesta se intelege foarte greu intr-o societate nebuna, intr-o societate care permite existenta unei asociatii anti-SIDA care propaga ideea ca romanii trebuie obisnuiti de mici cu mijloacele contraceptive. Auziti, sa-i obisnuim pe copii de mici!

Acum un an, pe la Sibiu pe undeva, o educatoare a permis acestei asociatii sa faca propaganda la copii – si cum? – copiii s-au jucat cu prezervative umflate. Luna trecuta, la noi in Prahova, s-a intamplat acelasi lucru. Au venit si au dat copiilor prezervative umflate ca niste baloane si copii s-au jucat cu ele. S-au jucat cu ele, am vazut eu! Explicatia a fost ca romanii sunt foarte indaratnici in ceea ce priveste contraceptia, deci trebuie obisnuiti cu metodele contraceptiei. Ei bine, intr-o asemenea societate e foarte greu sa formezi o familie ideala, dar nu imposibil, pentru ca Dumnezeu ne-a descoperit tot ceea ce este in folosul nostru. Sa nu ne lasam dusi de val. Valul trece, noi ramanem si ramanem pentru ca suntem cu Hristos. Fara Hristos, nu putem ramane. Ati observat ca a fost si este multa propaganda cu aceste buletine si cu numarul 666. Trebuie sa patrunzi in adanc, sa cunosti, sa analizezi. Sinodul Greciei deja s-a pronuntat. S-a comunicat poporului… Da, insa rezistenta nu ne-o da cunoasterea problemei. E bine sa cunosti, dar rezistenta ne-o da Liturghia, adica trairea cu Dumnezeu, in Taina Sfintei Euharistii. Sa nu uitam ca familia este acea biserica de unde, in unitate, porneste si se formeaza Biserica cea mare. Ce este Biserica Domnului? O adunare de multe familii care traiesc in Hristos.

INTREBARI
 

Ce ar trebui ca sa facem ca sa putem vorbi despre sotul ideal sau sotia ideala si dupa casatorie?

Vedeti, am scapat din vedere ca sotul poate sa fie cu sotia si inainte de casatorie. Occidentul, mai ales acum, vine si ne propune casatoria de proba. Dar doi oameni nu pot fi numiti sot si sotie decat dupa cununie. Intrarea in biserica, in alta forma decat cea feciorelnica, atrage dupa sine osanda. De aceea, trebuie sa fim atenti cu spovedania si canonul.

Pentru ca un cuplu sa ramana ideal si dupa casatorie trebuie sa tinem cont de foarte multe lucruri, inclusiv de lucrurile mici. Iata un exemplu deosebit. Odata fusesem invitat la masa la o familie prietena. Imediat am observat ca sotia pusese in fata sotului exact aceleasi tacamuri si servetele pe care mi le pusese si mie. Am intrebat cine va mai veni la masa, iar ea mi-a raspuns ca sotul ei. „Pai – zic – pe mine m-ai primit asa ca vin o data pe an, dar el vine zilnic. Asa-l primesti tu in fiecare zi?”. „Da, sigur!”; „Pai, nu poate sa manance pe masa, in bucatarie, trebuie sa-i pui astea aici?”… Asa-l primea. Mi-a placut asta. Era un aspect oarecum minor, dar asa gandea ea. Daca sotia nu uita de aceste lucruri, atunci si sotul isi va aminti sa-i aduca flori; daca ea uita de protocolul acesta, atunci si sotul va uita de flori si de cadouri. Ori asa, prin amabilitate, ea ii tot aminteste.

Nu credeti ca in raport cu evolutia actuala a societatii civile, in ceea ce priveste sexualitatea – si ma refer la abordarea atat de libertina a acesteia – Biserica face prea putin?

Da! Adica tu, care ai pus intrebarea aceasta, tu, care esti din Biserica – Biserica este formata din toti cei botezati; tu esti botezat, deci, faci parte din Biserica – faci prea putin. Biserica face foarte putin, prin tine, pentru asta. Spunem aceasta pentru ca suntem obisnuiti sa transferam responsabilitatea la varf. Cine trebuie sa faca acuma un protest impotriva libertinajului? Cine? Patriarhul. E adevarat ca si patriarhul. Si mai cine? Sinodul. Episcopul. Preotii. Da, si acestia, dar e mult mai important daca lucrurile vin de la credinciosi, pentru ca, oricum, credinciosii sunt mai aproape de ceea ce se intampla. De aceea, cred ca mai degraba ar fi de luat in seama un astfel de demers. S-a facut destul, dar ce inseamna destul pentru tavalugul acesta care vine spre noi! Sunt lucruri oarecum impuse. Observati ca nu se prea discuta. S-a dat o lege cu homosexualii, iar Biserica a luat pozitie in toate felurile, dar n-a reusit decat sa constientizeze populatia. Nu a putut opri promulgarea acestei legi. De altfel, scopul Bisericii nici nu este de a opri, pentru ca a opri inseamna a forta. Dar constientizarea lumii este un lucru bun. Ca n-a facut de ajuns… tot prin noi n-a facut de ajuns.

Dorind sa te casatoresti, ce inseamna sa lasi lucrurile sa decurga de la sine si ce inseamna a forta lucrurile?

A curge de la sine inseamna a face un acatist pe zi, a forta inseamna a face 40 de acatiste pe zi, cu o rugaciune dupa fiecare condac si icos: „Doamne, in ce stii ca vreau, eu fiind limitat, Tu care vezi in perspectiva si in folosul meu sufletesc si trupesc, randuieste ce e bine”. Asta inseamna a forta, adica a micsora timpul de cunoastere al partenerului cu ajutorul lui Dumnezeu.

Uneori e bine sa si fortam. Am cunoscut cateva fete care au fost curajoase, au fortat lucrurile, s-au casatorit, iar acum casniciile lor merg bine. Adica, au spus negru pe alb ceea ce vor; baietii au prins curaj, au spus si ei ceea ce trebuia sa spuna si s-a rezolvat. Insa altii stateau asa intr-un respect care era deranjant si care se intindea de cativa ani.

Cu privire la cel care se casatoreste cu prietena care a suferit un grav accident si e desfigurata. Acela s-a casatorit cu ea din mila, frica de Dumnezeu sau iubire?

Nu stiu. Insa, in casatorie nu avem voie sa facem ceva din mila. Nu e voie. Daca faci din iubire, e bine. Mila e, desigur, o virtute crestina, dar nu poti sa faci aceasta in casatorie. Nici nu ne convine sa auzim aceasta. Cum suna, cand cineva spune: „As vrea sa te iau in casatorie din mila”? Dar cand spune: „Te iubesc asa de mult, ca vreau sa te iau in casatorie, daca si tu esti de acord”? Cum vi se pare?

Ati afirmat ca o femeie ideala, obligatoriu nu trebuie sa se abata de la calea cea dreapta, dar daca se abate si apoi, prin pocainta, se intoarce pe calea cea dreapta, nu mai poate sa mai fie ideala? Istoria ne-a demonstrat contrariul, de exemplu imparatul Iustinian si Teodora. Nu credeti ca exagerati?

Poate ca exagerez, dar mai bine sa exagerez si sa se realizeze, totusi, ceva din ceea ce trebuie, decat sa nu se realizeze nimic. Sa presupunem ca un saritor cu prajina nu vede paralela pe care trebuie sa o depaseasca si ca ulterior, mai sus ar fi plasata o alta paralela. Cu siguranta, saritorul ar depasi-o pe prima; poate nu si pe cea de a doua, dar pe prima, sigur. Totul este sa tindem sus si apoi sa realizam cat se poate. Nu avem voie sa nu nazuim, trebuie sa nazuim la casatoria crestina, la ideea de casnicie fericita, la ideea de sot ideal si de sotie ideala. Caderea este omeneasca, iar ridicarea este posibila. Dumnezeu nu ne va judeca ca am pacatuit, dar ne va judeca pentru ca nu ne-am ridicat. Se intampla multe in casnicie, si caderi, si ridicari. Oamenii pot deveni sfinti si din talhari, si din curvari… Avem istoria la indemana. Am verificat si merge.

Eu nu cred in morala fara Dumnezeu. Exista morala si fara Dumnezeu, dar nu cred in ceea ce poate sa realizeze acesta. Unele casatorii nu merg pentru ca sotul spune: «Eu aduc acasa de toate, sunt corect cu sotia mea, nu o bat, are de toate, avem copii, ne dam interesul, dar aventurile mele personale fac parte din alt episod al vietii mele». In asa ceva nu cred. De ce? Pentru ca intervine o lege, se numeste legea echilibrului sau legea compensatiei – Dumnezeu, nu se lasa inselat.

Cat de importante sunt relatiile intime in viata conjugala? Daca dupa casatorie sotii realizeaza ca nu se potrivesc sexual, ce se intampla? Daca un sot inseala pe celalalt din acest motiv, ce trebuie sa facem?

Relatii intime? Aceasta e o problema – cum se numeste astazi – in voga. In special, telenovelele propaga ideea ca putem sa ne inselam unul pe altul sau ca nu e bine sa ne inselam, dar ca, de fapt, aceasta este legea. Uneori, cu sute de episoade, ni se baga in cap o poveste, o istorie a unei familii, care are fel de fel de increngaturi, in care nu stii cum se mai inseala unul pe altul. Ei bine, nu este corect, nu este bine.

Aceste aspecte sunt vehement criticate de Sfantul Apostol Pavel. El spune ca acest pacat „se intampla in corpul vostru”. Sigur ca in casnicie apare o dereglare care se simte. Sotia nu stie ca sotul o inseala, dar simte acest lucru. De ce? Pentru ca s-a intamplat ceva in relatia lor consfintita de Dumnezeu. Atunci, intrebarea mea este, ce sa facem? Trebuie sa ne rugam si sa revenim, nu putem face altceva. In momentul in care-ti tai, din greseala, o mana si acesta mana inca se mai tine de corp, mergi la spital cu speranta ca doar, doar ti-o vor pune la loc. Foarte multi dintre cei carora li se taie un brat sau un picior isi doresc sa-l aiba la loc. Asa ca, din moment ce suntem un singur trup – Sfantul Apostol Pavel asa ne invata – trebuie sa luptam sa ne readucem sotul sau sotia acasa. Este ceva care s-a pierdut putin de la noi, dar care trebuie incercat.

Cum se poate pastra de-a lungul timpului intensitatea inceputului?

Si de o parte, si de alta trebuie sa avem calitatea si puterea de a vedea prin celalalt, pe Dumnezeu. Daca am reusi ca partenerul sa devina transparent in ochii nostri, si dincolo de ei sa-L vedem pe Dumnezeu, atunci aceasta intensitate se va mentine. Daca nu, este greu, pentru ca in primul rand intervine rutina. Rutina este ca o rugina: cum e rugina pentru metal, asa este si rutina pentru casatorie.

Si despre gelozie, de exemplu, putem spune ca este rugina iubirii. Nu putem sa evitam rutina, decat daca gandim in perspectiva; in rest, viata trece – este o vreme frumoasa, dupa aceea apar probleme, apar neputinte si asa mai departe. Putem spune ca mentinerea intensitatii este o arta.

Ce parere aveti despre urmatoarele modalitati in care se cunosc doi oameni si vor sa ajunga la casatorie: prin scrisori si prin internet?

Prin scrisori, e interesant si e posibil. E bine si de multe ori merge. Dar numai prin scrisori si fara ca cei doi sa se vada, cred ca nu este bine. Adica, dupa o avalansa de scrisori trebuie sa ne si vedem. Ne mai trimitem fotografii, ne mai vedem… La ora actuala, insa, foarte putini isi scriu scrisori si asta datorita telefonului si internetului. Vorbesc si isi scriu prin internet, dar scriu altfel, caci lucreaza printr-un aparat care este rece. E bine si prin internet, dar dezvoltam o relatie care nu este buna, care nu este verificata. Omul se poate exprima oricum, dar prin viu grai discutam altfel, sesizam altfel lucrurile. Nu cred ca e bine sa comunicam sentimentele noastre prin internet. Ce sa-i spui prin internet? „te iubesc”? Nu. Nu prea cred ca se poate aceasta, pentru ca nici nu l-ai vazut. Sa iubesti ceva ce nu ai vazut!? Noi suntem oameni palpabili si nu putem fi atat de utopici, incat sa credem ca cineva te poate iubi fara sa te vada. Bun, o sa ziceti, o sa ma si vada; folosesc scanerul, o fotografie si am rezolvat. Daca ajungem aici e prea de tot, pentru ca deja nu mai vorbim de personalitate. Din pacate, insa, se intampla si lucruri din acestea. Sunt persoane care marturisesc ca s-au cunoscut prin internet si ca s-au casatorit. Nu spun ca nu se poate, dar acesta nu este o modalitate obisnuita si nu stim cat rezultat da.

  Ce sfat ati da tinerilor cu facultate care doresc sa se casatoreasca cu tineri fara facultate, insa parintii nu sunt de acord?

Aici e complicat, dar e rezolvabil. Este bine ca cei doi tineri sa fie apropiati din punct de vedere al educatiei. Sa va dau un exemplu pozitiv: eu am avut o asistenta sociala care a terminat sectia de teologie – asistenta sociala la Bucuresti si care m-a ajutat vreo 5-6 luni la asociatia pentru copii orfani pe care o avem. Cand a venit toamna, a dat o ploaie rece si marunta, cu care ea nu era obisnuita. Asa ca, intr-o zi, a facut cu mana la o caruta. Carutasul a oprit, a dus-o pana unde i-a cerut, iar la coborare fata i-a multumit. Dar iata ce-i zice carutasul: „Lasa multumesc, te mariti cu mine sau nu?”. Ea a spus ca trebuie sa-l intrebe pe parintele. El a venit la mine si m-a intrebat. Era sigur, un baiat, un taran cu zece clase, dar destul de spiritual si de versat ca sa puna o astfel de problema. L-am intrebat: „Tu vrei asta?”. „Parinte – zice el – sa ne studiem”. In primavara s-au casatorit. Ea e profesoara de romana si de religie, iar el cara lemne. Ei, asta am vazut ca a mers, dar sunt foarte multe cazuri care nu merg. Acestia n-au mai discutat cu parintii. S-au dus si i-au anuntat: unii s-au bucurat, altii s-au mirat, pe urma s-au bucurat si cei care s-au mirat. Se poate si asa, dar cu multa atentie.

Problema nu e la cel cu facultatea terminata, problema e ca cel fara studii sa poata sa si le completeze, pentru ca, uneori apare un complex. Iar parintii trebuie lamuriti – sentimentele sunt asa si asa. Daca tot nu vor, trebuie mers la preotul de parohie, dupa aceea la episcop, iar daca cauzele impotrivirii nu sunt cele canonice, atunci li se va spune ca nu se pot impotrivi. Daca, pana la final, parintii nu pot fi convinsi, atunci va fi o problema: casatoria nu se va putea face fara blagoslovenia parintilor, mai ales daca au argumente. Daca n-au argumente, parintii pot fi dati deoparte si casatoria se va putea face in limitele canonice si dupa regulile canonice ale Sfantului Ioan Gura de Aur.

Ca duhovnic, pana unde poate merge implicarea in alegerea care o face fiul sau fiica duhovniceasca?

Din pacate, cu unele exceptii, fiica si fiul duhovnicesc, cand se spovedesc, nu sunt foarte deschisi fata de duhovnicii lor; duhovnicul, in afara de o invitatie la nunta, nu mai stie nimic. Din pacate, aceasta e o regula generala. Exista si exceptii, cand fata sau baiatul merg la duhovnic si zic: „Parinte, am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma casatoresc” si apoi il prezinta pe alesul sau / aleasa sa. Atunci duhovnicul ii spune sa se roage impreuna pentru asta, si dupa aceea, eventual, discuta cu amandoi.

E foarte simplu, dar, in realitate, fiii duhovnicesti nu prea merg la duhovnic. Din pacate, in cel mai important moment al vietii lor, ei nu merg la duhovnic. Duhovnicul, oricum nu poate prea multe, oricum nu se poate amesteca prea mult, dar poate jalona alegerea, poate avertiza, poate spune: „Sa ne rugam o perioada de timp” si cam atat. Eu cred ca nu este bine ca duhovnicul sa se bage, adica sa spuna: „Tu te casatoresti cu acela”. Unii cred ca duhovnicul are aceasta putere, dar acest lucru este, totusi, foarte riscant. A, daca este un traitor care are darul inaintevederii, atunci da. Acelea sunt exceptii pe care le acceptam, le admiram, ne minunam. Cred ca cei doi trebuie sa se studieze bine si apoi sa se duca la duhovnic ca sa spuna concluziile lor. Duhovnicul sa studieze aceste concluzii si sa dea sfaturile. Se poate si opune, daca sunt probleme grave, dar mai mult nu.

Ce parere aveti despre relatiile prietenesti platonice si casatoria alba?

Casatoria alba exista, e interesanta, e minunata, dar nu o cunoastem, pentru ca cine o practica nu divulga niciodata aceasta traire. Oamenii nu spun: „Eu am o casatorie alba”, pentru ca daca spun, pierd plata. Dar nici altul nu poate sa spuna: „Uite, cei doi au o casatorie alba”, pentru ca n-are de unde sa stie. Duhovnicul, daca stie, bine, dar nu e obligatoriu sa-i spui pentru ca la duhovnic se spun pacatele, iar acest lucru nu-i pacat. Asadar, spui daca vrei. Poate sa stie, dar daca stie, n-are voie sa spuna. E posibil ca, despre persoanele care au o astfel de casatorie, sa nu stie nimeni in afara de Dumnezeu. Asta este parerea mea, dar parerea mea e obligatoriu sa fie identica cu parerea Bisericii. Noi, preotii, nu avem voie sa avem pareri proprii si nici crestinii nu e bine sa aiba pareri personale. Daca totusi au niste pareri, acelea sunt pareri personale si nu pot fi impuse. Trebuie sa avem parerea Bisericii, verificata in timp.

Cineva mai pretentios in alegerea sotiei nu cumva risca sa-si rateze casatoria, stand prea mult pe ganduri?

E bine sa fii foarte pretentios pentru ca defectele se accentueaza de zece mii de ori in casnicie, iar calitatile se diminueaza de zece mii de ori, si atunci trebuie sa fii foarte pretentios, ca sa ramai cu ceva din idealul tau.

Avand un prieten sau o prietena pentru care Biserica si tot ce tine de viata duhovniceasca nu reprezinta nimic, cum ar fi de dorit sa lucrezi cu el?

Eu cred ca prin teatru. Il atragi in diverse conjuncturi si faci teatru cu el. Nu stiu ce exemplu sa dau, dar cred ca acesta este un aspect particular. De exemplu, poti sa-i spui ca ai visat noaptea trecuta ca el manca varza. La urmatoarea intalnire, ii spui ca manca varza cu salata verde si tot asa. „Dar ce-i cu atatea vise?”- te va intreba. „Nu stiu ce-i cu atatea vise, dar ma duc sa ma spovedesc, sa-mi spuna parintele ce-i cu visele astea.” Si apoi te duci la spovedit, dar sa nu minti de data aceasta. Si-i spui: „Am fost la spovedit.”; „Ei, ce ti-a spus duhovnicul?”; „Mi-a spus ca aceste vise le am pentru ca tu nu postesti.” In momentul acela, se creeaza o discutie despre post si asa mai departe. Deci, totul este sa se creeze o discutie, pentru ca nu poti sa-i spui: posteste! Daca ii spui asa, ii poruncesti si n-o sa posteasca niciodata. Ii spui: „Uite, am auzit ca Mihai Eminescu postea – asa scrie duhovnicul lui in ziua de 8 noiembrie, intr-un Minei care se afla la manastirea Neamt. Dupa ce a postit, s-a spovedit si si-a exprimat dorinta ca maicile de la Varatec sa-i cante «Lumina lina» si sa fie ingropat pe malul marii…” Cand el te aude vorbind asa, isi va pune problema. Incet, incet isi va pune problema.

Este o modalitate, iar daca te iubeste cedeaza imediat si posteste. Cum sa nu posteasca! Te duci la pizza: tu pizza de post, el cu carne. Te duci la cofetarie: tu ceri prajitura de post, el de dulce. Incet, incet se lucreaza, este o lucrare foarte puternica de schimbare a omului. Oamenii nu se schimba imediat, sunt crescuti intr-o anumita mentalitate, cine stie ce a fost in familia lor si asa mai departe.

Daca un cuplu renunta la pastrarea castitatii inainte de casatorie?

Daca doi renunta la pastrarea castitatii inainte de casatorie, se numesc cuplu, iar daca se casatoresc si se spovedesc, ei devin familie. Cuplu formeaza doua persoane care sunt adunate la un loc, care au un comportament de oameni casatoriti, dar care nu sunt cununati. Actul in sine este acelasi, se intampla la fel si inainte de casatorie, si dupa casatorie, dar problema este daca noi recunoastem sau nu ca unirea noastra o face Dumnezeu. Daca recunoastem acest lucru, atunci actul va avea loc dupa cununie.
Insa si actul sexual are intimitatea lui. Nenorocirea este ca astazi nu mai exista intimitate in actul sexual. La Bucuresti, spre exemplu, fetele serioase se plang ca colegele lor de camera primesc noaptea vizita baietilor, ca acestia raman in camera, si bineinteles si in pat, ca se culca cu ele – inseamna ca actul sexual nu mai are nici macar intimitate. Este foarte grav! Este o mare diferenta intre ceea ce citim la Rebreanu, ca a facut Ion cu Florica in fan si ceea ce se intampla astazi in caminele studentesti. De ce? Pentru ca acolo a existat un pacat si o intimitate si aici exista un pacat si o lipsa de intimitate.

Pacatul tot pacat ramane, dar aici avem de-a face cu o amplificare, care duce la denaturare. Traim vremuri dure si daca reusim sa ramanem intregi, e bine. Atacurile sunt nemaiintalnite; suntem luati prin surprindere si nu prea stim cum sa ne aparam. Inainte stiam sa luptam pentru ca existau niste precedente, niste metode de lupta pe care le invatasem de la altii, de la Sfintii Parinti, de la ce-am mai citit. Acum e altfel. Observati ca foarte multe carti care se tiparesc, se vand rapid daca prezinta o problematica actualizata; daca nu, nu. Retiparirea – asa, pur si simplu – a Sfintilor Parinti nu mai este o solutie. Nu este sigur ca Sfantul Ioan Gura de Aur este actual, dar daca cineva face o analiza si actualizeaza aspectul pacatului, atunci cartea se vinde rapid, pentru ca oamenii vor sa vada exemplul imediat si concret al rezolvarii problemei.

Cum mai poate fi vorba de iubire cand sotul / sotia este inselat si ce-ar trebui sa faca cel inselat ca sa nu mai fie calcat in picioare inca o data?

Inselarea nu inseamna calcare in picioare, inseamna calcarea iubirii in picioare. Iubirea nu trebuie sa se opreasca cand celalalt greseste; daca este iubire. Iubirea se opreste pentru ca omul vrea sa o opreasca. Cel inselat vrea sa opreasca aceasta iubire pentru ca este suparat ca i-a fost inselata iubirea. Ori, daca este iubire, ea nu trebuie sa se opreasca, ci sa mearga la recuperare. Trebuie recuperat sotul sau sotia, asta-i iubirea. A ierta sotul sau sotia care a gresit, inseamna mai mult decat a te casatori cu cel care nu mai are maini si picioare.

Ce parere aveti despre casatoriile impuse de parinti?

Nu sunt de acord cu aceste casatorii. Stramosii nostri practicau lucrul acesta, nu neaparat impus, ci semi-impus. Parintii baiatului veneau in petit cu baiatul, tatal fetei se ducea, cauta fata care se ascunsese in nu stiu ce ungher, o lua de mana si-i spunea: „Aceasta este sotia ta”. Si nu prea existau divorturi pe vremea aceea. Nu sunt de acord cu asta si cred ca nici dumneavoastra, dar stramosii nostri mai faceau si asa si casatoriile mergeau. Acum stam de vorba, ne tocmim, dar apoi divortam. Foarte rapid divortam; constatam ca este nepotrivire de caracter.

Eu am mai ocrotit si fete unse cu motorina, batute, cu ochii scosi s.a.m.d. si de aceea mai apar discutii in sat. „Uite cum e batuta, uite ce a patit”, zic eu. Insa, femeile din sat imi spun ca si ele au patit la fel: „De cate ori m-a batut pe mine si n-am divortat, am tinut de casa…”. Sigur ca nu este bine ca se intampla asa, dar este bine ca oamenii sa se tina de casa. Nu inseamna ca suntem condamnati sa suferim, dar asta e crucea: trebuie sa existe multa lupta ca sa ne tinem casatoria. Trebuie sa facem asa, caci, cine stie, poate ca pentru vreun pacat de-al nostru suferim. In general, sotia tine la sotul ei mai mult decat sotul la sotia lui.

Acum 25 de ani, am avut o experienta foarte dura pentru mine. Nici nu imi inchipuisem, pana atunci, ca se poate intampla asa ceva; am ramas marcat si profund impresionat. In ziua aceea am spovedit o femeie care avea un ochi umflat, mult sange pe fata, doi dinti scosi, o arcada rupta, o buza sfasiata…. Am spovedit-o si am intrebat-o ce a patit. „Parinte, m-a batut sotul meu”. Eram asa de impresionat de ceea ce ii facuse sotul si de felul in care ea arata, incat, dupa ce am spovedit-o si am sfatuit-o, la un moment dat, am inceput sa-i spun ca are un sot nemernic si ticalos; am mai folosit si alte cuvinte destul de dure. Ma miram de ce-i facuse nemernicul acela! La un moment dat, insa, femeia ia epitrahilul de pe cap si spune: „Parinte, va rog sa nu mai spuneti asa de sotul meu”. Eu n-am mai zis nimic. In momentul acela, mi-am dat seama ca femeia aceea isi iubea sotul, chiar daca el aproape o desfigurase in bataie. O sa spuneti ca nu era zdravana, dar era zdravana – s-a suparat ca eu am zis niste cuvinte mai dure, fiind impresionat de ceea ce vedeam si de ceea ce a facut nemernicul acela. Uite ce reactie a avut!

Cum se rasfrang pacatele bunicilor si ale parintilor asupra celor care vor sa se casatoreasca?

Asta e mai complicat. De exemplu, cine strica casa altuia se trezeste ca nu i se marita fata. Parintii sunt, astfel, pedepsiti, spre intoarcere, tot in folosul lor, pentru ca suferi mai mult pentru copilul tau decat pentru tine. Daca Dumnezeu te-ar pedepsi pe tine, stii pentru ce si gata, dar cand te pedepseste prin copil, puterea pedepsei e mai mare. Suferinta fiind mai mare, si posibilitatea intoarcerii este mai mare. Cam asa sunt pedepsele acestea: copiilor li s-au strepezit dintii dupa ce parintii lor au mancat agurida. Asa spun unii dintre preoti. Nu e nedrept; este drept, pentru ca conteaza finalul, adica intoarcerea. E ca si cu narcisa pusa in calimara de cerneala: intr-o ora petalele albe au picatele albastre. De ce? pentru ca trage din calimara. Ei bine, si copilul tot face asa, trage din parintii si din bunicii lui, ca se milostiveste Dumnezeu pana la al noualea neam si pedepseste pana la al treilea. Am o matusa care a murit pentru ca nepotul ei n-a intrat la liceul sportiv. Cand a auzit ca n-a intrat, a facut ceva la cap si a murit, pentru ca a pus la inima problema nepotului. Observati cum ne doare, ca bunici, de nepotul nostru care are o problema?

Cum poate Biserica, in ansamblu, sau unul dintre soti, sa indrepteze pe acela care apeleaza la vrajitorie?

E complicat, pentru ca din calea vrajitorilor – ne spune Scriptura – Dumnezeu „se tine deoparte”. Vrajitoria este o practica oculta care nu are nici o legatura cu mantuirea noastra. E ceva opus lui Dumnezeu, deci, daca am ajuns acolo, e grav. Trebuie luminat acela care a apelat la vrajitoare. Trebuie sa i se explice ce e vrajitoria, ce inseamna relatia cu Dumnezeu, ce inseamna relatia cu diavolul. Sa vedem argumentele lui. Nu sunt in Biserica atatea icoane cate are vrajitorul in casa lui. Prezenta icoanelor in casa vrajitorului sau trimiterea pe care o face vrajitorul la preot, pentru sfestanie, pentru dezlegarile mari, respectiv Molitfele Sfantului Vasile, nu constituie un argument de credibilitate. Trebuie sesizat in ce consta inselatoria, de ce spune el asa, de ce tine el icoane in casa. Ca sa faca impresie, evident.

Vrajitoria, cum se practica ea de babe si de oamenii simpli, nu-i chiar asa de periculoasa, pentru ca este evidenta. Vrajitoria practicata de intelectuali, care nu prea conteaza, e inselatorie in cele din urma. Am vazut odata, in niste munti, de la Baia-Mare in sus, cum un fals terapeut ii insela pe oameni. Avea o camera imensa, plina de calculatoare; pe fiecare ecran era cate un joc de lumini, din acelea care se pun in momentul in care calculatorul nu lucreaza. Cand am intrat acolo, am vazut un client care, saracul, venise de departe cu nu stiu ce problema. Terapeutul il intreaba: „Ai fost la Biserica?”. Omul zice: „N-am fost”. „Afara, du-te la Biserica!”- a tipat terapeutul. Acesta se duce. Acum, noi, cu ASCOR-ul, construiam acolo o Biserica. Cum biserica atunci o construiam, omul n-avea unde sa se inchine. In fine, s-a inchinat el si s-a dus inapoi. „Ai fost?”. „Am fost”. Apoi, terapeutul s-a dus la un calculator, a tastat ceva, pe urma a inceput sa fuga la altul. Nu stiu ce a mai facut, dar pana la urma, i-a prescria ceva. Sigur ca, dupa ce omul s-a intors acasa, un vecin l-o fi intrebat: „Unde ai fost?”; „Am fost acolo.”; „Si?”; „Cum am intrat, s-a rastit la mine daca am fost la biserica, m-am dus; acolo, niste tineri construiau o biserica si m-am inchinat”. Impresia e foarte buna, ca el te trimite la biserica. Acesta era un vrajitor modern, cu calculatoare. Calculatoarele nu spuneau nimic, bineinteles, numai ca fiind asa multe si fiecare aratand altceva, oamenii care mergea acolo erau impresionati. Trebuie sa-i lamurim pe toti acestia.

Ce putem intelege prin egalitatea dintre barbat si femeie? Care sunt limitele acestei egalitati?

Egalitatea n-are limite, barbatul este egal cu sotia lui. Relatia aceea de supunere dintre sot si sotie este relatia Biserica–Hristos, relatia Hristos-Biserica. Daca vreti, va pot spune eu ca barbatul nu este egal cu femeia, pentru ca femeia este superioara barbatului. Asta e o parere personala. Oricum, exceptand sacerdotiul, femeia poate sa faca tot, absolut tot. Un barbat nu poate sa faca tot. Spre exemplu, nu poate, n-are puterea sa iubeasca desavarsit. Un barbat nu poate sa stea 6-7 luni, nedormit, langa copilul lui bolnav. Poate, cateva minute sau poate 2-3 ore pe noapte, pe cand sotia lui, femeia, poate sa stea 6-7 luni. De ce? Pentru ca ea nu iubeste teoretic, ci iubeste desavarsit. Ea isi iubeste copilul si sta langa capataiul lui luni de zile, doarme pe scaun. Barbatul nu. Plange, ii pare rau, dar nu poate sa stea. Nu are aceasta putere. Sigur, are alte calitati, dar nu si pe acesta, care este o proba a iubirii. Cati barbati isi iarta sotiile cand acestea gresesc? Foarte putini. Pe cand aproape toate femeile isi iarta barbatii, pentru ca au o putere de iubire mai mare. Iertarea vine din iubire, nu din altceva.

Care credeti ca trebuie sa fie principala calitate a unei viitoare sotii si respectiv al unui viitor sot?

O sotie trebuie sa fie buna. Daca e buna, toate calitatile decurg din bunatatea ei. Sotul nu trebuie sa fie betiv, fumator, afemeiat, zgarcit, gelos, dar trebuie sa fie cu frica de Dumnezeu. Daca are acestea, are si perspective de ideal. De exemplu, o sotie buna este aceea care, atunci cand sotul sau are probleme cu ulcerul, ea ii face un ceai. Din bunatate izvoraste tot.

E cunoscut faptul ca stiinta a ajuns pana acolo incat poate sti inca de la prima celula, daca copilul care se va naste va fi sanatos sau nu. Daca acel copil care se va naste sufera un handicap, este bine sau nu ca el sa se nasca? Ce parere are Biserica despre aceasta ?

In primul rand, stiinta zice ca stie, dar nu intotdeauna stie, pentru ca stiinta este intr-un continuu progres. De fapt, stiinta poate fi definita ca ceva care studiaza, care se ocupa cu descoperirea fenomenelor lui Dumnezeu. Religia, respectiv teologia se ocupa cu studiul relatiilor dintre Dumnezeu si om. Ca stiinta stie cu precizie, asta nu putem sa spunem, pentru ca nici ea nu stie, de vreme ce se suceste in felurite chipuri. De exemplu, acum 40 de ani, aspirina se lua cu lapte acru; de acum 30 de ani, aspirina nu se mai ia cu lapte acru, pentru ca laptele acru distruge nu stiu ce in stomac, iar aspirina nu-si mai face efectul. Asta e stiinta: cand zice asa, cand zice asa.

Noi ne supunem la ce zice ea, noi respectam ce zice ea. Zice ca cutare medicament se ia de trei ori pe zi, il luam de trei ori pe zi. Dar nu intotdeauna stiinta poate sa dea lucrurilor precizia adevarata. Acesta e un aspect. Alt aspect este ca copilul poate sa fie bolnav in pantecele mamei si sa se vindece in timpul sarcinii. Dar daca el, totusi, ramane bolnav si se constata ca are un handicap major, asta e o alta problema.

Pentru noi, e om din momentul conceperii – stiinta ne-a spus lucrurile acestea, adica a reusit sa descopere ceea ce noi stiam de mult. Daca lucrurile stau asa – fiind om din secunda conceperii – atunci noi nu putem interveni in viata lui. El trebuie adus pe lume si crescut ca atare, adica intre noi. Sunt oameni cu handicap care ar trebui sa creasca cu noi si printre noi, nu in sanatorii, ospicii s.a.m.d. Daca vor fi crescuti printre noi, vom realiza doua lucruri: in primul rand, boala lor nu se va agrava si in al doilea rand, noi vom fi constienti ca am nascut handicapati, ca ei sunt handicapati din noi si ca noi suntem vinovati de handicapul lor. Occidentul are lucrul acesta bun, dar pe acesta nu vrea sa ni-l strecoare; ne strecoara numai homosexualitate, sexualitate, avort, contraceptie si celelalte (acum s-a inventat o chestie micuta, pe care o pui undeva si nu mai ramai gravida; nu inghiti pastile, nu faci injectii, nu folosesti sterilet, nu faci decat sa folosesti lucrul acela micut. Dar cine stie ce efecte secundare are aceasta metoda; la celelalte s-a cam demonstrat ce efecte secundare au).

Deci Occidentul are lucrul acesta bun: handicapatii cresc printre oameni si sunt bine subventionati ca sa traiasca printre oameni. Deci, handicapatii trebuie sa traiasca cu noi, sa moara cu noi, pentru ca din cauza noastra sunt asa. Sigur, undeva a existat o problema, o dereglare pe care noi am creat-o. Biserica gandeste ca orice om, fiind om din momentul conceperii, are dreptul sa se nasca si sa creasca: cu un picior, fara un picior; cu maini, fara maini etc.

Nu credeti ca ar trebui infiintate cursuri pentru mamele prea tinere de 15-16-17 ani?
Nu putem infiinta cursuri inainte ca ele sa fie mame, dar si dupa ce nasc, e greu sa le aduci la curs. Dupa ce ca sunt micute, le mai aduci si la cursuri! La fel, nu trebuie sa le aduci la cursuri nici inainte sa nasca, pentru ca le dai idei. Insa e bine sa ne ingrijim noi de ele; oricum, ele isi iubesc copiii si au o iubire mai puternica decat mamele care fac avorturi. Nu e bine ca au facut acest lucru la 15 ani, e adevarat, dar faptul ca nu si-au omorat copilul arata ca au iubire indeajuns.

Credeti ca e posibila casatoria dintre o tanara ortodoxa si un tanar neoprotestant, avand in vedere ca in relatia lor exista multa dragoste, respect reciproc si iubire pentru Dumnezeu?

Greseala a fost facuta in prietenie; a fost o greseala ca s-au imprietenit. Daca relatia lor este stransa si de iubire, asa cum ziceti, atunci e rezolvabila. Daca el o iubeste asa de mult pe tanara ortodoxa, va imbratiseaza odata cu fata si Ortodoxia. Daca nu se intampla asa, nu se vor putea casatori. Cine-i va cununa? Neoprotestantii nu, pentru ca neoprotestantii nu au taina cununiei. Ortodocsii nu, pentru ca ei cununa doar persoane botezate, iar neoprotestantii nu sunt botezati. E foarte complicat, dar asa cum v-am spus, e rezolvabil. De exemplu, din iubire pentru ea, el studiaza credinta ei, cu sinceritate. Cine studiaza cu sinceritate, ajunge repede la anumite concluzii si s-a rezolvat. Daca nu s-a rezolvat, atunci acesta e riscul pe care ti l-ai asumat cand te-ai imprietenit cu o asemenea persoana. Vor spune unii, poate: „Dar cu sentimentele ce facem?”. Raspunsul e tot o intrebare: „Ce facem cu mantuirea?” sau „Ce fel de copii se nasc si cu ce viitor?” si multe altele. Asta e, e greu.

Ce importanta au sentimentele intr-o relatie si cum pot aparea acestea intr-o relatie in care cei doi nu se potrivesc?

Au importanta sentimentele. Ce inseamna ca nu se potrivesc? Doar iubirea face sa se potriveasca totul. Daca nu se potrivesc, atunci de unde sunt sentimentele? Sa nu confundam palpabilul cu sentimentul. Sentimentele nu sunt palpabile, ele se simt.

De ce unii nu-si gasesc niciodata jumatatea, altfel spus, de ce unii nu se pot casatori?
Pentru ca unii n-au jumatate. Dumnezeu a zis si El stie de ce a zis. Nu?
O doamna a povestit ca de la 16 ani pana la 19 ani s-a rugat sa se casatoreasca cu un anumit baiat. La 19 ani, Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si, impotriva vointei parintilor ei si a parintilor lui, s-a casatorit cu el. In noaptea nuntii a constatat ca este epileptic. In urmatoarea luna a constatat ca este schizofrenic. Dumnezeu a randuit ca n-au avut copii si a trebuit sa se desparta de el, dupa mai bine de 20 de ani de convietuire.

O fata se plangea acestei doamne: „Ce sa fac, ca inca nu m-am casatorit”. Doamna i-a spus istoria aceasta si apoi a venit fata la mine si mi-a spus: „Parinte, in viata mea nu mai ma rog sa ma marit. Sa fie cum vrea Dumnezeu, ca El stie mai bine.” Este posibil ca necasatorindu-te, Dumnezeu sa te fereasca de cine stie ce, nici nu stii. Noi ne rugam: „Doamne, in problema mea, fa ceva in folosul meu, stii Tu cum!”. Dumnezeu te asculta sau nu te asculta. Daca nu te asculta, stie El de ce nu te asculta. Pentru El filmul este gata. Pentru noi, filmul e in derulare si atunci, El, care stie, te fereste prin aceasta de ceva.

Sigur ca e teoretic ce spun eu, sigur ca e complicat cand trecem la aspectele practice. Tu doresti sa te mariti, timpul trece, faci 24, 32, 36 de ani, intri in panica si spui: ”Vreau sa realizez si eu ceva in viata, sa am si eu copii…”. De acord. Dar trebuie sa faci totul. Daca nu faci totul, nu poti sa verifici vointa lui Dumnezeu. Dupa ce faci totul, atuncea ai verificat. Trebuie sa fii superior ca sa spui asa, sa intelegi asa.

Cum se poate vindeca incapatanarea unuia dintre soti, cu privire la fixurile pe care le are dinainte de casatorie?

Daca le are dinainte de casatorie, inseamna ca le-a stiut, iar daca le-a stiut, inseamna ca le-a acceptat. Daca-l iubeste, il accepta in continuare si de obicei fixurile acestea sunt suportabile.

Cat de grav poate afecta o casatorie ideala, o nunta cu muzica si cu dansuri? Parerile sunt impartite si va rugam sa ne vorbiti despre aceasta.

Nu este vorba numai de dans si muzica, este vorba de modalitatea de a intelege momentul Cununiei, momentul Tainei, prezenta lui Hristos si incompatibilitatea dintre anumite aspecte si actiunea sublima a lui Dumnezeu asupra mirilor. Despre aceasta putem discuta. Adica, dezmatul nu este compatibil cu ce se intampla in Biserica. Actul pogorarii Duhului Sfant peste capetele mirilor nu este compatibil cu lautarii – asa ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur. In rest, parerile sunt impartite.

Deci, daca vreti sa aflati raspunsul, puneti-va problema compatibilitatii. Dovada ca, la Botez, care este un act capital – adica o taina de intrare in crestinism fara de care nu ne putem mantui – lasam lautarii afara. Sfantul Maslu e neinsotit de lautari. Cand ne impartasim, lautarii sunt absenti. La Taine, nu au ce cauta lautarii. Daca vreti, discutam despre ierurgii, dar nici la sfestanie nu se aduc lautarii. Lautarii se aduc numai la nunta. Sfantul Pavel zice: „Mare este Taina aceasta, si eu zic in Hristos si in Biserica”. Argumentele sunt pro si contra, discutiile sunt interminabile. Numai atata trebuie sa discutam, compatibilitatea. E compatibil unul cu altul sau nu.

din Soţul ideal, soţia ideală – Pr. Nicolae Tănase

O noua blasfemie

Citez:O noua blasfemie: „IISUS HRISTOS HERMAFRODIT”. Sa reactionam ca islamistii? « Saccsiv’s Weblog:

Anul trecut consideram ca:
Ei bine, anul asta e clar ca atacurile anti crestine vor fi mult mai numeroase. De doua deja stiti:
Iata-l si pe al treilea.

Preiau integral articolul Iisus era hermafrodit? Află teoria şocantă a teologilor!:

Iisus ar fi avut ambele organe sexuale, spune teologul Susannah Cornwall, iar ipoteza acesteia a iscat un scandal în rândul reprezentantilor Bisericii şi a credincioşilor.Femeia, profesoară la Universitatea din Manchester, care susţine feminismul şi realizează studii despre sexualitate, e de părere că Iisus ar fi putut să fie hermafrodit.Cornwall nu îşi bazează ipoteza pe fapte şi detalii exacte, ci vine mai mult cu argumente care ating sfera posibilului şi ideea că “orice se poate întâmpla” atât timp cât nu există dovezi care să contrazică.

Spre exemplu, teologul spune că Iisus nu a făcut copii şi că ar fi putut să fie hermafrodit, să aibă ambele organe sexuale şi să fi fost aparent bărbat, dar în sufletul său să fi fost de fapt femeie.
Ideea lui Cornwall este văzută drept o blasfemie şi a fost îndelung criticată, dar lucrurile pot fi clarificate. Sau cel puţin aşa se crede. Teologul spunea că teoria ei nu poate să fie negată, nici confirmată, deoarece nu e un cadavru sau nişte rămăşiţe care să fie analizate. Ei bine, mai nou, arheologii spun că au descoperit într-un mormânt osemintele lui Iisus Hristos, demontând astfel teoria care stă la baza creştinismului, cum să Mântuitorul ar fi înviat.
   Comentariu saccsiv:
Neghiobia a aparut si in Adevarul:
Unde se specifica si o sursa: The Telegraph.
Si nu suntem decat la inceputul Postului … Ce va mai urma?
Nauca feminista Susannah zice asa: “orice se poate întâmpla” atât timp cât nu există dovezi care să contrazică. Ipoteza ei nu poate fi nici confirmată, nici negată, deoarece nu există un cadavru care să fie examinat.
Daca urmam logica ei si emitem ipoteza ca ea e scatofila, necrofila si zoofila se supara? Ne da in judecata? N-avem dovezi. Sa demonstreze ea ca nu-i asa. Sau poate aceste scarbosenii n-o deranjeaza. Putem gasi atunci altceva, ce sigur o va deranja. Dar pe cineva drag are pe pamantul asta? Putem emite niste ipoteze si despre respectivul(a)?
La fel putem proceda si cu ceilalti specialisti in debitat imbecilitati. Evreul Simcha Jacobovici vede pe un mormant scris un nume, apoi gaseste alte morminte ce pot fi ale primilor crestini si trage „concluzia”: Iata mormantul si ramasitele lui Iisus. Oricand putem face si noi o constructie-deductie similara cu a lui si sa spunem despre el ceva, orice.
Desigur, tuturor acestora nu le-ar conveni sa fie atacati astfel. Si pe buna dreptate. De ce ei insa isi permit sa huleasca?
Evident, noi fiind crestini, nu vom proceda ca ei. Se cuvine insa sa tacem?
Au mai fost si alte ticalosii debitate de minti odioase:
Uneori s-a reactionat impotriva lor:
Ce ar fi fost insa daca astfel de atacuri nu ar fi fost impotriva crestinismului, ci a islamului? Daca in loc de „Iisus Hristos homosexual si hermafrodit” ar fi zis de Mahomed … Daca arta lor cu urina ar fi fost la adresa ultimului?
Pai ar fi fost asa: teoreticienii si artistii respectivi erau pe lista neagra, condamnati la moarte. Ambasadele tarilor din care provin, ar fi fost luate cu asalt in tarile musulmane. Ziarele care ar fi publicat atacurile ar fi fost amenintate sa-si ceara scuze. Studiourile in care s-a filmat ar fi luat foc. Spatiile care ar fi gazduit afisele ar fi explodat. Intr-un cuvant, ar fi fost razboi …
Noi crestinii nu punem bombe si nici nu condamnam pe cineva la moarte. Si bine facem. Dar nici sa tacem ca umerasele nu-i bine.
Ar trebui protestat vehement. Prin declaratii si manifestatii. Probabil ca nu cu proteste de strada la toate nebuniile, dar macar la unele, din cand in cand.
DACĂ AI AJUNS PE ACEST BLOG FĂ-L TE ROG PUBLIC PE ORICE SITE,BLOG,TV-MASS MEDIA şi pe orice alt suport de tip PUBLICITAR…Acest blog nu câştigă sub nicio formă BANI sau alte valori materiale. SUCCES TUTUROR…

Sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX

Rostul postului

Rostul postului nu e să omoare omul…

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea – si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare – aceasta „uzina” care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune „mersi”, pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.

Este la cate unii aceasta panica: „Daca nu mananc, mor, ametesc!” Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.

Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.

Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe – nu numai in post, ci tot timpul – si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: „Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie” – sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a „ars” in inima lor, ca unjaratec, toata viata – si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.

In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: „Nu bea numai apa” – asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. „Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el” – spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: „Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?” Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.

Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: „bea vin”, ci „putin vin”, adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.

Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: „Craciunul satulului, Pastele fudulului” – adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (…). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.

Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui – caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni… sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat…

Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.

Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata – spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem „evoluati”…

In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca „da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.

Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.

In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. „Cine esti tu, sa judeci sluga straina?” Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?

Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: „Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit”. Mare e razboiul purtat de limba – limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert – asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte… S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca „am scapat din vedere ceea ce am spus”, nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. „Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .”. Asa ca aveti grija la capitolul „barfa”. La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce… Sa nu fie, frati crestini.

Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri – de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini – si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie… Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare – mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.

Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici – il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi – si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: „iertati si vi se iarta”; „nu iertati, nu vi se iarta”. Aceasta este problema iertarii – foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si „ne pune bine” cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti – ti se iarta.

Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini… iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica… e imposibil…

Parintele Sofian Boghiu

Cum se masoara credinta in Dumnezeu?

Cum se masoara credinta in Dumnezeu? Este obligatoriu mersul la slujbe, pupatul icoanelor si tinerea postului pentru a fi numit un bun crestin?

Cati dintre noi cred in Dumnezeu? Cati dintre noi cred cu adevarat in Dumnezeu? Ce inseamna sa crezi in Dumnezeu? Cine ar putea sa raspunda sincer la intrebarile astea? Daca m-ar intreba cineva “Crezi in Dumnezeu?”  as raspunde “Cred!”. Daca ma intreb eu “Cred in Dumnezeu?” nu mai stiu ce sa-mi raspund.

Cunosc multe persoane care in aceasta perioada afirma ca postesc, adica nu consuma carne, oua si alte alimente interzise in post. Am vazut ieri, la o emisiune tv, cum un preot spunea ce inseamna sa tii post. Inseamna sa te abtii de la ceea ce-ti place mai mult, printre care sa te abtii si de la alimente. Postul se imbina cu rugaciunea si fapta buna. In aceste conditii as fi tentata sa intreb cati mai tin post?

Printre motivele pentru care se tine post am auzit “tin post sa mai slabesc”, “tin post pentru impartasanie”, “tin post pentru ca e post si asa se procedeaza” etc. Am observat tendinta oamenilor de “a arata” cat de credinciosi sunt si ma intreb cati din ei sunt cu adevarat credinciosi.

Momentan nu tin post. Pentru ca in postul Craciunului m-am ingrasat in loc sa slabesc, iar de la impartasanie am iesit cu sufletul impovarat. Si cred ca am inteles de ce…

Nu am fost la slujba de dimineata din motive ca am copil mic, mi-i greu sa ajung bla bla bla. Asteptand impartasania am fost apostrofata de un “nene binevoitor” ca tineam in mana o lumanare aprinsa si vezi draga patez covorul bisericii cu ceara. L-am ignorant din motive crestinesti o data, de doua ori, iar a treia oara mi-a tasnit printre dinti “Dvs. pentru asta ati venit la biserica?”. In secunda doi mi-a parut rau ca i-am vorbit asa. M-am simtit prost, am luat impartasania si am iesit din biserica cu un sentiment nu tocmai placut. I-am povestit sotului la care el mi-a raspuns ca sunt mai pacatoasa decat el care e sincer si nu se duce deloc. M-am gandit ca are dreptate. De fapt, nu stiu daca are dreptate.

Sunt crestin-ortodoxa dar recunosc ca nu-mi place sa merg la slujba, fiindca nu inteleg nimic din ce se spune. Am incercat de mai multe ori sa tin firul, nu reusesc. Plus atmosfera de acolo, “tura obligatorie” cu pupatul icoanelor, statul in picioare, in genunchi, aerul inchis, de multe ori mi s-a facut rau. De fiecare data asteptam sa se termine mai repede slujba ca sa plec. Intrebarea este de ce mai mergeam? Nu ma obliga nimeni! Poate doar constiinta, impresia ca daca nu merg nu mai sunt credincioasa. Asta inseamna ca nu cred in Dumnezeu?

Dar atunci cand am avut o problema serioasa, am alergat la biserica,  am fost in perioada cand nu se tinea slujba ca sa pot sa ma rog in liniste. Am aprins o lumanare si m-am rugat discret intr-un coltisor, sincer si din toata inima. Asta inseamna ca am credinta in Dumnezeu? Cum se masoara credinta in Dumnezeu? Poti fi un bun crestin doar prin credinta sincera si neafisata facand fapte bune? Cat de obligatoriu este mersul la slujbe, pupatul icoanelor si tinerea postului pentru a putea fi numit un bun crestin? Ar trebui sa ma fortez sa fac toate astea, sau daca nu vine din suflet ar fi mai bine sa n-o fac.

S-a tot vorbit pe aici despre anumite clisee impuse de societate, nu spun ca postul sau credinta este un cliseu dar daca nu suntem sinceri si nu vine din suflet riscam sa le transformam intr-unul.

Autor: Roxana M.                                   Sursa HOT NEWS 

 

COMENTARIUL  MEU

Doamna aceasta  pare sincera in afirmatiile sale.Face parte din crestini ortodocsi la categoria caldicei dar nu este constienta de faptul acesta .Ne vorbeste cam ce crede ea despre post, ar trebui sa stie ca postul este obligatoriu nu este ceva optional dezlegare de la el o au numai cei grav bolnavi si neputinciosi.Daca esti sanatos ca si crestin ortodox nu ai nici o scuza sa nu-l tii.Nu are idee nici de ce se tine postul nici semnificatia lui . In sinea ei crede ca postul nu este un act de credinta si nu asta te apropie de Dumnezeu .Da ca exemple pe alti oameni  care dupa parerea ei tin postul numai pentru a arata cit sunt ei de credinciosi .Canoanele ne spun foarte clar indiferent ca exista vre-o motivatie sau nu, postul trebuie tinut.Postirea  face parte din ortodoxism si nu se face nici un rabat  de la ea.Este ca o aripa care este necesara sa ne inaltam catre imparatia cerurilor.Are o mica discutie cu un personaj din biserica in legatura cu ceara care curgea din luminare pe covor .La sfarsit nu mai rezista si ii da o replica mai taioasa. A fost o incercare si eu am intilnit astfel de ispite… si tot la impartasanie .Diavolul face asta ca sa ne tulbure, e o ultima zvicnire de rautate care o dirijeaza catre noi.Trebuia sa treaca peste acea saciiala si a 3 oara.Dupa impartasanie a simtit un sentiment neplacut la cele petrecute in biserica .De la impartasanie[ daca ea a fost luata cu vrednicie} nu poti sa ai decit o stare de pace de liniste si bucurie Asta numai daca a fost luata cu vrednicie….Sotul ii spune ca este mai pacatoasa ca el iar acesta nici nu calca prin biserica dupa cele relatatea de ea.Nu stie nici ea daca este asa sau  nu.

Ce urmeaza este cutremurator:

” Sunt crestin-ortodoxa dar recunosc ca nu-mi place sa merg la slujba, fiindca nu inteleg nimic din ce se spune. Am incercat de mai multe ori sa tin firul, nu reusesc. Plus atmosfera de acolo, “tura obligatorie” cu pupatul icoanelor, statul in picioare, in genunchi, aerul inchis, de multe ori mi s-a facut rau. De fiecare data asteptam sa se termine mai repede slujba ca sa plec. Intrebarea este de ce mai mergeam? Nu ma obliga nimeni! Poate doar constiinta, impresia ca daca nu merg nu mai sunt credincioasa. Asta inseamna ca nu cred in Dumnezeu?,,

 Mersul la sfanta Liturghie acolo unde Hristos se jerfeste in chip nevazut pentru multi dintre noi spre iertarea pacatelor a ajuns o imensa povara iar nu o bucurie.S-a transformat intr-un factor de stress unde unii stau ca pe jaratec si nu stiu cum sa faca sa iasa mai repede.Daca se ducea la film sau la teatru atmosfera era minunata  super relaxanta probabil.Trist…Foarte trist.Nimeni nu te obliga sa saruti icoanele iar statul in picioare si genunchi  este o infima jertfa care o face pentru bunul Dumnezeu Sa-i ascultam Cuvintul si sa ne trezim din indferenta care ne-a cuprins pe foarte multi.Abia asteptam sa se termine slujba sa rupem usile bisericii in goana catre casa si catre materialismul acestei lumi .Aceasta femeie nu se mai duce la biserica care este o obligatie a fiecarui crestin ortodox.Merge la biserica cind considera ea de cuvinta si numai cind are necazuri  si probleme serioase.Aprinde o lumanare sta intr-un colt se roaga si cu asta basta.Se intreaba daca se masoara credinta.Da se masoara dar asta o face numai Dumnezeu care stie bine cit din timpul nostru  ii sacrificam si ne gindim la el.Mai adaug faptul ca mersul la biserica  Duminica este obigatoru . Toti pasi care ii facem catre  BISERICA   sunt numarati de ingeri.Nu este munca in zadar… iar daca draci vor sa ne determine sa parasim biserica noi mai insistent sa ne indirjim sa ramanem in ea.Asa se masoara credinta cind nu facem voia noastra, ci pe cea a Lui Dumnezeu.Cind rabdam ispitele, cind stam in genunchi, cind postim, cind ne rugam… Dumnezeu ne masoara si ne cintareste nevointa noastra.Totul vine din suflet din dragostea noastra fata de cel ce ne-a  dat TOTUL.

”Daca m-ar intreba cineva “Crezi in Dumnezeu?”  as raspunde “Cred!”. Daca ma intreb eu “Cred in Dumnezeu?” nu mai stiu ce sa-mi raspund”

Daca nu crezi din toata inima ta si din tot sufletul tau inseamna ca degeaba esti crestin mai de graba esti ateu.Credinta in Dumnezeu e un dar…cel mai mare dar … pe care il poti avea s-au nu.Eu personal asa m-am nascut cu el si i-mi este greu sa inteleg pe cei care nu au darul credintei, l-a fel cum nu-i pot intelege pe homosexuali.Doamne ajuta-ne!