Tag Archives: patimă

Sfântul care a învins patima fumatului- Ioan de Kronstadt

Sfântul care a învins patima fumatului

       

„Fumatul nu-și are nici un rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?”
                                                  
În anul 1987, Organizația Mondială a Sănătății a declarat ziua de 31 mai drept „Ziua Mondială fără Tutun”, decizie menită să avertizeze omenirea în privinţa pericolului reprezentat de tutun, atât pentru fumători, cât și pentru cei din preajma lor. Deși am pășit în secolul XXI, când medicina a evoluat uimitor, se pare că nu a reușit să combată nici pe departe efectele devastatoare ale țigării asupra organismului uman. Potrivit cercetărilor, pe plan mondial, fumatul reprezintă cea de-a doua cauză de deces care ar putea fi prevenită, dar, din păcate, o vedem grav neglijată. Statisticile demonstrează că numărul victimelor nefirescului obicei îl depăşeşte pe cel al ucişilor de către drogurile ilegale, accidentele rutiere, violenţe ori HIV, luaţi la un loc. Organizația Mondiala a Sănătății estimează că, anual, 5 milioane de persoane mor din cauza bolilor asociate tutunului. Previziunile se arată la fel de îngrijorătoare: în absența unor măsuri urgente, nicotina va curma vieţile unui miliard de oameni în cursul acestui secol.„Deh, știri de presă!” vor zice unii. Alții le vor citi, probabil, cu aceeași indiferență cu care își aprind o țigară, contribuind generos la sfârșitul lor abrupt. Am întâlnit undeva o mărturisire emoționantă a unui părinte: nu există nici un păcat omenesc rămas nebiruit de sfinții odrăsliți în Biserica lui Hristos; purtători de trup, ca noi toți, ispitiți de tentațiile lumeşti, îngenuncheaţi uneori de neputințele fizice sau de ale cugetului, au căzut pradă unor astfel de scăderi, dar, prin căință, cu necurmată rugăciune, s-au ridicat, învingând ispitele și s-au făcut locuitori Cereștilor locașuri. „Bine, bine, ce legătură are asta cu fumatul?” se vor întreba unii. Ei bine, aş vrea să profităm de amintita ocazie, unindu-ne vocile ca să pledăm împotriva nimicitorului tabiet, și să ne rugăm Domnului să-i întărească pe cei stăpâniţi de el, spre a se izbăvi. Aduc în sprijinul celor ce se căznesc, dar nu reușesc să părăsească tutunul, o mărturie emoționantă despre un sfânt care a fumat. Da, a fumat și, în notițele sale, pe lângă multe povețe duhovnicești, ne-a transmis zbuciumate gânduri, frământări, trăiri, amare concluzii despre lupta purtată cu viciul. Nu le-a cules de la terțe persoane, ci le-a scris din proprie experiență, căci, în anii tinereții, patima fumatului l-a subjugat de nenumărate ori, deși era preot. Lacrima pocăinței, sinceritatea mărturisirii și recunoașterea micimii L-au îndurat pe Părintele Ceresc, Care S-a milostivit spre robul Său, eliberându-l din mrejele ucigătoarei deprinderi. Sfântul Ioan din Kronstadt, proslăvit în Biserica Rusă, dar tot mai cunoscut și în spiritualitatea românească, căci la el ne referim, în cartea Calea pocăinței lăuntrice, jurnal duhovnicesc needitat, ne-a lăsat consemnat impresii, neîmpliniri, profunde suferințe, dar și nespuse bucurii duhovnicești în lupta cu păcatul. Am ales din scrierea menționată câteva pasaje cuprinzând chibzuințe referitoare la fumat, la efectele sale nocive asupra trupului și sufletului celui robit de fatalul capriciu. „Fumatul tutunului estre un capriciu. De la el sunt durerile de picioare și depresia. Că diavolul este tatăl fumatului am simțit-o în mod deosebit azi: o influență rea, negativă a crescut în mine până la culme. Am simțit că vrăjmașul s-a cuibărit în coastele și în inima mea și cum mi se împotrivea cu insistență, împiedicându-mă să zic ecteniile și rugăciune, speriindu-mă slăbănogindu-mă, întristându-mă până la păcat…. Prin fumat intră în om duhul cel viclean; după ce aseară am fumat tabac, vrăjmașul și-a făcut simțită prezența în mine printr-un sughiț exasperant care m-a chinuit dinainte de a începe cântarea Heruvicul și până m-am împărtășit cu Sfintele Taine. Nervii îmi erau la pământ, vocea mi se poticnea, tremuram, eram epuizat. De aceea… fumatul tabacului nu-și are nici un rost. Este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe. … Gustul țigării nu-l pot compara cu nimic altceva decât cu un lucru drăcesc. Și cum, știind aceasta, pot să fumez tabac?! Cum de-mi permit să fac așa ceva uneori?

Sunt frământări și gânduri uluitoare. Un părinte ispitit din când în când de acest viciu distrugător a ajuns prietenul lui Hristos. Nu i-a venit ușor: mereu s-a rugat, plângând cu amar, pentru ca Dumnezeu să-l ierte și să-l ajute să-şi înfrângă păcatul. Iată câteva mărturii din mântuitoarea sa pocăință: „am venit la Biserică, căzând cu inima frântă în fața Sfintei Mese, am plâns și m-am tânguit. Cum pot să slujesc în fiecare zi vrăjmașului și nu Domnului meu cu toată sârguința? Doamne, ajută-mă să mă izbăvesc din toate relele căci sunt om rău, plin de atâtea păcate, netrebnic, necurat și întinat.” Smerenia adâncă și stăruința în rugăciune l-au salvat pe părintele Ioan din ghearele nefastei lui dependenţe.

Aș îndrăzni să-i îndemn pe semenii noștri ce cunosc aceeaşi neputință să înalțe rugăciuni la Sfântul Ioan de Kronstadt, căci vor primi grabnic ajutor de la cel care, în decursul vieții sale pământești, s-a luptat și a biruit. Despre războiul cu patimile el însuși spunea: „Domnul ne cunoaşte slăbiciunile. Este gata să ne ierte totul dacă ne căim şi îi cerem iertare. Esenţialul este să nu ne împietrim inima, adică să nu ezităm să ne gândim la păcatul săvârşit şi să ne pocăim de îndată lăsându-ne în grija milostivirii lui Dumnezeu. Atunci inima nu va mai cunoaşte nici frământări, nici ispite, căci va fi înfrântă și smerită şi Dumnezeu nu o va mai urgisi”.

Să încheiem puţinele noastre rânduri prilejuite de Ziua Internațională împotriva Tutunului reflectând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Co.6, 12). Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan din Kronstadt, să ajute pe toți cei robiți de nicotină să simtă cu adevărat că „țigara este un capriciu prostesc, o pângărire a buzelor, o năucire agonisită din voia cea pervertită, o iritare mare și inutilă a nervilor, o ceață cu care ne acoperim de bunăvoie, o moleșire a întregii ființe”.

 

sursa

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/sfantul-care-invins-patima-fumatului

Frica, între virtute şi patimă

Frica, între virtute şi patimă (2) Vindecarea fricii. Redarea rostului ei adevărat

Am văzut că  frica (cu toate formele ei) este legată fundamental de alipirea omului de
bunurile pământeşti, care îi provoacă plăcere. Patima fricii este teama omului
faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat.
Tămăduirea vine deci în primul rând din desprinderea de lucrurile pământeşti şi
aruncarea grijilor în seama lui Dumnezeu, având nădejde că El ne va asigura
toate cele de trebuinţă, aşa cum ne-a promis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Încrederea în promisiunea lui Dumnezeu

Prima cauză a fricii este lipsa credinţei, a încrederii că Dumnezeu îşi respectă
promisiunea şi ne poartă de grijă. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi
purtarea Sa de grijă are siguranţa că va primi de la El ajutor în orice
împrejurare şi, astfel, nu are de ce să se teamă, nici de întâmplările vieţii,
nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Diavolul are un deosebit interes să aprindă şi să întreţină această patimă a fricii, care
tulbură sufletul şi-l împiedică să ducă la îndeplinire urcuşul duhovnicesc. De
aceea un lucru foarte important este ca omul să conştientizeze că gândurile şi
imaginaţia sa pot fi influenţate şi de forţele răului. Astfel, pe tot parcursul
vieţii sale, e bine ca omul să înveţe să-şi pună încrederea în purtarea de grijă
a lui Dumnezeu, şi nu în forţele şi gândurile proprii.

Leacul cel mai puternic împotriva fricii este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Prin rugăciunea inimii omul se află tot timpul unit cu Dumnezeu, primind neîncetat ajutorul Lui, astfel că
teama nu i se mai strecoară în suflet. Cu cât rugăciunea este mai curată, cu
atât piere frica.

Smerenia nu poate fi biruită

Lucrarea de tămăduire a fricii implică din partea omului ca el
să înveţe să renunţe la voia sa, să se lase în grija lui Dumnezeu şi să fie
smerit. Am văzut că frica este legată de mândrie; de aceea, atâta timp cât omul
se în crede în propriile puteri, el va fi bântuit de această patimă. Dacă însă
se smereşte, îşi recunoaşte neputinţele, lipsurile şi neajunsurile, el va face
loc în suflet harului lui Dumnezeu, iar frica va dispărea. Smerenia este
virtutea care nu poate fi biruită de nimic, nici chiar de diavol. Pentru că
diavolul poate să imite orice, dar un singur lucru nu poate: să fie
smerit.

Convertirea fricii

Vindecarea de frică este o luptă duhovnicească, în care omul trebuie
să fie atent să nu alunge orice teamă din sufletul lui. Să nu uităm că frica
este şi virtute, dacă o folosim aşa cum a sădit-o Dumnezeu în noi, ca mijloc de
mântuire. De aceea omul trebuie să-şi convertească frica pătimaşă şi s-o
întoarcă spre Dumnezeu. Bazându-se pe una şi aceeaşi tendinţă a sufletului, cele
două feluri de frică se exclud una pe alta. De aceea, un remediu pentru frică
este frica de Dumnezeu. Astfel, locul fricii bolnave este luat de frica
mântuitoare, care este teama de Dumnezeu: „Cel care se teme de Domnul n-are
teamă de nimic şi nu tremură” (Înţ. Sir. 34,14).

Treptele fricii de Dumnezeu
Frica de Dumnezeu are mai multe trepte:

  • 1. frica de
    pedeapsă – care nu trebuie înţeleasă în sensul că un Dumnezeu crud şi
    răzbunător i-ar pedepsi pe cei care încalcă poruncile Sale, ci ca suferinţă a
    sufletului înstrăinat de Dumnezeu şi lipsit de bucuriile duhovniceşti care îi
    fuseseră menite; omul singur îşi provoacă această suferinţă, prin păcat,
    judecata lui Dumnezeu nefăcând altceva decât să îi descopere adevărul.
  • 2. nădejdea
    bunătăţilor viitoare
  • 3. iubirea lui
    Dumnezeu

Primele două trepte sunt ale celor începători în ale credinţei, care se află încă în stare de robie sufletească. A treia este a celor desăvârşiţi: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Sf. Ioan şi toţi Părinţii atrag însă atenţia că această treaptă este cea a desăvârşirii. Deci atâta vreme cât omul nu este cu totul
curăţit de patimi şi nu a atins deplinătatea iubirii de Dumnezeu, este important
ca el să păstreze frica de Dumnezeu, care îl tămăduieşte pe om mai ales de
patimile care îi îngreunează sufletul şi îl împiedică să sporească în viaţa
duhovnicească: uitarea, lipsa de curaj a sufletului şi moleşeala, învârtoşarea
inimii, adică nesimţirea sufletească.

A consemnat Pr. Marius
Corlean
Rugăciuni scurte împotriva
fricii

Ca să ne rugăm nu este obligatoriu să ne aşezăm în genunchi, cu candela aprinsă. Dacă ne rugăm doar aşa, înseamnă că nu ne rugăm niciodată cu adevărat. Rugăciunea adevărată este de toată vremea, ne însoţeşte mereu, chiar în timp ce ne îndeplinim treburile zilnice. Ea se realizează prin rugăciunea inimii, dar şi prin cuvinte scurte de rugăciune. Atunci când suntem cuprinşi de frică, pe lângă rugăciunea inimii putem striga la Domnul şi cu alte mici rugăciuni, care devin puternice prin repetare:

  • Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este
    apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)
  • De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine
    eşti. (Ps. 22, 4)
  • Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps.
    117, 6)
  • Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie
    grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

sursa http://apostolatintarafagarasului.blogspot.com

Lupta cu viciul…Alcoolismul

Lupta cu “patima beţiei”.

E foarte dificil pentru cei mai mulţi dintre noi  să înţelegem situaţia alcoolicului şi de ce are el atât de multe  probleme care pornesc de la băut. Spunem: “nu ar trebui să bea atât de  mult” sau “ai fi crezut că se va opri de dragul soţiei” sau “i-a spus  doctorul că băutura îl va omorî, dar nu se opreşte”. De fapt, acest fel  de a gândi învinovăţeşte victima. Deşi e responsabilă pentru acţiunile  sale, persoana care bea e încătuşată de ceva mai puternic, ceva despre  care s-a tot vorbit de secole. În termeni medicali, se foloseşte  cuvântul “alcoolism”.În Biserică, îi spunem “patima beţiei”.

  • Sursa: Ziarul Lumina

Medicina are remedii specifice pentru această boală care includ  dezintoxicarea, consilierea şi diferite forme de terapie, ajungând la  anumite rezultate. Biserica, de asemenea, are unele remedii, ce pot  include îndrumarea persoanei la doctor ori terapeut, dar în Biserică se  înlocuieşte consilierea seculară cu cea spirituală, “duhovnicească”.  Unul dintre punctele forte ale abordării alcoolismului în Biserică este  cel al căinţei. Fără căinţă este imposibil să ajuţi alcoolicul sau să îl  faci să se ajute el însuşi. Iată un scurt studiu de caz ca exemplu.

Fără onestitate personală, nu e posibilă recuperarea

Am încercat să ajut un tânăr, care avea probleme din cauza alcoolului,  să controleze cantitatea de băutură pe care o consuma şi să reducă, de  asemenea, frecvenţa prilejurilor de băut. Această încercare nu a avut  succes, aşa încât i-am sugerat să se gândească la a se abţine total de  la consumul de băuturi alcoolice. Nu a fost de acord şi insista în  convingerea că nu alcoolul ar fi cauza problemelor sale.

Şi totuşi, acest tânăr nu se putea opri din băutură pentru perioade  lungi de timp, iar când bea, devenea de nerecunoscut. După câteva  şedinţe de consiliere duhovnicească, a ajuns să accepte faptul că,  într-adevăr, alcoolul îi fura lucrurile bune din viaţă şi le înlocuia  doar cu rele. El “şi-a venit în sine”, aşa cum spune în parabola fiului  risipitor. Şi-a recunoscut situaţia şi neputinţa de a ieşi din ea şi a  admis că are nevoie de ajutor. Fără această onestitate personală, nu ar  fi fost posibil nici un progres în ajutorul lui. Dar acesta a fost doar  începutul unui “proces de vindecare”, ancorat în spiritualitate.

Modul de viaţă l-a dus mai aproape de Dumnezeu

Prin consilierea duhovnicească, el a recunoscut că Dumnezeu poate şi îl  va ajuta să se oprească total din băut, datorită iubirii nemărginite pe  care o are faţă de om, ajutându-l pe acesta. Pentru tânărul în discuţie a  fost nevoie să mediteze asupra felului în care lucrează Acesta.  Dumnezeu nu acţionează singur în aceste cazuri. E nevoie de o conlucrare  divino-umană, o sinergie între actele omului şi lucrarea Domnului.  Această împreună-lucrare include demersul lui de a-şi face un inventar  personal moral al acţiunilor sale, al păcatelor şi al felului egoist de a  trăi. Acest inventar a fost urmat de spovedanie şi participare la viaţa  liturgică a Bisericii.

A luat o decizie fermă de a-şi încredinţa întregul ego şi întreaga viaţă  grijii lui Dumnezeu, şi să trăiască fiecare zi într-o manieră în care  credea că Domnul ar vrea să fie. Această decizie a constat în  dezvoltarea unui program zilnic de meditare, rugăciune şi participare  constantă la Tainele Bisericii, în special Spovedania şi Sfânta  Împărtăşanie. Aceasta înseamnă nu doar că şi-a mărturisit păcatele, ci  chiar a acţionat în sensul schimbării vieţii (Praxis) prin căinţă, prin  întoarcerea la Domnul. Acest mod de viaţă l-a dus mai aproape de  Dumnezeu (Theosis) şi l-a îndepărtat de vechiul mod de viaţă.

Tânărul despre care vorbesc nu s-a putut întoarce la băutură nici măcar  în cantităţi moderate, deoarece alcoolismul este o boală incurabilă şi e  nevoie de abstinenţă totală pentru a considera “reuşit” demersul  terapeutic.

Dovada pentru ceea ce am povestit aici poate fi întâlnită în multe  cazuri. O puteţi găsi discutând cu oameni din Biserică, implicaţi în  ajutarea alcoolicilor şi chiar cu alcoolici recuperaţi. Îi puteţi găsi  prin pr. Iulian Negru şi prin programul “Sf. Nicolae” de la Din punct de vedere teologic, păcatul este în esenţa sa o încălcare a legii morale săvârşită în mod voit (alegem să săvârşim păcatul, consimţim cu ispita); patima este o înrobire.

cphoto_2183_200811213

Din punct de vedere teologic, păcatul este în esenţa sa o încălcare a legii morale, săvârşirea acestuia în mod compulsiv, însă în vindecarea de o patimă oarecare are şi voinţa omului un rol, pe lângă ajutorul lui Dumnezeu. Dar boala… când a intervenit boala (dependenţa de alcool) nu mai ai puterea să alegi… şi, de multe ori nici voinţa proprie nu te ajută prea mult, deoarece este înfrântă. Cred că alcoolismul   incepe ca un păcat (abuzul de alcool) care se transformă într-o patimă (băutorii înrăiţi) şi după aceea se transformă într-o boală (alcoolismul), o boală care distruge fiinţa umană.

Cred că este foarte important să înţelegem că înainte de toate aceşti oameni sunt nişte persoane bolnave. Asta ne-ar ajuta foarte mult să ne reevaluăm comportamentul şi modul de abordare în ceea ce îi priveşte: nu i-am mai judeca, nu i-am mai acuza, nu i-am privi cu repulsie sau cu dispreţ etc… şi asta ne-ar ajuta în primul rând pe noi ca oameni şi apoi pe ei. De ce pe ei? Pentru că nu putem noi toţi, cei care am invadat blogosfera la un loc, să judecăm un alcoolic atât de mult cum îl judecă propria conştiinţă. Sunt suflete distruse care ştiu că sunt bolnave dar care nu au puterea să ceară ajutor… sunt semenii noştrii care au fost înrobiţi… nimeni nu îşi propune să ajungă alcoolic… dar fiecare din noi putem ajunge într-o zi precum unul dintre aceştia…pentru că “Alcoolul nu alege!” (Despre asta poate am să mai scriu câte ceva). Cine poate garanta că nu va fi aşa? Noi nu ştim ce ne aduce ora care vine, dar ce va fi peste 10, 20 de ani?!Cei care cunosc domeniul adicţiilor vor înţelege, cei care nu, au dreptul să caute…

Alcoolismul, păcat, patimă sau boală? Ficare în parte şi toate la un loc şi mai presus de toate boală…de aceea e atât de crunt…

Rugăciunea de seninătate!

“Doamne dă-mi seninătatea,

să accept ceea ce nu pot schimba,

curaj să schimb ceea ce pot,

şi înţelepciunea să le deosebesc!”

Fie voia Ta şi nu a mea! Amin!

Aceasta este rugăciunea pe care membrii comunităţilor AA (Alcoolicii Anonimi) o rostesc la începutul întâlnirilor. Cu toţii avem ceva de învăţat din ea… dacă-i acordăm câteva frânturi de gânduri… e un mod de viaţa…

Virtutea devine patimă, şi patima se transforma-n virtute

image

Virtutea devine patimă

  O, cîte lacrimi aş vrea să am cînd mă văd pe mine dintr-o parte sau alta! Că de nu păcătuiesc, mă înalţ din mîndrie. Iar de păcătuiesc şi pot să văd, îmi pierd curajul, nemaiştiind ce să fac, şi vin la deznădejde. Dacă apoi alerg la nădejde, iarăşi vine mîndria. Iar dacă plîng, aceasta mi se face pricină de părere de sine; şi dacă nu plîng, iarăşi vin patimile. Viaţa mea e moarte, şi moartea e mai rea pentru frica muncilor. Rugăciunea mea mi se face ispită şi neluarea-aminte, pierzare. «Cel ce a cîştigat cu­noştinţă a adăugat durere» (Ecl. 1,18), zice Solomon. Nu pricep şi mă înciudez, şi nu ştiu ce să fac. Iar dacă ştiu şi nu fac, cunoştinţa îmi este spre osîndă. Vai mie, ce voi alege?

 

Toate mi se par contrare din neştiinţă şi nu pot să pun de acord vreuna din ele. Nu descopăr virtutea şi înţelepciunea ascunse în încer­cări, pentru că nu am răbdare. Ci fugind de linişte din pricina gîndurilor, aflu afară patimile, în ispita prin simţuri. De vreau să nu mănînc şi să priveghez, aflu părerea de sine şi slăbiciunea ca piedică. De mănînc şi dorm fără zgîrcenie, vin, fără să vreau, la păcat. De mă retrag şi fug de la toate de frica păcatului, iarăşi mă moleşeşte trîndăvia.

 

Pe de altă parte, văd pe mulţi că iau prin aceste războaie frica dumnezeiască, şi prin frică au dobîndit lucrarea celorlalte virtuţi. De aş fi avut şi eu credinţă ca ei, aş fi aflat temerea prin care aş fi primit binecredincioşia, cum zice prorocul, şi cunoştinţa din care se nasc tăria şi sfatul, înţelegerea şi înţelepciunea Duhului (Isaia XI, 2), în cei ce stăruie lîngă Dumnezeu întru negrijă şi întru îndeletnicirea cu dumnezeieştile Scripturi, cu răbdare.

 

Pentru că prin aceasta toate cele de sus şi cele de jos se fac deopotrivă. Căci cînd o patimă se preface în virtute, e vădit că aceasta s-a făcut prin vreme şi cercare. Iar cînd o virtute înclină spre patimă, tot vremea şi cercarea îndelungată, prin răbdare, o poate depărta de aceea. Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. «Intru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre» (Luca XXI, 19), zice Domnul, Cel ce a zidit una cîte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul (Ps. XXXII, 15).

 

De aici este vădit că inima, adică mintea, se zideşte fiecare deosebit, prin răbdarea celor ce vin asupră-i. Căci cel ce crede că are pe altcineva care-i cîrmuieşte nevăzut viaţa, cum va mai da crezare gîndului său, care zice: aceasta vreau sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rău? Dacă are vreun povăţuitor văzut, e dator să întrebe la tot lucrul şi să primească prin urechi răspunsul, şi să plinească cu lucrul cele spuse. Iar dacă nu are vreunul, îl are, pe Hristos, şi e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El şi să nădăjduiască cu credinţă răspunsul prin lucru şi prin cuvînt, ca nu cumva Satana, neputînd răspunde cu lucrul, să răspundă cu cuvîntul, prefăcîndu-se pe sine în povăţuitor şi trăgînd la pierzare pe cei ce n-au răbdare.

 

(Sfântu Petru Damaschin – Filocalia)