Tag Archives: minte

Impactul tehnologiei asupra mintii si vietii omului contemporan

INFLUENŢA DEMONILOR ASUPRA LUCRĂRII MINŢII

DIAVOLUL ÎNCEARCĂ SĂ SCHIMBE FUNCŢIONAREA TRUPULUI ŞI, PRIN ACEASTA,
LUCRAREA MINŢII
Diavolul nu are puterea să intre în adânc, în mintea de nepătruns a omului. De aceea, încearcă să influenţeze mintea omu lui în mod indirect, producând diferite anomalii în trup. în acest fel,strecoară în minte gânduri sau înţelesuri sau vederi. Ba chiar sileşte starea umorală atrupului să aducă vreo nălu cire ciudată înaintea minţii şi să o facă să primească o anumită formă. Adică încearcă să determine prilejuri binecuvânta te pentru ca mintea cea fără deformă să primească o anumită formă, respectiv o face să aibă gânduri străine de rugăciune şiomul să nu se mai roage cu adevărat. Aşadar, influenţează trupul omului, dar această influenţăare loc într-un asemenea mod, încât omul să nu-şi dea seama ce i se întâmplă şi să nu creadăcă este vorba de lucruri supranaturale. Modul acestei lucrări a diavolului este foarte simplu,aşa cum ne relatează bărbaţii cunoscători

INFLUENŢA DEMONILOR ASUPRA LUCRĂRII MINŢII

cu o adâncă cunoştinţă şi înţelegere duhovnicească, luminaţi de Dumnezeu şi de Dumnezeu cugetători. Potrivit cu ce ne spun aceşti sfinţi, printre care e şi Sfântul Nil, dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii precum voieşte. Adică, dacă nu suntem pregătiţi duhovniceşte să rezistăm unorasemenea atacuri, diavolul face înlăuntrul nostru un joc de lumini şi de umbre, influenţând creierul, astfel încât să luăm această anomalie naturală drept lucrare dumnezeiască, o arătare, chipurile, a lui Dumnezeu.În afara acestor influenţe, demonii mai exercită şi alte influenţe asupra trupului, ajungând până la silirea şi vătămarea acestuia Încercând să-l influenţeze sufleteşte pe om, se preschimbă chiar şi în fiare apărând sub formă de lei, şerpi, care încearcă să vatăme trupul rugătorului . Pot, de asemenea, să aţâţe animale adevărate, cum ar fi vipe rele,ca să-i otrăvească pe iubitorii de Dumnezeu ce se roagă sau chinuind trupul rugătorului, să-l facă să-şi risipească mintea de la rugăciune

DIAVOLUL AŢÂŢĂ PATIMILE TRUPEŞTI ŞI, PRIN MIJLOCIREA LOR, INFLUENŢEAZĂ LUCRARE A MINTII

Diavolul răscoleşte toate patimile prin trup ca să poată împiedica (mintea) din drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu [47]. într-un limbaj contemporan am putea spune astfel: ca să împiedice ieşirea minţii către Dumnezeu, vrăjmaşul omului aş ază în calea sa mine, iar acestea sunt dife ritele patimi trupeşti. Sfântul explică mai bine acest lucru în alt cap. Ce vor dracii să lucreze în noi: lăcomia pântecelui, curvia (…) şi celelalte patimi, ca îngră?ându-se mintea prin ele, să nu se poată ruga cum trebuie .Diavolul stârneşte, mai întâi de toate, patimile trupeşti, pentru că ele sunt cele mai la indemână. Sfântul accentuează invidia diavolului, care face tot ce poate pentru a -l coborî pe om de la înălţimile duhovniceşti la care se află tocmai prin cele mai grosolane şi mai trupeşti patimi, cum este curvia. Chiar şi când crezi că te afli împreună cu Dumnezeu prin rugăciunea duhovnicească, ia aminte la demonul curviei, care este foarte pizmaş şi înşelător şi mai iute în mişcări decât mintea ta, ne spune Sfântul. 

INFLUENŢE ASUPRA SUFLETULUI ŞI, PRIN ACEASTA, ASUPRA MINŢII

Influenţând sufletul, demonul are o acţiune mai directă şi mai plină de rezultate asupra minţii şi, prin urmare, şi asupra rugăciunii minţii. Cele mai dure modalităţi sunt, precum am vă zut, înfricoşarea, stârnirea uimirii, ameninţarea [99], pe care le det ermină prin arătări ciudate . Foloseşte însă şi modalităţi mai subţiri pentru a-i influenţa şi pe cei înaintaţi în viaţa duhovnicească, dacă nu sunt atenţi sau dacă ajung la neglijarea îndatoririlor duhovniceşti. în cazul în care reuşeşte să-i înşele, cei înşelaţi, în loc să vorbească cu Dumnezeu, vorbesc cu necuraţii draci [81]. Iată câteva feluri de atac:

INFLUENŢAREA MEMORIEI

Demonul influenţează memoria fără să înceteze să pună în mişcare înţelesurile lucrurilor prin mijlocirea ei , astfel încât mintea să se umple de imaginile celor create, să se îndeletnicească cu acestea şi, în cele din urmă, să -L uite pe Domnul, cu Care voia la început să grăiască. Ca să folosim o imagine contemporană, putem spune că vrăjmaşul întrebuinţează memoria strecurând paraziţi în minte, aşa cum un post de radio poate fi bruiat de altul.Vicleanul însă încearcă cel mai mult: 

INFLUENŢAREA MINŢII PRIN DIFERITELE PATIMI ALE PĂRŢII IRAŢIONALE ALE SUFLETULUI

De exemplu, iubirea de argint, mânia, ţinerea de minte răului şi celelalte patimi, ca îngroşându-se mintea, să nu se poată ruga. Căci stârnindu-se patimile părţii iraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună judecată].Aşa cum am văzut la analiza pe care am făcut-o asupra patimilor, acestea reprezintă elemente străine strecurate în firea noastră, care odată primite, devin una cu ea prin obişnuinţă, distrugând latura bună a firii noastre. Fără patimi mintea este subţire, patimile o îngroaşă, o fac greu de mişcat, lipsind-o de subţirimea ei naturală şi de uşurinţa în mişcări, făcând-o sluga puterilor iraţionale ale sufletului, în timp ce acestea ar fi trebuit să slujească minţii, care este partea conducătoare a sufletului. Patimile leagă mintea şi ea nu poate să alerge, căci este trasă şi purtată de către înţelesul pătimaş, precum o pasăre legată care nu poate zbura. Aşadar, fie că e legată, fie că e îngrăşată prin mijlocirea patimilor, mintea nu poate să -şi săvârşească lucrarea.O patimă pe care vrăjmaşul o exploatează foarte mult este slava de şartă şi rudenia ei, părerea de sine. Când aceste patimi se află în suflet sau sufletul înclină uşor către ele, diavolul găseşte cu uşurinţă teren de acţiune în noi. Le foloseşte ca pe nişte colaboratori pentru a reuşi cucerirea minţii.Când omul nu are ispite trupeşti sau patimi , se poate crede ajuns la măsuri înalte de virtute şi sfinţenie. Se poate socoti pe el însuşi nepătimaş, chiar dacă nu-şi împărtăşeşte gândul şi altora. Dar aceasta reprezintă o cunoştinţă surdă şi umflată printr-o mare preţuire de sine şi a virtuţilor proprii. în acest caz, diavolul acţionează asupra creierului, producând o simţire mincinoasă, influenţând lumina naturală a acestuia şi răvăşind lucrarea lui firească. în acest fel dă naştere în om la gânduri nechibzuite  sau la vederi ciudate ], lăsându-l să creadă că e vorba de slava lui Dumnezeu sau de cunoştinţă dum nezeiască. Omul care le vede şi le primeşte crede că din pricina sfinţeniei sale a ajuns un vas al descoperirilor dumnezeieşti, iar rugăciunea lui şi-a atins ţelul  Greşeşte însă, apucând fum în loc de lumină Alt mod de înşelare bazat pe slava deşartă este următorul: Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut nici vicleşugul acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt îngeri , adică scopul lor este de a produce în suflet impresia că vede îngeri din pricina virtuţii sale. Şi Sfântul Pavel a vorbit despre arătarea satanei în chip de înger luminos (1 Cor. 11,14).O a treia stratagemă pe care o folosesc demonii este strecurarea gândurilor rele în minte, Apoi îl îndeamnă pe om la rugăciune împotriva acestor gânduri sau îl îmboldesc spre împotrivire, spre convorbirea lăuntrică cu gândul. îndată ce înce pe împotrivirea din partea omului, gândurile rele se retrag brusc. De ce? Ca să te înşeli închipuindu-ţi despre tine că ai început să birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci [134]. De aceea, Sfântul subliniază: Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat [133]. Când gândurile îl atacă pe om, nu pleacă repede. Lupta împotriva lor este dură şi cere răbdare. Dacă gân durile rele se risipesc îndată după împotrivire, nu e întotdeauna sigur că aceasta se datorează harului lui Dumnezeu. în spatele acestei risipiri se poate ascunde însuşi vrăjmaşul. Luptătorul duhovnicesc nu prinde curaj cu uşurinţă şi nu are o părere înaltă despre rezultatele rugăciunii sale. Se smereşte şi cere mila Domnului, tot mai mult socotindu-se pe sine un nimic.Un al patrulea fel este următorul. Dacă diavolul, după multe încercări, nu-şi atinge scopul prin atacul frontal, dă înapoi, îndată ce se termină rugăciunea, îi dă prilejuri rugătorului să se mânie pentru a-şi pierde pacea sau îi aţâţă vreo patimă iraţională, netrebnicindu -l în propriii săi ochi, dacă o acceptă. Omul du hovnicesc preferă întotdeauna pacea lui Dumnezeu, şi nu propria lui mânie, şi de aceea încearcă să cunoască întotdeauna intenţiile vrăjmaşului ca să nu fie înşelat şi biruit de el (2 Cor. 2, 11).

ARĂTĂRI IMAGINARE ŞI CIUDATE

Diavolul încearcă să influenţeze sufletul prin arătări imaginare şi ciudate sau alte obiecte care se arată dintr-odată.Astfel de arătări pot fi, zice Sfântul Nil, o sabie scoasă, gata să taie trupul rugătorului, o lampă care-i arde faţa, o formă urâcioasă  etc. Acestea au legătură cu văzul. Altele, ca zgomotele, loviturile, strigătele, ocările, sunt legate de simţul auzului. Demonii pot trece şi la apariţii şi mai puternice, încercând să răpească mintea [99] şi să o tragă cu sila departe de lucrarea ei.

DIAVOLII EXPLOATEAZĂ PROBLEMELE PE CARE LE AVEM ÎN RELAŢI ILE CU CEILALŢI OAMENI ŞI DIFERITELE DIFICULTĂŢI ALE VIEŢII

Dacă foloseşti pe unul, zice Sfântul Nil, se poate să-l vatămi pe altul. Lucrul acesta îl exploatează vicleanul. Stârneşte în tine simţul nedreptăţii, astfel încât să spui sau să faci ceva care nu trebuie. Dar astfel dărâmi cele bune pe care le-ai zidit . Mai cu seamă noaptea demonii încearcă să producă astfel de neplăceri. Ziua însă folosesc legăturile umane, problemele vieţii, calomniile, pericolele şi mulţimea condiţiilor dificile pentru a influenţa negativ rugăciunea .

Extras din: Sfântul Nil Ascetul –   Despre Rugăciune  (Tâlcuiri la Filocalie 4)

Despre fiarele sălbatice ale patimilor

Casa este gata să se prăbuşească şi noi facem curat prin curte… (despre fiarele sălbatice ale patimilor)

 
Cât de îngust la minte este omul acela care, văzând cum casa lui stă gata să se prăbuşească, în loc s-o repare şi să-i pună proptele, face curăţenie prin curte! Cât de nechibzuit este şi acela care are trupul bolnav şi, în loc să se îngrijească de vindecarea lui, stă şi ţese veşminte scumpe ca să-l împodobească!
În chip asemănător facem şi noi cu sufletul nostru. În vreme ce a fost cuprins de patimi, în vreme ce este chinuit de mânie, slavă deşartă, dorinţe ruşinoase şi atâtea alte răutăţi, nu ne îngrijim de tămăduirea lui. Dar pentru ce ne îngrijim? Pentru traiul bun şi pentru împodobirea trupului.
 
Dacă un urs scapă de la grădina zoologică şi umblă liber prin oraş, ne vom închide în casele noastre, ca să nu ne întâlnim cu această fiară, care ne va sfâşia cu ghearele ei. Iar acum, când sufletul nostru este sfâşiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne interesează.

Fiarele, pentru siguranţa cetăţenilor, le închidem în cuşti de fier şi le păzim în locuri mărginaşe, departe de Senat, de Tribunal sau de Palat. În sufletul nostru, unde există un alt senat, un alt tribunal şi un alt palat, lăsăm fiarele închipuite ale patimilor noastre să urce până la tronul împărătesc, adică mintea, şi s-o tulbure cu urletele lor.

 
Patimile sunt cauzele tulburării lumii noastre lăuntrice. Patimile fac ca sufletele noastre să semene cu nişte cetăţi care înfruntă asediile barbarilor. Patimile aduc în mintea şi în cugetele noastre tulburare, cum se întâmplă atunci când un şarpe intră întru-un cuib plin cu puişori şi aceştia ţopăie dintr-un colţ în altul ciripind cu groază.
 

De aceea, rogu-vă, să legăm fiarele, sau să le înăbuşim, să le înjunghiem, să le omorâm. Să nimicim orice patimă care se află înlăuntrul nostru cu sabia Duhului.

 

Fiarele, când sunt bine hrănite şi puternice, nu pot fi învinse. Însă când sunt înfometate şi slăbite, sălbăticia lor se micşorează şi puterea lor scade. Atunci se poate cineva lupta cu ele şi le poate nimici lesne. La fel se întâmplă şi cu patimile. Cel care le slăbeşte, le supune cugetului. Şi dimpotrivă, cel care le hrăneşte bine, greu se poate lupta cu ele. În felul acesta ajunge să fie biruit de ele şi să devină rob al lor.

 

Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei primul om a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care l-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger.

 

Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nimic nu ne dă atât de mult focului iadului, cât patima tiranică a mândriei şi a slavei deşarte. Când acestea există în noi suntem pângăriţi, chiar dacă avem alte virtuţi, ca neprihănirea, postul, milostenia sau rugăciunea. Căci, cum spune Scriptura, „tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu” (Proverbe 16, 5).

 

Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, dar şi mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, are însă ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.

 

Slava pământească şi faima lumească sunt trecătoare. Nu se deosebesc cu nimic de piesele de teatru, care se termină în câteva ore, şi de florile de primăvară, care se ofilesc în câteva zile. Adevărat, ce este mai zadarnic şi deşert decât cinstirea lumească? Care este rodul ei? Care este folosul ei? La ce rezultat trebuincios ajunge? Şi măcar de-ar fi fost doar acest rău! Căci nu numai că nu aduce nici un câştig, dar provoacă şi mare vătămare.

 

Cel ce se supune mândriei, acestei stăpâne severe şi urâte la chip, suferă şi se întristează neîncetat. Da, este într-adevăr stăpână severă cu supuşii ei. Şi cu cât mai mult aceştia o linguşesc, cu atât îşi ridică capul şi îi chinuie. Din contră, oamenilor care o alungă şi o nesocotesc nu le poate face nimic.

 

Pe scurt, mândria este mai rea decât toate fiarele şi decât orice tiran. Pentru că fiarele şi tiranii, cu vorbă bună şi cu grijă, de multe ori se îmblânzesc, pe când aceasta, cu cât îi cântăm în strună cu atât se sălbăticeşte. Şi dacă găseşte pe cineva care să-i facă toate poftele, nu şovăie să-l împingă chiar şi la crimă.

 

Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, deznădejdea. Îi spun fiica ei pentru că aceasta o naşte, după ce creşte şi se înrădăcinează bine în om. Iar deznădejdea, când se naşte, conduce sufletul la distrugere totală.

 

Aşadar cum putem birui aceste patimi înfricoşătoare, mândria şi slava deşartă? Dacă în locul unei slave punem o slavă mai mare. Deseori nesocotim o bogăţie când ne aflăm în faţa unei alte bogăţii. Nesocotim chiar şi viaţa noastră, când ne dăm seama că există o alta, superioară. Aşa se întâmplă şi cu slava. Vom nesocoti cu totul slava lumii acesteia, când vom observa că există o alta, cu mult mai mare, slava cerească.

 

Slava lumească are numai nume şi strălucire, dar nu are conţinut şi durată în timp. Este goală şi trecătoare. Slava cerească, însă, este adevărată şi nestricăcioasă. Laudele nu sunt pentru om, ci pentru îngeri, arhangheli şi pentru Stăpânul Hristos.

 

Deci dacă-ţi întorci privirea spre ceata aceea sfântă din ceruri, dacă socoteşti laudele care există acolo, dacă te gândeşti la cununile lor, nicicând nu te vor putea scoate din minţi laudele şi cununile care există aici pe pământ. Dacă te bucuri de ele, nu le vei considera importante, iar dacă-ţi lipsesc, nu le vei căuta.

 

Spune-mi, de ce nu poţi învinge ispita slavei, pe când alţi oameni pot? Nu cumva aceia nu au acelaşi suflet, acelaşi trup, aceeaşi viaţă? Gândeşte-te la Dumnezeu. Cugetă la slava cerului. Compar-o cu cea de pe pământ şi o vei nesocoti degrabă pe aceasta din urmă.

 

Ţi-e sete de cinstire? Ei, atunci să-ţi fie sete de cea adevărată. Ce cinstire este aceasta, care se transformă adesea în necinstire? Ce cinstire este aceasta care piere atât de repede? Ce cinstire este aceasta, dată de oamenii muritori? Adevărata cinstire şi unica slavă provin doar de la Dumnezeu. Dacă doreşti din tot sufletul slava lui Dumnezeu, vei nesocoti slava de pe pământ, considerând-o neimportantă. Însă dacă nu eşti atras de slava dumnezeiască, nu vei putea niciodată să înţelegi cât de ieftină şi batjocoritoare este slava pământească. Adică vei păţi ca bărbatul care se îndrăgosteşte de o femeie rea: nu-i poate vedea răutatea, căci patima dragostei îi întunecă mintea şi-l lipseşte de judecată.

 

Dar ia daţi-mi o definiţie a slavei! Ce este, aşadar, slava? Este, va spune cineva, faptul de a fi admirat de toţi. Şi cum te vor admira, pe drept sau pe nedrept? Pe nedrept? Atunci nu e vorba de admiraţie, ci de linguşire şi batjocură. Pe drept? Dar asta e cu neputinţă, pentru că oamenii judecă părtinitor. Sunt influenţaţi de patimile lor şi-i admiră pe cei care slujesc dorinţelor lor. Şi dacă vă îndoiţi, priviţi-i pe cei care-şi cheltuie banii şi le umplu de bani pe femeile desfrânate, pe lăutari şi pe dansatori.

 

Cel care caută laudele nu este om liber. Pentru că nu face ceea ce-i place lui, ci ceea ce place altora. Astfel, slava deşartă nu va întârzia să-l scoată de pe drumul virtuţii.

 

Ce să vă sfătuiesc în legătură cu asta? Ce altceva decât să-L aveţi mereu în minte pe Dumnezeu, să faceţi voia Lui şi să nu daţi importanţă lucrurilor şi părerilor omeneşti. Dacă umblaţi după lauda oamenilor, veţi pierde şi rugăciunea şi postul şi milostenia şi toată bogăţia voastră duhovnicească. Vreţi să păstraţi aceste bunătăţi? Plecaţi departe de patima slavei deşarte. Să cereţi mereu sfatul lui Dumnezeu, lauda lui Dumnezeu, încuviinţarea lui Dumnezeu. În felul acesta veţi trăi o viaţă pământească plăcută Lui şi vă veţi învrednici să vă desfătaţi de bunătăţile viitoare împreună cu toţi prietenii Domnului.

 

O altă mare patimă este cea a desfrânării. Desfrânarea duce deseori şi la patima adulterului. Ascultaţi ce trebuie să facem, ca să tăiem rădăcinile răului.

 

Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este puternică şi stăruitoare. Aşadar dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Şi atunci când vor creşte, să nu amânaţi căsătoria lor. Nu lăsaţi anii să treacă. Chiar şi înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar şi înainte de a se împlini profesional, îngrijiţi-vă să se însoare. Căci atunci când ştie că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceţi ca nunta să întârzie, aşteptând să strângă bani, va deznădăjdui şi va aluneca în desfrâu.

 

Of, banii ăştia! Pe nimeni nu interesează despre cum va dobândi copilul cuminţenie, înţelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toţi aleargă cu furie după bogăţii şi averi. Aurul Îl dă la o parte pe Hristos…

 

Să vă îngrijiţi, rogu-vă, mai întâi de sufletele copiilor voştri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea şi cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obşte armonie, pace şi înţelegere.

 

Însă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obişnuit să trăiască în necurăţie şi desfrâu, la fel va face şi în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe porcoase, la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe cere nu-mi este îngăduit să le descriu.

 

Ţi se par dulci, tinere, desfătările femeii păcătoase? Îmi dau şi eu seama de asta. O spune şi Scriptura: „Din buzele femeii desfrânate picură miere” (Proverbe 5, 3). Te previn însă, să nu guşti din ea, căci degrabă va deveni otravă. Ce spune iarăşi Scriptura? Că această miere „până la o vreme îţi îndulceşte gâtlejul, dar mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea şi mai ascuţită decât sabia cu două tăişuri” (Proverbe 5, 3-4).

 

Le-am spus părinţilor tăi că trebuie să te conducă cât mai repede la căsătorie, deoarece au răspundere pentru păstrarea curăţiei tale. Dar nici tu nu eşti lipsit de răspundere. Dacă te tăvăleşti prin păcat să nu-mi spui că de vină e vârsta ta tânără. Întrucât, dacă ar fi aşa, ar trebui ca toţi tinerii să facă la fel. Tu eşti cel care te împingi singur în foc.

 

Când te duci la teatru şi-ţi laşi ochii să se sature de lucruri necuviincioase şi desfrânate, nu simţi doar atunci puţină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărate şi îmbolditoare. Când auzi povestiri şi cântece care nu au altă temă decât amorul nelegiuit, cum vei putea să-ţi păstrezi curăţia? Toate acestea înrobesc mintea şi inima. Chiar şi atunci când dormi, le vei vedea în vise, căci de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.

 

Aşadar când îţi răneşti sufletul cu privelişti porcoase şi cuvinte şi mai porcoase, fără ca mai târziu să faci ceva pentru curăţarea rănilor tale, cum vei evita decăderea şi atacurile celui viclean? Când eşti atras de ceea ce te vatămă şi nu de ceea ce îţi foloseşte, cum îţi vei păstra sănătatea?

 

Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o doreşti şi să te ţii departe de cauzele păcatului. Ia spune-mi, există un lucru mai uşor decât mersul? Şi totuşi, şi acesta devine greu, obositor şi dureros pentru unii oameni graşi, neantrenaţi şi comozi. Nimic nu este greu atunci când îl vrem. Nimic nu este uşor atunci când nu-l dorim. Toate depind de noi. De faptul dacă vrem sau nu să reuşim ceva.

 

Apostolul Pavel ne povăţuieşte: „Căutaţi pacea cu toţii, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Spunând aici „sfinţenie” se referă la cuminţenie. Ce înseamnă cuminţenie? Să se mulţumească cineva cu soţia lui legitimă şi să nu meargă cu alte femei. Cine nu se mulţumeşte cu soţia lui cade în greul păcat al adulterului. Cel ce săvârşeşte un asemenea păcat, oricât de multe fapte bune ar face, nu se va mântui, după cum ne înştiinţează Apostolul: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii… nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9).

 

Cu totul neîndreptăţit este cel care are atâta neînfrânare încât ajunge la adulter. Dacă există atâţia bărbaţi care, în timpul postului şi rugăciunii, nu se apropie nici de soţia lor, ce să spunem despre cel care vrea şi femeie străină ca să-şi satisfacă poftele trupeşti? Greu şi urât păcat! De altfel tocmai de aceea Evanghelia îi îngăduie femeii să se despartă de soţul ei dacă acesta săvârşeşte adulter, pe când nu-i îngăduie să se despartă fără voia lui, dacă el este necredincios. Apostolul scrie referitor la asta: „Şi femeia, dacă are bărbat necredincios şi el vrea să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul” (I Corinteni 7, 13). Pe de altă parte însă, „oricine-şi va lăsa femeia, în afara pricinii de desfrânare, o face să săvârşească adulter” (Matei 5, 32), condamnând astfel indirect divorţul făcut din oricare altă pricină în afară de desfrâu.

 

Cel ce se apropie de o desfrânată devine un trup cu ea. Aşadar cum îl va primi o soţie credincioasă şi cuminte, care este mădular al trupului lui Hristos? Cum se va uni cu cel care s-a făcut mădular al trupului unei desfrânate?

 

Fii cu luare-aminte şi la un alt lucru care este scris în Evanghelie: femeia creştină care are un soţ necredincios nu este necurată, „fiindcă bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” (I Corinteni 7, 14). Despre desfrânată, însă, vorbeşte cu totul altfel: „Voi lua”, zice, „mădularele lui Hristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate?” (I Corinteni 6, 15). În primul caz, în ciuda convieţuirii cu cel necredincios, harul lui Dumnezeu rămâne, pe când în al doilea caz harul se îndepărtează.
Înfricoşător, deci, este păcatul desfrânării şi încă mai înfricoşător cel al adulterului. Amândouă duc la iadul veşnic. De aceea, rogu-vă, aveţi grijă să vă feriţi de asemenea boală sufletească.

 

Altfel nu veţi avea un loc în spaţiul sfânt al Bisericii. Oile bolnave trebuie să fie despărţite de cele sănătoase, până ce se vor vindeca. Suntem mădulare ale lui Hristos. Să nu devenim mădularele unei desfrânate. Aici nu este casa păcatului, ci biserica lui Dumnezeu. Dacă ai devenit mădular al desfrânatei, nu sta în biserică, ca să nu pângăreşti locul. Însă dacă te pocăieşti şi te îndreptezi, Domnul te va primi în lăcaşurile Sale cereşti.

 

Foc nestăpânit este mânia, foc ce le arde pe toate. Şi pe trup îl vatămă, şi pe suflet îl distruge. Nimic nu este mai cumplit, nimic mai neomenesc, nimic mai mizerabil decât mânia şi furia. Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă?

 

Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat, beat şi demonizat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeşte, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, tâmplele i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere… Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.

 

Pe toate acestea ar fi putut să le evite, dacă s-ar fi înfrânat, dacă şi-ar fi stăpânit nervii, folosindu-se pentru asta nu numai de îndelunga-răbdare şi de smerenie şi de bunătate, dar şi de simpla judecată. Atunci ar fi găsit şi o soluţie mai bună la problema care l-a înfuriat, pentru că ar fi cugetat cu trezvie, şi nici n-ar fi provocat tulburare nefolositoare prin izbucnirea şi ţipetele lui.

 

„Să piară de la voi toată amărăciunea şi întărâtarea şi mânia”, spune Apostolul (Efeseni 4, 31). La întâlnirile şi schimburile voastre negustoreşti să fiţi blânzi şi liniştiţi. Şi dacă în vreo împrejurare, fără voia voastră vă cuprinde mânia, cel puţin n-o daţi pe faţă, nu vă înfuriaţi, nu începeţi să ţipaţi. Căci din ţipăt se hrăneşte mânia. Să legăm aşadar calul, pentru a-l potoli şi pe călăreţ. Să tăiem aripile corbului, pentru ca răul să nu urce în înălţimi.

 

Mânia aparţine patimilor foarte iuţi şi tăioase, de aceea poate pune foarte repede stăpânire pe sufletele noastre. Trebuie aşadar să-i închidem toate uşile. Trebuie să o înăbuşim cu orice chip. Pentru că nu este drept să îmblânzim fiarele sălbatice şi să ne lăsăm sufletele în stare de sălbăticie.
Uneori însă mânia este de folos. Când? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstreaz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine, care nu latră la oi sau la stăpânul lui, ci la tâlhari, la străini, la hoţi.

 

Vorbirea de rău sau osândirea este o altă patimă înfricoşătoare. Celui care vrea să-ţi vorbească despre alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne interesăm de păcatele şi greşelile făcute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocupăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea cu vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. E ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei”.

 

Dacă vezi cum un om stă într-o baltă cu murdărie şi mestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât lovesc în suflet povestirile murdare despre viaţa altora.

 

Fii cu luare-aminte, deci, la cuvintele tale! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu mesteca în balta cu murdării; fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ţi scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toţi te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afla curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.

 

Trebuie să amintesc acum şi de cea mai rea patimă dintre toate, lăcomia sau iubirea de arginţi. De ce este cea mai rea? Deoarece din aceasta se nasc toate răutăţile. Ne-o spune limpede Apostolul: „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10).

 

Mânia, pofta şi alte instincte sufleteşti, dacă trec de anumite hotare, vatămă sănătatea sufletului. Dacă cineva mănâncă exagerat îşi vatămă sănătatea trupului. Mintea, dacă va cugeta mai mult decât poate rezista, se va întuneca şi-şi va pierde însuşirea intelectuală. Ochiul, dacă este expus la lumină orbitoare, îşi pierde însuşirea de a vedea. Urechea, dacă este supusă la zgomote asurzitoare, îşi pierde însuşirea auditivă. Toate acestea arată unde duce lăcomia şi cât de nefirească este.

 

Cel ce se luptă să câştige mulţi bani, fără să priceapă hrăneşte în el o fiară, care-i macină viaţa şi sufletul. Pentru că iubirea de arginţi îl aruncă în nenumărate griji, nedreptăţi, înşelăciuni, certuri şi alte păcate, care-l fac şi pe el victimă, şi pentru lume vrăjmaş. De aceea spune Apostolul: „Cei ce vor să se îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare” (I Timotei 6, 9).

 

Nu există om mai lipsit de omenie decât iubitorul de arginţi. Pe toţi îi urăşte, şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci de frică, nu cumva să-i ceară ajutor, şi pe bogaţi de invidie, pentru că nu are banii lor. Nu ştie ce înseamnă milostenie, iubire de oameni, compătimire. Este împotriva oricărei încercări de ajutor social. Orice lucrare, chiar şi cea mai importantă, dacă nu-i aduce câştig îl lasă indiferent. Din contră, poate face orice ca să-şi mărească fie şi cu puţin bogăţia. Patima lui pentru bani nu-şi găseşte saturare, nu cunoaşte mulţumire. Iar această patimă îl cufundă din ce în ce mai adânc în păcatul cel cu multe chipuri, în diverse răutăţi, în zădărnicia lumii. De aceea diavolul nu se osteneşte mult cu bogaţii.

 

Îi încătuşează lesne cu bogăţii şi-i duce la pierzanie. Iată, aşadar, de ce Domnul a spus că „celor ce se încred în bogăţii le este foarte greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu” şi că „mai lesne îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10, 24-25).

 

Strămoşii noştri din vechime nici măcar nu ştiau ce-i banul, nu umblau după aur şi argint. Aşadar cum de a apărut atât de stăruitor iubirea de arginţi la oamenii care au venit după ei? Din pricina slavei deşarte şi a plăcerilor trupeşti, dar şi din cauza trândăvirii şi a necredinţei în pronia lui Dumnezeu.

 

Iubirea de arginţi nu este o poftă firească, ca cele pe care le-a pus Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit. Cum sunt, de pildă, poftele mâncării şi somnului, în anumite limite, fireşti şi necesare, pentru că dacă nu sunt satisfăcute omul moare. Pofta trupească este naturală, nu este însă şi necesară, întrucât mulţi au biruit-o şi o biruiesc fără să păţească vreun rău. Pofta banilor, dimpotrivă, nu este nici naturală, nici necesară. Este de prisos. De aceea faptul de a ne lăsa stăpâniţi de ea depinde cu totul de voinţa noastră.

 

Hristos, vorbind despre feciorie, a spus: „Cine poate urma calea aceasta, s-o urmeze”. Însă despre bani şi averi a vorbit diferit: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenic al meu” (Luca 14, 33). Astfel, fecioria, pe care puţini o pot păstra, a lăsat-o în voia fiecărui om, iar lepădarea de averi a poruncit-o pentru toţi.

 

Să izgonim, aşadar, departe de noi iubirea de arginţi şi lăcomia. Căci cel ce este biruit de o patimă severă şi greu de războit nu va fi pedepsit rău, dar cel ce este biruit de una uşoară şi lesne de stăpânit nu va putea da răspuns la înfricoşătoarea Judecată a Domnului. Ce-i vom răspunde atunci, când ne va spune „Am flămânzit şi nu mi-aţi dat să mănânc” (Matei 25, 42). Cum ne vom justifica? Vom da vina pe sărăcie? Dar nu suntem mai săraci decât văduva aceea din Evanghelie, care pentru cei doi bănuţi pe care i-a dat a fost aşezată de Domnul înaintea altora care dăduseră mai mult.

 

Păcatele şi patimile sunt lanţuri cu care diavolul ne încătuşează şi ne face robi ai lui. Nu este rob iubitorul de arginţi şi lacomul? Nu este rob superstiţiosul şi cel ce merge la ghicitoare? Nu este rob cel furios şi iute la mânie? Nu este rob cel ce iubeşte plăcerile trupeşti şi desfrâul?
Şi cum s-ar putea cineva elibera de sclavia patimilor? Mai întâi prin voia şi nevoinţa sa, şi apoi cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Există – trebuie să ştim şi asta – unele lucrări şi manifestări omeneşti care par neutre, însă se pot transforma în păcate. Râsul, de pildă, el în sine nu constituie păcat, atunci când este reţinut şi firesc, însă poate conduce la păcat. Adică râsetele care de obicei provin în urma vreunei glume, pot duce la glume şi mai „înţepate”. Acestea, iarăşi, pot da naştere vorbelor porcoase şi acestea, la rândul lor, la fapte ruşinoase. Iată cum ajungem la păcat. De asemenea, să privească cineva, nepăsător la început, un chip frumos sau un trup bine făcut, pare ceva lipsit de importanţă. Din această privire însă, se poate naşte pofta trupească, şi din poftă fapta păcătoasă.

 

Taie aşadar rădăcina, ca să nu rodească fructul otrăvit. Păzeşte-te de cele care sunt, sau cel puţin par, lipsite de importanţă şi de primejdie, ca să nu ajungi la cele serioase şi vătămătoare de suflet.

 

Apostolul ne povăţuieşte: „Ucideţi mădularele voastre cele pământeşti” (Coloseni 3, 5). Să stingem deci pofta cea rea, să înăbuşim mânia, să ucidem invidia, să dezrădăcinăm toată patima. Aceasta este „jertfa vie” (Romani 12, 1), jertfa care nu ajunge cenuşă, care nu se împrăştie în chip de fum, care nu are nevoie de foc şi cuţit. Focul şi totodată cuţitul acestei jertfe este Sfântul Duh.

 

Foloseşte şi tu cuţitul Duhului, ca să-ţi faci o crestătură în inimă. Taie şi aruncă tot ce este nefolositor şi vătămător. Şi deschide-ţi urechile să auzi cuvântul lui Dumnezeu, căci patimile şi dorinţele păcătoase nu-l lasă să intre în noi şi să rodească. Iubirea de arginţi nu ne îngăduie să ascultăm vreun cuvânt despre milostenie. Invidia ne împiedică să ascultăm învăţătura despre iubire. Şi fiecare patimă, în general, naşte indispoziţie pentru învăţătură de folos.

 

Să ucidem, aşadar, poftele viclene. Să ne eliberăm de patimi. Dacă vrem, ne vom lupta. Şi dacă ne vom lupta, vom izbândi, cu harul Domnului.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR