Tag Archives: Maica Domnului

ORGANIZAȚIA MARTORII LUI IEHOVA – CREAȚIA EVREILOR SIONIȘTI

http://img-fotki.yandex.ru/get/6416/137169426.44/0_a7131_fc6f7c9a_M

Continuând articolul precedent pe aceeași temă, ne propunem de această dată să pătrundem mai în profunzime, să demonstrăm în mod logic faptul că această pretinsă sectă creștină – Martorii lui Iehova, este ca și mișcarea New Age, un tentacul al uriașei caracatițe mondiale care este francmasoneria, peste care se află la vârful său masoneria sau sionismul, format dintr-un grup mai restrâns de evrei radicali sioniști, în frunte cu cei 13 așa-ziși Înțelepți ai Sionului.
Nu întâmplător putem spune că Organizația Turnul de veghe (redenumită în 1931 Martorii lui Iehova, iar din 1932 declarată ca ,,organizația lui Dumnezeu” pentru construirea unei NOI LUMI) s-a bazat încă de la început pe revista Turnul de veghe al Sionului apărută în anul 1879. Ulterior, i-au prescurtat numele, în mod evident pentru a nu se face legătura cu evreii sioniști, care credem că l-au sprijinit material pe Charles Taze Rusell să-și creeze organizația sau corporația așa-zis religioasă. Revista a avut multă vreme cel mai mare tiraj din lume dintre revistele sectare, ajungând în 1995 să aibă 17,9 milioane de exemplare în 115 de limbi, cu apariție bilunară. Alături de ea, s-a difuzat și revista Trezește-te, cu un tiraj de 15,6 milioane de exemplare în 34 de limbi. Societatea a avut și sute de posturi de radio și mai recent și televiziuni, ajungând în prezent să aibă peste 4 milioane de propagandiști și circa 6 milioane de simpatizanți în toată lumea.
Dacă analizăm cele două organizații, sionismul și Martorii lui Iehova, vom descoperi într-adevăr multe puncte și obiective comune. Astfel, ambele organizații sunt concepute într-un sistem totalitar și piramidal (cu concentarea puterii în mâna liderului), ambele poartă o ură profundă și irațională față de creștinism, față de Hristos, Maica Domnului, Sfânta Cruce, sfinții creștini și valorile tradiționale. Ambele au avut și au încă sediul pe teritoriul american în metropola New York. Martorii lui Iehova au sediul într-o clădire cu 13 etaje din Brooklyn. Și ambele întreprind o uriașă propagandă, folosind din plin mass media. Să uităm că și comuniștii masoni puneau accentul pe propaganda de partid. Pe de altă parte, potrivit chiar doctrinei iehoviste, în urma luptei de la Armaghedon, toți cei din afara organizației lor vor fi nimiciți, ceea ce rezonează cu profeția despre venirea antihristului și prigonirea sălbatică a creștinilor. Unele filme din ultima vreme au mediatizat și mai mult ideile lor despre sfârșitul lumii…
În lucrarea documentată a lui Radu Antim – Societatea ,,Martorii lui Iehova” în contextul fenomenului sectar (Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1996), cu multe surse externe, descoperim că erezia francmasonică (bazată pe gnosticism) și cea iehovistă sunt asemănătoare în conținutul doctrinar.
Astfel: ,,Werner Thiede distinge patru elemente care ne dau îndreptățirea unei paralele între viziunea iehovistă și cea gnostică:
1. Înțelegerea gnostică a Bibliei ca fiind inspirată verbal și integral de Dumnezeu, care își continuă opera de inspirație prin ,,canalul” Său: societatea iehovistă; 2. Viziunea gnostică asupra apocalipsei privind restaurarea paradisului inițial; 3. Relația dintre Iisus și satan ca fiind inițial doi fii egali ai lui Dumnezeu; 4. Justificarea luptei dintre Dumnezeu și satan, la care oamenii sunt împreună cu Iisus martori.”
Din lucrarea de mai sus, mai aflăm și multe alte aspecte importante, precum că fondatorul organizației Rusell și-a găsit lesne predicatorii, dând pur și simplu un anunț în ziar: ,,Căutăm 1000 de predicatori…”, că această organizație era de fapt o societate comercială în toată regula și bine organizată, că activitatea sectei s-a concentrat aproape exclusiv pe editarea și difuzarea revistei, dimpreună cu propaganda doctrinei lor pe sistemul de la ușă la ușă și evanghelizării la domiciliu…
Pentru ei, fiecare membru înseamna un propagandist și meritele erau apreciate doar în funcție de propaganda desfășurată pe teren. Fiecare membru avea normă să facă propagandă sectei și prozelitism un anumit număr de ore pe săptămână. Aceste ore erau voluntare ca și în cazul celor ce lucrau în tipografiile lor. Un pionier special ajungea să facă 134 de ore pe săptămână, adică circa 4-5 ore voluntare pe zi!
Vedem astfel că aceștia parodiază de fapt activitatea misionară a Apostolilor creștini care propovăduiau învățătura lui Hristos. Apoi, întâlnirile, congresele, ceremoniile lor de înmormântare erau totodată un nou prilej de a-și face prozeliți. Vorbim în fapt și despre o formă de IDOLATRIE, o formă de subcultură care se manifesta atât pe stadioane, cât și la televiziuni și posturi de radio.
De ce aveau ură în special față de creștini? Creștinismul era și este urât și catalogat diavolesc de către ei, chipurile pentru că acesta nu putea oferi un răspuns la întrebările legate de sfârșitul lumii…
Membrii lor ajungeau să-și neglijeze însăși propria familie uneori, lăsând bunuri sau toată averea organizației! Apoi, copiii lor erau învățați încă din familie să nu se implice în activitățile extrașcolare, să nu practice anumite sporturi (judo, box, karate etc.), să respingă ,,instituțiile diavolești” – statul și Biserica. Prin aceasta se automarginalizau și se izolau de ceilalți, iar mai târziu, ajungeau să respingă orice participare la viața socială și politică (inclusiv prezența la vot), chemarea sub arme pentru apărarea țării, pentru că nu aveau o identitate națională! Pot fi observate în acest sens unele asemănări chiar cu fracțiunile fundamentaliste islamice, în sensul extremismului. Așa se explică și acțiuni extreme de genul respingerii de către părinți a tratamentelor medicale și în special a transfuziilor de sânge, cazuri nu puține la număr în care copiii lor și-au pierdut chiar viața iar medicii au fost supuși până și ei unor anchete penale pentru că nu și-au făcut datoria… Adică, s-a ajuns la comiterea unor crime în numele religiei lor, în numele lui Iehova…
Făcând o paralelă cu himera comunismului, o altă creație masonică de anvergură mondială îndreptată împotriva creștinismului și pentru sărăcirea țărilor ortodoxe, observăm aceeași manipulare a conștiinței și o mare înșelătorie. Deși Martorii lui Iehova invocă mereu texte biblice, diverse pasaje scoase din context și folosite într-o construcție prin care să demonstreze ,,adevărul” doctrinei lor, ei nu se închină de fapt lui Dumnezeu, ci ,,organizației lui Dumnezeu”…
Când un membru al lor realizează în sfârșit că această organizație spală creierul și nu oferă decât o perspectivă profană asupra lumii, nicidecum teologică precum susțin liderii lor, adeseori este prea târziu și un drum fără întoarcere. Unii cu multă greutate au putut să părăsească această organizație, să scape de amenințările și șantajul confraților lor, înțelegând că libertatea lor fusese doar una de fațadă, de altfel aceeași ca și în cazul francmasonilor care depun un jurământ oribil la inițiere…
În final, merită să lecturăm și un model de propagandă perfidă iehovistă din lucrarea citată mai sus (pag.12), deși este mai vechi. Suntem convinși că el a mai fost perfecționat între timp:

Această scriere (broșură sectară, n.n.) poate fi încredințată unor tineri, băieți și fete, pentru a fi difuzată. Dacă nu poți chiar tu personal (adică un membru al sectei, n.n.) să faci o vizită vecinului tău pentru a-i arăta cartea și să-i câștigi interesul, poți să încredințezi această misiune tinerilor angajați. Fetele vor avea mai cu seamă succes. Însă tu trebuie să le plătești tinerilor angajați mai multe exemplare și să le asiguri hrana pentru o zi. Dacă te duci totuși în misiune, să nu stai în fiecare casă mai mult decât două-trei minute. Dacă lumea nu se arată hotărâtă să facă un abonament la revistă, spune simplu: ,,Nu vreau banii acum. Luați un număr de probă și pregătiți banii pentru când mă întorc…” și dă o dată la care poți să mai faci o vizită. Dar poți la fel de bine să spui: ,,Dacă nu aveți Dvs. Interes pentru revistă, are cu siguranță vecinul. Dacă cumpărați un număr și-l dați vecinului interesat, ați făcut o faptă mare. De ce să sufere de neștiință vecinul, doar pentru faptul că acum Dvs. Sunteți zgârcit?

 

Radu Iacoboaie, 22 iulie 2014

ANTIHRISTUL SI RUSIA

rusia

Pana la nasterea antihristului in Rusia va avea loc un razboi de lunga durata si o revolutie infricosatoare care intocmai dupa exprimarea parintelui Serafim va depasi orice inchipuire omeneasca caci varsarea de sange  va fi din cele mai cumplite.:Rascoalele lui Razin si Pugaciov,Revolutia Franceza,fiind nimic in comparatie cu ceea ce se va intampla in Rusia.Vor pieri multi dintre oamenii credinciosi patriei,vor fi jefuite averile bisericesti si manastiresti,vor fi pangarite bisericile lui Hristos, nimicite si predate avutiile oamenilor de buna credinta,rauri de sange rusesc va curge.Domnul va ierta insa Rusia si pe cale suferintei o va duce spre o mare slava…Durata probabila a razboiului mondial si a celui rusesc va fi de 10 ani…Fiindca mie(N.A Motovilov) mi s-a spus inca din 1834 aici la Voronej ca nu voi muri inainte de a-l cunoaste personal ca pe mine insumi pe acel om care va trai pana la nasterea antihristului ,pentru ca asemenea lui Simeon Primitorul de Dumnezeu carea a dat de stire despre nasterea adevaratului Hristos ,sa dea de stire despre nasterea adevaratului antihrist.Aceasta propavaduire va fi comunicata in mod oficial tuturor oamenilor nu numai rusilor si si intregi lumi,spre deplina instiintare.Atunci se va cunoaste dinainte instaurarea sa mondiala ca monarh in vechiul Ierusalim si pe toata suprafata globului pamantesc inafara de teritoriul actual al al Rusiei si al Asiei interioare unde traiesc cele 10 semintii ale regatului Israelitean Rusia se va contopi intr-o unica mare uriasa cu celelalte teritorii si neamuri slave,si va alcatui o singura mare sau acel imens ocean universal al noroadelor despre care Domnul Dumnezeu a rostit din timpuri stravechi prin vocea tuturor sfintilor.Temuta si nebiruita Imparatie rusesca a tuturor slavilor Gog si Magog inaintea careia vor tremura toate popoarele.Acestea toate sunt adevarate tot asa cum doi ori doi fac patru si negresit cum Sfant este Dumnezeu.Cele ce a prevestit din vechime despre dansa si despre temuta ei stapanire asupra Pamantului.Cu ajutorul fortelor unite ale Rusiei si ale altor state ,Constantinopolul si Ierusalimul vor fi cucerite.Dupa impartirea Turciei aceasta va reveni aproape in intregime Rusiei,dupa care Rusia impreuna cu fortele unite ale altor state va cuceri Viena.Casei Habsburgilor ii va ramane in jur de 7 milioane de vienezi autohtoni ,acolo infintandu-se teritoriul imperiului Austriac.Frantei-pentru dragostea ei fata de Maica Domnului-Santa Maddona ,I se va da pana la 17 milioane de francezi cu capital in orasul Reims iar parisul va fi distrus cu desavarsire.Casei Napoleoniene I se va da Sardinia,Corsica si Savoia.Atunci cand imperiul Rusesc va avea sub stapanire 180 de milioane de oameni este de asteptat aparitia antihristului.Antihristul se va naste in Rusia intre Petersburg si Moscova ,in acel mare oras ,care dupa unirea Rusiei cu toate popoarele slave ,va deveni a doua capitala a Imperiului Rusesc si va fi numit Moskvo-Petrograd sau „Orasul Sfarsitului” asa cum il numeste Dumnezeu Duhul Sfant,Cela ce dinainte le-a prevazut pe toate.Pana la aparitia antihristului va avea loc cel de al VIII lea Sinod Ecumenic al tuturor Bisericilor sub unica Stapanire a lui Hristos Datatorul -de -viata si sub Acoperamantul Maicii Domnului.Singura intru Dumnezeu Atotputernica, cu incredintarea demnitatii regale imparatesti primului patriarh ,ca prototip al vesniciei Imparatii a lui Iisus Hristos ,cat si pentru unirea tuturor sfintelor Biserici ale lui Hristos impotriva orientarii antihristice crescande sub unica Stapanire a lui Hristos Datatorul-de-viata si sub singurul Acoperamant al Preacuratei Sale Maici,cat si pentru anatemizarea definitiva a intregii masonerii si a tuturor organizatiilor (sub orice denumire ar aparea ele) principalii conducatori ai carora au un singur scop comun sub pretextul instalarii bunei oranduiri egalitate pe pamant sa provoace anarhie in toate statele cu ajutorul unor oameni fanatizati de ei sa distruga astfel crestinismul in intreaga lume :si in sfarsit prin puterea aurului concentrat in mainile lor ,de a supune intreaga lume anticrestinismului,in persoana unui rege absolut,a regelui nelegiuit,luptator impotriva lui Dumnezeu si unic stapanitor peste intreaga lume.Satana a fost primul revolutionar si prin asta a cazut din cer.Intre invatatura adeptilor sai si invatatura Domnului Iisus Hristos nu exista nimic in comun,intre ele fiind o prapastie imensa.Prin lucrarea poruncilor date de El,Domnul cheama omenirea la Cer ,acolo unde salasluieste Adevarul ,Duhul intunericului promite insa instalarea raiului pe pamant.Astfel toate societatile revolutionare secrete sau fatise sub orice denumire ar aparea ele si indiferent sub ce aparenta binevoitoare s-ar ascunde au un singur scop comun combaterea si distrugerea totala a crestinismului,pregatind terenul pentru anticrestinism in persoana antihristului care va veni pe pamant.Evreii si slavii sunt in fond doua popoare cu destine dumnezeiesti ,fiind vase si martori ai Lui Dumnezeu ,chivoturi de nezdruncinat,celelalte popoare insa ca si saliva care o elimina Domnul din gura Sa.Ca urmare a faptului ca evreii nu L-au primit si nu L-au recunoscut pe Domnul Iisus Hristos ,ei sunt imprastiati pe toata suprafata pamantului.Dar in zilele antihristului ,o multime de evrei se vor intoarce la Hristos,intrucat ei vor intelege ca ”mesia” cel in mod gresit asteptat de catre ei ,nu este altul decat Acela despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus:”Eu am venit in Numele Tatalui Meu ,si nu M-ati primit,altul va veni in numele sau si il vor primi” .Prin urmare in pofida crimei lor inaintea Lui Dumnezeu evrei au fost si sunt un popor iubit de Dumnezeu.Iar slavii sunt iubiti de Dumnezeu pentru ca pastreaza pana la sfarsit credinta in Domnul Iisus Hristos .In vremea antihristului ei il vor respinge cu desavarsire pe acesta si nu-l vor recunoaste drept Mesia ,invrednicindu-se prin aceasta de marea milostivire a Lui Dumnezeu;pe pamant va fi o limba atotputernica si nu va exista o alta imparatie mai puternica decat cea Ruso-Slava.In Israel s-a nascut Iisus Hristos ,adevaratul Dumnezeu -Om, Fiul lui Dumnezeu-Tatal pri purcederea Sfantului Duh iar prin slavii rusii se va naste adevaratul antihrist om demonizat fiul unei desfranate din semintia lui Dan si fiu al diavolului prin stramutare artificiala a semintei barbatesti ,impreuna cu care va patrunde in pantecele ei duhul intunericului .Dar cineva dintre rusi,traind pana la nasterea antihristului asemeni lui Simeon Primitorul de Dumnezeu care l-a binecuvantat pe pruncul Iisus anuntand lumii nasterea Sa ,il va blestema pe antihristul nascut si va incunostiinta lumea ca acesta este insusi antihrist.

fragment din :

http://www.scribd.com/doc/16513074/Sfantul-Serafim-de-Sarov-Marea-Taina-de-La-Diveevo#page=18

comentariul meu

Am cautat sa vad cam ce personalitate a momentului s-a nascut in zona Moscova – Sankt Petersburg  si am gasit aceasta:

Vladimir Vladimirovici Putin (în rusă: Влади́мир Влади́мирович Пу́тин, n. 7 octombrie 1952, Leningrad, URSS astăzi Sankt Petersburg, Rusia) este un om politic rus. În prezent ocupă pentru a treia oara funcția de Președinte al Federației Ruse. A îndeplinit funcția de prim-ministru în perioada 8 mai 2008-  martie 2012. El a devenit președinte interimar al Rusiei la data de 31decembrie 1999, dupa ce președintele Boris Elțîn își dăduse demisia, iar apoi el a câștigat alegerile prezidențiale din anul 2000. În 2004, el a fost reales pentru un al doilea mandat, care a durat până in 7 mai 2008.

Din cauza limitei prevazute de Constituție, Putin nu a mai putut candida pentru pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv. După victoria succesorului sprijinit de el, Dmitri Medvedev, în alegerile prezidențiale din 2008, Putin a fost numit de acesta prim-ministru al Rusiei. Putin a ocupat această funcție începând din 8 mai 2008 și va ocupa această funcție până la data de 4 martie 2012, când va deveni pentru alți 6 ani președinte al Federației Ruse (în urma modificării Constituției).

numele mamei  Maria Ivanovna

Poate este doar o coincidenta dar nu strica sa fim atenti la aceasta personalitate ce va face in urmatori ani.Cine va aduce pacea in Orientul Mijlociu acela este antihristul.

=========================

DIAVOLUL, ÎNGERUL SI MAICA DOMNULUI

DIAVOLUL, ÎNGERUL SI MAICA DOMNULUI

Nu trecuse o lună de
când mă întorsesem din India. Mă aflam din nou în Sfântul Munte. Vremea era
închisă, înnorată si rece. Ploua des în acele zile. Primăvara nu-si intrase încă
în drepturi. Bătrânul m-a invitat asadar în arhondaricul său, desi în general
avea obiceiul să primească lumea afară, în curte.

Eram singur, nu existau
alti vizitatori – atât datorită ploii, cât si a anotimpului (la sfârsitul iernii
toate comunicatiile cu Athosul se întrerup adesea, existând pericolul ca
pelerinii să rămână astfel blocati temporar în Munte; de aceea, în această
perioadă a anului, Muntele este frecventat doar de un număr redus de studenti,
sau de oameni cu probleme speciale).

Era printre primele dati când intram
în arhondaricul bătrânului. Am fost condus într-o cameră mare, care avea în
mijloc o sobă încinsă ce reusea să împrăstie putin umezeala si frigul. De
jur-împrejur erau improvizate bănci de lemn, acoperite cu niste carpete făcute
de mână la războiul de tesut. Pe unul din pereti atârna o fotocopie a textului
profetiei pe care prorocul Danîil a făcut-o despre Alexandru cel Mare, numindu-1
„împăratul elinilor“. Textul era precedat de o scurtă istorie a vietii
prorocului si se încheia cu mărturia istoricului Iosip, care spunea că amintita
profetie fusese oferită de către arhiereul Iaddos si preotii evrei împăratului
Alexandru în persoană, când acesta a mers la Ierusalim.

Profetia descria
activitatea, cuceririle, dar si destrămarea statului lui Alexandru cel Mare după
moartea sa. Toate aceste lucruri fuseseră prorocite cu secole înainte de
nasterea Marelui Alexandru.

Bătrânul mi-a spus că nu există o dovadă mai
zdrobitoare despre elenitatea Macedoniei si a Marelui Alexandru decât textul
insuflat de Dumnezeu al Vechiului Testament. Aspectul merită retinut cu atât mai
mult cu cât în momentul acela nu se declansase încă masina de propagandă a
slavilor, care încearcă să uzurpeze istoria si pământul grecesc.

Am
încins apoi o îndelungă conversatie, nu-mi amintesc exact pe ce temă. De această
dată timpul trecea fără ca bătrânul să dea semne că s-ar grăbi să încheie.
Sedeam pe scăunel, încovoiat atât din pricina frigului cât si a stării
sufletesti, si mă desfătam de tovărăsia bătrânului. Părea că asteaptă ceva, căci
de o bună bucată de vreme nu mai exista vreun motiv vădit care să îndreptătească
rămânerea mea acolo. Fireste, eu n-aveam însă nici o dispozitie de a părăsi
chilia.

Peste putin a sunat clopotelul, iar bătrânul m-a lăsat în cameră
si s-a dus să deschidă. A dat drumul cheii să alunece pe sârmă, iar vizitatorul
a luat-o, a deschis poarta si s-a îndreptat către latura din spate a casei, unde
în usă îl astepta bătrânul. Eu îi auzeam din cameră.

– Părintele meu,
iubitul meu părinte! s-a auzit o voce puternică, plină de emotie, însotită de
zgomotul făcut de oaspetele care căzuse în genunchi si încerca să-i sărute
picioarele bătrânului.

In acelasi timp se auzeau pasii părintelui,
grăbindu-se acum să se retragă, incomodat de zid în sfortarea sa de a-1 evita pe
vizitator.

– Nu, bre minunatule, nu…! a strigat, stânjenit si încurcat,
rugător si totodată destul de familiar, străduindu-se să-1 împiedice cu mâinile
sale pe musafir.

Eu ascultam scena din cameră. Eram uimit de evlavia pe
care o manifesta vizitatorul fată de bătrân, si de modul în care se smerea pe
sine la picioarele lui, de adâncul respect pe care îl sugera întreaga scenă. „O
fi vreun călugăr tânăr pe care bătrânul 1-a ajutat mult“, m-am gândit.

In
clipa când în cameră a intrat un bărbat de 50 de ani, dintre cei sobri si
conservatori – precum îl vădea mustata sa răsucită – nedumerirea si mirarea mea
au luat proportii. Ce l-ar fi putut determina pe acest bărbat să se poarte ca un
adolescent înflăcărat? Un astfel de comportament din partea unui asemenea om ar
fi fost foarte greu de anticipat.

M-a salutat usor stânjenit si ne-am
asezat toti trei. Faptul că mă aflam în arhondaricul părintelui Paisie 1-a făcut
pe vizitator să bănuiască o legătură strânsă a mea cu bătrânul si să mi se arate
extrem de amical, în pofida ciudatei mele înfătisări. Am simtit nevoia să-i
răspund cu aceeasi cordialitate acestui om pe care, nu atât datorită vârstei,
cât a temperamentului si a conceptiilor despre viată, în alte circumstante l-as
fi privit cu antipatie si suspiciune.

Intreaga sa atitudine,
spontaneitatea, iubirea si respectul său dezinteresat fată de acest călugăr
bătrân, sărac, smerit si neînvătat, vădeau un suflet prea putin ancorat în
conformism si totodată fidel unor valori pe care le pretuiam si eu* la rându-mi.
Atunci am constientizat prejudecătile cu care obisnuiam să evaluez anumite
categorii de oameni. îmi devenise în sfârsit limpede cât de nedrept eram adesea
în aprecierile mele.

După ce a primit traditionala tratatie, musafirul a
început o discutie cu caracter general si, la scurtă vreme după aceea, bătrânul
m-a rugat să trec în camera alăturată, unde-si avea bisericuta. Precum
majoritatea covârsitoare a chiliilor din Sfântul Munte, tot asa si cea a
bătrânului adăpostea sub acoperisul ei un mic paraclis.

M-am ridicat
asadar si am intrat în camera vecină, în bisericută, lăsându-1 pe oaspete să se
sfătuiască între patru ochi cu părintele. M-am închinat la icoane si m-am asezat
într-o strană, spunând rugăciunea si privind din când în când afară pe
ferestruica din fata mea. Era amiaza unei zile înnorate, cu timp
închis.

Ceea ce urmează să înfătisez s-a întâmplat brusc, pe neasteptate,
mai rapid decât o bătaie de aripi. M-am simtit asemenea unui orb care într-o
singură clipită îsi redobândeste deplin vederea. Ai fi zis că un întrerupător
s-a răsucit fulgerător, făcând să strălucească în cameră o lumină
intensă.

Astfel, deodată, am dobândit o perceptie cu totul nouă. Trupul
meu era nemiscat. Lucrurile din biserică străluceau indescriptibil. Fiecare
obiect părea să emită lumină din interior. Până si peretii erau, într-un anume
fel, luminosi. Privind pe fereastră, am constatat că si afară exista aceeasi
lumină care conferea tuturor lucrurilor puritate. Acesta este cuvântul cel mai
potrivit: puritate. Prin fereastră am văzut un norisor diafan, alb, strălucitor,
fără margini bine definite. O lumină albă, strălucitoare si imaterială se
revărsa din el, miscându-se foarte repede în jurul chiliei… Era de fapt o
fiintă luminoasă care zbura.

Am simtit în clipa aceea o liniste profundă,
o pace neclintită, o deplină sigurantă duhovnicească, o bucurie care, desi
coplesitoare, era totusi echilibrată. O veritabilă „betie cumpătată“ – asa cum
caracterizează vechea traditie crestină acest tip de experientă. Natura,
calitatea si intensitatea simtămintelor nu-si găseau corespondent în absolut
nimic din ceea ce cunoscusem în trecut.

Am rămas sezând linistit în
strană. După putin timp, si-a făcut aparitia bătrânul. M-am întors foarte calm
către el si i-am spus:

– Părinte, am văzut un înger (realizez astăzi că
nici măcar nu pot explica felul cum mi se crease această impresie)…

M-a
privit cu atentie drept în ochi, ca si când ar citi niste semne.

– A!
Bine… Mergem înăuntru, a răspuns linistit.

M-a introdus din nou în
cealaltă cameră, unde astepta vizitatorul. Terminaseră discutia. Asteptasem
aproape două ore si speram că ni se va sugera să ne retragem. Bătrânul însă nu
trăda nicidecum o asemenea intentie. Ne-a relatat niste întâmplări presărate cu
multe glume. Avea un umor de-a dreptul spumos, care mi-a provocat în mai multe
rânduri hohote de râs. în acest timp, musafirul sedea lângă bătrân, pe aceeasi
bancă, iar eu în fata lor pe o buturugă.

La un moment dat, părintele a
început să povestească despre cineva:

– Un om se dusese tocmai acolo…
(îsi căuta cuvântul)… în Pakistan, să zicem! Acolo s-a cam încurcat, l-au
mânjit si pe fată cu ceva cenusă…

Mi-am amintit imediat de jertfa din
India si de bulina de untură arsă pe care mi-o desenase între sprâncene yoghinul
ucenic al lui Babaji, astfel încât m-am simtit direct vizat.

Desi în cea
mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, părintele mă privea când si
când cu subînteles. Am priceput asadar că vorbea despre mine si despre călătoria
mea în India. O făcea însă într-o asemenea manieră încât celălalt să nu
înteleagă că era vorba despre mine.

Am început deodată să simt o foarte
stranie tulburare. Parcă ceva anume se împotrivea înlăuntrul meu.

– Acolo
departe, deci, l-a ispitit Diavolul. Insă si el spunea la rândul său rugăciunea,
si nu-i dădea Diavolului pace.

Părintele si-a întors atunci privirea
către mine. Eu am înteles si am început să spun în minte rugăciunea „Doamne
Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Nu mai eram deja atent la povestire, ci la
rugăciune.

In timp ce vorbea, ca si când ar fi rostit o frază în cadrul
povestirii, s-a întors către mine si a spus:

– Duh necurat, iesi din
făptura aceasta!

Si îndată a continuat istorisirea, tinându-l pe celălalt
de mână. La scurt timp m-a privit din nou, rostind iarăsi ca pe o parte a
povestirii propozitia:

– Duh necurat, iesi din făptura
aceasta!

Chipul său era luminat de o strălucire tainică, ascunsă, pe care
însă o percepeam; era serios, iar ochii săi căpătaseră o expresie pe care
arareori o mai întâlnisem. O expresie care revela slava ascunsă a sufletului
său. O expresie care vădea o fiintă calitativ diferită de ceea ce în mod
obisnuit numim „un om normal“, atât de diferită încât începeai să te întrebi
dacă este cu adevărat om. Pe chipul bătrânului, în privirea sa, descopeream
dimensiuni nebănuite ale firii omenesti.

Am continuat cu înflăcărare
rugăciunea, desi pe moment nu puteam discerne importanta a ceea ce se
petrecea.

S-a întors apoi pentru a treia oară si a spus:

– Duh
necurat, iesi din făptura aceasta!

Am simtit atunci ceva imaterial iesind
dinlăuntrul meu, dezlipindu-se si despărtindu-se de mine. Am simtit practic
eliberându-mi-se mintea si sufletul de sub intensa influentă a unui alt spirit.
In acelasi timp, am dobândit si o intensă perceptie, constiintă, cunoastere a
sufletului meu ca fiind ceva extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat,
ca si când as fi scăpat de o imensă greutate. Abia în clipa aceea am
constientizat în ce presiune trăisem. Am simtit acel „ceva“ care iesise
dinlăuntrul meu stând acum în spatele meu, în stânga; o prezentă a cărei putere
te bloca pur si simplu. îmi îngreuna sufletul chiar si de la acea mică distantă.
M-am ridicat cu intentia de a mă îndepărta de această prezentă si am căutat
adăpost la picioarele bătrânului. M-am asezat pe podea, lângă genunchii
lui.

In momentul acela, aproape simultan cu cuvintele bătrânului si cu
eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit încă o dată.

A sărit în picioare
brusc, si a strigat uluit:

– Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasmă
este aceasta? Părinte, părinte, Preasfânta este alături!

O mare bucurie
îl cuprinsese, facându-l să uite de toate celelalte lucruri din jurul său. Era
acea bucurie pe care o simte sufletul atunci când îi întâlneste pe sfinti în
chip minunat si suprafiresc, „în Duhul Sfânt“. Omul striga necontenit într-un
acces de fericire, si ne ruga să mergem alături în biserică. Eu am încetat să
mai simt în cameră teribila si strivitoarea prezentă a acelui „ceva“ pe care,
înainte de cuvintele bătrânului, îl purtasem în sufletul meu.

Oare
strălucirea slavei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu alungase din sufletul meu
si din cameră „duhul necurat“ – precum îl numise bătrânul? Ce altceva ar fi
putut percepe sufletul atât de entuziasmat al vizitatorului, dacă nu mireasma
duhovnicească a Preacuratei? Sunt întrebări cărora simtul comun si ratiunea
naturală nu le pot răspunde transant. Există însă si un alt tip de certitudine
care se naste lăuntric prin „înstiintare dumnezeiască“, fiind rezultatul unei
lucrări nemijlocite a lui Dumnezeu în adâncurile sufletului omului. Veracitatea
cunoasterii pe care ea o furnizează este de o evidentă intimă
indubitabilă.

Eram uimit si fascinat. Mi se întâmpla si mie exact ceea ce
întâlnisem relatat atât de simplu în vietile sfintilor sau, mai profund, mai
elevat, în scrierile marilor asceti si sfinti ai ortodoxiei. Erau evenimente
care se derulau cu o simplitate extremă, însă de o profunzime ontică abisală, în
raport cu care sufletul se înfricosează si se bucură în acelasi timp. El simte
frică sfântă si cutremur, stări sinonime celei mai coplesitoare fericiri,
întrucât face pe viu experienta nemărginitei iubiri a lui
Dumnezeu.

Trăiam asadar o adevărată sărbătoare. Ne desfătam de daruri
tainice si ignoram deja orice lucru pământesc. Ne simteam pe cât de mici, pe
atât de fericiti. Rugăciunea bătrânului, izvorâtă din inima sa neprihănită, era
cauza acestor experiente dumnezeiesti.

Incet-încet am intrat în biserică.
Voiam să-i multumesc bătrânului si m-am dus „să-i pun metanie“ (să-i fac, adică,
o plecăciune până la pământ). M-a împiedicat oarecum stânjenit.

– Acolo,
acolo pune metanie! si mi-a arătat cu mâna către icoana Maicii Domnului din
catapeteasmă, pe care o privea atât de transfigurat încât am avut senzatia că în
clipa aceea o vede pe Preasfânta aievea.

– Am pus, părinte, mai
înainte.

– Pune acum, bre copilasule, când îti spun, a insistat el cu un
amestec de hotărâre si delicatete, îndemnându-mă prin gesturi să mă
grăbesc.

Am pus asadar din nou metanie, spre marea satisfactie a
bătrânului, care tresaltă de emotie ca un tată care îsi vede fiul bucurându-se
de favorurile împăratului.

Mărturisesc că abia astăzi sunt în măsură să
realizez cu adevărat dimensiunile si însemnătatea acestor evenimente
duhovnicesti pe care le-am străbătut atunci într-o succesiune ametitor de
alertă. Constientizez pe deplin atât propria mea nevrednicie, cât si sfintenia
bătrânului, care, adânc îndurerat să mă vadă într-o asemenea stare de prăbusire,
s-a rugat lui Dumnezeu să mă vindece cu medicamente din cele mai tari, pe măsura
bolii de care sufeream. Iar Dumnezeu, Care îi ascultă pe cei smeriti, i-a
împlinit cererea stăruitoare.

Incet-încet, bătrânul ne-a scos în curte.
M-a rugat să deschid poarta, apoi să o încui în urma noastră si să pun cheia în
minusculul vagonet improvizat, asa încât să o poată trage înapoi în casă. Am
luat amândoi binecuvântare si am plecat.

Ne-am îndreptat împreună spre
Karyes. Cărarea era pustie si serpuia urcând printre tufe, pe sub copaci. După
ce ne-am îndepărtat la vreo sută, două sute de metri de căsută, musafirul
părintelui mi-a spus cu înflăcărare:

– Bre, este sfânt, este sfânt,
întelegi?

– Da, da, i-am răspuns.

M-a apucat de mână si m-a oprit.
M-a privit drept în ochi.

– Intelegi ce-ti spun? Este sfânt!
întelegi?

Socotea că-i răspunsesem afirmativ dintr-un simplu act de
complezentă.

– Da, da, cred si eu cu tărie acelasi lucru! l-am asigurat.
îl cunosc de ceva timp pe bătrân, si stiu că asa este.

M-a privit iarăsi
pătrunzător, s-a convins că vorbesc serios si ne-am continuat
drumul.

Căra în spate o valiză veche, mare, pe care o avea petrecută cu
niste curele peste umeri. îi era extrem de incomod, mai ales că valizele de
acest fel erau dotate cu mânere voluminoase, pentru a putea fi cărate de mână.
M-am mirat de povara lui. „Nu putea să-si ia ceva mai confortabil?“, mă gândeam.
De când începuse urcusul, se oprea la fiecare cinci pasi. Gâfâia, iar chipul si
mustata îi străluceau de sudoare. Mergeam foarte încet, în vreme ce eu insistam
să-1 ajut preluând valiza pe umerii mei. Refuza însă cu îndârjire,
continuându-si urcusul si discutia.

Eram curios să aflu ce-1 determinase
pe acest om să cadă în genunchi fără nici un fel de retineri si să ceară cu
ardoare si recunostintă să sărute picioarele bătrânului. Apoi, si cuvintele sale
„Este sfânt, este sfânt!“ mărturiseau despre existenta unor experiente iesite
din comun. Asadar, am început discutia cu scopul de a afla amănunte. M-a ajutat
în acest sens familiaritatea lui, faptul că trăisem împreună niste evenimente cu
totul minunate, desi sunt sigur că el nici nu-si dăduse seama că bătrânul tocmai
scosese din mine un demon, si încă unul de frunte, dintre cei care se ostenesc
să-1 cufunde pe om în înselare si rătăcire duhovnicească.

In fine,
tovarăsul meu de drum mi-a mărturisit că valiza sa era absolut goală si că o
purta „de camuflaj“, pentru a nu-i fi remarcată infirmitatea.

„Am fost
ofiter superior de aviatie. Nu credeam în Dumnezeu mai mult decât… majoritatea
celorlalti. Mergeam la biserică sporadic, doar la vreo sărbătoare mai mare sau
la vreo ceremonie mai deosebită. Fumam mult, trei pachete pe zi. M-am îmbolnăvit
rău. Am fost nevoit să plec la Londra, unde mi-au scos trei sferturi din
plămâni. De altfel, îmi lăsaseră cel de-al patrulea sfert doar pentru a mai avea
cu ce să respir, cât de cât, pe parcursul celor două săptămâni pe care îmi
prognozaseră că le mai am de trăit – iar aceasta, în cel mai fericit caz. Le-am
zis că voi merge să mor acasă, în Grecia. M-am întors foarte îndurerat. Mi-a
trecut apoi prin minte să merg si în Sfântul Munte, unde nu fusesem niciodată.
Când am ajuns aici, am auzit despre părintele Paisie si am pornit în căutarea
lui.

I-am găsit până la urmă coliba. Mi-a deschis usa el singur, înainte
să ciocănesc.

– Bun venit, Dimitrie! mi-a zis. Te
asteptam,

Intr-adevăr, avea pregătită si tratatia. Mă strigase pe nume,
desi mă vedea pentru prima dată! Am rămas cu gura căscată de un cot. M-a
îndemnat să sed, să mă odihnesc.

– Nu te necăji, nu te necăji, toate au
să fie bine, mi-a zis.

Eu nu rostisem încă nici un cuvânt!

– Toate
vor merge bine! mi-a spus el, si mi-a făcut cruce de trei ori peste
piept.

Au trecut de atunci doi ani si jumătate. Mă simt excelent. Nici
n-am murit în două săptămâni, asa cum ar fi fost normal, nici metastază n-a
făcut cancerul meu, nici medicamente n-am luat. Sunt foarte bine. Doar atât, că
mă deplasez greu, fiindcă nu mai am plămâni cu care să
respir…“.

Spunându-mi acestea si discutând bucurosi despre multe
altele, am ajuns la mănăstire.

– Vin din când în când să-1 văd, îmi zice.
Numai că în mănăstire nu pot sta. Imediat ce se încuie portile, mă simt ca la
închisoare. De aceea mă duc la hotel la Karyes, si seara mai discut cu oamenii
la restaurant.

Astfel mi s-a dezlegat si enigma legată de comportamentul
lui. Totodată, primeam o mărturie în plus despre încă una din multele harisme
ale bătrânului, anume harisma tămăduirii: putea să-i vindece pe oameni de orice
boală. Pe foarte multe persoane, printre care si acest ofiter, le-a smuls din
ghearele mortii în ultima clipă.

Iar celor ce vor crede le vor urma
aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni… peste cei bolnavi îsi vor pune
mâinile si se vor face sănătosi (Marcu 16, 17-18).

 


MARII
INITIATI AI INDIEI SI PARINTELE PAISIE

 

BUCURA-TE, MARIE

BUCURA-TE, MARIE

1. DESPRE PURUREA-FECIORIA MARIEI
” Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă.
Şi mi-a zis Domnul: “Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. ”
( Ezechiel 44, 1- 2).
” Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, FECIOARA va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” ( Isaia 7: 14).

2. TEXTE DIN SCRIPTURA CARE DOVEDESC CINSTEA CE O DATORAM FECIOAREI
” Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,
Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.”
( Luca 1, 26- 28);
” Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,
Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău
Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?
Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.
Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.
Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. ”
( Luca 1, 41- 49).
” Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele.
Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.
Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti.
Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.
Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui,
Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile.
Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui.
Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.
Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.
Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi ărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea.
Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte.
Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt.
Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul.
Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui.
Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa.
Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură.
Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus.”
( Apocalipsa 12, 1- 17

Autor IOAN C.

O minune mare şi necunoscută

 

Un fapt
adevărat povestit de o călătoare care se afla în avionul ce se întorcea de la
Sfintele Locuri, în 29 august 2003…

Era vineri dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu
o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre
Atena.
Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit Adormirea
Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se
prăznuieşte după calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28
august.
Am trăit o experienţă unică,
nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreaţă, bogată, tuturor împărţitoare de
daruri. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele, seara am participat la
privegherea de la Sfântul Mormânt şi, îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre
autobuzul ce ne aştepta în afara Cetăţii Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era
înstelat şi, cuprinşi de o dulce linişte, ne desfătam de frumuseţea Oraşului
luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrăţişând cu mintea toate
Locurile Sfinte şi închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet uşor,
abia perceput, trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar şi adânca noastră
recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacţia şi bucuria noastră
erau atât de mari, încât nu s-au micşorat deloc din pricina aşteptării
prelungite, nici din pricina controlului extenuant făcut de evrei la
aeroport.
Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc bine
aminte, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau
continuu şi nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine
contact şi m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbaţiile
electrice au devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul caracteristic
micilor şi nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă. Luminile s-au
stins, am decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să fluctueze, dar
într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea stângă a
avionului, în faţa aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau în
scaunele din preajmă.
După vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi
avionul a început să tremure şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum se
cerne făina” – precum a spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat mai
întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de siguranţă,
lucru ce l-au făcut şi însoţitoarele de bord. La început nu am dat importanţă,
până când nu am privit aripa şi am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări
şi se rupea în bucăţi din pricina fierului incandescent. După o introducere
calmă, le-am arătat mamei şi prietenilor din jur priveliştea. Cu toţii
călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în
flăcări! Ne-am neliniştit puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea, tăcând.
Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus.
După câteva minute, am fost informaţi despre pierderea motorului din stânga şi
că vom încerca să ajungem doar cu celălalt motor pe aeroportul Eleftherios
Venizelos.
Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de
mai mică intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii aceleaşi intense
vibraţii ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii, care stăteau în faţa
aripii drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă şi oarecum
plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică! Avionul
pierdea continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca o şuierătură,
care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane.
Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat
repede cărucioarele în locurile potrivite, după care s-au aşezat repede şi s-au
legat cu centurile, plecându-şi capetele între genunchi. Mulţi bolnavi de inimă
şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte două odată! Între soţi se făcea
spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înşelat şi cu cine, şi
cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau copiilor că îi nedreptăţiseră în
testament şi le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar şi aceştia, la rândul
lor, îşi cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii
mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni şi s-au clevetit
reciproc…
Toate acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca pierdere a
înălţimii, cu neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea pilotului,
făceau atmosfera foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din
grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte de
cuvintele unui monah care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva
zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de
la Paşti – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin
înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm
să ne neliniştim de-a binelea…
Avionul începuse să se aplece într-o parte şi
din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom
întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a
ridicat şi a mers în grabă să asigure nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai
înainte zâmbitoare şi dulce la vorbă, devenise palidă şi-şi pierduse glasul.
Frica pusese stăpânire pe expresia feţei ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la
apogeu în ochii ei.
Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea
mi-a răspuns dând afirmativ din cap.
– Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom
înfrunta situaţia?, am întrebat eu din nou.
Ea nu m-a mai privit în ochi, ci
privirea ei se pierduse undeva, ca şi cum ar privi în gol. A început să-şi mişte
capul în dreapta şi în stânga, a ridicat cu indiferenţă din umeri, ca şi cum
toate s-ar fi pierdut, şi a dat să plece. Atunci eu am ţinut-o strâns de mână şi
am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără
să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat şi s-a legat iarăşi în
scaunul ei, ţinându-şi capul apăsat pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi
încercam, cât se putea de calm, să conştientizăm ce se întâmplă.
Vălul
tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui monah:
– Nu vă temeţi,
fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu!
Preoţii şi-au pus
epitrahilele şi au început să citească, unii mireni au început să rostească
Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au împărţit în două grupuri – aripa dreaptă
şi cea stângă a avionului – şi au început încet-încet să cânte unii Paraclisul
Maicii Domnului, iar ceilalţi Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în
Dumnezeu, ne-am simţit foarte bine, ne-am uşurat.
Călătorii de altă credinţă, cumplit de înfricoşaţi în
comparaţie cu noi, credeau că fredonăm cântece şi ne priveau de parcă am fi fost
nişte nebuni.
Această mângâiere şi înălţare sufletească a fost
întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înştiinţat:
„După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am pierdut şi al doilea motor. Am
aruncat combustibilul şi vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul
din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un nod în gât şi s-a oprit brusc. Pentru o
clipă a îngheţat sângele în noi. Căci una este să presupui că te îndrepţi spre
ceva neplăcut şi altceva să ţi se confirme oficial. După câteva clipe de
descumpănire, am continuat cu toţii să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii
cu Rugăciunea lui Iisus, alţii Paraclisul, iar alţii Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau fierbinte
şi cei ce în trecut arătaseră că nu cred…

Mă purtam cu atâta
stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nepăsare. Nădăjduind că voi da curaj
unora care plângeau, le spuneam:
– Cândva toţi vom muri. De asta nu vom
scăpa. Ce ne mai rămâne? Câţi ani vom trăi şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să
trăim mulţi ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu
vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omeneşte, ca să ne
mântuim, şi să nu-l facem. Aşadar, dacă luăm drept adevăr că astăzi vom fi
chemaţi să dăm socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? În ce stare se află
sufletul nostru! Îmi veţi spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar, dacă aş mai
fi avut un an, m-aş fi pocăit.” Însă această cugetare filosofică nu se
potriveşte situaţiei prezente – este mai degrabă o dorinţă evlavioasă –, căci,
aşa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce ne
mai rămâne să facem? Să ne rugăm cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură
iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu,
pentru că El, din nespusa Sa dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să se
întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta
înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi dintre
noi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului.
Dar oare suntem gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat cu totul
nepregătiţi! Toţi cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci pentru
închinare. Oare Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am venit la
praznicul ei?!…
Mişcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense.
Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe
uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare un călugăr care stătea în faţă, în
partea dreaptă, acela care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă era simplu
monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă şi slabă, de
chipul său liniştit şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas puternic şi
plin de siguranţă, şi cu ochii plini de lacrimi:
– Fiii mei, vă rog să mă
credeţi: o văd înainte pe Maica Domnului foarte mare, ţinând avionul de
dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm şi să-i mulţumim!
Am
prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare şi cu
veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama că se întâmplă ceva
îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.
Peste puţin s-au văzut
limpede clădirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva
clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare ne vom izbi de
pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea „Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele! Facă-se voia Ta! Preasfântă
Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”
Deodată s-a văzut aeroportul.
Pista era acoperită cu spumă şi de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de
prim-ajutor. Alt avion nu se vedea – se pare că ne dăduseră prioritate. Ni s-a
părut că coboram cu o viteză mare în comparaţie cu alte dăţi. Ne mai despărţeau
doar câţiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un
chip minunat la 50 de metri, fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi
de puţin de la locul său! Avionul nu avea motoare care să fie puse să
funcţioneze invers pentru a frâna, iar frânarea roţilor trebuia să fie foarte
bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de
metri. Şi, chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu
toţii în faţă, din pricina inerţiei! (Când mergi încet cu maşina şi frânezi
puţin, tot ţi se duce corpul în faţă). Nimic din acestea nu s-a întâmplat.
Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci ca şi cum l-ar fi pus cineva
uşor pe pământ.
Atunci cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă Ţie,
Doamne! Îţi mulţumesc, Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat,
Doamne!”
Numai însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză nervoasă.
Timp de cinci minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriţă
din el şi apoi îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte sertare
metalice, iar alta tremura şi clănţănea din dinţi.
După puţin timp, am
debarcat şi, împreună cu poliţiştii, medicii şi infirmierii, am intrat într-un
salon, unde se încerca ca unii să fie readuşi în simţiri, iar celorlalţi li s-a
dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o
ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Trăiam, şi aceasta ne era
îndeajuns!
În scurt timp a venit un alt avion ca să ne ducă la Atena, unde am
ajuns cu bine. Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele de luat vederi.
Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse la ştirile
dimineţii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul
nostru, dar care s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic despre el.
Din
acea clipă ne-am pierdut cu toţii orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni
nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile
publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Păşeam pe pământ, dar minţile şi
inimile ne erau pline de recunoştinţă şi alipite de Cel ce ne-a adeverit pentru
încă o dată, atât de limpede, dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de
grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o nespusă bucurie şi o neclintită recunoştinţă
pentru aceasta.
Astfel au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru ca
pe o creaţie a lui Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă
mânii şi să mă macin pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei lui
Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam, ajutându-i
pe ceilalţi. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieţii
cotidiene. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul meu acea
pace, rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem
vreodată…
Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd
lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu şi
a raţiunii noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea să le
explice prin legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea
păcatelor, te îmbrânceşte la simţire…
Recunoştinţa pe care o simte cineva
pentru nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie inima, îl topeşte, îl face
să-i iubească pe fraţii lui şi toată creaţia. Dar totodată se teme ca nu cumva
vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi să piardă ceea ce a început să
guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul
unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.
(Am hotărât
să scriu această experienţă unică pentru mine la rugămintea unui frate drag
întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea duhovnicească a celorlalţi
fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să
expun evenimentele şi simţămintele întocmai cum le-am trăit. Mulţumesc pentru
înţelegere.)

A.P., închinătoare
Traducere din limba greacă după revista
Centrului de Unitate şi A Studiului de Promovare a Valorilor noastre,
Nr. l
Material apărut în nr. 19 din “Familia
Ortodoxă