Tag Archives: legionari

Tudor Gheorghe vrea sa innebuneasca banda lui Katz, Patapievici si Tismaneanu

“Voi canta cantece legionare!”

Tudor Gheorghe vrea sa innebuneasca banda lui Katz, Patapievici si Tismaneanu, care l-a prigonit pe Parintele Justin Parvu si a sa sfanta batranete  Cu cât îţi pute ce-i aici, cu cât închizi ochii şi te-ai văzut dincolo spre graniţele Ungariei, spre Austria, cu cât uiţi de bălegarul de aici, eşti „ales” eşti „rafinat”… – Tudor Gheorghe Maestrul Tudor Gheorghe spune că, de frică şi din graba de a cataloga unii dintre români se grăbesc să condamne orice demers de asumare a istoriei naţionale si in primul rand nationalismul Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-, mulţi dintre noi intuiesc că românii pot avea şi alt profil social. Spectacolele semnate de către Tudor Gheorghe depăşesc cadrul artistic, punând în mişcare, simultan, mintea şi sufletu spectatorului. De aceea, poate, biletele se vând ca pâinea caldă şi oamenii pleacă acasă mulţumiţi cu un zâmbet discret sau cu o lacrimă în colţul inimii. L-am invitat din nou pe Tudor Gheorghe „La masa Adevărului” pentru a ne reaminti de „România veche”, de valorile pe care a fost construită Aşadar, am trecut „România nouă” prin filtrele celei „vechi”, într-un exerciţiu menit să dea un impuls, simultan, minţii şi sufletului, ca şi în spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veţ vedea în rândurile de mai jos şi în forma video a dialogului CARTE DE VIZITĂ- Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, la Podari, judeţul Dolj- A urmat Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti absolvind în 1966- În acelaşi an a fost angajat la Teatrul Naţional din Craiova- Tatăl său, Ilie Tudor, cântăreţ la strană si legionar – supranumit “copilul Capitanului”, dupa obiceiu ui Corneliu Codreanu de a se ingriji de educatia mai multor copii -, a fost deţinut politic în temniţa de la Aiud, unde regimul era extrem de dur. Vezi Un om cat un veac. De vorba cu luptatoru anticomunist nea Tudor Ilie, tatal lui Tudor Gheorghe. VIDEO – Reportajul integral al scriitorulu Liviu Andre- În 1969 a oferit primul său recital, „Menestrel la curţile dorului”, cu poezia poeţilor Lucian Blaga Tudor Arghezi şi Ion Barbu- Autorităţile comuniste i-au interzis să concerteze în 1987, însă după 1989 a revenit pe scenă.

Scris de Victor RONCEA

Preluare dupa http://roncea.ro

Singura Legiunea

Singura Legiunea

…Nu voi încerca aici să prezint în amănunt supliciile psihice şi fizice la care au fost supuşi românii în puşcăriile comuniste; lucrul acesta l-au făcut, perfect, cum era şi normal, în cărţile lor de memorialistică, cei care au trăit respectivele chinuri. Eu voi încerca doar să lămuresc o dilemă – au venit comuniştii în România, s-au instalat la putere, şi şi-au identificat, rapid, adversarii:

– creştinismul ortodox cel înnăscut al românilor, care a fost pentru ei ca o adevărată piatră de moară;
– legionarismul care, la rându-i, era de factură creştină şi naţională pe când ei, comuniştii, sânt atei şi internaţionalişti;
– naţional-ţărănismul;
– naţional-liberalismul;
– şi, în general, orice altă forţă, coborâtă până la nivel de individ, care nu agrea noua politică conducătoare.
În secunda doi, comuniştii au trecut la aplicarea planului lor de agresiune împotriva acestora.

Întrebare: de ce nu s-au folosit, mai mult decât au făcut-o, de crimă?! De ce nu i-au ucis masiv pe oponenţii lor?!

Iată şi răspunsul: pentru că ei nu doreau o Românie ocupată dar, în acelaşi timp, şi depopulată, aşa cum la nivel planetar nu doreau câştigarea puterii absolute dar pe care să nu mai aibe pe cine s-o aplice. Nu. Ei doreau, aşa cum am mai spus, câştigarea de partea lor a conştiinţelor popoarelor, ei doreau ca oamenii să înceapă să creadă în ei, să se închine lor, să se lepede de întreaga lor credinţă şi de întregul lor patriotism şi să devină, dar nu oricum ci din convingere, comunişti internaţionalişti practicanţi, foarte uşor de supus, la nivel mondial, unei comenzi unice venite din partea unui guvern unic condus, desigur, de Iţic, sau de Ştrul.

Iată scopul. Satana vrea să conducă o omenire care i se închină din convingere şi nu doar care îi slujeşte de teamă şi din interes, iar omenirea nu trebuie decimată pentru că ea trebuie să tragă, să muncească, să pompeze, prin transpiraţia ei, milioane şi miliarde în conturile celor care o guvernează.

Asta vrea Satana şi la asta lucrează folosindu-se, cândva, de comunismul ateu şi internaţionalist, iar mai apoi de globalismul ecumenist. Şi lucrează, şi dă-nainte, şi se apropie de ţelul lui, dar nu şi-l va vede împlinit, pentru că Dumnezeirea are alte planuri cu creaţia Sa, despre care ne-a spus astfel: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan, 3.16. Această lume, atât de mult iubită de Dumnezeire, cu toate păcatele ei, nu va fi lăsată la îndemâna Satanei, ci ea va avea parte de “…un cer nou şi un pământ nou;” – Apocalipsa, 21.1. Au fost, sânt, şi vor fi în continuare mulţi oameni căzuţi, dar deasupra acestora, chiar dacă mai puţini numeric, stau cei neînvinşi: “Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urâ unii pe alţii… Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” – Matei, 24.10,13.

Exact aşa s-au întâmplat lucrurile şi în România comunistă unde Satana a tras în stânga şi-n dreapta şi pe mulţi i-a trântit, dar au fost unii, puţini ce e drept, care au răbdat până la sfârşit, precum au fost şi alţii care, cu toate că iniţial au căzut în mrejele întunericului ulterior şi-au revenit şi chiar s-au autodepăşit. De “condamnat”, dacă ne permitem să condamnăm pe cineva, nu sânt cei care au cedat şi şi-au lăsat sufletul pradă comuniştilor satanizatori datorită faptului că nu au mai putut suporta chinurile draconice la care au fost supuşi, ci cei care şi-au vândut sufletele fie pe bani, fie pe funcţii sau cine ştie ce alte măriri sociale, fie pur şi simplu dintr-o pornire pur personală de a le face rău celorlalţi nemaicontând faptul că ceilalţi erau, de fapt, fraţi de-ai lor, din neamul lor.  Mai pe româneşte, iudeo-comuniştii care se instalaseră la cârma ţării după 23 august ’44, au găsit aici, din păcate, destule cozi de topor cu care şi-au făcut treaba mai bine, parcă, decât cu ai lor.

Acest fapt este extraordinar de trist, frustrant şi chiar, într-o anumită măsură, dezarmant, pentru aceia care îşi iubesc patria şi neamul la un mod necondiţionat. Au fost totuşi şi români, destul de mulţi, care s-au opus din start comunizării ţării lor. O spun pentru a nu ştiu câta oară, cei mai vehemenţi în acest sens au fost membrii Mişcării Legionare care, dealtfel, au şi dat grosul deţinutilor politici de până în 1964.

Ei bine aici, în rândul acestei categorii de români, în deţinuţii politici ai acestei ţări, a lovit Satana mai tare decât în oricine şi orice. Până şi marele disident şi luptător anticomunist rus Aleksandr Soljeniţîn, cu vocea sa lipsită total de subiectivismul firesc al analiştilor şi cercetătorilor români, cel care a scris deosebita lucrare “Arhipelagul Gulag”, a declarat că “Fenomenul Piteşti”, făcând referire la cele petrecute în special în perioada 1949 – 1951 în cadrul penitenciarului Piteşti, a fost cel mai cumplit sistem de detenţie din lume. Deasemenea, Marie Rose Mociorniţa, fiica lui Ionel Mociorniţa, cel care a executat şapte ani de detenţie comunistă la Jilava şi Poarta Albă, unul dintre reprezentanţii marii familii de industriaşi români interbelici, declara într-un interviu dat publicaţiei “Averea” că tatăl său s-a întâlnit în 1980, în Canada, cu acelaşi Soljeniţîn, care i-a declarat că “închisoarea Piteşti a fost una dintre cele mai oribile închisori ale comunismului”.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu vreau să susţin că ce s-a petrecut în România nu s-a mai întâmplat nicăieri. Doamne fereşte. Comuniştii internaţionalişti au făcut prăpăd aproape peste tot pe unde au trecut, dar metodele de care s-au folosit în puşcăriile de la noi se pare că întrec în sadism orice alte apucături ale acestora. Pe teritoriul României reîntregite au funcţionat, conform clasificării administrative a vremii, patru centre mari de exterminare, treizeci şi trei de închisori de exterminare, şaizeci de lagăre de exterminare, treizeci şi două de lagăre de deportare, şi paisprezece azile psihiatrice. În “fruntea clasamentului” realizat după cruzimea cu care românii erau trataţi în aceste locaşuri satanice se află Bucureştiul, Piteştiul, Aiudul, Gherla, Sighetul dar, aşa cum am văzut deja, penitenciarul Piteşti se detaşează net de toate celelalte. Numărul exact al românilor arestaţi şi condamnaţi de puterea comunistă nu este cunoscut, cu exactitate, nici până azi, precum nu este cunoscut nici cel al românilor decedaţi prin toate aceste centre de exterminare.

Este şi foarte greu de stabilit aşa ceva pe de o parte pentru că ei, comuniştii, lucrau în acest sens “la negru”, lăsând în urmă foarte puţine “urme” (au fost extraordinar de mulţi români arestaţi, torturaţi, condamnaţi, ucişi sau decedaţi ale căror nume nu s-au regăsit niciodată în vreun eventual registru, sau act oficial), iar pe de altă parte datorită faptului că foarte mulţi dintre “clienţii” comuniştilor au decedat la anumite perioade de timp după eliberarea din detenţie, sau din arest, sau pur şi simplu după ce torturile asupra lor au încetat, dar în majoritatea acestor situaţii cauza deceselor a fost în strânsă legătură cu tratamentele la care au fost supuşi de către comunişti.

Scriitorul Faust Brădescu, doctor în drept şi Comandant legionar, exilat din ţara sa, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Bisericii Greco-Catolice din România, Părintelui Alexandru Todea, vorbeşte despre, citez, “peste cinci mii de legionari asasinaţi în decursul acestui răstimp…”, făcând referire la perioada cuprinsă între dictatura Carlistă, instaurată în anul 1938, şi anul 1990 când redactează scrisoarea cu pricina.

Chinul cel mai greu de suportat la care au fost supuşi românii în aceste puşcării politice a fost ideea, pe care aceştia n-au putut-o acepta, de a se lepăda de Iisus Christos, de Maica Domnului şi, “supliment special” pentru legionari, de Căpitan şi de Legiune, după care trebuiau să îmbrăţişeze, într-un mod înflăcărat, ateismul materialism-ştiinţific şi hedonismul comunist. Acest tratament a fost aplicat “greilor” anticomunişti, indiferent de coloratura lor politică, plus clerului ortodox, romano-catolic şi greco-catolic.

Pentru comunişti, românii care credeau nelimitat în Dumnezeu erau cele mai mari sperietori, şi dacă la acea credinţă se mai adăuga şi ceva naţionalism, conservatorism şi tradiţionalism, asta era deja teroarea absolută. Pe lângă “speciali”, puşcăriile au fost pline de oameni obişnuiţi dintre care foarte mulţi, lucru foarte bine de ştiut, acolo, în detenţie, au devenit, la rându-le, speciali. Ei bine, tuturor acestora li s-a aplicat, într-un fel sau altul, dementul regim de exterminare dar, atenţie mare la afirmaţiile venite chiar de la exterminatori, românii deţinuţi, care la prima vedere urmau să moară în cel mai scurt timp, trebuiau să moară, însă, doar atunci când vroiau călăii lor.

Unul dintre clienţii regimului comunist care i-a auzit pe torţionari de zeci de ori strigând aceasta către ei, este Domnul Petrică Vişan, despre care am povestit ceva mai devreme, şi care în prima parte a detenţiei sale, “neiniţiat” fiind în acea perioadă, nu putea pricepe ce vor să spună comuniştii cu acea afirmaţie: “O să muriţi, bandiţilor, dar o să muriţi doar atunci când vom vrea noi”.

Iată, aici era “ghişeftul afacerii” iudeo-comuniste versus români naţionalişti care, ultimii, trebuiau în primul rând îndrăciţi, trebuiau transformaţi din anticomunişti în filocomunişti, trebuiau să se lase a li se spăla creierele, a li se modifica conştiinţele, şi dacă acestea nu se puteau realiza, numai atunci uciderea lor devenea soluţia finală. Toată această “capodoperă criminală” iniţiată în România de către jidanii comunişti şi pusă în practică atât de ei cât şi de cozile noastre de topor, trebuia să poarte un nume şi atunci, ca sfidarea şi jignirea acestui popor să fie totale, i s-a spus “reeducare”.

Auziţi, dragi tineri români, reeducare! Adică educaţia pe care poporul nostru o avea la acele momente nu era bună, era stricată şi-n această situaţie trebuia reeducat! Calităţile noastre de oameni credincioşi, buni, calmi, răbdători nu mai erau bune ci trebuia să devenim iuţi şi aprigi la mânie şi cu totul neiertători aşa cum erau noii noştri educatori; că eram integri şi naţionalişti nu mai era bine ci trebuia să devenim hoţi, şmecheri şi internaţionalişti precum noile noastre modele; că ţineam şi credeam în rânduiala cea ortodoxă la modul nelimitat, asta chiar era “gafa” noastră monumentală, pentru că acum, mai nou, trebuia să devenim atei ucigători de suflete ca şi cei care ne impuneau aceasta prin cel mai bestial mod posibil.

Iată reeducarea şi în ce consta ea. Cei care au înfundat puşcăriile politice pentru perioade chiar şi de câte douazeci, şi mai mari, de ani, au fost cei care s-au opus împământenirii comuniştilor în această ţară. Dintre aceştia, cei mai mulţi şi mai greu de “lucrat” de către noii “educatori” au fost legionarii. Asupra lor s-a revărsat, şi aceasta continuă şi în zilele nostre, întreaga urgie a celor care vedeau România ca şi cucerită, iar pe Poporul Român ca şi satanizat. Şi era “normal” să se întâmple acestea dacă ţinem cont de numărul, dar în primul rând de calitatea membrilor şi simpatizanţilor Mişcării Legionare.

Extras din lucrarea “Singura Legiunea” de Sorin ANDREI

Articol primit de la colaboratorul nostru Sorin Andrei

Mărturia d-lui Constantin Iulian, supravieţuitor al reeducării prin tortură de la Piteşti (1949-1951), cu ocazia prezentării fimului “Demascarea”.

LUCRURI CARE TREBUIESC STIUTE!

 

 

 1 Despre pasapoartele biometrice si permisele de

conducere cu cip

http://youtu.be/iHaJpmuXldA

http://youtu.be/TnV3r3pAgoM

http://youtu.be/UJDjRzIIEpQ

2 Neutralitatea Internetului

http://youtu.be/1fgLcLZHvCE

3 Conspiratia Ozn

http://youtu.be/6UDi_P6Bzl0

4 Dovezile ca Lumea este condusa din umbra de Masoni! Incontestabil!

http://youtu.be/rhqtLefUvA4

http://youtu.be/gs1juWiQRZw

http://youtu.be/3sgHwKzd3e0

http://youtu.be/Pk90VlyEm_E

5 Planul de depopulare a lumii

http://youtu.be/CKrUa4vaPuo

6 Pavel Corut agent de influenta al mossadului, Oreste mason.

http://youtu.be/AUqrvs9B3RA

7 Mentalitatea satanica a francmasonilor

http://youtu.be/_2rvb0sQSMM

8 Antihristul va fi inscaunat la Ierusalim la cel de-al 3-lea templu al lui Solomon

http://youtu.be/7XAg5p03Wos

9   >  26 de semne ale sfarsitului

http://youtu.be/lAiJd4nSAjA

10 Biserica Ortodoxa Romana in fata APOSTAZIEI – predica preotul ortodox Gheorghe Anitulesei

http://youtu.be/1bIrAxSRyNA

   11 Se-ntorc evreii la IISUS HRISTOS!

http://youtu.be/qdGp6xLl4SQ

 http://youtu.be/HNlj-TcHHDI

12 Rumania – Imnul Tineretei Legionare

http://youtu.be/ppbHF91KaKE

http://youtu.be/zDlO1YTEcBc

http://youtu.be/F3vyF7ZDtpo

DOAMNE AJUTA!

CUVINTE DESPRE Legiunea Arhanghelului Mihail

Nu se cuvine a vorbi despre Sfintii Inchisorilor, fara a pomeni Miscarea Legionara sau cuvantul legionar. Cei ce fac aceasta se aseamana tortionarilor.

In ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus:
– Arhanghelul Mihail.
Tatal meu spune:
– Este in biserica o icoana a Sfantului Mihail, pe usa din stanga a altarului.
– Sa mergem sa vedem. M-am dus cu Mota, Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudosea. Ne uitam si intr-adevar ramanem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumuseste neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea unei icoane. Acum insa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si-mi facea impresia ca Sf. Arhanghel e viu. De atunci am inceput sa iubesc icoana.
De cate ori gaseam biserica deschisa, intram si ne inchinam la icoana. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

extras din Cartea Capitanului

Parintele Justin Parvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ‘30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Parintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

IPS Bartolomeu Anania

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

Sursa Apologeticum

LEGIONARII

ADEVARUL DESPRE MISCAREA LEGIONARA

CORNELIU Z. CODREANU

Nu am fost si nici nu sunt legionar. Am considerat ca este bine sa. cunoastem mai mult despre aceasta miscare si altfel decit am invatat in manualele de istorie din vremea comunismului.

-CÃPITANUL MISCÃRII LEGIONARE-

Avocat, doctrinar si ideolog, Capitanul Miscãrii Legionare; Martirul românismului absolut; Ascet crestin; Mare gânditor si luptãtor al Neamului Românesc.

S’a nãscut la 13 Septembrie 1899 în Iasi, primul fiu al Prof. Ion Zelea Codreanu, luptãtor nationalist.

Clasele primare le face la Husi, dupa care urmeaza studiile secundare in cadrul liceului militar „Manastirea Dealul” (1912-1916) pe care este nevoit sa le intrerupa odata cu intrarea Romaniei in primul razboi mondial. Pleaca voluntar pe front. Dela 1 Septembrie 1917 se înscrie la Scoala Militara din Botosani unde termina cl. V si VI, definitivandu-le (cl. VII si VIII), la Husi. In anul 1919 se inscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Iasi, avandu-l ca profesor pe A. C. Cuza. Din Mai 1919 se inscrie in cadrul organizatiei „Garda Constiintei Nationale” pe care -impreuna cu C-tin Pancu- o conduce in lupta de inlaturare a bolsevicilor din Universitatea Iasi si dela Atelierele „Nicolina”, care instigau la rasturnarea monarhiei si formarea unei republici de tip comunist-sovietic. In anul 1922 infiinteaza „Asociatia Studentilor Crestini”; in Iunie acelas an, obtine licenta in drept. In anul 1923 ia parte la fondarea „Ligii Apararii National Crestine” (L.A.N.C.), împreuna cu prof. A. C. Cuza si prof. Ion Zelea Codreanu. Arestat la 23 Martie acelas an pentru activitatea sa nationalista considerata „periculoasa” si „atentatoare” la distrugerea afacerilor liftelor straine aflate in majoritate covarsitoare la conducere, este inchis timp de 7 luni in inchisoarea Galata. Implicat apoi in asa-numitul „Complot dela Bucuresti” impreuna cu alti conducatori ai studentimii, Corneliu Z. Codreanu este din nou arestat, fiind inchis la Vacaresti (9 Octombrie 1923 – Martie 1924), cand este achitat in unanimitate. Maltratarile studentilor nationalisti ieseni venite la ordinul prefectului de politie Manciu (vandut clasei oculte evreiesti), prind o pondere de mare cruzime odata cu arestarea si schingiuirea salbatica a catorva zeci de studenti si elevi, in frunte cu Corneliu Codreanu, care este batut la talpi in chip bestial de catre prefectul politiei Manciu. O incercare de asasinat la viata lui Codreanu a prefectului Manciu (secondat de cativa politisti) in insasi cladirea Tribunalului Iasi unde se desfasura procesul intentat de parintii studentilor schingiuiti impotriva acestuia, se termina cu omorîrea prefectului Manciu de catre C. Codreanu, aflat in legitima aparare. Arestat, este din nou inchis (25 Octomrie1924 – 25 Mai 1925) la Galata, Focsani si Severin, fiind eliberat dupa un proces epocal in care a fost achitat in unanimitate, constatandu-i-se nevinovatia. Pleaca la studii la Berlin, Iena si Grenoble, obtinandu-si doctoratul in economia politica. Reintors in tara, la 24 Iunie 1927 infiinteaza Legiunea „Arhanghelul Mihail” la Iasi, impreuna cu Ion I. Mota, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si Ilie Garneata, iar la 1 August 1927 fondeaza revista „PÃMÂNTUL STRÃMOSESC”, purtand subtitlul de „organ al Legiunii ‘Arhanghelul Mihail’ pentru apararea pamantului stramosesc”.

Dupa dizolvarea ilegala a Legiunii „Arhanghelul Mihail” in anul 1931 de catre guvernul national-taranist dela conducere, Corneliu Codreanu formeaza „Garda de Fier” care la primele alegeri din anul 1932 castiga 5 mandate de reprezentare. Dizolvata si „Garda de Fier” la finele anului 1933 ca urmare a presiunilor venite din partea ocultei franceze si din ordinul primului ministru liberal I. G. Duca (aservit acesteia), peste 20.000 de legionari sunt arestati, scontandu-se pe eliminarea lor totala din viata politica odata cu desfiintarea Garzii la 10 Decembrie 1933. Venirea la putere a guvernului liberal in frunte cu I. G. Duca (avandu-l ca ministru de externe pe sovietofilul N. Titulescu) dupa caderea guvernului Vaida dela 15 Noembrie 1933, debutase cu omorîrea studentului legionar Virgil Teodorescu, impuscat de politie la Constanta in timp ce lipea afise electorale (cea dintai jertfa a Legiunii), continuand apoi cu asasinarea lui Nita Constantin la Iasi, la 28 Noembrie, a plugarului Balaianu Nicolae din Vlasca la 9 Decembrie, asasinarea miseleasca a lui Sterie Ciumetti la 29/30 Dec., asasinarea lui Toader Toma din Tecuci dela 30 Decembrie, a lui Bujgoli Gheorghe (colonist din Dobrogea), a plugarului Negrea Gheorghe din Fardea, Severin, la 12 Ianuarie 1934, maltratarea si schingiuirea a numerosi legionari arestati. Cu toate oprelistile, Miscarea Legionara a crescut considerabil in anii urmatori, numarand in randurile ei elemente de prim rang in viata si activitatea tarii. Are loc infiintarea partidului „Totul pentru Tara” (expresia politica a Miscarii Legionare), si in urma alegerilor care au loc in luna Decembrie 1937, obtine aproape16% din voturi, castigand 66 de locuri in Parlament.

Dupa instaurarea dictaturii regale in primavara anului 1938, o noua prigoana se porneste impotriva Legiunii. Inscenandu-i-se un proces odios de „tradare de patrie”, Corneliu Z. Codreanu este condamnat din ordinul sceleratului rege Carol al II-lea la 10 ani inchisoare, fiind asasinat miseleste impreuna cu alti 13 legionari de frunte in noaptea de 29/30 Noembrie 1938, in timp ce erau transportati dela inchisoarea Ramnicul Sarat la Bucursti, in dreptul kilometrului 14 din padurea Tancabesti din apropierea Capitalei.

Mare vizionar, spirit catalizator, cu o energie si dragoste imensa pentru Neamul Romanesc, dispretuitor de moarte, integru si cumpatat, Capitanul Corneliu Zelea Codreanu a fost si a ramas idolul poporului roman, simbolul luptatorului si martirajului romanesc, imbold la lupta si jertfire pentru toate generatiile viitoare de Romani in sprijinul Neamului.
–––––––––––––––––
PROF. HORIA SIMA
[1907-1993]
-COMANDANTUL MISCÃRII LEGIONARE-

Comandantul Miscarii Legionare, Horia Sima, s’a nãscut la 3 Iulie 1907 în satul Mândra din judetul Fagaras. Studii superioare universitare la Bucuresti, Facultatea de Litere si Filosofie (1926-1932). Din 1932, este numit profesor de limba românã in cadrul Liceului din Caransebes (Banat).

Intrat in Miscarea Legionara in Octombrie 1927, în cuibul condus de Andrei Ionescu, desfãsoarã o puternicã activitate legionarã, înscriindu-se în toate initiativele de luptã ale Legiunii. In toamna anului 1935 (Octombrie), Capitanul Corneliu Codreanu înfiinteazã Regiunile Legionare, numindu-l pe Horia Sima Sef al Regiunii a IX-a – Banat. Dupã instaurarea dictaturii carliste si arestarea Capitanului Corneliu Z.Codreanu în primavara anului 1938, din initiativa mai multor legionari de frunte nearestati încã, se constituie un grup de organizare si coordonare a activitatii legionare, grup din care fac parte: Ion Belgea, Radu Mironovici, Iordache Nicoara, Horia Sima si Ion Antoniu. La 16 Iunie 1938, are loc reorganizarea „Comandamentului de Conducere” a Miscarii Legionare, iar Horia Sima primeste insarcinarea de refacere imediata a organizatiilor legionare din tara intrate in clandestinitate si adapostirea legionarilor scapati de arestare, aflati sub urmarirea agentilor sigurantei carliste. La 29-30 Noembrie 1938, are loc asasinarea brutala a Capitanului Corneliu Z. Codreanu si a altor 13 legionari de frunte. Tot mai multi legionari in pericol iminent de a fi arestati, se refugiaza in Germania.

Aflat in primejdie, Horia Sima reuseste sa treaca frontiera in Ungaria, si se refugiaza la Berlin, in Germania. Are loc organizarea Comandamentului Legionar din Berlin: Ion Dumitrescu-Borsa, Ion Victor Vojen, Victor Silaghi, Horia Sima, Alexandru Constant si Constantin Papanace. Horia Sima este insarcinat cu legaturile cu tara. La 15 August 1939 pleaca in misiune spre tara, reluând legaturile cu organizatiile legionare. La 26 Octombrie, se reîntoarce in Germania. In Ianuarie 1940, conducerea Grupului Berlin este trecuta lui Horia Sima si Constantin Papanace. La 5 Mai 1940, trece din nou in mod clandestin frontiera iugoslava impreuna cu un grup de legionari. Arestat in satul Clopodia dupa trecerea frontierei române la 19 Mai, este trimis sub o paza severa la Bucuresti. La 14 Iunie 1940, dupa numeroase anchete in prezenta Gen. Bengliu, a ministrului de interne Ghelmegeanu si a sefului Sigurantei, Nicki Stefanescu, este eliberat. Este momentul cand incepe organizarea rasturnarii dictaturii regale, culminând prin revolutia legionara din 3-6 Septembrie 1940 si alungarea regelui venal Carol al II-lea dela conducerea tarii. Se împlinea astfel vrerea unei întregi generatii, testamentul Capitanului: fara sovaire, în mijlocul ostirii legionare, tenace, Horia Sima a stiut sa raspunda chemarii Neamului, împlinind un juramânt sacru pe târna osemintelor celor rãstigniti pentru credinta lor, Victoria Legionarã. Moment de semnificatie profundã pentru destinul Neamului Românesc, la 6 Septembrie 1940 are loc întrunirea Forului Legionar care prin cuvântul lui Corneliu Georgescu (unul dintre fondatorii Miscarii), îi încredinteazã conducerea Legiunii. Generatia haricã a Românismului a stiut sa-si aleaga Comandantul, pe mãsura însusirilor ei: drept, veghe permanentã pentru binele Neamului, cutezãtor, spirit aprig de luptãtor în numele credintei românesti-legionare, gata oricând pentru sacrificiul suprem. Ceasul adevãratei istorii românesti de împliniri sacre, venise. La 14 Septembrie 1940, lua fiintã Statul National-Legionar Român.

Vice-Presedinte al României, Comandantul Horia Sima deschidea fereastra viitorului Neamului Românesc, demn urmas al Capitanului. Totusi, forte tenebre, tendentioase, actionau din umbra atentând la existenta Statului Legionar. La 21-23 Ianuarie 1941, are loc lovitura de stat a gen. Antonescu impotriva Legiunii, sprijinit de armatele germane stationate in tara. Se ivesc astfel zorii altei prigoane împotriva camasilor verzi. Mii de legionari sunt arestati, altii, dupa un simulacru de proces, executati. Nevoit încã odatã sã se refugieze în Germania, alãturi de alti conducãtori legionari, noii „oaspeti” sunt internati în lagare: Rostock, Buchenwald, Dachau.

Presedintele Guvernului National-Legionar constituit la Viena dupa invazia comunista dela 23 August 1944, Horia Sima a continuat lupta fara preget împotriva orânduirii sãlbatice comuniste. Stabilit în Spania (Profesor la Universitatea din Barcelona), a depus o muncã uriase în folosul Neamului obidit, atentionând în permanentã forurile internationale despre tragedia poporului român. S’a stins din viatã pe câmpul bãtãliei legionare, dupã o activitate de proieminentã istoricã inegalabilã, sfântã si trainicã.

REZISTENTA ARMATÃ ANTICOMUNISTÃ DIN ROMÂNIA

In afara zecilor de grupuri mici, raspandite pe toti versantii Carpatilor, au existat si cateva mari organizatii de rezistenta armata, conduse de militari de cariera: colonelul Gheorghe Arsenescu, organizatia capitanului Toma Arnautoiu in Muscel sau a capitanului Sabin Mare din Fagaras.

Lupta a fost intotdeauna inegala. Impotriva fiecarui grup de partizani, erau trimise forte considerabile ale Securitatii, Ministerului de Interne si chiar Armata. Companii, batalioane, caini dresati, avioane. Era riposta unui regim care fusese adus de tancurile sovietice. Poate nu intamplator Bucovina este prima care in primavara anului 1944 se ridica impotriva armatei sovietice de ocupatie. Cand frontul sovietic a ajuns pe linia Putna-Sucevita-Gura Humorului, bucovinenii au fost pusi in fata alternativei: ori evacuarea spre interiorul Uniunii Sovietice, ori bejenia in munti. Multi dintre cei peste o suta de mii de bucovineni dislocati de Sovietici la 30-40 km, si mai mult, in spatele frontului au revenit pe furis in apropierea liniilor romano-germane, refugiindu-se pe versantii Obcinei Mari. Intre ei, fratii Vatamaniuc impreuna cu familiile.

Gavril Vatamaniuc povesteste aceasta experienta:

„Acolo, prin vagaunile muntilor, si-au construit colibe si au ramas acolo. Erau pe comuni, oarecum, grupate, si pe familii. De exemplu coliba condusa de fratele meu Ion Vatamaniuc, care a fost comandant de partizani. Numara pan’ la cinspe-douazeci de indivizi in fiecare coliba. Si au luat masuri de siguranta, pentru ca oamenii stiu ca din nouasutesaispre’ce ce’nsamna Muscal, ce’nsamna Rus, si au fost si pe front, si acolo, fiind hotar cu ei, stiam ce’nsamna bolsevismu’, ce’nsamna comunizmu’!

„Fratele meu folosea o ascunzatoare intr’o vagauna de parau foarte adanca – cu scara coborau; dupa ce coborau acolo, luau scara. Si supt malu’ acestui parau, ca un fel de grota, s’ascundeau acolo.”

Pentru asemenea ascunzatoare, in fundul unei vagauni, din prea multa grija pentru viata clanului sau, Ion Vatamaniuc traieste tragedia pierderii primului sau copil, nascut in zilele de bejenie.

„In momentul cand au venit Rusii, au coborit in grota respectiva, acolo in fundul paraului, unde a si fost botezat copilu’, o fetita numita Ioana, deosebit de frumoasa, cu ochi albastri, colo’n fundu’ paraului era foarte frig. Si, in momentul cand Rusii i^mblau pe la colibe, scotoceau, trageau cu automatele prin imprejurimi, copilu’ a inceput sa scanceasca din cauza frigului probabil. Atunci, tatal, vazand nenorocirea, pentru ca Rusii dadeau grenadi pi ei, acolo, sau ii scoteau de-acolo si-i duceau in Siberia, cum s’a intamplat cu altii, a pus o perna pe fatza copilului. Si Rusii s’au invartit cam mult pe-acolo. Cand au plecat Rusii, cand a luat perna, copilul era fara viata!”

Hartuite de Sovietici, cateva mii de familii se refugiaza intr’o noapte in spatele liniilor romanesti. Din ordinul marelui stat major, o parte dintre barbatii refugiati aveau sa formeze un batalion „Fix”[?]:

„Astfel, generalul Camarasu cu colonelu’ Constantinescu […] au fost numiti special sa se ocupe cu organizarea luptei de rezistenta, a partizanilor, in Bucovina. Asa a luat fiinta batalionul „Fix[?]–Bucovina”. Acest batalion, compus dintr’o mie trei sute de oameni, erau n u m a i bucovineni. Dar tre’ sa fac o precizare: aproximativ trei sute erau din Bucovina de Nord si din U-cra-i-na! Din organizatia lui [Stepan] Bandera”

[n.m.: Bandera a fost asasinat prin ’58 in Mu:nchen cu un pistol special cu cartus de cianura de catre agentul KGB Stasinski, care dupa un an a revenit in Germania unde s’a predat autoritatilor].

In acelasi timp, au fost constituite si grupe mobile de partizani, avand misiuni precise.

„Una condusa de Vladimir Macovenciuc, una condusa de Cenusa Constantin si una condusa de Vatamaniuc Ion, fratele meu.

Macovenciuc avea misiunea mai mult sa atace pe posturile fixe din fatza si din spatele liniilor. Cenusa Constantin, cu informatiile – foaaarte-foaaarte pretioase informatii aducea! –, iar Vatamaniuc Ion numai misiunea s’aduca prizonieri!

La 23 August, batalionul „Fix” s’a imprastiat, ce-a mai ramas din lupta cu Rusii, s’au imprastiat in felu’ urmator: o parte a urmat trupele germane. Nu-se-sti-e-nici-azi-ni-mic de urma acelor oameni!!! O parte a ramas in munti…”.

Acesti luptatori aveau sa continue impotrivirea fata de sovietizare si comunism, alaturi de celelalte grupuri de rezistenta din intregul lant carpatic. De ce si-au parasit rostul in floarea vietii atatea sute de oameni? Vasile Valusescu din grupul Teregova , Banat, a avut pe frontul de Rasarit revelatia a ceea ce inseamna comunismul:

„Majoritatea celor care au fost cu mine in Rusia credeau ca mizeria care o’ntalneam e datorita razboiului. Eu am stat de vorba cu multi cetateni de acolo. Si mi-am dat seama ca acest dezastru e cauzat de regimul comunist care a stapanit la ei. Si am ajuns sa-mi dau seama ca s^ntem in aceeasi situatie. Si asta m’a facut sa iau calea muntilor, in-di-fe-rent care va fi rezultatul! Lucru clar: preferam moartea vietii care ni se oferea!!”

Pentru Mihai Timaru, partizan in grupul Ion Paragina din Vrancea, rezistenta armata avea un rost bine determinat, chiar daca s’a dovedit ulterior iluzoriu:

„Se credea in coflict atuncea intre Tito si Stalin. Si trebuia sa treaca apele rusesti aicea, in Tara Vrancei, si noi aveam un rol important! Rostu’ si rolu’ nostru era sa mentinem o atmosfera de nadejde, de speranta, c’a inceput destramarea…”

Regimul comunist i-a numit intotdeauna „banditi & legionari” pe toti aceia care, luand calea codrului, cu arma in mana, alesesera viata de fugar haituit de Securitate si, pana la urma, moartea. Acesti oameni erau de fapt tarani, studenti si elevi, ofiteri deblocati din armata romana de catre noul regim. Toti se impotriveau comunismului, sovietizarii, ateismului – angajandu-se intr’o disperata lupta de guerrilla.

In Valea Prahovei, de pilda, a existat o organizatie, numita „Sumanele negre”, formata numai din fosti ofiteri, condusa de Gavrila Olteanu, fost comandant al garzilor lui Maniu. Acestia voiau sa initieze o miscare nationala de rezistenta. In Mai ’46, cei mai multi sunt arestati, iar Gavrila Olteanu se sinucide in timpul anchetei dela Securitate.

Cand a luat drumul muntilor, Ioan Gavrila Ogoranu avea 24 de ani si era student in ultimul an la Agronomie, in Cluj. In ’49, formase alaturi de fratii Hasiu organizatia „Armata Nationala Romana”, care a rezistat pana in 1955. Cum era ea structurata?

„Eram, asa-sa-zic, organizati pe ‘etaje’. Cei care dintre noi isi rupsesera orice punti de legatura in urma, ei practic…, nici o impacare nu mai putea fi cu comunismul…, prin insusi faptul c’ai pus mana pe-o arma, se termina!… Au fost in jur de 20 de oameni, majoritatea studenti, elevi, tarani de […] si ofiteri. Erau dup’aceea altii care-ar fi…, erau gata sa vina oricand la noi cand lucrurile ar fi avut o intorsura favorabila noua si care intre timp ne sprijineau…”

Luptatorii lui Ioan Gavrila au primit un sprijin considerabil de la grupul condus de invatatorul Ion Pridon. El organizase oamenii din satele invecinate dupa toate regulile militare.

Mihai Timaru, fost ofiter de cariera [n.m. deblocat! vezi si serialul „Memorialul durerii”, de Lucia Hossu-Longin], cu convingeri anticomuniste, isi agatase sabia in cui si isi cultiva via. A intrat in grupul Paragina-Voinea din Vrancea inca dela inceput, in ’48. Cartea de vizita era intotdeauna: increderea.

„Grupul era format din doua echipe. Ambele grupuri erau in jur de 35 de oameni. Asa eram impartiti ca masura de siguranta, deci in doua bordeie. Centrul, de fapt, era pe Paraul Porcului, pe locul unde a murit Ecaterina Teodoroiu [= in primul razboi mondial]. Era un consens intre noi, ca nu ne intrebam unul pe altul unde am fost. Numai cu Paraginu, eu cu el si el cu mine, ne dadeam socoteala fiecare ce am facut.”

In Dobrogea, organizatia condusa de Gogu Puiu si fratii Fudulea era astfel structurata, incat niciunul dintre membri nu-si cunostea legaturile, nici dupa nume, nici dupa adresa. Zoe Radulescu, fiica lui Gogu Puiu, s’a nascut in inchisoarea de femei [din] Mislea, unde fusese aruncata mama ei. De la fosti camarazi de arme ai tatalui sau a aflat amanunte uimitoare:

„La modul general, ei erau asa de bine organizati, ca nu se cunosteau unii pe altii! Aveau curieri. Iar curierii erau alesi in asemenea fel, incat ei sa nu se cunoasca, sa nu stie cum il cheama, sa nu stie de unde sa-l ia, sa nu aiba nici un reper!”

Cum traiau insa acesti oameni? Gavril Vatamaniuc a stat cinci ani in ascunzatorile Obcinei Mari, ducandu-si viata dupa reguli respectate fara gres. De pilda, alegerea locului pentru construirea bordeiului.

„Desisul sa fie in asa fel, incat numa’ mistretul sa poata intra! Oamenii insa intrau foaaarte greu acolo! Si sa fie auziti de la mare distanta, sute de metri, cand ^ntra in desisul respectiv! Sa fie un parau prin apropiere, incat [-umu’???] sa fie antrenat de curentii de pe parau la vale, s’nu fie lucrare forestiera in imprejurimi, sa nu poata i^mbla femei la smeura sau la ceva, sa fie un desis fara fructe. Panzele de paianjen de pe poteci noi sa nu le rupem! Noi le ocoleam, pentru ca acele era reper pentru noi. La o anumita inaltime, ca acolo, daca trecea lupu’, mistretu’, nu putea ajunge – numa’ omu’ sau cerbu’!”

N’a fost usoara viata – isi aminteste Ioan Gavrila Ogoranu –, caci mergea greu si cu aprovizionarea, si cu pastrarea alimentelor:

„Pastram branza, pastram carne in munte. Mai trebuia sa ducem niste grau, niste porumb. Am avut si-o moara! O moara de mana, dar, in cele din urma, am ajuns…, graul il fierbeam si porumbul la fel.”

Fara ajutorul familiei, prietenilor si adesea al unor necunoscuti, luptatorii din munti n’ar fi putut rezista. Au fost si situatii, isi aminteste Gavril Vatamaniuc, in care partizanii se furisau in propriile gospodarii unde, in gropi stiute numai de ei, dosisera grau, porumb, legume si fructe uscate.

Ciobanii si muncitorii forestieri erau un pretios sprijin pt. luptatorii din munti.

„Apelam la cate 2-3 muncitori pe care-i cunosteam, si ne-aducea, nu prea mult, ca nu putea, ca ei era suspect ca le facea control: ‘Pentru cini duci atata mancare?’ ‘Merg pt. o zi’. Si atunci, multi dintre ei lasa mancarea lor pentru o zi, munceau flamanzi…”

De unde aveau insa arme si munitie? Regimul comunist a acreditat, nu numai ideea ca partizanii erau parasutati din strainatate, dar si ca alimentele si armamentul veneau pe aceeasi cale. Or, din marturiile supravietuitorilor nu reiese acest lucru. Ioan Gavrila Ogoranu:

„Dupa o buna traditie locala, tot soldatul care se’ntorcea din razboi nu venea cu mana goala, si-aducea o pusca cu ceva munitii si le punea de-o parte, ca nu se stie… In plus de asta, noi am avut oameni inca in armata, activi, ofiteri & subofiteri, chiar l-as aminti pe plutonierul Partenie Cosma, care era seful depozitului de munitie de langa Fagaras si care era trup si suflet alaturi de [noi?].”

Sprijinul localnicilor mergea pana acolo, incat, din unele depozite de armament, partizanii ieseau cu camionul – povesteste Zoe Radulescu, fiica lui Gogu Puiu din Dobrogea:

„Simpatia fata de miscarea organizata de tata (si de tata) era atat de mare, incat militieni, sefii de post, lasau efectiv usile deschise, din camerele cu munitie, ca ei sa poata sa se duca sa mai…, si dupa aceea spuneau ca ‘banditii i-au devastat’. Aveau, in diverse unitati militare, si din Constanta, si din judet, oameni ai lor care le furnizau arme! Va dati seama: cum putea sa iasa cu un camion incarcat cu arme dintr’o unitate militara?”

Acesti luptatori din rezistenta cautau sa pastreze vie speranta populatiei ca, odata cu inrautatirea relatiilor cu Moscova, Occidentul, Americanii in primul rand, vor veni si vor elibera tara de sub ocupatia sovietica. Lupta partizanilor avea un caracter devensiv si de pregatire, in asteptarea unui moment favorabil interventiilor armate. Gogu Puiu, seful rezistentei din Dobrogea, era se pare pregatit in acest sens, dupa cum a aflat fiica lui, Zoe Radulescu:

„Tata stia ca in primavara lui ’48 ca va avea loc un foarte mare val de arestari – un fel de ‘noapte a cutitelor lungi’, cea din 14/15 Mai, cand au fost arestati o mie de studenti si dusi la Pitesti si a’nceput ‘fenomenul Pitesti’–, tata stia ca va fi o astfel de noapte de arestari, care va fi semnalul pentru el sa porneasca lupta, pentru ca vor veni Aliatii sa-l ajute!”…

Aliatii n’au venit insa niciodata! Dar partizanii n’au cedat, cu toate ca le devenise de acum clar ca sacrificiul lor avea sa fie inutil. Au continuat sa lupte impotriva Securitatii si Militiei, fara a comite insa acte de sabotaj impotriva unor obiective militare sau industriale! N’au aruncat poduri sau cai ferate in aer, n’au terorizat sate! In schimb, acolo unde au putut, au alungat autoritatile comuniste nou instalate, au avut ciocniri cu Militia si Securitatea, care se aflau pe urmele lor.

Intr’o astfel de lupta, a pierit in ’47 Vladimir Macovenciuc din Bucovina. Povesteste Gavril Vatamaniuc:

„Atunci, ce-a mai ramas din grupul lor au fost incercuiti intr’o casa, si, dupa o zi de lupta, de dimineata pana pe’nserate, casei i s’a dat foc, si n’a scapat nici unu'”.

Cu toata indarjirea, iscusinta si masurile conspirative ale luptatorilor, miscarea de rezistenta armata din muntii Romaniei a sfarsit prin a fi innabusita. Grupurile cadeau rand pe rand dintr’un singur motiv

– spune Ioan Gavrila Ogoranu:

„Practic am cazut prin acelasi procedeu, prin acelasi (sa zic) pacat al, al istoriei noastre, prin care au cazut toti luptatorii: deci __prin vanzare__. Si chiar destul de curand am aflat cum s’au petrecut lucrurile, si-i vorba de un ofiter de Securitate care s’a caznit s’ajunga preot in satele de sub munte. Preotul adevarat a fost arestat, a fost adus el. Aici e-o problema un pic delicata, pentru ca nu putea primi un ofiter de Securitate unda verde intr’un sat de sub munte, daca n’ar fi fost… _ajutat_ de cineva!… Ei, o coada de topor… Ei, acesta, dupa propria lui marturisire cu care se lauda ([…] asta pe timpul lui Ceausescu), a fost ca , spune el, <<„Lele, leicutza, nu cumva stiti pe cineva care are legaturi cu baietii astia din munte? Ca vreau sa-i ajut!”>>. Lumea isi inchipuia ca are un preot in fatza. Si unii stiau, altii erau mai prudenti… Pana cand s’a gasit o femeie care a spus parintelui.

Securitatea actiona pe mai multe cai, spre a-i sili pe cei ce stiau cine si unde se ascunde in munti, sa marturiseasca. Familiile partizanilor erau arestate, supuse unor chinuri cumplite, alte ori rudele si prietenii erau amenintati cu deportarea. Aceste presiuni deveneau de nesuportat si nu rare au fost cazurile cand luptatorii din rezistenta s’au predat spre a-si cruta familiile.

Vasile Matrescu [?] din Bucovina, unul din cei care s’a predat in asemenea conditii, va fi constrans apoi de Securitate sa se infiltreze in grupul Ioan Gavrila Ogoranu din Fagaras, spre a-l desconspira. Nu tradeaza si in ’51 se preda din nou. In acelasi an – isi aminteste camaradul lui de arme, Gavril Vatamaniuc –, alti doi partizani se predau Securitatii, spre a-si salva familiile:

„S’a predat Vasile Matrescu, si l-a pus in libertate. Dar asta a fost o capcana pentru ceilalti. Intr’adevar, peste putin timp, ceilalti afla ca sotiile lor nu mai puteau suporta bataile, schingiuirile. Iiin-gro-zi-toooor, iiin-gro-zi-tooor au fost schingiuite sotia lui Cenusa Constantin si a lui Cosma Patrauceanu! Dezbracate in pielea goala si batute cu vergeaua de la pusca pe coloana vertebrala! Au ramas schi-lo-di-te! Au murit si repede: a lui Cosma Patrauceanu a trait mai mult, dar schilodita, mergea asa, intr’o parte! […] zis, mai bine ar fi murit, decat sa duca viata in chinuri, cum o ducea: cu dureri groaznice!”

Se operau arestari in valuri, si, inevitabil, in plasa cadeau si oameni care intr’un fel sau altul aveau legatura cu partizanii. Dar nu toti cedau in urma torturilor. Elisabeta Rizea din Nuc$oara, Dambovita – legatura vitala a fratilor Arnautoiu –, a fost la un pas de moarte, dar n’a suflat un cuvant:

[n.m.: se pare ca-i un fragment din „Memorialul durerii”!]

„M’a legat de-aici si de-aici. Cu manile la spate. Capitanul Carnu si unul Zamfirescu (a fost tigan, frizer, in Campulung, si l-a facut locotenent) si m’a luat de-aici asta, de ici-asa de m’a durut, si m’a suit pe scaun. Dupa scaun, m’a suit pe masa, iar pe scaun! […] asta cum purtam noi, fota cu iie, si basmaua din cap. Si eu aveam coade, impletite asa. Si legata asa. Dac’a vaz’t ca nu spui si nu spui, m’a luat ala de-o mana si allant de mana, de aicea de unde eram legata, si m’a pus la [……]. Si eu n’am stiut ce-mi face. Eram hotarita sa mor, si tot nu spuneam! Si ia carligu ala – nu era carlig, era un ochi-asa-bagat-in-lant, cum e lantul meu dela […]. Asa, cu amandoua capetele in jos, bagate. Si pe urma se suie Zamfirescu si-mi ia coada si ma leaga unde era bagat lantu’ ala. Ma leaga de el. Si p’orma-mi trage scaunu, doamna, si dupa aia trage si masa. Si eu (vezi nu eram slaba si prapadita ca acuma [nota: cand povesteste are peste 80 de ani!]), Doamne, am s^mtz^t ca-mi smulge manile!…”

Altii insa, nemaiputand suporta chinurile, bataile salbatice, ajungeau sa spuna ce stiu si, uneori, chiar inventau, numai sa se sfarseasca odata. Macinati de grija sotiei si copiilor, Vasile Marciuc se duce in ciuda riscurilor sa vada ce-i cu ei. Este prins de Securitate in propria-i casa. Torturat, divulga locul unde se ascundea camaradul sau, Gavril Vatamaniuc: „Si’n noaptea urmatoare, a venit Securitatea. A’ncercuit casa. Zece ofiteri, intre care era capitanul [Comaritza~?], capitanul Popescu, capitanul Munteanu, care a i^mblat ani de zile dupa mine! De data asta au venit chiar ei personal! Cu zece ofiteri au i^ntrat in beci, unde eram. In fata lor au pus familia! N’am putu trage!”

In acelasi timp, Securitatea infiltra grupurile de partizani si, prin informatorii astfel plasati, le intindea capcane. Asa a cazut grupul Mihai Timaru-Ion Paragina din Vrancea, tradat de unul numit Vrabie:

„Vrabie deschide usa. Zice: ” Si Ion a intrat si, in momentul cand Ion o intrat, Vrabie i-o dat, asa, cu picioru’n spate, a tras usa dupa el si niste pocnituri au tabarit pe Ion. In camera acolo, in antreul cela, erau vreo 5-6-7 insi. In momentul acela, am auzit niste detunaturi. M’au dezarmat…”

Se intampla ca partizanii sa descopere la timp tradatorii sau ofiterii de Securitate si activistii de partid infiltrati. Atunci, ii executau pe loc. In 18 ani, cat a durat miscarea de rezistenta, executiile de acest gen au fost putine. In schimb, numerosi partizani au fost executati pe loc sau in beciurile Securitatii, imediat ce erau prinsi. Numai in Dobrogea – scrie cercetatorul Eugen Sahan – au fost asasinati peste 70 de luptatori din organizatia Gogu Puiu–fratii Fudulea. In Muscel, din grupul Arsenescu si din cel al fratilor Arnautoiu, au fost ucisi in munti sase partizani, iar alti 14 executati. Colonelul Gheorghe Arsenescu este obligat sa se ascunda dupa 1948. Sta la Campulung in pivnita unei case pana in 1960, cand este prins, judecat si executat. Toma si Petre Arnautoiu raman in munti pana in ’58, cand sunt prinsi -tot prin tradare- si sunt executati. In Banat, grupul Spiru Blanaru si cel al colonelului Ion Utza~ au pierit in lupta sau executati.

Partizanii, cati ramaneau in viata dupa anchetele de la Securitate, infundau puscariile comuniste. Majoritatea primeau munca silnica pe viata. Aceia putini care au supravietuit conditiilor cumplite de temnita au fost eliberati in 1964. Dar, dupa cum ei insisi povestesc, viata le-a fost pana in Decembrie 1989 un lung sir de anchete, perchezitii, arestari.

Putini au fost cei care au cazut intamplator in mainile Securitatii fara a fi tradati. Vasile Valusescu din grupul Teregova, Banat, venise acasa la parinti doar pt. cateva ore. Dar locuinta sa era demult supraveghiata:

„Aveam un adapost foarte bine aranjat. N’am putut sa stau in acest adapost, pentru ca ere mucegait, si am intrat in clipa in care ei bateau la usa. Dar el era asa aranjat, ca atuncea cand inchid usa acelui chepeng (acel adapost era sub sufrageria noastra), dintr’o nebagare de seama covorul s’a prins intre usa chepengului si dusumea. Cand au intrat inauntru, si-au dat seama ca sunt acolo. Mi-am dat seama si eu ca nu mai exista alta solutie. Am iesit si am fost dus la Caransebes.”

Si mai putini au fost cei care, dupa ce luptasera in munti, n’au cazut in mainile Securitatii. Ioan Gavrila Ogoranu este un caz cu totul aparte. Povestea vietii lui pare scoasa din romane. Dupa 7 ani fugar in munte, reuseste sa se mai ascunda in satul natal inca 21 de ani! Este arestat in gara Cluj in 1976, dupa 29 de ani, 7 luni si cateva zile – cum el insusi spune. In ’76 a scapat de moarte printr’o fericita intamplare:

„Norocul…, deci faptul ca sunt viu s’a datorat unor imprejurari tot externe, sa zic, pe timpul lui Carter: niste cunostinte de-ale mele din America au dat o lista de persoane din Romania despre care nu se stia: is morti, is vii? Din inchisori n’au iesit, n’au trecut… Or, printre aceste persoane care au fost oamenii acestia au trecut si numele meu!”

La fel de putini au fost cei care au preferat sinuciderea, decat arestarea, torturile, inchisoarea. Trageau pana la ultimul cartus. Si Gogu Puiu a ales sacrificiul propriei vieti – povesteste fiica lui, Zoe Radulescu:

„Era inconjurat la Cobadin de trupe de Securitate. Si a tras pana la ultimul glont pe care l-a avut la el. Dar intotdeauna pastra, chiar si cand dormea, o grenada prinsa la cingatoare – pe care a desfacut-o, a pus intre el si grenada un port-hart pe care se pare ca avea toate datele necesare organizarii luptei de clandestinitate, s’a culcat cu pieptul pe grenada. Si nu mai avea decat pe obrazul stang (spunea fratele lui care a fost chemat la confruntarea cadavrului dupa aceea la Securitate), o cicatrice pe obrazul stang, si murise razand, cu o expresie de triumf pe fatza”.

Ca speranta pe care partizanii, prin simpla lor existenta, o intretineau in randul populatiei era ultima reduta in fata comunizarii romaniei.

Cat priveste tortionarii lor – ofiteri de Securitate sau Militie –, unii au trecut in lumea umbrelor, precum capitanul Carnu din Campulung. Altii, precum generalul Tabacaru si colonelul Ratiu, ambii in rezerva, continua si azi sa-i numeasca public „banditi” pe cei care s’au impotrivit cu arma in mana sovietizarii si comunismului.
––––––––––––––––––––––––––––––––––

ADEVARUL DESPRE LEGIONARI: Primul partid din lume cu program anti-bolșeviC
=========================
Un bun român, bun cunoscător al fenomenului românesc, este interesat cu precădere de momentele de excelență ale neamului românesc. Nu fac partizanat legionar stupid, de partid sau pe simpatii personale, moștenite din familie sau pe altă cale, ci fac partizanat pur românesc „și punctum!” atunci când afirm că nu cunosc în istoria neamului românesc o ispravă mai de soi, mai deosebită, mai înălțătoare în absolut ca Mișcarea Legionară. Pe cei scandalizați sau dezamăgiți de această afirmație îi compătimesc sincer și îi sfătuiesc să-și reconsidere cu luciditate atitudinea față de legionari, consultând atât argumentele care îi încriminează pe legionari, cât și cele invocate în apărarea legionarilor. Altminteri riscăm sau suntem deja în situația tristă de a nu percepe unul din fenomenele esențialmente definitorii pentru justificarea existenței noastre ca neam. Când, la Judecata de Apoi, care va fi o judecată a popoarelor, a neamurilor, Dumnezeu ne va cere nouă, românilor, să spunem cu ce folos am făcut umbră pământului, răspunsul nostru va fi cu siguranță plăcut Domnului: la noi, Doamne, pe plaiuri românești şi din inimi româneşti a început legionarismul…

A început zic, căci până atunci, până la Judecata cea Mare, fenomenul legionar se va extinde mult în afara granițelor românești. Sunt convins că legionarismul are o forță de contagiune care se va vădi limpede şi spectaculos, la scară planetară, atunci când omenirea va lua cunoștință cu adevărul despre legionari, despre ideile şi faptele legionarilor. Este forța de contagiune pe care o are și Binele, nu numai Răul! Și nu m-aș mira ca vreodată, cum le e obiceiul, unii să conteste paternitatea românească asupra legionarismului. Îi vor găsi, probabil, rădăcini iudaice sau ungurești ori rusești…

Avem datoria, ca români, să instaurăm o judecată dreaptă asupra legionarilor, să eliminăm orice partizanat în aprecierea fenomenului legionar și să nu ne sfiim să afirmăm adevărul, oricât de mult acest adevăr ar contrazice tezele aflate în circulație. Pun la bătaie întreaga mea credibilitate, ca persoană publică, pentru a-i asigura pe compatrioții mei mai tineri că în mass media oficială circulă numai calomnii și neadevăruri, veritabile minciuni, despre legionari… Destul cu atâta minciună, cu răul imens pe care această minciună îl face Neamului nostru! E momentul să proclamăm ora adevărului pentru legionari! Cu adevărul despre legionari putem şi trebuie să mergem în lume cu capul sus! Nu cunosc motiv mai mare de mândrie pentru români!

Căci nu intră în discuție (numai) personalitatea excepțională a lui Corneliu Zelea Codreanu. S-a spus că unul ca el se naște o singură dată în istoria unui popor. În realitate, majoritatea popoarelor, în istoria lor, nu au avut norocul sau tăria să nască asemenea om!… Cu toate acestea eu nu pun accentul pe Căpitan, pe personailtatea sa fără pereche!

Ci extraordinar este faptul că un promotor, un profet al unei doctrine morale și social-politice atât de spiritualizată, atât de idealistă, de „visătoare”, cum a fost legionarismul, nu a proorocit în pustiu. Nu apariția unui ins atât de excepțional cum a fost Corneliu Zelea Codreanu este lucrul cel mai neașteptat, mai neobișnuit, ci teribil a fost succesul mesajului său la un public atât de larg. Succes tradus prin adeziune totală. Împinsă, am putea spune, până dincolo de sacrificiul suprem! Vechiul adagiu „nimeni nu este profet în Țara lui” a primit o infirmare categorică în cazul legionarilor. În ciuda mesajului său, atât de radical spiritual și de utopic, care visa la transformarea interioară, la primenirea spirituală a Omului, a Neamului, „romanian dream” formulat de Corneliu Zelea Codreanu a găsit o audiență fără egal atât la nivelul cel mai popular, cât și printre elitele intelectuale ale Țării.

Știu bine cât de gravă şi de riscantă este afirmația pe care o fac, dar o fac din toată inima, bine edificat asupra subiectului și o spun spre știința tuturor: de la Iisus Hristos nu a mai existat un mesaj adresat percepției profunde a ființei umane, adresat disponibilități omului de a se dedica „fără rest” Binelui, adresat capacității și disponibilității ființei umane de a se desăvîrși, de a se depăși pe sine în planul existenței morale, spirituale, civice, mesaj care să penetreze atât de repede și de adânc în sufletul unui număr atât de mare aderenți: în zece ani (1927-1937), sute de mii de oameni – peste un milion!, s-au alăturat Căpitanului, s-au alăturat unui program politic de comportament creștin, cavaleresc, în toate împrejurările vieții și cu precădere în postura de om politic, de om al cetății. Și acest atașament năvalnic şi sincer s-a produs în condițiile unei prigoane împotriva legionarilor fără precedent în istoria României şi nu numai. O prigoană din partea guvernanţilor, a tuturor partidelor politice, a establishmentului internaţional..

Cei ce îmbrăcau cămașa verde știau că îmbracă cămașa morții, dar nu au ezitat să-l mărturisească pe Iisus și modelul legionar de comportament civic. Cu precădere în epoca modernă, nu a mai existat personaj politic purtător atât de limpede al mesajului cristic, care să adune în jurul său atâtea valori umane și care să insufle camarazilor săi atâta încredere și speranță în forțele Binelui din această lume.

Legionarii au făcut mai mult decât să-și dea viața pentru crezul lor: legionarii și-au dedicat viața acestui crez. Au trăit zi de zi gândind și făptuind în spirit legionar. Ca români, trebuie să consemnăm cu satisfacție deplină faptul că, practic, nu a existat familie de români care să nu aibă pe cineva, pe cel mai bun dintre ei, înscris în Mișcare și pătimind apoi din greu pentru această dăruire de sine… Într-atât de mult se poate spune că Mișcarea Legionară, mai mult decât orice altă idee politică, îi reprezintă pe români. Parafrazându-l pe poet, „cine român zice, legionar zice!”…

Invoc în sensul celor de mai sus un „detaliu” uluitor: la nunta sa, Corneliu Zelea Codreanu a avut 100.000 (o sută de mii) de participanţi. Nu era un om bogat, nu deţinea nicio funcţie în stat, era doar un student sărac, căruia însă i se dusesea vestea pentru ardoarea patriotismului său, pentru curajul şi intransigenţa arătate faţă de adversarii Neamului, ai Patriei. Alaiul de nuntă, plecat din Focşani spre Crângul din apropiere, a măsurat zece kilometri. Amploarea efectiv naţională a acestui moment de solidarizare a poporului român în jurul Căpitanului a speriat autorităţile în asemenea măsură încât au confiscat filmul făcut la această nuntă şi l-au distrus, inclusiv copiile filmului. Întreb: ce semnificaţie putem da acestor cifre: 100.000 de participanţi, din toată Ţara, pe care toţi locuitorii Focşanilor au sărit să-i găzduiască, mândri că Corneliu Zelea Codreanu se căsătorea cu o fată din urbea lor?… Nu cumva aceste cifre impun şi pentru Guiness Book, adică pentru istoria planetei?! Dar mai ales ele trebuie să impună în sufletul oricărui român! Ce s-a întâmplat atunci, ca şi alte isprăvi legionare, deci româneşti, sunt momente unice în istoria planetei noastre!

Repet, la acea nuntă nimeni nu a venit din obligaţie protocolară sau de alt soi. Ci numai din bucuria de a demonstra şi de a constata că flacăra românismului curat, autentic, nu s-a stins, ci dimpotrivă, arde mai vie ca oricând!

Legionarii au apărut în istorie (1) ca replică la politicianismul vid de orice răspundere pentru soarta neamului, pentru destinul individului cetățean într-o țară guvernată prin sperjur și crimă, prin minciună și fărădelegi. (Nota bene: situaţia social-politică a României din vremea apariţiei şi creşterii Mişcării Legionare semăna în datele ei esenţiale cu situaţia dezastruoasă în care a ajuns azi România. De aceea sunt tot mai mulţi românii care, pentru depăşirea impasului actual, se gândesc la soluţia legionară, întemeiată pe dragostea de Neam şi de Dumnezeu, cultul muncii şi al profesianismului, corectitudine în toate momentele existenţei tale, respectul legii şi al valorilor umane, severitatea cea mai aspră faţă de trădătorii Neamului.)

Legionarismul a apărut (2) şi ca reacție la amenințarea bolșevică dinspre Uniunea Sovietică. Românii au fost primii din Europa care au resimțit și înțeles pericolul comunist, reacţionând cu toată vigoarea! Într-o epocă în care intelighenția europeană se lăsa păcălită sau cumpărată de samsarii Internaționalei Comuniste, românii, prin Vasile Părvan, Constantin Stere, Ionel Brătianu, Panait Istrati, Vasile Marin și alții, dar mai ales prin Corneliu Codreanu, au cântărit cu luciditate și au diagnosticat impecabil răul mortal pe care Lenin și tovarășii săi îl reprezentau pentru Europa creștină. Legionarii au fost, pe plan politic european, prima mișcare coerentă și eficient anti-bolșevică, primul partid cu program anti-comunist!

Lor, legionarilor, le datorăm conceptul antidot la multe din primejdiile lumii de azi şi viitoare. Este vorba de proiectul internaţionala naţionaliştilor! O internaţională care să-i solidarizeze pe voitorii de bine de pe această planetă, în replică la binecunoscuta internaţională comunistă, care azi, sub numele de globalizare sau de noua ordine mondială păşeşte triumfală, călcând în picioare tot ce are fiinţa umană mai sfînt: familie, Patrie, credinţă. Îndrăznesc să dau acest pronostic: solidaritatea mondială a naţionaliştilor, a „rasiştilor” de toate rasele şi etniile, este cea care ne va mântui de nebunia şi ticăloşia actualilor guvernanţi regionali sau planetari, punând capăt degringoladei mondiale şi dezmăţului general.

Legionarii nu au apărut sub influența unor ideologii și partide politice din afara țării, cum susțin, fără probe, detractorii legionarilor, invocându-i pe fasciștii italieni sau pe naziștii germani ca modele copiate de legionari. Anumite asemănări în doctrină, inerente în viața politică, nu au valoare probatorie, căci mult mai impozantă este dimensiunea interioară, morală și religioasă, specifică legionarismului, dar care lipsește cu desăvârșire și la fasciști, și la naziști. Or, această dimensiune spirituală este esențială pentru legionari, deosebindu-i și de comuniștii atei cu care unii au identificat oarecari asemănări! Deosebindu-i de toate partidele politice cunoscute.

Caracterul spiritual al proiectului legionar este prezent la tot pasul în opera legionară. Ca dovadă spectaculoasă şi convingătoare pentru ochiul critic, chiar sceptic al unui tînăr de azi aleg un detaliu: fiecare şedinţă de cuib legionar începea printr-un exerciţiu de …tăcere. Da! Un exerciţiu de tăcere! Pe durata a 30 de minute se tăcea, legionarii tăceau împreună, în comuniunea numai a gândurilor, a credinţei şi a speranţelor negrăite, într-o rugăciune mută, ceea ce asigura un anumit nivel de profunzime şi seriozitate pentru discuţiile ce urmau. Evident, e de domeniul comicului grotesc să-ţi imginezi cum ar funcţiona această regulă la oricare din partidele politice de azi…

Fiecare român stăpân pe propria sa putere de judecată trebuie să se lepede de stereotipiile induse în mintea noastră de propaganda anti-legionară, să examineze la sursă doctrina și făptuirea legionară în întregul ei, să se străduiască să deosebească între sensul major, definitoriu, al legionarismului, şi accidentele inerente. Într-o organizaţie cu peste un milion de membri, era cu neputinţă să nu se strecoare intruşii neaveniţi, mulţi dintre ei acţionând ca agenţi ai unor „instituţii” din Ţară sau străinătate interesate să compromită şi să slăbească Mişcarea legionară. Asasinarea lui Nicolae Iorga, bunăoară, se ştie azi cu certitudine că este opera unei diversiuni criminale anti-legionare. Diversiune bine gândită, care a adus legionarilor o grea lovitură de imagine, nici azi vindecată!

Tînărul cinstit şi de bună credinţă care vrea să afle adevărul despre legionari mai trebuie să țină seama de un paradox: legionarii, în ciuda faptului că au atras elitele epocii, un Nae Ionescu, un Mircea Eliade, un Emil Cioran, un Constantin Noica, Sextil Puşcariu, Radu Gyr, nu au știut niciodată să se apere de calomniile și acuzațiile ticăloase, cu rea credință formulate, care s-au adunat noian pe capul lor. Încrezători până la habotnicie (stupidă) în justiția divină, dar şi dintr-un soi de eleganţă care a fost în istorie numai a lor, legionarii prea au lăsat „în plata Domnului” netrebnicia împinsă până la crimă a propagandei anti-legionare. Este de datoria noastră, a urmaşilor, îndeosebi a tinerilor istorici să se aplece ei cu obiectivitate și speranţă asupra Mișcării Legionare și să dezvălue adevărul și numai adevărul despre românii care au lansat „cel mai spiritualizat proiect politic din secolul al XX-lea” – am citat din memorie aprecierea făcută de Goebbels în 1943 în fața delegației de ziariști de la Clubul Presei din Paris – informație căpătată de la Alexandru Frâncu, martor al momentului.

Dar cel mai grozav este că prin faptele lor legionarii, adică noi, românii, am dovedit că acel proiect, atât de utopic la prima şi la a doua ori la a treia vedere, era realist și realizabil. Avem tot dreptul, după cunoaşterea corectă a făptuirii legionare, să ne întrebăm la ce standard ar fi urcat societatea românească, iar după modelul românesc însăşi societatea omenească, dacă proiectului legionar nu i se opuneau cu îndârjire criminală forțele disproporționat de mari ale unor entităţi publice sau secrete, ori numai discrete, aflate sub obediența marii finanțe mondiale, a Răului?! Aceste forţe care lucrează fără odihnă de cel puţin două sute de ani la cel mai ticălos proiect din Istorie, au înţeles cel mai bine pericolul legionar, au înţeles că legionarii aflaseră Leacul, soluţia problemelor pe care le ridică existenţa acestor forţe al Răului! Demascate de Căpitan cu luciditate şi înfruntate de un popor întreg, aceste forţe diavoleşti au reacţionat fără scrupule, fără ruşine, fără niciun simţ al onoarei sau măcar al legitimităţii.

Atributul diavolesc li se potriveşte în sensul său cel mai propriu. Prin minciună, prin crimă, prin diversiune şi calomnie, prin tot ce putea convoca în sprijinul său netrebnicia umană, aceste făpturi infernale au lovit în Mişcarea legionară, în oamenii şi ideile acesteia, în faptele acestora, încercând să denatureze ori să ascundă adevărul despre legionari. În ideal – căci există un ideal şi la acest nivel infim al umanităţii, ei au încercat să facă uitată existenţa legionarilor, să şteargă din istorie şi din memoria oamenilor, a poporului român, amintirea legionarilor.

Nevrednicii, nu au fost departe de reuşită! Dar încă o dată s-a vădit că nu mor Făt Frumoşii atunci când vor estropiaţii istoriei! Iar în momentul de faţă se poate spune că minciuna despre legionari, diabolica făcătură prin care s-a încercat eliminarea lor din conştiinţa publică, a eşuat glorios, şi timpul trece de acum în favoarea adevărului despre Mişcarea legionară. Încă o dată Iisus iese biruitor, de data aceasta prin cei de dragul cărora „poporul român a îmbrăcat pentru o zi cămaşa verde!” (Petre Ţuţea)

Invoc un singur argument pentru a-i pune pe gânduri pe cei încă neclintiţi din convingerea lor că legionarii au fost niște criminali odioşi: în România post-belică, în perioada cominternistă, 1945-64, majoritatea deținuților politici au fost legionari. Zeci, poate sute de mii, au făcut în medie 10-15 ani de pușcărie în condițiile cele mai inumane. A fi legionar te expunea după 1945 tuturor pericolelor sociale și politice. Mulți au dedus din acest regim de exterminare la care au fost supuși legionarii că ar fi vorba de pedeapsa binemeritată pentru cei 120 de evrei ucişi de legionari în cadrul „pogromului din ianuarie 1941”, pedeapsă pe care în mod logic o primeau legionarii din partea unui regim politic controlat de evreii comuniști. Eu, subsemnatul, am susținut în mai multe rânduri, cu argumente la care nici până azi nu mi s-a răspuns și nimeni nu le-a infirmat, că „legionarii nu au ucis nici un evreu”. Nu reiau aceste argumente şi nu cer nimănui să mă creadă pe cuvînt, dar îi întreb pe sceptici cum comentează următoarea situație, de nimeni tăgăduită: în ianuarie 1941, câteva sute de legionari, majoritatea lideri, în frunte cu Horia Sima, comandantul Mișcării, s-au refugiat în Germania, pentru a evita represaliile comandate de Ion Antonescu. În Germania legionarii au fost internați în lagărele de concentrare de la Buchenwald, Dakhau, Rostock etc., alături de deținuții politici germani: comuniști, mai ales, majoritatea evrei.

După război, toți legionarii din aceste lagăre au fost eliberați și și-au refăcut viața în Europa Occidentală, iar lor li s-au alăturat alți legionari refugiați din Țară. Cei mai mulți dintre legionari au ajuns la o situație socială și materială frumoasă, unii excelând de-a dreptul, inclusiv în lumea academică. Deși în Occident s-a declanșat imediat după război cunoscuta vânătoare de naziști, prin care evreii i-au căutat spre a-i pedepsi pe toți cei care săvârșiseră crime împotriva evreilor în timpul războiului, nimeni nu i-a acuzat pe legionari pentru cei 120 de evrei uciși, chipurile, în ianuarie 1941, la București. Legionarii nu și-au schimbat numele, s-au afirmat public prin nenumărate publicații anti-comuniste, au continuat să activeze politic sub titulatura de Mișcare Legionară, cu sediul central în Spania, cunoscut de toată lumea etc. Nu era nici o problemă pentru un Simon Wiesenthal să-i găsească și să-i ia la întrebări pe legionari.

De ce nu au fost „deranjați” de nimeni legionarii refugiați în Occident? Simplu de răspuns: pentru că serviciile de informații, în frunte cu cele evreiești, știau bine că legionarii nu uciseseră nici un evreu în ianuarie 1941. Dacă cineva i-ar fi acuzat și cercetat juridic pe legionari pentru crimele petrecute în ianuarie 1941, cercetarea penală risca să ducă la dezvăluirea faptului că „rebeliunea legionară” fusese de fapt o diversiune menită să discrediteze Mișcarea Legionară și s-o scoată de la guvernarea României. Risca să descopere că printre strategii şi organizatorii rebeliunii legionare se aflau mulţi evrei comunişti. Așa se face că ancheta judiciară asupra crimelor legionare din ianuarie 1941 nu a fost niciodată pornită, nici în România, nici în Occident, deși evreii, perfect îndreptățiți să-i identifice pe criminalii anti-semiți, aveau toate instrumentele juridice și politice pentru a deschide și duce până la capăt o asemenea anchetă. Aveau instrumentele necesare, dar nu aveau și interesul s-o facă… Nu aveau interesul să se descopere cumva adevărul cel adevărat despre cei 120 de evrei pe care, în ianuarie 1941, dacă chiar i-a ucis cineva, nu legionarii au fost aceia…