Tag Archives: discernamint

TRADITIA ORTODOXA.

De ce suntem tradiționaliști?

(dintr-o predică rostită la Biserica Noilor Mucenici, Mulino Oregon, 1994)

Cuvântul tradiţie, care înseamnă în sine o preluare a ceva din trecut, fie că e vorba despre credințe sau despre obiceiuri, este de o însemnătate maximă pentru noi creștinii ortodocși. Cum așa?

Cele ce urmează sunt o încercare de a da un răspuns…

Citim în Sfânta Scriptură ,,țineți predaniile care v-ați învățat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră.” (Tesaloniceni II, 2:15). ,,Că eu am luat de la Domnul, care am și dat vouă.” (Corinteni I, 11;23) ,,Vă laud pe voi, fraților, că de toate ale mele vă aduceți aminte și precum v-am dat vouă, predaniile țineți.” (Corinteni I, 11:2).

Părinții Bisericii au spus despre tradiție…

,,Despre credințele și învățăturile păzite în Biserică, pe unele le avem din îndrumări scrise, iar altele le-am primit de la Tradiția Apostolică, ce ne-a fost încredințată în taină. Dar și unele și celelalte au aceeași putere întru evlavie și nici unul dintre cei neștiutori în ale hotărârilor Bisericii nu se va putea împotrivi la aceasta. Căci dacă îndrăznim să răsturnăm obiceiurile nescrise ca și cum nu ar fi de mare însemnătate, vom vătăma prin aceasta în mod nevăzut Evanghelia în locurile ei cele mai însemnate. Şi chiar mai mult, vom rămâne doar cu numele predaniei apostolice golite de conținut” (Sfântul Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, Cap.27).

Sfântul Vincențiu de Lerini a scris în al său Commonitorium intitulat ,,Cred în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică” “

,,Dacă s-ar fi renunţat la vreo învățătură a dogmei sobornicești (universale) atunci s-ar fi lepădat și alta, apoi alta, și în final toate una după alta, mai întâi din obicei, apoi din dreptul de a o face… Pe de altă parte, odată purces la amestecarea noului cu vechiul, a ideilor străine cu cele autentice, a elementelor profane cu cele sfinte, acest nărav se va strecura fără control peste tot. Într-un final, nimic din Biserica nu va rămâne neatins, neştirbit, nevătămat şi nepătat… (exact ce se întâmplă cu ortodoxia oficială care a început cu lepădarea calendarului şi a ajuns să nu mai fie în stare să facă nici un botez canonic). Biserica lui Hristos, păzitoarea stăruitoare şi prevăzătoare a dogmei ce i s-a încredinţat, nu modifică niciodată nici o latură a acesteia; nu rânduieşte nimic ce pare fără de folos şi nici nu altoieşte ceva de prisos; ea nici nu renunţă la ale sale şi nici nu uzurpă cele ce nu-i aparţin. Ci Ea îşi îndreaptă toată osteneala către un singur ţel: se îngrijeşte cu credincioşie şi înţelepciune de tradiţie; hrăneşte şi şlefuieşte ceea ce a rămas neîndreptat şi neterminat din vechime; aşează şi întăreşte ceea ce este deja limpede şi curat; şi păzeşte ceea ce a fost deja adeverit şi lămurit.”

Am auzit un comentariu de la un neortodox care vorbea către un alt preot ortodox de faţă cu mine. El a afirmat că ,,am citit scrierile celor din biserica primară iar ei au petrecut primele patru sau cinci secole doar încercând să își dea seama cine era Dumnezeu!” Preotul a răspuns la aceasta ,,prietene, înțelegerea ta este puțin cam greșită, părinții bisericii apărau ,credința ceea ce odată s-a dat sfinților’ (Iuda 3) de inovațiile și învățăturile care erau potrivnice celor ce li s-a încredințat de mai marii lor până la Apostoli și la Domnul Însuși. Părinții sfintelor sinoade doar au limpezit ,ceea ce s-a crezut de toți dintotdeauna, în întreaga lume’.”

Oricine este cât de cât familiar cu Sinoadele universale sau Ecumenice cunoaşte că Sfinţii Părinţi au susţinut cu tărie hotărârile Sinoadelor precedente. Întreaga lor abordare a fost întotdeauna moderată de conștiința şi teama de a lua aminte la ceea ce construiesc ei pe temelia Bisericii, care este Hristos. Au arătat o grijă deosebită în a se asigura că hotărârile lor nu se împotrivesc nici unei învățături apostolice. Au înţeles că Sfântul Duh era cel ce călăuzea Biserica şi au crezut mereu că vremurile de dinainte au fost vremuri de mari minuni, de mare credință și că vremurile lor erau sărace spiritual, nevrednice de mila lui Dumnezeu. Fiind astfel înarmați cu smerenia păzitoare de suflet, ei au purces la adresarea acelui chestiuni care provocaseră tulburarea păcii Bisericii. S-a lepădat tot ceea ce nu se potrivea concepţiei universale (a Bisericii).

Prin cântările Bisericii noastre, lăudăm tot timpul pe cei care au rămas neclintiți împotriva celor care, sub înrâurirea demonilor, au încercat să introducă în credință inovația, compromisul și învățătura greșită. Pe acești oameni îi considerăm mărturisitori. Ei au renunțat la casele lor, la poziția lor sigură din interiorul societății, suferind chiar și dezmembrarea și mutilarea trupurilor lor, și care și-au dat chiar și viața. Toate acestea în numele apărării unor concepţii pe care contemporanii lor le-au numit ,,demodate”, nepotrivite cu ceea ce societatea acelor vremi considera drept acceptabil. De ce? Nu au putut afla vreo fericită cale de mijloc? Vreo modalitate de a coexista în pace?

Mi-aduc aminte de ceva ce am aflat despre vremea în care se dezlănțuise în biserica noastră erezia iconoclastă. Iconoclaștii au propus că icoanele să poată rămâne atâta vreme cât sunt așezate foarte sus unde să nu poată fi cinstite de credincioşi. Ortodocşii au respins propunerea. De ce? Oare pentru că ei nu au fost în stare să prevadă că această respingere va provoca imediat o imensă suferinţă bisericii? Şi nu au putut ei gândi că o dată cu trecerea vremii și cu rugăciunea, cei care s-au împotrivit cinstirii icoanelor ar fi fost nevoiți să înțeleagă că aceasta era o lepădare de Hristos și s-ar fi căit de nerozia lor? De asemenea, ei trebuie să fi înţeles cu siguranță că ar fi putut păstra în acest fel biserica, cel puțin la nivel oficial, pentru că până și împăratul fusese convins de această erezie. Dacă s-ar fi petrecut acestea în vremea noastră, nu am fi crezut noi că s-ar fi putut ori s-ar fi ajuns la un anume compromis? Răspunsul la întrebarea de ce nu au abordat ei lucrurile în acest fel este limpede ca cristalul și minunat în simplitatea lui:

,,Un trup şi un Duh, precum şi chemaţi sunteţi într-o nădejde a chemării voastre. Un Domn, o credinţă, un botez. (Efeseni 4; 4,5)

De-a lungul întregii istorii a Bisericii vedem această lucrare, acest fir de aur, sau mai degrabă acest lanț, după cum s-a exprimat un scriitor, unindu-ne și legându-ne cu trecutul nostru. Pentru că mulțimea nenumărată a tuturor celor care au suferit și au fost prigoniți pentru credința ortodoxă a știut că doar puritatea credinței va mântui, doar plinătatea ei și nu diluarea ei.

Ei au înțeles cuvintele Sfântului Apostol Petru când a zis că ,,nu am urmat basmelor celor meșteșugite” și au știut că Biserica nu a născocit o abordare capricioasă întemeiată pe filosofiile trecutului, menite să dirijeze oamenii către foloase pământești, sau pe vreo idee gnostică de unificare cu infinitul. Ci au înțeles mai degrabă Credința noastră ca pe o revelație de la Unul Dumnezeu cel Adevărat, Făcătorul Cerului și al Pământului iar Biserica precum pe o manifestare vie a insuflării Duhului Sfânt asupra Apostolilor, și a urmașilor lor. Ca să spunem mai pe scurt: ,,suflarea Sfântului Duh” după cum este înfățișată de Sfântul Ioan de Kronstadt. Iar ei au recunoscut puterea din această învățătură care putea să-i readucă la unitatea cu Făcătorul lor, ce fusese pierdută prin păcatul lui Adam şi al Evei. Această înţelegere trează, smerită poate fi văzută şi la convertirea Rusiei din vechime.

Atunci când poporul lui Rus a primit creştinismul, ei au îmbrățişat întreaga credinţă desăvârşită cu ,,aromă” de Bizanţ. Acest fapt reiese din cântările, imnografia lor şi din faptul că Rusia nu a avut vreme de sute de ani episcopi ruşi din pricina imaturităţii duhovniceşti a oamenilor din vremea aceea. Este limpede din această pildă că ei au primit plinătatea credinţei şi nu au făcut mofturi la acele lucruri pe care le-ar fi putut considera nepotrivite pentru vremurile acelea şi pentru caracterul lor. Ci atitudinea lor a fost să se potrivească ei lui Hristos şi nu să-L pună pe Hristos de acord cu ei.

Iar acum vine vremea să ne îndreptăm atenția asupra felului în care ni se aplică toate acestea nouă, creștinilor ortodocși de astăzi. Tradiția este ancorarea noastră, sau poate chiar mai mult, însăși cerneala cu care ni se scrie drumul către împărăția cerurilor.

Am asistat și suntem martori la erodarea și distrugerea tradițiilor și a învățăturilor ortodoxe, în special a Botezului şi a rânduielilor posturilor. Actul dătător de viaţă al Botezului care are loc numai în adevărata Biserică a lui Hristos şi care poate fi săvârşit doar de preoţi adevăraţi, taina care preface şi pregăteşte persoana pentru lupta duhovnicească pe care o va purta de-a lungul căii sale către Ceruri este negată, şi a fost înlocuită de crezul ecumenist potrivit căruia orice invocări ale Sfintei Treimi sunt valide.

Postul, care curăţeşte simţurile noastre duhovniceşti, ne învaţă de ce lucruri suntem lipiţi prea mult şi, ceea ce e mai important, ne ajută să devenim conştienţi de lupta duhovnicească ce se duce în inimile noastre. Această latură ascetică a bisericii a fost fie eliminată, fie minimalizată în mod dramatic de către cei ce se împotrivesc Tradiţiei.

Slujbele au fost scurtate şi chiar modificate prin introducerea unor practici provenind de la alte religii, mărturisirile de credinţă fiind eliminate ori însemnătatea lor fiind diminuată.

Toate aceste fapte întunecă sufletul şi nu-l lasă să-şi capete discernământul de care are nevoie. Pentru a umple golul pe care-l produc inevitabil, se alcătuiesc tot felul de ateliere de lucru şi de comitete pentru a le oferi oamenilor o ,,lucrare”. Grupări de autoperfecționare sunt alcătuite în parohii și se pune accentul pe unitatea oferită de ,,potir”, uitându-se că țelul nostru principal este unitatea cu Dumnezeu iar unitatea dintre noi este secundară. Sună ciudat acest lucru? Gândiți-vă la viața monastică, la pustnicii deșertului care primeau singuri Sfânta Împărtășanie. Mesajul lui Hristos pentru lume este transformat în umanism pur. Unitate între noi! Nu asta este mântuirea pe care Hristos a venit să ne-o dea.

Bisericile moderniste care uzurpă numele de Ortodoxie (toate fiind biserici oficiale aflate în comuniune cu ,,mama lor, biserica” de la Constantinopol), prin crearea unui etalon care este în potrivnicie fățișă față de îndreptarul Bisericii, dau în vileag duhul stăpânitorului acestei lumi care îi motivează. Deteriorarea sistematică a crezului fundamental în Biserica Ortodoxă ca ,,stâlp și întărire a adevărului” a pregătit inimile multora pentru a primi o nouă concepție. Auzim că sfintele canoane nu se mai aplică, că Duhul Sfânt călăuzește Biserica! De parcă cele două afirmații ar fi separate una de cealaltă! Suntem astăzi martorii unei credințe largi răspândite cum că viețile sfinților au fost înfrumusețate și că minunatele mărturisiri ale mucenicilor nu au fost rostite prin insuflarea Duhului Sfânt. Acestea contrazic cuvintele Domnului din Scriptură ,,nu vă grijiți cum sau ce veți grăi… Că nu sunteți voi cei ce grăiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi” (Matei 10:19,20). Suntem martori la eliminarea folosirii mineiului în bisericile moderniste. De ce? Ni se spune că ,,din cauză că se amestecă cu sărbătorirea învierii Domnului”. Poate mai degrabă pentru că în paginile sale este conținută tradiția vie a Bisericii; cum și-au trăit viața și cum au murit pentru Hristos sfinții despre care am vorbit deja. Cuvintele cuprinse în paginile lui resping total și răspicat abaterile și ereziile fățișe pe care episcopii moderniști vor ca turmele lor să le urmeze.

Dați-mi voie să vă dau un exemplu izbitor ca să vă duc această chestiune la bun sfârșit. Pe 11 iulie calendar vechi (24 pe calendar nou) sărbătorim minunea marii Mucenițe Eufimia pe care a săvârşit-o la cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic prin moaștele sale. Următorul citat este din ,,Proloagele de la Ohrida”, volumul 3, pagina 48.

,,Acest sinod s-a reunit în vremea domniei împăratului Marcian și al împărătesei Pulcheria, în 451, după moartea împăratului Teodosie cel mic şi a fost convocat din cauza ereziei lui Dioscor, patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, care au răspândit învăţătura mincinoasă că în Hristos nu erau două firi, divină şi umană, ci doar una, o fire omenească. La acest sinod, un rol hotărâtor a fost jucat de Anatolie, patriarh al Constantinopolului şi Juvenal, patriarh al Ierusalimului. Pentru că nu s-a putut ajunge la o hotărâre prin dezbaterile şi dovezile aduse de ambele părţi, patriarhul Anatolie a propus ca atât ortodocşii cât şi ereticii să îşi scrie mărturisirile de credinţă şi să le pună în racla cu moaştele Sfintei Eufimia. Toţi au căzut de acord. Au fost atunci scrise cele două mărturisiri de credinţă şi puse în mâinile Marii Muceniţe. Sicriul a fost închis şi sigilat cu sigiliul imperial, fiind rânduit ca acesta să fie păzit cu stricteţe. Au petrecut apoi trei zile în post şi rugăciune. În cea de-a patra zi, când racla a fost deschisă, au văzut mărturisirea ortodoxă în mâna dreaptă a sfintei iar pe cea eretică sub picioarele ei. În acest fel s-a rezolvat conflictul prin puterea lui Dumnezeu”.

Slujbele mineiului rânduite pentru această zi sărbătoresc şi ele această minune, ca şi icoana care comemorează sinoadele. Bisericile moderniste ne spun însă că a fost o neînţelegere şi că ,,diferenţele culturale şi luptele politice au jucat şi ele un rol în ce priveşte această schismă” (Revista Creştinătatea de astăzi, 10 ianuarie, 1994).

Introducerea psihologiei moderne ca o modalitate validă de vindecare a sufletelor este adusă în modul cel mai cunoscut prin folosirea unui program în doisprezece pași. Dați-mi voie să citez pe Sfântul Macarie cel Mare în omilia sa cu numărul 9 inclusă în cartea ,,Cincisprezece omilii duhovniceşti”.

,,… Darul Sfântului Duh, care este dăruit unui suflet credincios, se dobândeşte cu multă luptă, cu multă stăruinţă și îndelungă suferință, ispită și încercare, voința liberă a omului fiind călită prin tot felul de nevoințe. Iar când duhul nu se mai necăjește de nimic, ci se învoiește cu harul prezent în toate poruncile, atunci i se îngăduie să se elibereze de toate patimile și dobândește darul înfierii în duh, despre care se vorbește în taine, și al bogățiilor duhovnicești și al înțelepciunii care nu este din lumea aceasta, de care sunt făcuți părtași creștinii cei adevărați. Pentru aceasta ei sunt în toate privințele superiori tuturor oamenilor, după cum este scris. El cunoaște pe orice om, din ce vorbește, din ce susține și din ce putere este în el; dar nici unul dintre aceia care au duhul acestei lumi nu poate să-l cunoască și să-l judece.”

Acești bărbați și femei sunt părinții credinței noastre, ei ne-au transmis singura cale de vindecare a sufletului. Cât de nefericite sunt acele suflete care ,,au pierdut savoarea Ortodoxiei şi au aflat ,înțelepciunea’ din surse aflate în afara Tradiției Bisericii” (de la Părintele Serafim Rose, Orthodox Word, nr.78, pag.14). Pentru că și-au împietrit simțurile și s-au lipsit de mântuirea pe care ne-a oferit-o Domnul nostru, ,,având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind”. (Timotei II: 3;5)

În concluzie, ce trebuie subliniat către toți este că drumul creștinului este unul de ,,numeroase încercări și ispite și că cei care se lipesc doar de Dumnezeu sunt eliberați de ispitele celui rău” (Sfântul Macarie cel Mare) iar dacă vom păși pe ,,calea cea îngustă și spinoasă” va fi greu, dar vă întreb, nu suferiți voi multe greutăți în viață ca să dobândiți ceea ce vă doriţi? Aşa şi noi ,,având atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru, lepădând toată sarcina şi păcatul cel ce lesne înconjură, prin răbdare să alergăm în lupta care este pusă înaintea noastră, căutând la Iisus începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12:1-2), pentru că Domnul nostru este acelaşi ieri, azi şi mâine. Credinţa noastră a rezistat probei trecerii timpului şi va continua să rămână, după ne-a făgăduit Domnul nostru. Tradiţiile păzesc puritatea credinţei noastre şi susţin un mod de viaţă care s-a altoit pe existenţa vie a Bisericii şi sunt nedespărţite de ea chiar pentru acest motiv. Aş vrea să închei printr-un citat din Sfântul Ioan de Kronstadt…

,,Dacă adevărul despre ceva anume a fost destăinuit prin Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cercetat și lămurit nouă de către mințile luminate ale sfinților pe care Dumnezeu i-a proslăvit, și a fost recunoscut de inimă prin roadele sale luminate și de viață dătătoare, atunci este un mare păcat şi o mândrie diabolică a intelectului şi a inimii să te îndoieşti de el şi să te arăţi mirat de acesta.”

sursa

Despre discernământ

image

Despre discernământ şi smerenie cu Părintele Stareţ Melchisedec de la Putna

Nu este un lucru uşor astăzi discernământul. Mai căutăm noi discernământul sau nu-l mai căutăm? Mai avem nevoie de discernământ în ziua de astăzi?…

Dar ce e discernământul, dreapta socoteală? La prima întrebare e uşor de răspuns. Ce e discernământul? Înalt Preasfinţitul Pimen are un cuvânt pe care îl spune de multe ori: „Nu e greu să trăieşti, ci e greu să cumpăneşti”. Aţi auzit? Nu este greu să trăieşti, ci greu este ca să cumpăneşti! Adică, cum să rânduieşti lucrurile într-o anumită instituţie, în familia ta; dar cel mai greu este cum să-ţi cumpăneşti partea aceea lăuntrică, partea sufletească. Acolo trebuie să găseşti echilibrul! Cred că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de astăzi: să găseşti echilibrul lăuntric. Şi, dacă ar fi să mă întrebe acum cineva cum putem dobândi echilibrul lăuntric, i-aş răspunde direct printr-un cuvânt al Sfântului Efrem Sirul: prin smerenie!

Haina lui Hristos nu este alta decât smerenia şi smerita-cugetare

Ce este smerenia? Cred că e lucrul de care avem nevoie, fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să ne apropiem de Hristos. Cântăm în Săptămâna Mare, la fiecare denie, de duminică seara până joi seara inclusiv, o luminândă: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.”

Cu ce este împodobită cămara lui Hristos? Ce se întâmplă atunci? Ce serbăm atunci în Biserica noastră? Patima Mântuitorului, Răscumpărarea, actul de răscumpărare a omului – tot ce a făcut Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire: adică, înveşmântarea lui Hristos în cea mai adâncă haină – haina smereniei, a umilinţei. „Îmbrăcăminte nu am ca să intru” – adică, ca să ajung la Hristos îmi trebuieşte şi mie aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi haină. „Haina lui Hristos, haina dumnezeirii, veşmântul dumnezeirii” – citez din Isaac Sirul acum – „nu este altceva decât smerenia şi smerita-cugetare.” Iar cine vrea ca să ajungă la Hristos trebuie să se îmbrace în acest veşmânt.

Deci echilibrul în viaţă, în viaţa ta, nu ţi-l dă înainte de toate nimic altceva decât smerenia. Cum poţi să dobândeşti smerenia?

Părintelui Dionisie Ignat, care a fost din Vornicenii Botoşanilor şi a murit la Schitul Colciu, în Sfântul Munte Athos, i-am cerut odată un cuvânt pentru monahi, pentru obştea mănăstirii. Dacă nu mă înşel, era în 2001. Şi mi-a spus aşa: „Mai înainte de toate, să caute smerita-cugetare!” Dar ce înseamnă smerita-cugetare? Spune tot el: „Să nu găseşti niciodată pricină absolut la nimeni, pentru nimic, şi tot binele care se săvârşeşte şi-l săvârşeşti tu s­ă-l pui pe seama bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lucrat prin tine! Iar răul, de-acum să-l iei pe seama ta şi să spui: «Datorită păcatelor mele, greşelilor mele, s-a întâmplat lucrul cutare sau cutare».”

Cei care nu au avut dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut

A te apropia de Dumnezeu şi a fi cu Dumnezeu este datoria noastră, a fiecăruia. Fiecare dintre noi avem această obligaţie, de-a ne apropia, de-a fi cu Dumnezeu şi de-a rămâne în Dumnezeu.

Mai întâi, e nevoie de un părinte duhovnicesc; pentru echilibru şi pentru discernământ, trebuie un părinte duhovnicesc. Fără părinte duhovnicesc, fără călăuză, este greu! Avem nevoie de modele. De ce avem nevoie de modele? Pentru a ne arăta drumul, calea pe care trebuie să mergem.

Cum să-ţi alegi povăţuitorul? Şi de ce trebuie să-l ai? Veţi spune: „Dar, ce, eu nu pot să cântăresc, eu nu pot să judec care este binele, ce-i bine şi ce-i rău?” Nu întotdeauna! Suntem prinşi de multe ori de acea închipuire a minţii şi, când suntem prinşi de închipuire, atunci dracii, ne spun Părinţii, stăpânesc mintea noastră şi o dirijează cum vor ei. Şi atunci, în loc să cântărim duhovniceşte şi să luăm decizia aceea bună, ne păcălim şi luăm o decizie care nu întotdeauna este bună – şi vedem că dăm greş.

Deci sunt patimi, care de multe ori stăpânesc mintea noastră, şi mai cu seamă patima aceasta a închipuirii. Atunci avem nevoie de o mărturisire, de o povăţuire, de un îndrumător, de o deschidere faţă de părintele duhovnicesc, în faţa căruia să-ţi spui permanent gândurile, păsurile tale, frământările tale – cu care să te sfătuieşti.

Cel ce întreabă, nu greşeşte

„Cel ce întreabă, nu greşeşte”, spun Părinţii. Greşeşte cel ce nu întreabă. „Vrei să te mântuieşti? Cu întrebarea să călătoreşti!” Vrei să faci binele, vrei să mergi pe calea cea bună? Să întrebi! Cel ce întreabă, nu greşeşte! Deci bine este ca în viaţă, de fiecare dată, să întrebi şi toate să le faci cu sfat. Dacă ai să faci cu sfat şi dacă tu, tânăr fiind, ai întrebat – nu ai greşit. Şi-n clipa în care ai întrebat, ai aflat calea de la Dumnezeu, datorită smereniei pe care o ai sau pe care, în acel moment, cauţi să o dobândeşti – să dobândeşti smerenia datorită actului pe care tu îl săvârşeşti. Pentru că smerenia implică, până la urmă, întreaga noastră fiinţă: şi sufletească, şi fizică, şi psihică. În cele din urmă, pe omul smerit îl simţi!

Îmi amintesc de părintele Sofian Boghiu: în prezenţa lui, când erai lângă el, simţeai ceva cu totul deosebit. Ce aveau aceşti părinţi? Ceea ce ne lipseşte nouă: aveau o smerenie adâncă şi cuvântul lor, când venea, venea din profunzime, venea din adâncul cunoaşterii lui Dumnezeu. Căci ei au reuşit să pătrundă în acel adânc şi să se aşeze în acea cunoaştere a lui Dumnezeu datorită smereniei pe care au avut-o. Ştiţi care era cugetarea părintelui Sofian, când era bătut, era lovit, era schingiuit în temniţele comuniste – ştiţi care era cugetarea lui? Permanent spunea aşa: „Cel din faţa mea, care mă loveşte, o face datorită păcatelor mele. Eu, cu păcatele mele, îl influenţez şi el, datorită păcatelor mele, pentru că îl influenţez negativ, se comportă în felul acesta”.

Din smerenie vin absolut toate celelalte fapte bune

Fără de smerenie, să ştiţi că este greu să urcăm duhovniceşte, este greu să ajungem la acea cântărire a lucrurilor, la acea cumpănire a lucrurilor, la dreapta-socoteală. Dreapta-socoteală ce este? Măsura!

Ştiţi de acel sfat al părinţilor pustiei, ştiţi că s-au întâlnit mai mulţi părinţi ai pustiei şi au pus întrebarea: „Care virtute este mai mare?” Şi unii au zis că smerenia, alţii au zis că rugăciunea şi, în cele din urmă, s-a ridicat Sfântul Antonie şi a spus: „Cea mai mare virtute este dreapta-socoteală” – să ştii să cântăreşti! Asta-i cea mai mare virtute. De aceea zicea Sfântul Antonie cel Mare: „Unii şi-au topit trupurile lor în asceză, dar pentru că n-au avut dreaptă-socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat” – adică, dacă n-au ştiut cum să se-ntărească: dai trupului atât cât îi trebuie ca să fie o bună slugă, să nu fie un rău stăpân. Că trebuie să facem din trupul nostru un slujitor bun, nu un stăpân rău. Dacă-i dăm prea multe şi ne încredem în el prea mult, atunci devine un stăpân rău.

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „Ştiu pe unii care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşirea din minţi”. Auziţi aici, ca să nu credeţi că dreapta-socoteală este o virtute de neglijat! Şi-au ieşit din minţi pentru că au nădăjduit în lucrul lor şi, amăgindu-se, n-au înţeles porunca Celui ce zice: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da ţie de ştire”. Aţi auzit ceea ce am spus până acum? Întreabă şi vei reuşi!

Şi tot de la Sfântul Antonie cel Mare: „De este cu putinţă, dator este un om şi câţi paşi face şi câte picături bea în chilia sa cu încredere să le facă cunoscute bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru acestea”.

Dreapta socoteală este, deci, măsura pe care trebuie să ştim să o păstrăm, să ştim bine să cântărim, să alegem între bine şi rău, să alegem permanent virtutea în locul păcatului. Şi trebuie să avem o dreaptă socoteală şi în virtute, mai cu seamă voi, tinerii – căci voi aveţi mult elan şi multă râvnă, dar aceasta trebuie temperată şi canalizată, dusă, călăuzită pe făgaşul acela bun al Ortodoxiei celei drepte şi curate. Căci altfel puteţi să eşuaţi, să vă duceţi într-o extremă sau într-alta, într-o parte sau într-alta. De aceea este nevoie de îndrumător, de povăţuitor sau de împreună-sfătuire – sfatul împreună! Cum a spus acel părinte al Patericului: s-a luptat zile întregi să afle ce înseamnă un cuvânt şi n-a reuşit, dar după ce şi-a pus în minte ca s­ă întrebe pe cineva, atunci a fost luminat de Duhul cel Preabun. Smerenia este aceea care lucrează întru noi toată fapta cea bună. De aceea, Părinţii au spus: „Cel smerit nu cade niciodată!”

Arhimandritul Mechisedec (Velnic), stareţul Mănăstirii Putna – Extrase din cuvântul ţinut înaintea tinerilor veniţi la Şcoala de Vară de la Putna – 12-19 iulie 2009

Material apărut în nr. 7 din “Presa Ortodoxă”

Sfaturi practice pentru a rezista manipulărilor.

Sfaturi practice pentru a rezista manipulărilor

 
1. Încercaţi să jucaţi cu dumneavoastră înşivă, din când în când, rolul de „avocat al diavolului”, combătându-vă propria imagine, concepţiile pe care le consideraţi de nezdruncinat, prejudecăţile, comportamentul, sentimentele. Veţi ajunge astfel să vă cunoaşteţi mai bine, să vă descoperiţi punctele slabe ori rigidităţile, dar poate şi calităţi pe care nu vi le-aţi pus în valoare. Încercaţi să vă priviţi cu alţi ochi, mereu din alte perspective, pentru a înţelege mai bine care este părerea celorlalţi despre dumneavoastră.
2. Exersaţi rostirea unor expresii precum: „Am greşit”, „Îmi pare rău”, „E vina mea”, „Am învăţat ceva din greşeala asta”.
3. Fiţi atenţi la perspectiva din care alţii încearcă să prezinte, să încadreze o problemă, o situaţie, o anume opinie. Acceptând necondiţionat premisele lor, le oferiţi din start un avantaj substan­ţial. Fiţi pregătiţi pentru eventualitatea de a respinge de la bun început, în întregime, punctul lor de vedere şi de a veni cu varianta dumneavoastră. Feriţi-vă să treceţi la discutarea detaliilor înainte de a vedea dacă problema, în totalitatea ei, nu este cumva greşit pusă. De multe ori agenţii de influenţă îşi atrag inter­locutorul în discuţii pe marginea unei probleme, pentru ca abia când e prea târziu acesta să-şi dea seama că întreaga problemă era artificial creată. Spre exemplu, după revoluţia din 1989, regimul de la Bucureşti a făcut nenumărate presiuni asupra zia­riştilor pentru discutarea articolelor pe care ar fi trebuit să le cuprindă legea presei. Ziarele independente însă au pus problema cu totul altfel: era într-adevăr necesară legea presei sau apariţia ei ar fi putut justifica un nou val de cenzură informaţională?
4. Acceptaţi pierderile pe termen scurt (în bani, timp, efort, sau chiar respect faţă de propria dumneavoastră persoană) pentru a vă păstra independenţa. Lăsându-vă atraşi cu uşurinţă de mirajul unor avantaje imediate, puteţi cădea în capcane foarte pericu­loase, iar suferinţa produsă de apariţia disonanţei cognitive va fi incomparabil mai mare decât cea provocată de nemulţumiri sau de necazuri trecătoare. Acceptaţi micile pierderi şi gândiţi-vă că ele vă sunt învăţătură de minte pentru a nu mai greşi în viitor.
5. Puneţi imediat piciorul în prag atunci când sunteţi ne­mulţumit, agasat, sau când suferiţi din cauza comportamentului unei persoane apropiate. Exersaţi-vă în a spune:,,Pot trăi şi fără dragostea (prietenia) ta, chiar dacă la început îmi va fi greu. Dacă vrei să mai fim împreună (prieteni), încetează să mai faci lucrul ăsta şi obişnuieşte-te să faci asta”, sau: „Pot supravieţui fără favorurile dumneavoastră, dacă vreţi să rămânem în relaţii bune, gândiţi-vă să mă trataţi cu mai mult respect” ş.a.m.d. În caz că nu sunteţi luat(ă) în serios, chiar după avertismente repetate, pregătiţi-vă să vă detaşaţi (despărţiţi) total de persoana respectivă.
6. Evitaţi întotdeauna să luaţi hotărâri pripite, mai ales în situaţii care vă sunt neclare. Mulţi agenţi de influenţă exagerează graba cu care trebuie să răspundeţi, presându-vă, pentru a nu vă da timp de gândire. Judecaţi problema la rece, luaţi-vă un răgaz suficient, căutaţi surse suplimentare de informaţii asupra subiec­tului şi abia apoi puneţi-vă semnătura.
7. Întotdeauna când ceva vi se pare neclar, insistaţi cu între­bările până ce vă lămuriţi complet. Nu-i lăsaţi pe agenţii de in­fluenţă să vă facă să vă simţiţi prost şi astfel să vă reducă la tăcere, în foarte multe cazuri, explicaţiile superficiale sunt semne ale unor tentative de manipulare, dar şi ale superficialităţii şi incom­petenţei celui chipurile atotştiutor.
8. Exersaţi-vă în descifrarea sensurilor ascunse ale lucrurilor sau situaţiilor întâlnite la fiecare pas, indiferent cât de banale ar părea: rolul uniformelor, substratul diverselor relaţii interper-sonale, intenţiile reale ale diverşilor vorbitori, rolul nescris al unor legi şi regulamente. Încercaţi să vă explicaţi ce s-a urmărit prin promovarea unor anumite concepţii arhitectonice, care sunt tentativele de manipulare prin afişarea diverselor simboluri sau sigle, ce interese se ascund sub unele alianţe de circumstanţă, prin ce mijloace este obţinut acceptul sau ataşamentul unora sau al altora faţă de anumite idei, organizaţii sau lideri, cum acţionează asupra individului presiunea grupului social din care face parte, ce se poate citi printre rânduri în articolele din ziare ş.a.m.d. Poate fi un joc interesant, dar şi foarte util.
 
9. Fiţi atent(ă) la regulile impuse de gazde, atunci când sunteţi în rolul oaspetelui. Uneori respectarea instinctivă a acestora (pentru a nu da dovadă de impoliteţe) vă poate limita drastic libertatea de exprimare, de acţiune şi chiar de alegere. Priviţi cu detaşare regulile de protocol, respectaţi-le, dar nu într-o asemenea măsură, încât să renunţaţi la a vă mai expune deschis părerile. Încercaţi din când în când să jucaţi rolul nonconfor-mistului. Reacţiile celor din jur vă vor putea demonstra dacă au sau nu intenţii ascunse.
10. Nu acordaţi credit soluţiilor simple în cazul unor pro­bleme personale, sociale sau politice complexe.
11. Amintiţi-vă că nu există dragoste sau prietenie totala, necondiţionată, din partea unui străin, la prima vedere. Fiţi foarte atenţi la cei care încearcă să vi se „bage sub piele” şi încercaţi să aflaţi ce anume urmăresc să obţină de la dumneavoastră. Însă chiar şi în cadrul relaţiilor obişnuite de prietenie sau de iubire, reţineţi că acestea pot fi verificate numai în timp. De asemenea, este imposibil ca ele să reziste dacă unul numai dă, iar celălalt doar primeşte. Încrederea, adevărata dragoste sau prietenie au la bază reciprocitatea şi respectul faţă de celălalt.
12. Dacă ajungeţi într-o situaţie socială nouă, într-un anturaj nou, într-o companie nefamiliară, încercaţi imediat să aflaţi de pe ce poziţie puteţi intra în contact cu cei din jur şi care sunt principalii agenţi de influenţă ai grupului. Intraţi pe „lungimea de undă” a acestora, aflaţi cât mai multe amănunte despre ei, „citiţi-le” preferinţele, orgoliile, preocupările, flataţi-i dacă e cazul, încercaţi să descifraţi ce urmăresc şi apoi căutaţi soluţiile cele mai bune pentru a rezolva problemele ce se pot ivi.
13. Evitaţi situaţiile total nefamiliare, în care nu vă puteţi manifesta libertatea de acţiune sau de exprimare. Dacă totuşi vă aflaţi într-o asemenea situaţie, începeţi cu testarea limitelor ce vă sunt impuse. Acceptaţi un preţ mai mic pentru a vă elibera, în loc să vă supuneţi unor suferinţe greu de suportat pe care vi le-ar putea provoca rămânerea într-o astfel de situaţie.
14. Nu vă dezvăluiţi sentimentele, dorinţele ascunse, slăbiciunile sau limitele în faţa oricui. Amintiţi-vă că, uneori, chiar şi cel mai bun prieten vă poate trăda sau vă poate exploata cu ajutorul acestor destăinuiri.
15. Obişnuiţi-vă cu momentele de detaşare emoţionaă, mai ales atunci când doriţi să analizaţi cu atenţie ă anumită problemă. Exersaţi-vă în păstrarea calmului şi a sângelui rece, în confrun­tările cu cei care încearcă să va manipuleze. De foarte multe ori ei urmăresc să vă enerveze special pentru a vă crea momente de vulnerabilitate de care să se folosească în a vă îngenunchea.
16. Nu vă lăsaţi la cheremul lăcomiei şi al satisfacerii orgo­liului personal. Agenţii de influenţă ştiu foarte bine cum să vă exploateze aceste slăbiciuni pentru a profita de pe urma dumnea­voastră sau chiar pentru a vă supune în cele din urmă. Rezistaţi ademenirilor, linguşelilor, bârfelor, iar dacă vă simţiţi nesigur(ă) şi nu ştiţi cum să procedaţi, gândiţi-vă la persoana pe care o consideraţi un exemplu de onestitate şi stăpânire de sine şi imaginaţi-vă cum ar proceda aceasta în locul dumneavoastră.
17. Acceptaţi schimbul de idei, analizaţi la rece opiniile sau concepţiile ce nu coincid cu ale dumneavoastră, mai ales când sunt susţinute de argumente concrete, încercaţi să vă puneţi în locul celor cu care vă confruntaţi ideile, pentru a vedea mai bine unde greşesc ei sau unde greşiţi dumneavoastră.
18. Identificaţi momentele în care simţiţi un sentiment de vină şi încercaţi să-i aflaţi originea. Vedeţi dacă nu vă este indus în mod artificial pentru a vă determina să acţionaţi într-un anume fel. În general, nu luaţi decizii pentru a scăpa de sentimentul de vină. Acceptaţi-l ca pe o componentă inevitabilă a firii umane, dar nu acţionaţi sub imperiul său.
19. Acţionaţi pe deplin conştient în toate situaţiile. Nu luaţi decizii doar pentru că „aşa trebuie” sau pentru că aşa v-a intrat în reflex. Încercaţi să vedeţi care anume reflexe corespund con­vingerilor dumneavoastră intime şi care v-au fost impuse prin diverse tehnici de manipulare.
20. Gândiţi-vă că, uneori, consecvenţa poate conduce la rigi­ditate. Dacă în urma unei analize detaşate vă daţi seama că aţi greşit, nu persistaţi în greşeală doar de dragul consecvenţei.
 
21. Autorităţile legitime trebuie respectate, dar cei care se erijează în autorităţi fără a avea legitimitate trebuie supuşi unei analize atente pentru a vedea care sunt interesele ascunse ce îi animă şi pentru a găsi calea de a-i respinge.
 
22. Vociferările sau reacţiile emoţionale nu sunt suficiente pentru contracararea actelor de inechitate sau de injustiţie. Pentru a lupta împotriva oricăror abuzuri trebuie să vă asumaţi deschis opţiunea şi să le înfruntaţi până la capăt, indiferent de consecinţe. Bogdan Ficeac,,Tehnici de manipulare”

Demoni

Despre demoni de Pr. Vasile Sorescu

Ingerii rai, sau demonii, sunt fiinte personale si reale, ca si ingerii buni. La inceput au fost ingeri buni, dar folosindu-se rau de libertatea lor, si razvratindu-se impotriva lui Dumnezeu, din mandrie, au fost izgoniti din cer.

Numarul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt in iad, altii pe pamant, unde ispitesc pe oameni, si altii sunt in vazduh.

Despre acestia, Sf. Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovniceasca de ai vedea, spune ca „roiesc in jurul nostru ca pasarile prin aer”.

Demonii se mai numesc diavoli, draci, duhuri rele etc. Capetenia lor este Lucifer sau Satan.

Nici lumea demonica nu este o lume haotica, ci foarte bine organizata. Dar numai in scopuri rele, caci demonii nu mai sunt capabili de lucruri bune.

Caderea lor a fost inainte de facerea omului, deoarece Adam a cazut din ascultare prin ispitirea lui Satan. „Voi sunteti fii ai diavolului, le zice Mantuitorul fariseilor, acela de la inceput a fost ucigator de oameni si in adevar n-a stat” (Ioan 8,44).

Ei au si acum firea ingereasca, dar sunt lipsiti de har. Demonii „cred in Dumnezeu si se cutremura” (Iacov 2,19) , dar nu-l mai pot iubi.

Demonii au mare inrudire cu nalucirea sau imaginatia pacatoasa, cu pofta irationala si cu mania dobitoceasca.

Cu aceastea ispitesc apoi si ei pe oameni. Sfantul Petru arata ca „diavolul umbla ca un leu racnind, cautand pe cine sa inghita” (I Petru 5,8) . Iar Sfantul Teofan Zavoratul spune: „Una din viclenele curse ale vrajmasului este sa se ascunda pe sine, adica sa-l incredinteze pe pacatos ca el nu exista, in urma carui fapt el face ce vrea in sufletul pacatos”.

Diavolul nu e, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi si intunecate, sau o reprezentare sau o personificare sensibila a raului care izvoraste din om, ci are o existenta reala si incontestabila.

Noul Testament vorbeste foarte des de actiunea raufacatoare a demonilor asupra oamenilor. De aceea Mantuitorul a luptat tot timpul cu ei, izgonind duhurile rele din demonizati si limitandu-le actiunea prin puterea crucii.

Demonii stapanesc pe oameni prin tot felul de patimi, si duc o sustinuta actiune de a-i indeparta de Biserica si de citirea cartilor sfinte. Puterea lor nu trebuie supraevaluata, dar nici neglijata. Fara ajutorul lui Dumnezeu, omul nu le poate sta impotriva.

Faptul ca insusi Satan a fost inselat de Satana, in rai fiind, arata ca lupta noastra cu vrajmasii nevazuti este o realitate spirituala extrem de dificila si actuala.

In acest context, un rol foarte negativ il are dracuitul . Si nu putine sunt cazurile cand s-a descoperit ca lucrurile date diavolului prin cuvant, trec in mod real, dar nevazut, sub stapanirea acestuia.

Fiind fiinte spirituale si rationale, demonii poseda o incredibila putere de amagire, influentand, mai ales, imaginatia si gandurile omului. Genialul scriitor-psiholog Dostoievski, descriind in romanul Fratii Karamazov, cosmarul lui Igor Karamazov dupa uciderea de catre Smerdeakov a tatalui sau Fiodor Karamazov, vorbeste de aparitia unui „musafir nedorit” ce i-a intensificat mustrarile de constiinta pana la nebunie. „Musafirul nedorit”, care este zugravit ca o fiinta reala, independenta de persoana lui Ivan Karamazov, ii spune la un moment dat acestuia: „Desi sunt halucinatia ta, dar, ca intr-un cosmar, eu iti spun lucruri originale, care nu ti-au venit pana acum in minte, asa incat ele nu mai repeta deloc gandurile tale”.

Demonii au un mare volum de cunostinte din toate domeniile, deci si cunostinte religioase, stiu Sfanta Scriptura si multe alte carti pe de rost, cunosc si pot vorbi in toate dialectele pamantului si pot reproduce cu lux de amanunte toate momentele din viata noastra, a stramosilor nostrii, precum si din istoria lumii.

Din acestea putem intelege capacitatea lor de a se folosi de tot felul de evenimente si oameni din trecut, in vederea alimentarii unor practici oculte, ca necromantia, spiritismul, etc., sau a unor teorii, dezastruoase din punct de vedere spiritual, precum este cea a reincarnarii.

Lucrarea lor malefica a insotit lumea inca de la creatie. Astazi demoni isi fac simtita prezenta in diverse cazuri de demonizari, crime, practici oculte, miscari sectare, etc.

Cele mai multe manifestari demonice din zilele noastre sunt trecute la rubrica „fenomene paranormale” si sunt privite de multi oameni fara nici un discernamant. Una din consecintele negative ale secularizarii vietii religioase a fost si aceea ca omul modern a pierdut intelegerea si urma dusmanului sau necrutator, adica a pierdut capacitatea de a mai surprinde amagirile demonice si de a mai lupta cu ele.

Sfintii, insa, tocmai aici isi concentrau toate energiile lor duhovnicesti si, ajutati de harul dumnezeiesc, biruiau ispitele si amagirile demonice.

De aceea, vietile sfintilor ne ofera, pe de o parte, tabloul celor mai inalte trairi crestine care se impleteau cu lucrarea directa si de multe ori vazuta a ingerilor, iar pe de alta parte, imaginea celor mai grozave incrancenari si sfasieri sufletesti, cauzate de atacurile necrutatoare ale demonilor.

Dar prin harul lui Dumnezeu sfintii au biruit si numai asa au ajuns ei la masura frumusetii si demnitatii omului „gandit” de Dumnezeu in planul Sau providential.

 de Pr. Vasile Sorescu
––––––––––––––––––––––––––––––