Tag Archives: credinta

MĂRTURISIRE ÎMPOTRIVA EREZIEI

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Toți cei care am fost botezați în Biserica Ortodoxă suntem membri deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică a Trupului lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului Sfânt și prin Sfânta Împărtașanie cu Trupul și Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos.

În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica Ortodoxă, singura în care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se poate mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii. Erezia nu afectează doar pe cel care crede în ea, ci și pe membrii Bisericii, atâta timp cât cei ce gândesc eretic în Biserică propovăduiesc erezia și celorlalți membri prin cuvânt și prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii. Erezia predicată de episcop sau preot îi afectează și pe credincioși. Totodată, episcopul sau preotul trebuie să aibă grijă ca membrii turmei lui să nu învețe erezia.  Dacă păcatele morale îl despart pe om de Dumnezeu, cu atât mai mult erezia. Datoria episcopului este să învețe drept Cuvântul Adevărului, iar sfințenia este legată organic de Adevăr („Sfințește-i pe ei întru Adevărul Tău, iar Cuvântul Tău este Adevărul”– Ioan 17, 17). Hristos e Calea, Adevărul și Viața. Erezia este minciună și blasfemie la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea se naște ca înșelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfințeniei și a mântuirii.

La fel cum o boală nu afectează numai organul bolnav, ci întreg organismul, tot așa și erezia, otrăvind pe unii membri ai Bisericii, provoacă durere în întreg trupul ei, afectându-l. De aceea, de fiecare dată când a apărut o erezie ce amenința Trupul Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice și Locale care au anatematizat erezia și pe ereticii ce o susțineau, adică au tăiat din Trupul Bisericii învățătura eretică și pe cei ce o promovau.

Sfântul Apostol Pavel la Romani 12, 4-6 spune: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos, și fiecare suntem mădulare unii altora, dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat.” iar în epistola I Cor 12, 21-22 spune : „Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși, capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase. ”  arătând în continuare că „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.” (I Cor 12, 26-27).

Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât și hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem și ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică:

– rugăciunile în comun cu ereticii și așa-numita „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, „Vecerniile pentru unitatea creștinilor” și alte asemenea acțiuni ținute în Bisericile Ortodoxe în „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor”,  în care sunt invitați eretici să predice din fața Sfântului și Înfricoșătorului Altar Ortodox, unde se jertfește Hristos Dumnezeu Omul;

– participarea la întâlniri sincretiste interreligioase și intercreștine la care se fac gesturi simbolice sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii, și  arătăm ca erezie şi respingem în mod public ecumenismul, cu toate manifestările sale:

  1. a) prezența Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte Biserici Ortodoxe Locale în «Consiliul Mondial al Bisericilor» pentru că platforma teologică a acestui consiliu are la bază o concepție ecleziologică relativistă de tip protestant după modelul celor enumerate mai jos.
  2. b) erezia conform căreia Ortodoxia ar fi (doar) o parte din Biserică.
  3. c) erezia conform căreia toate confesiunile creștine ar fi ramuri ale Bisericii celei Una.
  4. d) erezia conform căreia Biserica Ortodoxă ar fi o Biserică între multe alte «familii de Biserici» care împreună ar forma Biserica cea Una.
  5. e) erezia conform căreia unitatea Bisericii ar fi fost pierdută; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Una și Unică, deoarece Capul Ei este Unul Domn Iisus Hristos, iar unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea de credință și prin supunerea credincioșilor față de ierarhia Ei, atâta timp cât ierarhia păstrează unitatea de credință.
  6. f) erezia conform căreia Biserica «ar fi divizată în confesiuni creștine» și că noi ar trebui «să refacem unitatea Ei» prin «minimalismul dogmatic», adică prin a accepta ca bază a unirii Ortodocșilor cu celelalte confesiuni (denominațiuni) credința minimală, adică credința în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat și Mântuitor, trecând cu vederea toate celelale Dogme ale Bisericii, inclusiv preoția sacramentală, icoana, Harul Necreat, cinstirea sfinților, etc.
  7. g) erezia conform căreia ar exista o «unitate nevăzută» a Bisericii prin credința comună în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând să se înfăptuiască și o «unitate văzută» prin unirea confesiunilor (unitate în diversitatea dogmelor și a tradițiilor) și erezia conform careia mai întai ne impartașim cu ereticii si apoi ajungem la o unitate de credință.
  8. h) erezia conform căreia ar fi suficient să crezi în Sfânta Treime și în Domnul Iisus ca Dumnezeu și Mântuitor ca să faci parte din Biserică (Biserica fiind văzută ca o adunare a tuturor confesiunilor creștine).
  9. i) erezia conform căreia Biserica Ortodoxă și adunarea romano-catolică (papo-filioquistă) ar fi «Biserici Surori» sau «cei doi plămâni ai Bisericii».
  10. j) ideea conform căreia între Biserica Ortodoxă și romano-catolicism (papo-filioquism) nu ar exista nici o diferență dogmatică, afirmând că singura diferență ar fi modul de intelegere asupra Primatul Papal.
  11. k) acordurile neortodoxe semnate de  reprezentanții Bisericilor Ortodoxe în cadrul dialogului intercreștin, dialog cu care suntem de acord atâta timp cât este facut pe baze ortodoxe, pentru a-i aduce pe eretici în Biserica Ortodoxă prin Taina Botezului, a Mirungerii și a Sfintei Împărtășanii.
  12. l) acceptarea sinodală de către Biserica Ortodoxă Română a dialogului de la Chambesy, în care ereticii anticalcedonieni monofiziți (asa zișii miafiziți), urmași ai ereziei lui Sever de Antiohia ( Învăță că Hristos are, după întrupare, o singură fire, compusă, şi nu două firi neamestecate și neschimbate, neîmparțite și nedesparțite într-o Persoană, fiecare fire avand voința și energia ei.  Nu acceptă învățătura Sinoadelor IV, V, VI și VII Ecumenice, rămânând în rătăcire și afară din Biserică) sunt recunoscuți ca ortodocși și afirmarea că anatematizarea lor ar fi fost cauzată de o simplă neînțelegere terminologică, și că, prin urmare, nu ar exista nici o diferență dogmatică între Biserica Ortodoxă și grupările eretice monofizite (Copți, Armeni, Siro-iacobiți, Malabarieni, Etiopieni, Eritreeni, Tomiți).
  13. m) acordul de la Balamand, în care reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale au acceptat un nou tip de uniație și au recunoscut pseudo-tainele romano-catolicilor, acord ce a fost respins de către reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale la Baltimore, în anul 2000.
  14. n) erezia conform căreia Filioque (purcederea Duhului Sfânt «și de la Fiul») ar fi doar o simplă neînțelegere terminologică, iar nu o alterare a Dogmei Sfintei Treimi – Dogmă pe care Însuși Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos Întrupat ne-a descoperit-o (Ioan 15, 26).
  15. o) așa-zisa «ridicare a anatemelor» asupra romano-catolicilor (papo-filioquiștilor), dar și  asupra ereticilor monofiziți, monoteliți și monoenergiști, anateme date la Sinoadele Ecumenice; conform învățăturii ortodoxe, o anatemă dogmatică nu se poate ridica în mod magic, fără ca motivele anatematizării să fie înlăturate.
  16. p) erezia conform căreia ar exista Har Mântuitor în afara Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești și că ar exista botez valid și Har lucrător al preoției în afara Ei (simpla prezență istorică a unei succesiuni de la Apostoli și simpla rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează «tainele» ereticilor).
  17. q) erezia conform căreia Sfinții Părinți nu mai pot fi azi în actualitate, erezie ce neagă prezența Duhului Sfânt în Părinții de la Sinoadele Ecumenice și, prin urmare, însăşi continuitatea existenței Bisericii ca instituție divino-umană.
  18. r) erezia care afirmă că nu putem cunoaște care sunt granițele Bisericii și erezia conform căreia toată omenirea ar fi încorporată într-o «Biserica nevăzută»; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credință (Dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice și anatemele ce delimitează Adevărul Dogmatic de minciuna eretică) și o duce mai departe până la sfârșitul veacurilor, și anume Biserica Ortodoxă.
  19. s) erezia conform căreia și ereticii ar fi încorporați într-un anume fel în Biserică.
  20. t) ideea conform căreia numărul de credincioși ar fi criteriul Adevăratei Biserici; conform învățăturii ortodoxe criteriul Adevăratei Biserici este criteriul păstrării Adevărului Revelat în mod nealterat.
  21. u) transformarea pogorământului (iconomiei) în Dogmă sau regulă; conform învățăturii ortodoxe, pogorământul este o derogare de la regula credinței, pentru neputințe omenești, în circumstante excepționale, având ca scop aducerea oamenilor la Dreapta Credință în ciuda piedicilor obiective. Pogorământul se aplică doar în cazuri de forță majoră, pentru atingerea unui scop bun în circumstanțe adverse. Pogorământul, prost înțeles, nu urmează rânduiala în absența unor circumstanțe excepționale, constituind, astfel, nu adaptare înțeleaptă ci sfidare a așezămintelor sfinte, ducând la nesocotirea Dreptei Credințe.
  22. v) așa-numitele «căsătorii mixte» între ortodocși și neortodocși, pentru că nu se pot uni cele de neunit, condiția principală a Tainei Căsătoriei fiind ca cei doi soți să fie creștini ortodocși botezați. Taina Căsătoriei este Taina dragostei și a unirii în Dreapta Credință. Nu se poate acorda această Taină numai unui singur membru, celui ortodox. De aceea căsătoria mixtă este lovită de nulitate, dar este și rugăciune în comun cu eterodocșii.
  23. w) negarea egalității Persoanelor Sfintei Treimi; conform învățăturii ortodoxe, Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut și Duhul Sfânt purces, arată modul de existentă al fiecărei Persoane, Ele fiind egale în slavă și cinste, posedând aceeași Ființă;
  24. x) erezia conform căreia Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol ar fi fără-de-egal pornind de la erezia care neagă egalitatea persoanelor Sfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă este Ecumenică (universală), nu ecumenistă, și de aceea așteptăm de la membrii Ei să practice și să predice ortodoxia la toată făptura, aducând pe mulți în Corabia Mântuirii care este Biserica Ortodoxă, Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească (Catholică) și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan. De aceea, ne disociem de poziția tuturor celor care învață sau practică ereziile numite mai sus, fie că sunt sinoade panortodoxe, sinoade locale, patriarhi, ierarhi, preoți, diaconi, ipodiaconi, citeți, monahi, monahii sau credincioși.

Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă la mustrarea spre îndreptare între fraţi şi arată obligația adunării de a întări mustrările: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul” (Matei 18, 15-17). Canonul 75 apostolic nu deosebeşte între mireni şi clerici, ca martori ai abaterilor episcopului: «La mărturia cea împotriva episcopului eretic să nu se primească, dar nici credincios numai unul, că pe gura a doi sau a trei martori va sta tot graiul.» Sf. Ioan Gură de Aur accentuează caracterul de datorie a membrilor Bisericii de a mustra clerul care învaţă neortodox: „Trebuie a asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de ar avea o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi să-i judecăm” (Omilia a II-a la Ep. II Timotei).

De aceea, ne disociem de poziția lor şi îi mustrăm, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor (pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu):

  • pe reprezentanții Bisericilor Ortodoxe Locale care fac compromisuri dogmatice și afirmă erezii eclesiologice la dialogul intercreștin și interreligios,
  • pe Patriarhul Ecumenic care s-a rugat împreună cu Papa Francisc I la Sfântul Mormânt călcând în picioare Canoanele Sfinților Apostoli (care interzic sub pedeapsa caterisirii rugăciunea în comun cu eterodocșii), pe ierarhii diferitelor sinoade locale, printre care și pe ierarhii ce au fost trimiși  ca reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, ca să felicite pe Papa Francisc I la întronizarea sa ca șef al ereziei romano-catolice (papo-filioquiste), precum și pe Sinoadele care i-au trimis.
  • pe ierarhii, preoții, diaconii, ipodiaconii, citeții, monahii, monahiile și credincioșii Bisericii Ortodoxe ce au participat la întâlniri sincretiste interreligioase și intercreștine și care au făcut gesturi simbolice sincretiste și rugăciuni în comun cu ereticii sau s-au împărtășit cu ereticii.
  • pe cei care spun că în Biserica Ortodoxă Română nu mai este Harul Duhului Sfânt datorită faptului că unele mădulare ale Ei sunt căzute în rătăcirea ecumenistă, ca și cum Harul s-ar retrage în mod automat din Biserica lui Hristos; nu noi suntem salvatori ai Bisericii, ci Biserica ne salvează pe noi.

Ne disociem de acțiunea Patriarhiei Ecumenice de a chema la Fanar pe pseudo-episcopul Romei Benedict XVI (dar și pe pseudo-episcopul Romei Francisc I) și, de asemenea, de pomenirea la Te Deum a acestuia, de pseudo-binecuvântările papei date în Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Fanar și de rostirea Rugăciunii Domnești de către acesta. Ne disociem și de acțiunea Patriarhului Ecumenic de a-l invita la Ierusalim pe pseudo-episcopul Romei Francisc I pentru a sărbători împreună mincinoasa ridicare a anatemelor date la 1054, precum și de toate acțiunile de pseudo-unire cu papalitatea eretică.

Declarăm public faptul că așa-zișii reprezentanți care fac compromisuri dogmatice și gesturi liturgice condamnate de Canoanele Bisericii se reprezintă doar pe ei înșisi, nu ne reprezintă pe noi, credincioșii Bisericii Ortodoxe și nici Biserica în plinătatea (pleroma) Ei, şi că ne disociem de toate acțiunile lor ecumenist-sincretiste, așteptând să dea semne de pocăință publică, la fel cum manifestarea lor eterodoxă (eretică) a fost publică.

Într-o Biserică Vie, atunci când un episcop învață o învățătură străină Bisericii Ortodoxe, preoții acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învață erezia în public până la judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol[1].  De aceea, noi, cler și popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoții, episcopii, patriarhii și credincioșii ce învață erezia, cu dragoste, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu, precum şi pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii căzuți în înșelarea ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism, după ateism și erezie. Avem conștiința propriilor noastre neputințe și păcate, dar și conștiința că  nu ne putem vindeca, mântui și îndumnezei decât prin ortodoxia credinței în Biserica Ortodoxă.

Așa să ne ajute Dumnezeu Cel în Treime Slăvit și Închinat!

Amin.

Trimiteți numele, prenumele, localitatea și funcția/profesia la adresa de email marturisire.impotriva.ereziei@gmail.com sau Oficiul Postal Constanta 2,ghiseul exterior 1,cp 469

Fiecare credincios ce o semnează și-o asumă ca mărturisire personală.

Semnatari:

Ieromonahul Iulian Prodromitul, Duhovnicul Schitului Românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos

Gheron Sava Lavriotul, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Ieroschimonahul Paisie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Damaschin Popa, Iconomul Schitului Românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos

Iero(schi)monahul Damaschin Răuș Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Ioil Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Ieromonahul Visarion Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Serafim Vaduva Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Efrem Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Nifon Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Macarie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Varsanufie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Marcu Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Tarasie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Nazarie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Isaak Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Nazarie Prodromitul, Sfântul Munte Athos

Monahul Flavian Pandelea, Xiropotamu, Sfântul Munte Athos

Monahul Vlasie Vigliotul, Pustia Viglei, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Monahul Gheorghe Vigliotul, Pustia Viglei, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Monahul Iosif Vigliotul, Pustia Viglei, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte Athos

Parintele Profesor Emerit Theodoros Zisis, Facultatea de Teologie din Salonic

Frații din Schitul Românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos:

Fratele Cristinel Prodromitul

Fratele Mihai Prodromitul

Fratele Nicolaie Prodromitul

Fratele Marian Prodromitul

Fratele Dumitru Prodromitul

Fratele Alexandru Prodromitul

Fratele Mircea Prodromitul

Fratele Flavian Prodromitul

Fratele Ioan Prodromitul

Fratele Cristian Prodromitul

Fratele  Octavian Ovidiu Prodromitul

Ieromonahul Antim, Mănăstirea Bistrița, Neamț

Monahul Lavrentie Cocoș, Mănăstirea Bistrița, Neamț

Monahul Lavrentie Șuteu, Mănăstirea Bistrița, Neamț

Ieromonahul Dorotei cu obștea, Sfânta Mănăstire Sfântul Apostol Filip, Adamclisi

Ieromonahul Filotei Dabu cu obștea, Schitul Brădet, Argeș

Preot Matei Vulcănescu, cleric în Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei, Grecia

Laura Vulcanescu, preoteasă, Veria, Grecia

Prof. Drd. Teolog Marian Maricaru, București

Dinu Tigoianu, Ramnicu Sarat, jud Buzau, Piata Halelor,  Bloc 7, ap5

 

[1] Canonul 15 Sinod I-II (861) Constantinopol (Pidalion 1992, pg. 85): Cele rânduite pentru preoți, episcopi și mitropoliți se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni, să se îndepărteze de împărtășirea cu patriarhul său și nu ar pomeni numele lui, așa cum este hotărât și rânduit, la Dumnezeieștile Taine, mai înainte de înfățișarea Sinodului și condamnarea lui definitivă (a patriarhului ce ar greși în ceva – nota noastra) face schismă. Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie străin de toata preoția, în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru. Acestea s-au pecetluit pentru cei care învinuiesc și se îndepărtează de întâistătătorii lor, fac schismă și rup unitatea Bisericii. În schimb, cei care se despart de împărtășirea cu întâistătătorul lor, pentru oarecare erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți, aceia care predică eresul în public și cu capul descoperit îl învață în biserică, unii ca aceștia nu numai că nu sunt supuși certării canonice, îngrădindu-se pe sine de împărtășirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului, ci și de cinstea cuvenită Dreptmăritorilor se vor învrednici, că nu au osândit episcopi, ci episcopi mincinoși și învățători mincinoși (nu se referă la pierderea Harului, ci la faptul ca aceștia învață minciuna, deci sunt episcopi mincinoși – nota noastră) Și (cei care întrerup pomenirea lor – nota noastră) nu au rupt unitatea Bisericii, prin schismă, ci, s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de dezbinări.

Navigare articole

Starea credintei noastre

indoiala

Meritam ortodoxia?

Suntem ortodocsi de doua mii de ani si ne mandrim ca ne aflam in posesia credintei celei adevarate. Se pare ca nimic nu ne lipseste ca sa inaintam, fara griji si fara indoieli, pe calea catre mantuire. Suntem multumiti cu ceea ce suntem, astfel ca nimic nu ne poate deranja. Nu avem chef de o chestionare in amanuntime asupra a ceea ce mai inseamna credinta fiecaruia in parte, si a noastra laolalta. Ar putea dezvalui o fizionomie a credintei pe care nu vrem sa o aratam lumii.

Cu toate ca Parintii ne vorbesc adesea de pericolul multumirii de sine, care se uneste atat de lesne cu slava desarta, cu vanitatea, cu orgoliul, nu prea ne pasa de asemenea avertismente. Nu ne face placere sau nu vrem sa facem conexiunile necesare. Adica fiecare in parte stie ca exista slava desarta, sa zicem, dar se grabeste sa o atribuie altcuiva, nu lui, altora, nu grupului din care face el parte. Pacatele nu ne privesc pe noi ci pe altii. Ne atribuim, cu larghete de inima, insusirile bune ce decurg din aderarea la ortodoxie, dar ne pricepem sa fentam cand e vorba sa ne devoalam scaderile ce rezulta din starea noastra de pacatosi. Suntem mari maestri in punerea la adapost de orice ar putea sa ne perturbe linistea calduta in care ne-am instalat cu arme si bagaje.

Ne falim cu invatatura ortodoxa, ca e singura adevarata, singura care ne poate pune in legatura cu Dumnezeu. Ca noi suntem singurii care pastram Traditia nealterata de la mosii si stramosii nostri, ca respectam intocmai cele sapte Sinoade Ecumenice, ca n-am adus modificari crezului si dogmelor. Ceilalti, catolicii si protestantii, sunt schismatici, eretici sau niste pagani rataciti de la calea cea dreapta de care nu prea ne pasa. E treaba lor cum se vor descurca. Ii tratam cu trufie, cu dispret si cu o totala lipsa a compasiunii. E ca si cum adevarul credintei pe care o profesam ne-ar asigura automat o superioritate asupra tuturor celorlalti oameni, indiferent de calitatile lor personale. Milostivirea lui Dumnezeu care a facut sa ne nastem intr-o tara preponderent ortodoxa o transformam in merit personal cu care ne falim, probabil din lipsa de altceva mai bun.

Dar oare ce mai inseamna invatatura de credinta in afara de cuvintele in care se cuprinde? Mai exista ceva „dincolo de cuvinte”? Pastram invatatura cea buna, dar am impresia ca am sfaramat-o in mii de cuvinte, ca sa nu mai duca inspre Cuvantul vietii, o pastram cu darzenie ca sa o facem inutila. Avem terminologia teologica adecvata, dar o folosim numai pentru predici si lucrari bine ticluite, care sa ne multumeasca amorul propriu dar sa nu se atinga de invartosarea inimii noastre.

Noi, noii farisei

Suntem asemeni fariseilor din timpul Mantuitorului. Sa ne intelegem bine in privinta lor: nu aveau o religie gresita, nu erau asemeni paganilor, nu erau in ignoranta, nu se deparatasera de la traditie si de la crezul initial. Asta insa nu spune totul despre ei. Munca lor a fost sa faca astfel incat credinta lor dreapta sa fie corecta, din punct de vedere doctrinar, dar nelucratoare asupra sufletului. Au despicat viata, separand-o de intelesul ei, au fragmentat-o in felurite prescriptii ritualizate care au luat locul invataturii. „Şi L-au intrebat pe El fariseii şi carturarii: Pentru ce nu umbla ucenicii Tai dupa datina batranilor, ci mananca cu mainile nespalate?” (Marcu 7, 5)

Iar ca nu erau in eroare, ca nu erau rupti adevar ne-o dovedeste faptul ca dintre ei se aleg si cativa convertiti, cum este Nicodim si, ceva mai tarziu, Pavel. Chiar daca par ca ii parasesc pe ai lor ca sa se alature crestinilor, de-abia ei, acesti cativa farisei convertiti, inteleg invatatura, o fac lucratoare si o aplica corect in viata lor.
Fariseii erau reprezentantii religiei oficiale, se revendicau de la Avraam si aveau toata invatatura cea buna, pe care Hristos a venit nu ca sa o strice, ci ca sa o implineasca.

„Ei insa I-au raspuns: Noi suntem samanţa lui Avraam şi nimanui niciodata n-am fost robi. Cum zici Tu ca: Veti fi liberi?” Dar, in acelasi timp, ei erau exponentii puterii in planul religios, iar poporul ii asculta, ca dovada faptul ca au reusit sa-i determine pe oameni sa-l condamne pe Iisus si sa-l scape pe Barabas. Erau colaboratori ai puterii, atat ai celei iudee, cat si ai celei de ocupatie, romane.

Se revendicau de la traditie, detineau monopolul adevarului, pe care il aparau atat cu stiinta lor, cat si cu forta armelor. In toate acestea seamana mult cu situatia Bisericii Ortodoxe: reprezentanti ai religiei oficiale, in colaborare cu statul, atat cat s-a putut si peste tot pe unde s-a putut, revendicandu-se de la un trecut istoric glorios. Asemanarile insa se opresc aici sau merg mai departe?

Marea problema a fariseilor a fost ca, revendicandu-se de la adevarul cel viu, au ajuns sa-l puna in formule moarte. Au stabilit o serie de reguli, adevarate si corecte, dar care eludau fondul. De aceea, atunci cand a venit Hristosul promis, cand fagaduintele facute lui Avraam si urmasilor lui se implineau, ei n-au inteles nimic. Nu l-au acceptat si nu au vrut sa-L accepte. Corectitudinea cu care tineau traditia scapase din vedere adevarul acesteia.

Il asteptau pe Hristos dar cand, in fine, a venit, in loc sa-L primeasca cu bucuria cuvenita, s-au grabit sa-l omoare cu cea mai rusionasa si nedemna moarte care se practica in acele timpuri: rastignirea. Am fost oripilati si vom fi mereu de cea mai cumplita crima din istorie: uciderea celui fara de vina. Dar oare noi nu suntem partasi la ea? Stiu, n-am fost acolo fizic, ii condamnam pe cei care au facut-o, cantam cu insufletire Prohodul in fiecare vinere din Saptamana Patimilor. Ne delimitam, dar concomitent, daca ne-am analiza, am vedea ca avem aceleasi apucaturi ca fariseii de atunci. Ii osandim cu o sfanta indignare, ne separam de ei cu convingere darza, le cerem socoteala, peste veacuri, de sangele nevinovat ce s-a varsat atunci pe dealul Capatanii.

Pana si aici semanam cu fariseii: si ei isi condamnau inaintasii care omorasera pe prooroci, nevazand ca, in acelasi timp si fara sa-si dea seama, le repetau gestul intr-o forma agravanta. Caci cei din vechime omorasera niste oameni insuflati de Dumnezeu, ei insa l-au omorat pe Dumnezeu Insusi.

Pana la urma, cu ochii tinta la credinta, elaborand reguli complicate care trebuie urmate, ajungem sa nu mai vedem nimic, sa nu mai intelegem nimic. Ne scapa rosturile lumii, asa cum si fariseilor le scapau. Religia iudee avea ca scop, ca incununare, venirea lui Mesia, care sa scoata din robie poporul ales. Dar tocmai prezenta Lui, mult asteptata si invocata, o pierd atunci cand El apare in lume.

Cand Hristos vine, ei il condamna ca pe un talhar, sub vina cea mai teribila a vremii, aceea ce blasfemie, si il rastignesc pe cruce, ucigandu-l cu moartea cea mai rusinoasa cu care se putea ucide in Imperiul Roman. Apoi au rasuflat usurati, cu sentimentul de eliberare ca au scapat de o mare pacoste care se abatuse asupra lor. De altfel, pentru un evreu credincios de azi, Hristos a fost un impostor, iar crestimismul o secta pornita de la iudei dar care a prins la pagani. Ei inca il asteapta pe Mesia cel promis de Scripturi.

Daca sensul religiei lor, implinirea ei, era in venirea lui Mesia de ce tocmai aceasta implinire o rateaza? Ar fi trebuit ca ei, fariseii si carturarii, sa fie primii care il intampina, pentru ca stiau bine pe Moise si pe prooroci, vedeau semnele, precum si implinirea lor. Stiinta pe care o aveau se arata confirmata de semnele vremurilor. Putini dintre ei insa fac pasul si devin adepti ai Nazarineanului. Au fost putini din randul iudeilor, suficienti insa ca sa transmita noua credinta unei mari parti din Imperiul Roman, adica lumii cunoscute de atunci.

Daca fariseii au preferat asteptarea in locul implinirii ei, a fost pentru ca asteptarea lor se implinise deja, intr-un fel, punandu-se pe ei insisi in locul Dumnezeului Celui Viu. Singurul lucru pe care au putut sa-l faca a fost sa-L expulzeze din viata lor. Nu incapea acolo. Le-a parut bine cand au putut s-o faca, nu stim insa ce le-o fi spus constiinta dupa ani si ani, cand au vazut ca Rastignitul nu fusese uitat si ignorat de popor. Pana la urma, in neacceptarea lui Dumnezeu, oricat de bine ti-ai chivernisi viata in lipsa Lui, tocmai pentru ca L-ai alungat si poti face ce vrei, sta o neintelegere a rosturilor lumii.

La fel facem si noi acum. Parem ca slujim lui Dumnezeu, ca il binevestim pe El, ca vorbim in numele Lui cand, de fapt, ne cautam numai indreptatirea. Credinta in Dumnezeu este doar o ideologie prin intermediul careia sa gasim propasirea propriului sine. Suntem, fiecare in parte, prea plini de noi insine, ca sa mai dam si lui Dumnezue sansa sa insemne ceva in vietile noastre. Capacitatea noastra de deschidere, de receptivitate pare cu atat mai mica cu cat parem sau chiar suntem mai convinsi de adevarurile credintei noastre. Preocupati sa le tot repetam nu ne mai gandim la ele, nu le mai intelegem rosturile. Se pare ca, intr-un mod tragic si jalnic, ceea
ce spunem despre credinta estompeaza ceea ce am putea trai despre ea.

Decrestinarea crestinismului

Suntem destul de conformisti ca sa mergem mai departe fara sa ne punem prea multe probleme. Ne recunoastem scaderile – doar „tot omul este pacatos”- cam in felul in care comunistii isi faceau autocritica prin sedinte de partid, in vremuri nu demult apuse: ca sa bifeze un punct de pe ordinea de zi si sa poata sa mearga mai departe in acelasi fel.

Chiar daca nu avem chef sau nu suntem in stare de o chestionare reala a starii credintei, sunt totusi o serie de fapte care nu pot fi negate. Ar fi bine sa le bagam in seama ca sa vedem cam cum stam. Mai intai de toate se vede ca, in conditii de libertate, nu asistam la o crestinare a lumii, ci la o secularizare implantata pana in inima credintei.
Traim un crestinism decrestinat, si a ajuns sa fie atat de firesc incat nici nu ne mai pasa de asta. Luam lucrurile ca atare, ca si cum nici nu ar mai fi posibil sa fie si in alt fel.

Iubirea, cea dintai si cea mai de seama porunca- „Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul.” (Ioan 13, 34)- se revarsa intr-o nepasare fata de aproapele cu atat mai scandaloasa cu cat e mai poleita cu vorbe frumoase. Aceste vorbe frumoase ne zapacesc pentru ca, la inceput, le luam de bune, pana intelegem care e situatia: sunt doar vorbe. Eliberati de iluzii, devenim la fel ca ceilalti, goi pe dinauntru, „arama sunatoare”, multumiti ca nu trebuie sa facem fata „pe bune” exigentelor imense pe care asumarea iubirii le-ar presupune.

Sustinem ca suntem natiunea cea mai credincioasa din Europa, ne laudam cu bisericile noastre pline de credinciosi, dar in acelasi timp ne situam pe unul din primele locuri la coruptie din lume. Cum se pot impaca cele doua aspecte intr-o minte ce se vrea sanatoasa si ar vrea sa ne cunoasca pe noi, romanii? Suntem dincolo de morala, ramanem credinciosi mai degraba ca sa ne punem bine cu Cel de Sus- transformat intr-un deus otiosus, privitor neutru la treburile umane- ca nu se stie cand ai nevoie totusi… Veseli sau incruntati (mai des incruntati decat veseli, oricat ar vrea sa ne distreze televiziunile cu entertainment-ul lor), ramanem mereu superficiali, agatati de aspectele marunte ale vietii, pe care le traim pana la paroxism. Tragedia lumii de azi e caderea ei in derizoriu, din care pare ca nimic nu o va mai putea scoate.

Din perspectiva ortodoxa morala e un aspect de depasit. A fi moral nu e un scop in sine, Dumnezeu nu se coboara la noi doar pentru un sistem de norme pe care sa-l respectam. Lasam pe seama altora, de pilda protestantii, grija de a fi morali, ca tot nu pot depasi acest stadiu- zicem noi, ca cei mai „smeriti” dintre crestini. Noi ne vom indumnezei, cum ne spune intreaga teologie patristica. Atunci morala devine facultativa, o chestie superflua, de care ne putem dispensa, o lasam pe seama altora aflati la un nivel ontologic inferior? Putem fi, fara grija, imorali, corupti, sa dam spaga, sa facem diverse mici aranjamente, fara sa ne pese de ceva, ca oricum morala e secundara? Cam asa par sa gandeasca majoritatea conationalilor nostri, buni crestini, gata insa sa rezolve cu o „atentie” aspectele mai delicate ale convietuirii sociale.

Corupti si imorali, pe deasupra plini de trufie si de dispret pentru ceilalti oameni, ne credem buricul pamantului, iar daca nu suntem pe primul loc in lume, se intampla pentru ca suntem victima masinatiilor strainilor. De aceea deseori combinam credinta in Dumnezeul de dincolo de ceruri cu nationalismul cel mai feroce, care ne tine legati de tot ce e pamantesc.

Ne lansam in lectii de viata, dar suntem primii la avorturi, iarasi o durere imensa si un lucru greu de inteles.

O oroare: exista atei buni !

In viata mea, de persoana care merge la Biserica dar traieste intr-un mediu laic, am constatat un lucru : exista in mediile necredincioase, dezinteresate de ortodoxie sau atee de-a dreptul, mai multa generozitate, compasiune, spirit de intrajutorare – elemente care s-ar subsuma notiunii generale de iubire a aproapelui si care fac interactiunile umane mai suportabile- decat in mediile numite credincioase. Oamenii sunt mai firesti in manifestari, mai spontani, mai lipsiti de morga. Fac binele fara sa il ambaleze la fel de somptuos in hainele credintei, asa cum fac,mai mereu, credinciosii. Se inteleg unii cu altii fara sa se revendice de la marile concepte de adevar, bine si frumos. Viata e mai fireasca, iar fara mari asteptari atmosfera creata e, cel putin, respirabila.

Poate in mediile de credinciosi pacatele nu sunt la fel de mari ca in primele, oamenii se straduiesc sa duca o viata de credinta, tin posturile,merg la biserica, se roaga, se infraneaza de la pacate care, in mediile indiferente, sunt firesti. Dar, impreuna cu toate acestea, exista o intreaga vorbarie legata de credinta, care n-ar fi rea in sine, daca n-ar crea atatea asteptari mereu inselate. La fiecare pas auzi cate un „Doamne ajuta” sau „Doamne miluieste” cand, de fapt, dorinta de intrajutorare, de jertfire pentru aproapele nu difera prea mult de a celor ce nu calca pe la biserica.

Diferenta intre un credincios si un necredincios nu e atat de mare pe cat ar putea fi. Credinta ar trebui sa se traduca intr-un plus de cunoastere, transformat in plus de bunatate. Lucrurile insa nu se intampla astfel. Am vazut oameni credinciosi care nu iau in consideratie binele facut de atei pentru ca, zic ei, „nu-L au pe Hristos”. Asa o fi, ma intreb insa, noi, cei ce ne consideram credinciosi, il avem?

De aceea pesemne sunt atat de putine convertiri in randul oamenilor maturi. Alegerea intre credinta sau necredinbta odata facuta, putini sunt cei ce isi schimba tabara. De ce-ar face-o? La ce bun sa te pocaiesti, la ce sa renunti la o viata in care iti cauti placerile fara retineri, daca, odata convertit si devenit un frecventator asiduu al localului bisericii in locul cafenelei, sa zicem, ramai cu aceleasi metehne, doar imbracate mai pompos si mai ascunse? Ca sa inlocuiesti o viata sincera cu ipocrizia? Daca ar fi vreo adire a Duhului care sa se simta cumva, pe undeva, care sa atraga pe neofiti, atunci am putea discuta altfel. Pana atunci insa, fiecare ramane cu ale lui.

Paul Curca

sursa

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/starea-credintei-noastre-142488.html

ORTODOXIA: credinţa care ne înviază sau ne împietreşte inimile?

 

Şi văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor.(MATEI 9, 36)

Credinţa ortodoxă în Înviere nu înseamnă doar o acceptare a faptului istoric, ci o conectare, o branşare la energiile Învierii, prin Sfintele Taine, şi o viaţă trăită prin puterea lor.  De aceea spunea preotul martir contemporan Daniel Sasoev că mântuirea e prin credinţa în Hristos şi prin faptele bune ale acestei credinţe, dar puterea, energia,  faptelor bune este luată prin Sfânta Împărtăşanie. Despre această „viaţă”, putere, energie, spune Domnul Hristos că nu o ai fără cuminecarea cu Trupul şi Sângele Lui. ( IOAN 6, 53)
Nu m-a interesat niciodată problema „rară sau deasă” Împărtăşanie în sine, asta nu e treaba mea ci a duhovnicilor  sau  teologilor. Pe mine mă doare problema practică a  lipsei de putere a credinţei noastre în faţa lumii şi absenţa comuniunii dintre noi, credincioşii ortodocşi. Acestea mă afectează cotidian şi direct.  Şi răspunsul la acestă problemă l-am găsit în Potir.
Căci cel mai adesea, comuniunea dintre ortodocşi n-are „trup şi sânge”, e pur ideatică, teoretică, „spirituală”, frizează caragialesca sentinţă: „sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ortodocşii sunt experţi în a se mustra şi pune la punct în numele Adevărului ( efect al excesului de „Ortodoxie citită”, şi nu din cartea de rugăciuni!). Dar ce greu îşi dau mâna sau îşi lipesc umerii ortodocşii în solidaritatea cea de toate zilele! Ce greu sparg ghipsul grijei de nu li se şifona ortodoxia, ca să te îmbrăţişeze, cald, frăţeşte! Nu judec aici persoane; ci ceea ce aduce în inima mea, râul rece şi tulbure a ceea ce poartă numele, cel mai adesea, astăzi, de Ortodoxie! Şi care, acesta fiind lucrul cel mai grav, sabotează apropierea oamenilor de Hristos!
  Aruncaţi o privire în blogosfera ortodoxă şi veţi vedea că forma cea mai vie, mai dinamică, de comuniune dintre noi e derivată din apărarea Ortodoxiei, din frică: unii de alţii şi de restul lumii. Şi, astfel, în numele despătimirii suntem reci ca nişte cadavre; în numele luminării ne scoatem ochii unii altora cu citate patristice cât bârnele. Iar, în numele îndumnezeirii, uităm gesturile elementarei preţuiri…
Ortodoxia nu este muzeu şi noi, ortodocşii, mai ales cei mai „citiţi”, paznicii lui. Lumea arde, cum spunea Păr. Paisie Aghioritul şi Ortodoxia este apa vie a Învierii care poate stinge acest foc infernal. Să nu transformăm hidrantul în vitrină cu antichităţi. Căci pe sticla lui scrie, cu litere roşii, de sânge: ÎN CAZ DE INCENDIU SPARGEŢI GEAMUL! Asta înseamnă zgomot, cioburi, fum, ruine, bălţi în care apa vie s-a amestecat cu funinginea … Înseamnă răni şi arsuri, pagube şi distrugeri…
Poate din tot muzeul admiraţiei noastre bimilenare atât va rămâne… DAR OAMENII DIN EL VOR FI ÎN VIAŢĂ!  Cristelniţa, icoanele, Evanghelia, Potirul vor arăta, poate, ca după război: DAR îşi vor fi ÎMPLINIT ROSTUL!…
Nu ştiu cât de corectă este teologia liturgică a părintelui Schmemann. Sunt specialişti în liurgică pentru asta. Dar, ştiu, aşa cum spunea păr. Serafim Rose, că avea inimă bună, rănită de starea credincioşilor ortodocşi şi a tuturor oamenilor din vremea sa. Că dorea din toată inima ca oamenii să descopere Liturghia, şi prin ea să se bucure, să se împărtăşească de fericirile Ortodoxiei. Că se temea că viaţa sa lipsită de mari suferinţe, confortul lui de profesor universitar, i-ar putea periclita mântuirea… Că a primit cancerul şi moartea cu bucurie… Că deşi a fost cleric, a denunţat virulent clericalismul… Că a întors întotdeauna şi obrazul celălalt detractorilor şi duşmanilor săi…  CĂ A FOST ca şi CREŞTIN UN OM VIU, NU O PĂPUŞĂ ORTODOXĂ! CĂ L-A IUBIT şi L-A SLUJIT PE HRISTOS! Cum şi cât va judeca Hristos Însuşi! I-am publicat textele pentru fărâma de dragoste reală care pulsează în ele şi care face ca Ortodoxia dânsului să fie percepută ca o mână ce se apropie de obrazul ortodoxului contemporan  spre a şterge o lacrimă, nu ca să dea o palmă…
Din aceleaşi motive public şi fragmente din predicile păr. Dudko: pentru că şi dânsul e unul din puţinii predicatori ortodocşi care, deşi combate ateismul, se adresează unor oameni în carne şi oase, nu unor idei; nu de la anvonul de lemn al unui monument istoric, nu cu orgoliul deţinătorilor adevărului, ci dintr-o inimă străpunsă, ca şi trupul Mântuitorului, de rănile iubirii de oameni. Curajul părintelui nu e din spirit de frondă, ci rodul exclusiv al dragostei. Dânsul nu apără Ortodoxia, ci o frânge şi o dă spre gustare duşmanilor ei. Fiecare cuvânt al lui, plin de blândeţe, transmite o atingere caldă de Hristos, o atingere care spune: Luaţi, gustaţi, vedeţi că bun este Domnul… Ca un adevărat cunoscător al harului, părintele Dudko ştie că doar din gustarea cu inima a bunătăţii lui Dumnezeu se naşte adevărata pocăinţă…
În urma unui articol calomios publicat despre el, într-un ziar sovietic, iată cum răspundea, în 1977, acest adevărat reprezentant a ceea ce păr. Serafim Rose numea ” Ortodoxia inimii”:
” Inima îmi este rănită din cauza suferinţei poporului meu. Iată de ce am sacrificat binele meu şi al familiei. Hotărârea mea este luată. Orice se întâmplă, voi contribui, cât de puţin, ca văduva săracă din Evanghelie, la comoara mântuirii omenirii.
Cu acestă contribuţie mă voi prezenta în faţa lui Dumnezeu şi-I voi spune: Iată, Doamne, tot ce am putut face… Să mă bage în închisoare, să-mi provoace accidente, să mă împuşte… Ştiu pentru ce voi suferi din nou!”…
sursa articol

Veţi sta singuri înaintea Mea – şi nimeni nu va fi lângă voi

Vineri, 15 noiembrie 2013, 20:00

Fiica Mea mult iubită, prin Autoritatea Tatălui Meu, Dumnezeu cel Preaînalt, doresc să le spun tutoror celor care suferă în Numele Meu, că se apropie timpul pentru ca Marele Avertisment să aibă loc.

Aceia dintre voi, cărora li s-a dat cunoștință despre această zi, Ziua cea Mare a Milostivirii Mele, vor vedea semnele în curând. Trebuie să vă mărturisiți păcatele în fața Mea, pentru ca să fiți pregătiți pentru acest eveniment, care va șoca lumea.Eu fac aceasta în curând, pentru a-i mai putea salva, înainte să fie prea târziu, pe acei oameni care şi-au tăiat cordonul ombilical care îi leagă de Mine. Trebuie să aveți încredere în Mine și să vă adunați în rugăciune pentru ca sufletele aflate în întuneric să nu piară mai înainte ca Eu să le pot oferi iertarea păcatelor lor. Priviți acum în inimile și sufletele voastre și vedeți-le așa cum le văd eu. Ce vedeți? Veţi fi în stare să staţi înaintea Mea şi să spuneţi: ”Iisuse, eu fac tot ceea ce Tu dorești de la mine pentru a trăi viața pe care Tu dorești să o trăiesc.” ? Veți spune :”Iisuse, eu Te jignesc pentru că nu mă pot abține, de aceea te rog, ai Milă de sufletul meu.” Sau veți spune ”Isuse, am păcătuit, dar am făcut-o doar pentru că trebuia să mă apăr.”? Veți sta singuri înaintea Mea – şi nimeni nu va fi lângă voi. Vă voi arăta sufletul vostru. Veţi vedea fiecare pată de pe el. Veți retrăi păcatul și atunci Eu vă voi da timp să Mă rugaţi să vă arăt Milostivirea Mea. Dar nu pentru că aţi fi îndreptăţiţi să aveţi parte de Milostivirea Mea – ci numai pentru că Eu doresc să vă ofer acest Dar.Zorii Zilei Mele se vor ivi pe neaşteptate, prin semnele care vi se vor arăta în prealabil.
De trei ani încerc să vă deschid ochii asupra Adevărului. Unii dintre voi l-au acceptat. Alţii Mi l-au aruncat înapoi în Faţă. Acum a sosit timpul pentru Milostivirea Mea Divină şi numai aceia care își deschid inimile către Mine și care Mă acceptă vor primi șansa de a se răscumpăra.Fiți recunoscători pentru Iubirea Mea necondiționată.
Al vostru Iisus

Credinţa lor va fi pusă la încercare ca niciodată până acum

Joi, 14 noiembrie 2013, 12:00
Mult iubita Mea fiicăLumina lui Dumnezeu străluceşte asupra tuturor copiilor Lui care sunt în uniune cu Mine, Iisus Hristos, în aceste timpuri. Toţi aceşti Creştini din lume care trăiesc din Cuvântul Meu, care mănâncă Trupul Meu şi beau Sângele Meu, vor trăi o suferinţă spirituală fără asemănare, din cauza credinţei lor în Mine. Mă refer la toţi Creştinii care trăiesc întru Adevăr, care se comportă aşa cum i-am învăţat Eu şi care urmează cuvânt cu cuvânt Învăţăturile Mele.
Toţi, inclusiv cei care nu au auzit niciodată de aceste Mesaje ale Mele pentru lume, vor înţelege în curând ce înseamnă să trăieşti în Mine şi cu Mine. Credinţa lor va fi pusă la încercare ca niciodată până acum şi din nefericire mulţi nu vor fi în stare să reziste presiunilor la care vor fi supuşi, din cauza urii care le va fi arătată. Ei vor face tot ce le va sta în putere să rămână loiali Sfintelor Evanghelii, însă prin asta vor atrage asupra lor o ură groaznică şi vor fi făcuţi mincinoşi. Nu va mai dura mult până ce toţi Creştinii care proclamă insistent Cuvântul Meu să fie acuzaţi că sunt de extremă dreaptă, deşi adevăraţii vinovaţi sunt tocmai cei care aruncă acuzaţiile asupra lor.
 
Vă îndemn pe toţi să rămâneţi liniştiţi şi să nu răspundeţi niciodată agresiunilor care încearcă să vă distrugă credinţa şi iubirea faţă de Mine. Cei care scuipă venin şi strigă la voi au nevoie de iertarea şi de rugăciunile voastre. Rugându-vă pentru astfel de suflete, veţi distruge influenţa satanei care cu greu va mai putea să-şi împroaşte furia asupra voastră.
Rugaţi-vă, rugaţi-vă, riugaţi-vă pentru toţi cei care vor fi folosiţi ca pioni în cumplita luptă dusă pentru a dezmembra Biserica Mea de pe pământ.
Rugăciunea  : Pentru a rezista persecuţiei religioase
 
Iisuse drag, ajută-mă să rezist tuturor persecuţiilor pentru Numele Tău Sfânt.
 
Ajută-i pe cei care cad pradă erorilor deşi ei cred că dau mărturie despre Lucrarea Ta.
Deschide ochii celor care ar putea fi ispitiţi să îi distrugă pe alţii prin acţiuni, fapte sau gesturi nelegiuite.
 
Apără-mă pe mine de duşmanii lui Dumnezeu care se vor ridica pentru a reduce la tăcere Cuvântul Tău şi a încerca să Te izgonească.
 
Ajută-mă să îi iert pe cei care Te tradează şi dă-mi Harul de a rămâne statornic în iubirea mea pentru Tine.
 
Ajută-mă să trăiesc întru Adevărul pe care ni l-ai dat Tu şi să rămân veşnic sub Protecţia Ta. Amin.
Mergeţi cu toţii, voi cei care Mă iubiţi cu adevărat şi urmaţi tot ceea ce v-am învăţat Eu. Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am spus Eu. Nu arătaţi niciodată ură altora. În schimb rugaţi-vă pentru cei care vă persecută. Arătaţi iubire atunci când vi se arată ură pentru că aceasta va fi arma voastră împotriva puterii celui rău.
Al vostru Iisus

Primul semn va fi că pământul se va roti mai repede. Al doilea semn va consta în faptul că soarele va apărea mai mare, mai luminos şi va începe să se rotească

Marţi, 12 noiembrie 2013, ora 20:30
Fiica mea mult iubită, pe măsură ce Timpul Meu se apropie, mulţi vor fi adormiţi, însă cei care sunt binecuvântaţi să aibă ochi deschişi spre Lumina Mea vor cunoaşte semnele. Li se vor da, de asemenea, binecuvântări pentru a se pregăti şi doar cei care rămân agăţaţi de mine vor fi în stare să îndure schimbările.
Cu cât Ziua cea Mare a Venirii Mele se apropie, tot mai mulţi oameni care spun că Îl iubesc pe Dumnezeu se vor îndepărta de Mine. Nici aceia de pe scara ierarhică a Bisericii Mele de pe pământ care se preaînalţă pe ei înşişi şi spun că sunt sfinţi, nu vor fi capabili să vadă Adevărul. Ei nu vor vedea Adevărul, deoarece vor fi foarte ocupaţi cu preocupări şi ceremonii care vor fi jignitoare la adresa Mea.
Primul semn va fi că pământul se va roti mai repede. Al doilea semn va consta în faptul că soarele va apărea mai mare, mai luminos şi va începe să se rotească. Lângă el veţi mai vedea un al doilea soare. Apoi clima va face ca lumea să se agite iar schimbările vor presupune că multe părţi ale globului vor fi distruse. Aceste pedepse – şi vor fi multe – vor despuia omenirea de aroganţa ei, astfel încât sufletele să implore Îndurarea lui Dumnezeu. Nimic altceva nu va mişca inimile împietrite ale celor care au izgonit Iubirea lui Dumnezeu din vieţile lor.
Păcatul omenirii va escalada rapid iar păcatul idolatriei va înfăşura de trei ori  pământul. Păgânismul, înveşmântat în straie regeşti, se va infiltra în Biserica Mea de pe pământ. Când păgânii vor îmbrăţişa Biserica Mea, nu va fi pentru a-L adora pe Dumnezeu. Atunci când păgânii, ateii şi necredincioşii, care resping în mod făţiş Existenţa lui Dumnezeu, vor îmbrăţişa Biserica Mea, ei nu în faţa Mea, Isus Cristos, îşi vor pleca genunchiul.Atunci când Biserica Mea va declara că toţi sunt bineveniţi, să nu vă lăsaţi păcăliţi. Acest lucru nu va însemna că îi va primi pe păgâni în Biserica Mea, pentru ca aceştia să se închine înaintea Tabernacolului MeuNicidecum, ci o vor face pentru a flutura prin faţa ochilor Mei idolatria cauzată de păcatul mândriei, pentru a desacraliza Sfintele şi Sacrele Tabernacole. Vor aşeza pe Altarele Mele simboluri păgâne şi vor cere congregaţiilor, care de altfel nu vor bănui nimic, să se închine şi să-i accepte pe fraţii şi pe surorile lor cu har şi generozitate. Tuturor li se va cere să tăgăduiască Adevărul, pentru a-i primi cu braţele deschise pe falşii adoratori care vor călca în picioare Altarele Mele. Apoi, Mâna lui Dumnezeu va lovi.
Războaiele se vor răspândi, cutremurele vor zgudui cele patru colţuri ale pământului iar foametea va lovi omenirea şi orice gest hain şi insultă adresată lui Dumnezeu va atrage după sine o pedeapsă teribilă. Atunci când aceia care acceptă Îndurarea Mea vor conduce Biserica Mea – fiecare demon îi va blestema pe aceşti copii ai lui Dumnezeu. Pentru a-i proteja, Dumnezeu va interveni, dar vai de cei care-L scuipă în Faţă pe Creatorul lor!
Ceasul a sosit. Cei care Mă blestemă vor avea de suferit. Cei care Mă urmează vor supravieţui acestei persecuţii până în Ziua în care voi veni să-i răpesc în Braţele Mele Milostive. Iar apoi doar cei care vor rămâne întrucât vor fi refuzat Mâna Îndurării Mele, vor fi daţi bestiei pe care au idolatrizat-o şi de la care au căutat plăcere.
Foarte mulţi oameni Mă vor respinge, chiar până în ultima clipă. Două treimi din omenire Mă vor scuipa, vor opune rezistenţă Intervenţiei Mele şi Îmi vor striga tot felul de obscenităţi. Pe măsură ce Ziua se apropie tot mai mult, ura faţă de Mine va fi văzută de toţi. Până şi cei care dau lumii impresia că îl onorează pe Dumnezeu Mă vor blestema în tăcere.
Ziua când înşelăciunea bestiei va fi expusă, pentru ca toţi să o vadă, va fi o zi pe care nimeni nu o va uita. Căci acea zi, când lumea îl va vedea pe impostor, pe anticrist, care se va ridica cu Coroana Mea pe creştetul capului său – înveşmântat în straie roşii –, va fi ziua în care din gura lui va ieşi foc. Cand oroarea în sfârşit se va scufunda, focul îl va acoperi, iar el şi toţi cei care i-au jurat credinţă vor fi azvârliţi în prăpastie. Şi atunci voi veni Eu, aşa cum v-am spus. Voi învia Biserica Mea şi voi aduce lumea în uniune cu Voinţa Sfântă a Tatălui Meu iar pacea va domni în sfârşit.
Tot ce v-am spus este adevărat. Tot ce se va întampla se va petrece exact aşa cum v-am spus. Totul se va petrece repede căci, în ciuda Mâniei Mele care este stârnită de ipocrizia şi nerecunoştinţa omului, Eu vin doar ca să pun capăt acestei suferinţe odată pentru totdeauna. Eu vin să aduc salvare tuturor păcătoşilor, însă mulţi nu vor vrea să fie salvaţi.
Fiţi tari, iubiţii Mei discipoli, căci Eu îi voi ocroti pe toţi păcătoşii care acceptă Mâna Milostivirii Mele în timpul Avertismentului. Astfel fiecare copil al lui Dumnezeu, fie el credincios ori necredincios, va fi inclus în această Mare Intervenţie din Ceruri. Dar după acest timp, îngerul Domnului îi va separa pe cei buni de cei răi. Timpul este scurt.
Al vostru Iisus

Pedepsele Tatălui Meu au început iar lumea va vedea mult mai multe tulburări ecologice

Joi, 12 noiembrie 2013, 15:52
Mult iubita Mea fiică, este o greșeală să credeți că Dumnezeu nu-și va împărți în lume Dreptatea în aceste timpuri. Pedepsele Tatălui Meu au început iar lumea va vedea mult mai multe tulburări ecologice pe masură ce începe purificarea pământului.
Acum pregătirile sunt în curs și în curând dușmanii lui Dumnezeu vor fi înlăturați și pedepsiți, căci ei niciodată nu se vor întoarce să implore Milostivirea MeaMânia Tatălui Meu este acum foarte mare, și vai de cei care sfidează Cuvântul lui Dumnezeu, căci ei vor fi doborâți și călcați în picioare când curățirea finală a pământului se va izbi de infestarea produsă de cel rău – totul în același timp.
Când vedeți că elementele naturii reacționează cu furie, să știți că Mâna Dreptății a lovit. Mândria omului, obsesia sa de sine și încrederea sa în propria sa inteligență umană defectuoasă în problemele spirituale au adus asupra rasei umane focul turnat din cele patru cupe – asupra celor patru colțuri ale pământului.
Voi ați ignorat avertizările, și astfel bătălia pentru distrugerea păcatului a început deja cu adevărat.
Iisus Hristos,
Fiul Omului
Mama Mântuirii: Sunteţi salvaţi numai prin inpacare cu Dumnezeu
Duminică, 10 noiembrie 2013, 15:20
Copila mea dragă, rolul meu, ca Mamă a Mântuirii, este de a vă reaminti vouă tuturor ceea ce v-am spus de-a lungul secolelor: Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Fiul meu vă iubeşte pe voi. Arătaţi compasiune faţă de toţi, şi în special faţă de cei care vă persecută. Ascultaţi ceea ce le-am dezvăluit eu vizionarilor la La Salette şi Fatima şi analizaţi cu mare atenţie. Voi aţi înfăptuit foarte puţin din ceea ce v-am îndrumat eu. Atenţionările mele au fost nesocotite şi acum, consecinţele faptului că aţi ignorat ceea ce vi s-a dat vor deveni realitate.
Când Cerul dezvăluie mesaje pentru omenire, e ca şi cum ar comunica cu o mare fortăreaţă de piatră. Unele dintre revelaţiile date de mine au străpuns fortăreaţa şi au fost ascultate, însă multe au fost pur şi simplu înlăturate de către cei care au credinţă puţină, şi astfel fortăreaţa a devenit impenetrabilă la intervenţiile din Cer, care v-au fost date pentru a vă întări credinţa şi a vă păstra în siguranţă în braţele lui Dumnezeu.
Rolul meu de Co-Răscumpărătoare semnifică faptul că puterea mea împotriva diavolului a fost consolidată, într-un mod care înainte nu îmi fusese acordat de către Dumnezeu. De aceea, acum este timpul în care toate devoţiunile către mine vor fi îndepărtate cu grijă, de către duşmanii lui Dumnezeu. Când veneraţia faţă de mine este aruncată deoparte şi cererea mea pentru a proteja ţările împotriva comunismului este răstălmăcită, atunci înseamnă că dorinţa mea nu a fost îndeplinită. De acum încolo, eu voi fi o raritate în Bisericile Fiului meu de pe pământ  al căror partronaj îmi era în mod normal acordat mie, Maica lui Dumnezeu. Vor ocoli puterea mea împotriva bestiei, îndepărtând din multe Biserici Creştine imaginea mea, Prea Sfântul meu Rozar şi alte devoţiuni faţă de mine.
Apoi, din Templele lui Dumnezeu va fi îndepărtată orice urmă a Fiului meu IIsus Hristos, în pregătire pentru fiara care va veni şi va sta pe tron în templul cel mai înalt al lui Dumnezeu. Apoi, înţelesul adevărat al reconcilierii cu IIsus Hristos va fi adaptat, şi se va spune că nu mai este necesar să îi cereţi lui Dumnezeu să vă ierte pentru păcatele voastre, dacă duceţi o viaţă cuviincioasă. Oamenii vor începe să creada în propriile lor opinii asupra a ceea ce îi face pe ei buni în Ochii lui Dumnezeu. Însă nu trebuie să uitaţi niciodată că mântuirea, acest Dar oferit fiecărui păcătos de pe pământ, nu poate fi a lor dacă ei nu cer mai întâi ca Dumnezeu să îi ierte. Acesta este esenţa Legământului care a fost câştigat pentru omenire prin moartea Fiului meu pe Cruce. IIsus Hristos a câştigat pentru omenire mântuirea de păcat şi Darul Vieţii Veşnice. Pentru a primi acest Dar, fiecare dintre voi trebuie să îi cereţi lui Dumnezeu să vă ierte pentru păcatele voastre.
Mântuirea este a voastră numai prin impacare cu Dumnezeu.
Iubita voastră Mamă
Mama Mântuirii

Dumnezeu Tatăl: Nici o evaluare ştiinţifică nu va avea sens când doi sori vor fi văzuţi

Duminică, 10 noiembrie 2013, 15:00
Fiica Mea mult iubită, Dorinţa Mea este să îi adun pe toţi copiii Mei împreună, foarte curând, pentru a fi martori ai Promisiunii Mele. Marele Meu Dar va veni în mijlocul unei teribile persecuţii spirituale, când va fi negat tot ceea ce Sunt Eu. Vor fi prezentaţi lumii noi dumnezei, care de fapt nu există. Acoperiţi cu o faţadă strălucitoare, ei vor fi inventaţi pentru a opri toată credinţa în Existenţa Mea. Toate aceste erezii vor stinge Lumina lui Dumnezeu.
 
În curând stelele nu vor mai străluci cu aceeaşi intensitate. În curând, noi semne neaşteptate, care vor sfida toată înţelegerea umană a ştiinței, vor fi arătate de Mine unei lumi lipsite de credinţă, si atunci va fi revelat începutul Intervenţiei Mele. Nici o evaluare ştiinţifică nu va avea sens atunci când doi sori vor fi văzuţi. Nici o interpretare, făcută prin prisma cunoştinţelor limitate ale omului, nu va avea sens. Totuşi ei vor lua fiecare semn, dat lumii din Cer, şi vor spune că în univers există o altă formă de viaţă umană.
Eu sunt Creatorul vieţii. Eu l-am creat pe om. Eu am creat lumea. Niciodată să nu negaţi aceasta, căci dacă o faceţi veţi urma o doctrină falsă.Fiecărei intervenţii din Cer – şi vor fi multe – i se va inventa o explicaţie. Când vedeţi aceste semne, să ştiţi că Ziua celei de A Doua Veniri este aproape.
Vă cer vouă, dragi copii, să nu Mă negaţi niciodată pe Mine sau Promisiunea Mea de a aduce lumii pacea finală şi reconcilierea, care sunt ale voastre dacă le acceptaţi în Conditiile Mele şi nu ale voastre. Voinţa Mea este pe cale să se împlinească, în sfârşit. Pentru a vă pregăti, voi prezenta lumii multe minuni pe cer, în univers şi în sistemul planetar. Când veţi fi martori la aceste evenimente, vreau ca voi să fiţi bucuroşi, căci veţi şti atunci că Eu vă vestesc întoarcerea Fiului Meu pentru a-şi îndeplini Promisiunea Lui de mântuire veşnică.
Ştergeţi-va lacrimile din ochi. Ştiu cât de dificile vor fi încercările voastre. Mă refer la toţi Copiii Mei, incluzându-i pe credincioşi şi pe necredincioşi, precum şi pe cei vinovaţi de păcate grele – nici unul dintre voi nu este exclus. Când vă împăcaţi cu Fiul Meu, deveniţi parte din El şi veţi domni împreună cu El în Paradis pentru totdeauna.
Tatăl vostru preaiubit

 Dumnezeu cel Preaînalt

În curând mulţi vor începe să-şi pună la contribuţie cunoştinţele ştiinţifice pentru a evalua Preasfintele Evanghelii
Luni, 9 noiembrie 2013, ora 11:48
Fiica Mea mult iubită, în curând mulţi îşi vor pune la contribuţie cunoştinţele ştiinţifice pentru a evalua Preasfintele Evanghelii. În loc să declare Adevărul Cuvântului Meu care provine din Înţelepciunea lui Dumnezeu, ei vor începe să îl distorsioneze pentru a-i conferi o imagine mai modernă.
Toate Cuvintele Mele, conţinute în Sfânta Evanghelie, vor fi interpretate în mod diferit. Cuvântul Meu, vor spune ei, are o semnificaţie nouă care va fi mai relevantă pentru lumea de astăzi. Vor încerca să dea exemple pentru modul în care v-aş învăţa Eu, dacă aş mai trăi pe pământ în acest timp. Cuvântul lui Dumnezeu care este pentru toţi, nu va mai avea nicio simplitate. Cei care sunt inteligenţi, cunoscători şi mândri de progresul omului în lumea ştiinţei vor începe atunci să facă afirmaţii insultătoare.
Biserica va îmbrăţişa aşa-numitele noi descoperiri ştiinţifice care vor discredita conţinutul Sfintei Biblii. Acestea vor dezvălui ceea ce ei pretind că sunt noi dovezi care pun la îndoială modul în care a fost creată lumea. Apoi vor spune că o mare parte din ceea ce stă scris în Biblie sunt simple metafore menite să aducă pacea între oameni. Vor folosi mesajul de umanism, de iubire de semeni, cu referire la capacitatea voastră de a vă îngriji de cei săraci, needucaţi şi nevoiaşi, ca un substitut al Adevărului care vi s-a dat în Evanghelii. Apoi, preoţii vor îmbrăţişa noile doctrine false care vor părea asemănătoare cu Adevărul şi numai cei care vor rămâne statornici Cuvântului Meu vor păstra viu Adevărul.
Iubiţii Mei discipoli, când veţi constata că mai sunt doar foarte puţini cei care mai ascultă de Adevăr – Cuvântul lui Dumnezeu – atunci va trebui să vă consolaţi unul pe altul. Trebuie să continuaţi să le amintiţi de Adevărcelor din Bisericile Mele, care vor aplauda ereziile care vor fi introduse, întrucât mulţi dintre ei nu vor da dovadă de mai multă înţelepciune. Atât de tare se vor îndepărta de Mine încât vor accepta cu uşurinţă astfel de schimbări. Va fi mult mai uşor pentru cei cu puţină credinţă să accepte cuvântul celor care cer reforma, decât să rămână statornici Cuvântului lui Dumnezeu.
Apelul pentru primele schimbări se va face în curând. Cu o dulceaţă liniştitoare şi o discuţie pasională despre nevoia de a crea o lume unită – de a manifesta iubire şi toleranţă faţă de toţi – veţi fi induşi în cea mai mare eroare. Mulţi vor fi şocaţi văzând cât de repede va părea să îmbrăţişeze Biserica Mea lumea laică. Mulţi vor fi captivaţi de felul în care diferite religii, păgânii şi ereticii se vor lupta să se alăture acestei noi biserici caritabile, unice în lume. Vor spune: „În sfârşit, o biserică tolerantă care şi-a întins braţele spre toţi”. De acum nu le va mai fi ruşine să manifeste neascultare faţă de Dumnezeu. În schimb, vor proclama cu trufie că păcatele lor nenorocite nu numai că sunt acceptabile în Ochii lui Dumnezeu, ci că deja nu vor mai fi consideraţi deloc păcătoşi. Acest lucru va crea o mare bucurie pretutindeni.
 
Pentru prima dată în istorie, cei care induc  în eroare Biserica Mea vor fi iubiţi, adoraţi şi teoretic nicio critică nu se va aduce la adresa lor.
 
Cea mai mare erezie, de la moartea Mea pe Cruce încoace, va devora acum Biserica Mea de pe pământ. Vor umple Bisericile Mele cu simboluri păgâne insultătoare iar Eu nu voi mai fi văzut nicăieri. Şi, în timp ce ei umplu clădirile pe care le-au construit ca să Mă adore pe Mine, Biserica Mea Adevărată alcătuită din cei care rămân fideli Adevărului va deveni singurul Templu Adevărat al lui Dumnezeu, întrucât aceştia nu vor accepta niciodată desacralizarea Trupului Meu. Credinţa lor le va permite să răspândească Evangheliile şi să păstreze aprinsă Flacăra Duhului Sfânt.
Al vostru Iisus

Mama Salvării: Când o misiune care pretinde că rosteşte cuvântul lui Dumnezeu este falsă, niciun pic de ură nu se va manifesta împotriva ei 

Vineri, 8 noiembrie 2013, 12:09
Dragii mei copii, dat fiind că sunteţi micuţii preţuiţi ai lui Dumnezeu, voi nu trebuie să îngăduiţi niciodată ca neînţelegerile voastre să se transforme în ură faţă de ceilalţi. Cel rău provoacă o suferinţă teribilă răspăndindu-şi infestarea sa rea printre voi şi mai ales împotriva vizionarilor şi profeţilor aleşi ai lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu este prezent într-o Misiune consimţită de El pe Pământ pentru a salva suflete, satana o va ataca întotdeauna. Îi veţi recunoaşte pe adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu prin faptul că sunt supuși persecuţiei şi urii din partea altora. Îi veţi recunoaşte prin faptul că misiunile lor vor fi respinse în mod public şi prin lucrurile pline de cruzime pe care alţii le vor săvârşi faţă de ei. 

Când o misiune care pretinde că rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu este falsă, nici un pic de ură nu se va manifesta împotriva ei, aceasta pentru că satana nu-I va ataca niciodată în public pe cei pe care el îi înşală. Atunci când Fiul meu se face cunoscut, El va fi întotdeauna ponegrit, din cauza păcatului care îl separă pe om de Dumnezeu. Când Fiul Meu a trăit pe Pământ, urlau la El oriunde ar fi mers. L-au blestemat şi au aruncat cu pietre după El şi după discipolii Săi. Şi, în vreme ce despre El spuneau că este un impostor, ei se linguşeau pe lângă numeroşii profeţi falşi care încercau să concureze cu El. La fel se va întâmpla acum, când El întreprinde o ultimă călătorie pentru a-i strânge laolaltă pe toţi cei care rămân în El şi cu El. El îi va uni pe toţi cei care trăiesc după Învăţăturile Sale şi care rămân slujitori adevăraţi şi umili. Apoi, cu ajutorul Rămăşiţei Bisericii Sale, El va continua lupta pâna la capăt pentru a salva cât mai multe suflete, inclusiv sufletele duşmanilor Săi şi ale acelora care refuză să-L accepte.

Dacă Îl iubiţi pe Fiul meu, nu trebuie să-L răniţi niciodată urându-vă unii pe alţii. Fiul Meu v-a spus că nu puteţi rămâne în unire cu El dacă aveţi ură în inima voastră.

Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă ca voi, toţi cei care vă declaraţi creştini, să urmaţi exemplul Fiului meu.

Mama voastră iubită
Mama Salvării

============================
=========================
COMENTARIU

” Nu dispreţuiţi profeţiile, dar cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun!Feriţi-vă de orice fel de rău!”

Nimeni nu este obligat sa creada aceste mesaje  de avertizment.cercetati,chibzuiti,discerneti ,proba adevarului va fi curand cunoscuta DACA cele spuse se vor intampla.Pana atunci trebuie sa ne pregatim prin maturisirea pacatelor Impartasire cu Trupul si Sangele Matuitorului si o viata dupa voia Lui Dumnezeu fiecare dupa puterea sa.Aceasta este pregatirea care trebuie sa o facem pentru mantuirea noastra .

Credinţă, Nădejde şi Dragoste

Credinţă, Nădejde şi Dragoste

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  

2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.  
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.  
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.  
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.  
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;  
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.  
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.  
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.  
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.  
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. 

ÎNTÂIA EPISTOLĂ CĂTRE CORINTENIA SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
SMERENIA
Ce este smerenia?
Smerenia, intalnita cu adevarat numai in religia crestina, este virtutea prin care crestinul recunoaste ca toate darurile si insusirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu si de aceea nu se mandreste cu ele. “Ce ai, pe care sa nu-l fi primit; iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). Dar pentru ca, pe langa insusiri bune, fiecare om are si slabiciuni, smerenia mai cere ca fiecare sa-si recunoasca si slabiciunile sale, precum si sa recunoasca in acelasi timp si partile bune ale aproapelui.
Asadar, smerenia nu se impotriveste cinstirii si dragostei de sine. Dimpotriva, cu cat crestinul este mai patruns de inalta vrednicie a firii sale si de inaltimea chemarii sale, cu atat mai mult el va sti sa pretuiasca si darurile date de Dumnezeu lui si aproapelui, recunoscandu-si totodata atat slabiciunile sale, cat si dependenta sa intru toate de Dumnezeu.
Este smerenia necesara mantuirii?
Da, pentru ca fara smerenie nu poate avea loc lucrarea eficienta a harului dumnezeiesc, nici credinta desavarsita, nici rugaciunea cuviincioasa, nici pocainta adevarata si nici staruinta in bine. Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuti crestine, fiind cu drept cuvant numita temelia lor. Asa, de pilda, credinta este smerenie a mintii; ascultarea, smerenie a voii; pocainta, smerenie a poftelor si a patimilor.
De aceea Mantuitorul si Sfintii Apostoli indeamna cu multa staruinta, prin cuvant si pilda, la impodobirea cu virtutea smereniei: “Invatati-va de la Mine, ca sunt bland §i smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29), spune Mantuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit intr-atat incat a luat chipul neputintei noastre si S-a facut om. El a trait o viata plina de lipsuri, urmarind implinirea lucrarii de mantuire a oamenilor, iar nu stralucirea trecatoare a vietii pamantesti. De aceea si Sfantul Apostol Petru indeamna la smerenie, spunand ca “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Pilde alese de smerenie gaseste crestinul in viata Maicii Domnului si a celorlalti sfinti.
Care sunt insusirile smereniei?
Smerenia crestina trebuie sa fie: 1) Curata, adica sa porneasca cu adevarat din inima; altfel ea este fatarnicie si mandrie tainuita; 2) Sa fie unita cu adevarata cinstire si dragoste de sine si cu increderea in Dumnezeu; altfel ea este slabiciune vinovata; 3) sa se arate prin fapte si sa fie statornica in toate imprejurarile; altfel ea nu are nici o valoare morala.
Care sunt roadele smereniei?
Roadele cele mai de seama ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu si recunostinta fata de El; 2) Cainta pentru pacate si dorul dupa conlucrarea cu harul sfintitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) infranarea imboldului dupa laude si mariri desarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea si ingaduinta fata de aproapele.
Care sunt mijloacele pentru castigarea smereniei?
Mijloacele potrivite pentru castigarea smereniei sunt: 1) Rugaciunea pentru dobandirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la invatatura Mantuitorului, la pilda vietii Sale si a sfintilor; 3) Cunoasterea adevarata de sine, caci cine se cunoaste bine pe sine si isi cunoaste insusirile sale bune, dar si slabiciunile si pornirile sale patimase si are vointa sa le stapaneasca, poate evita faptele rele si starui in cele bune.
Care sunt pacatele impotriva smereniei?
Pacatele impotriva smereniei se cuprind in mandrie, adica in patima de a se inalta pe sine peste masura, din care rasar multe alte rele. “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Caci, pe cand mandria este moartea virtutilor, smerenia este moartea pacatelor si viata virtutilor.
Pacat impotriva smereniei este si injosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucruri nefolositoare

IUBIREA CRESTINA

Domnul a spus: „Ca unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Se gasesc oare doi sau trei adunati intru numele Lui? Se gasesc, dar rareori. De altfel nu vorbeste de o simpla adunare si unire locala a oamenilor. Nu cere numai asta. Vrea ca, impreuna cu unirea, sa existe la cei adunati acolo si alte virtuti. Prin aceste cuvinte, asadar, vrea sa spuna: „Daca cineva Ma va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui fata de aproapele, si impreuna cu aceasta iubire are si celelalte virtuti, atunci voi fi impreuna cu el”. Acum insa, cei mai multi oameni au alte scopuri. Nu intemeiaza pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeste pe altcineva, pentru ca si acela ii arata iubire; altul il iubeste pe cel care l-a cinstit; iar altul il iubeste pentru ca i-a fost de folos la vreo treaba de-a lui. E greu sa gasesti pe cineva care-l iubeste pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, caci ceea ce-i leaga pe oameni sunt de obicei interesele materiale. insa o iubire cu atatea lipsuri este batjocoritoare si trecatoare. La cea mai mica problema – vreun cuvant jignitor, daune banesti, invidie, ambitie sau ceva asemanator – iubirea aceasta, care nu are temelie duhovniceasca, se destrama.

Dimpotriva, iubirea care-L are ca pricina si temelie pe Hristos, este statornica si nepieritoare. Nimic n-o poate destrama, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenintarile cu moartea. Cel ce are dragoste crestina, oricate neplaceri ar suferi de la un om, nu, inceteaza sa-1 iubeasca; caci nu este influentat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea crestina, cum spunea Pavel, nicicand nu va pieri.

Si, adevarat, ce pricina ai putea aduce, pentru care sa incetezi sa-l mai iubesti pe aproapele tau? Faptul ca, pe cand tu il cinsteai, acela te injura? Sau faptul ca, pe cand tu savarseai fapte bune in folosul lui, acela voia sa te vatame? Dar daca-l iubesti intru Hristos, aceste cauze te vor face nu sa-l urasti, ci sa-l iubesti si mai mult. Caci toate cele care distrug iubirea obisnuita, nascuta din interes, intaresc iubirea crestina. Cum? In primul rand, intrucat cel care se poarta in chip vrajmas cu tine, iti aduce rasplata de la Dumnezeu; si in al doilea rand, fiindca acela, fiind bolnav duhovniceste, are nevoie de compatimirea si de sprijinul tau.

Prin urmare, cel care are iubire adevarata continua sa-l iubeasca pe aproapele, chiar daca acesta il uraste sau il injura sau il ameninta, cu multumirea ca iubeste pentru Hristos si deci il si urmeaza pe Hristos, Care asemenea iubire a aratat vrajmasilor Sai. Nu numai ca S-a jertfit pentru cei care L-au urat si L-au rastignit, dar L-a si rugat pe Tatal Lui sa-i ierte: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23, 34).

Iubirea, de asemenea, nu stie ce inseamna interesul. De aceea Pavel ne povatuieste: „Nimeni sa nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24). Iubirea nu stie ce inseamna nici invidia, caci cine iubeste cu adevarat considera binele aproapelui ca pe al sau. Astfel iubirea, incet-incet, il preschimba pe om in inger. Dupa ce il scapa de manie, de invidie si de oricare alta patima tiranica, il scoate din starea naturala omeneasca si-l aseaza in starea ingerestii eliberari de patimi.

Cum se naste insa dragostea in sufletul omului? Dragostea este rodul virtutii. Dar si iubirea, la randul ei, da nastere virtutii. Si iata cum se intampla asta: Cel virtuos nu alege banii in locul iubirii aproapelui sau. Nu tine minte raul. Nu este nedrept. Nu vorbeste de rau. Pe toate le rabda cu vitejie sufleteasca. Din acestea provine iubirea. Faptul ca din virtute se naste dragostea este aratat de cuvintele Domnului: „Din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci” (Matei 24, 12). Si iarasi, faptul ca din iubire se naste virtutea, il arata cuvintele apostolului Pavel: „Cel ce iubeste pe altul a plinit legea” (Romani 13, 8). Asadar una din doua se cere, dragostea sau virtutea. Cel ce o are pe una, o detine negresit si pe cealalta. Si invers: cel care nu iubeste si raul il va savarsi; si cel ce face raul nu iubeste. Sa ne straduim deci sa dobandim iubirea, pentru ca ea este o fortareata care ne apara de tot raul.

Apostolul nu a spus simplu „iubiti”, ci „urmariti iubirea” (I Corinteni 14, 1), de vreme ce e nevoie de multa lupta pentru a o dobandi. Dragostea trece degraba si dispare, caci multe lucruri ale lumii acesteia o distrug. S-o urmarim, sa alergam incontinuu in spatele ei, ca s-o prindem, inainte de a reusi sa ne scape.

Apostolul Pavel ne spune si motivele pentru care trebuie sa ne iubim unul pe altul: „intru frateasca prietenie iubiti-va unii pe altii” (Romani 12, 10). Vrea sa spuna: sunteti frati, si de aceea trebuie sa aveti dragoste frateasca intre voi. Aceasta a spus-o si Moise evreilor acelora care se certau in Egipt: „De ce va certati? Sunteti frati” (Parafraza la Iesirea 2, 13). Este remarcabil faptul ca Apostolul, desi ii povatuieste pe crestini sa aiba intre ei blandete si iubire frateasca atunci cand se refera la legaturile dintre crestini sj necredinciosi spune altfel de cuvinte: „Daca-i Cu putinta, pe cat tine de voi, traiti in pace cu toti oamenii” (Romani 12, 18). Deci in cazul necredinciosilor ne cere sa nu ne certam cu ei, sa nu-i uram, sa nu-i nesocotim, pe cand in cazul fratilor nostri crestini cere in plus blandete, iubire frateasca, sincera si neprefacuta, iubire arzatoare si statornica.

Insa cum va fi iubirea statornica? Ne-o arata tot Apostolul, spunand: „intreceti-va cu cinstirea” (Romani 12, 10). in felul acesta se si plasmuieste dragostea, si ramane statornica. Caci, adevarat, na exista mijloc mai bun pentru pastrarea iubirii, cat sa-l cinstim pe celalalt. Astfel si iubirea devine mai vie, si respectul reciproc mai adanc.

Dincolo de cinstire, trebuie inca sa aratam ca ne pasa de problemele celuilalt, pentru ca imbinarea cinstirii cu purtarea de grija da nastere celei mai arzatoare iubiri. Nu ajunge sa iubim numai cu inima, ci sunt necesare si acestea doua, cinstirea si interesul pentru celalalt, care sunt manifestarile dragostei, si totodata si conditiile ei. Ele se nasc din iubire, dar si nasc iubire.

Trebuie sa stim ca iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie. Esti dator sa-l iubesti pe fratele tau, atat pentru ca esti inrudit duhovnieeste cu el, cat si pentru ca va sunteti madulare unul altuia. Daca lipseste, dragostea, vine nimicirea.

Esti dator insa sa-l iubesti pe fratele tau si dintr-un alt motiv: pentru ca ai castig si folos, de vreme ce prin iubire plinesti toata legea lui Dumnezeu. Astfel, fratele pe care-l iubesti devine binefacatorul tau. Si intr-adevar, sa nu savarsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti si oricare alta se cuprind in acest cuvant, adica: sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Romani 13, 9).

Insusi Hristos ne-a incredintat ca toata legea si invatatura proorocilor se cuprind in iubire (Matei 22, 40). Si iata cat de sus a asezat-o: a stabilit doua porunci de iubire si hotarele fiecareia. Prima, zice, este sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau; iar a doua, la fel de importanta, este sa-l iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37-39). Cat de inalta este iubirea de oameni si bunatatea lui Hristos! Dragostea fata de El, desi suntem cu mult inferiori Lui, o aseaza pe o treapta cu dragostea fata de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor doua porunci de iubire aproape ca sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: „din toata-inima ta si din tot sufletul tau” (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grait: ” ca pe tine insuti” (Matei 22, 39). Si e de la sine inteles ca fara a doua, prima nu foloseste la nimic. De altfel, cum a spus si Evanghelistul Ioan, „Daca cineva zice: il iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-L iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4, 20-21).

Cel ce iubeste nu-i face rau aproapelui sau. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, are doua avantaje, evitarea raului si savarsirea binelui. Si este numita plinire a tuturor Poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru ca ea constituie suma tuturor indatoririlor noastre crestine, ci Si pentru ca inlesneste plinirea lor.

Iubirea este o datorie care ramane mereu neachitata. Cu cat lucram pentru a o achita, cu atat datoria creste. Cand e vorba de foloase banesti, a admiram pe cei care nu au datorii, pe cand, atunci cand e vorba de foloasele iubirii, ii fericim pe cei care sunt foarte indatorati. De aceea apostolul Pavel scrie: „Nimanui cu nimic sa nu-i fiti datori, decat cu iubirea unuia fata de altul” (Romani 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea sa ne arate ca datoria dragostei trebuie totdeauna s-o achitam si totodata sa ramanem indatorati. Niciodata sa nu incetam sa fim indatorati cu ea, cata vreme ne aflam in aceasta viata. Caci pe cat de grav si suparator este sa datoreze cineva bani, tot atat de vrednic de osandire este sa nu datoreze iubire. Iubirea este o datorie care ramane, cum am spus, mereu neachitata. Fiindca aceasta datorie este cea care mai presus de orice ne alcatuieste viata si ne leaga mai strans intre noi.

Orice fapta buna este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta. „intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei”, a spus, „de veti avea iubire unii pentru altii” (Ioan 13, 35).

Asa cum toata viata noastra ne hranim trupul, la fel trebuie sa-i iubim pe semenii nostri, si, desigur, cu si mai multa ravna decat intretinerea trupului, pentru ca dragostea conduce la viata vesnica si nu va inceta sa existe vreodata.

Necesitatea iubirii n-o invatam numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci si din faptele Lui. O astfel de lectie este felul in care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creandu-1 pe primul om, a stabilit ca din el sa se nasca toti ceilalti oameni, ca sa fim considerati toti ca un singur om si sa ne legam prin dragoste. Legatura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu intelepciune prin schimburile pe care suntem nevoiti sa le avem intre noi. Caci a dat multime de bunatati in lume, insa nu pe toate pretutindeni, ci in fiecare tara anumite feluri. Astfel suntem obligati sa facem negot, dand cele care ne prisosesc si primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii nostri.

La fel a facut Dumnezeu si cu fiecare om in parte. N-a ingaduit fiecaruia sa aiba toate cunostintele, ci unuia sa aiba cunostinte de medicina, altuia de zidarie, altuia de vreo alta stiinta sau mestesug etc, ca sa avem nevoie unul de altul si in felul acesta sa ne iubim unul pe altul.

La fel se intampla si cu harismele duhovnicesti, cum spune Apostolul: ” Unuia i se da prin Duhul cuvant de intelepciune, iar altuia, cuvant de cunoastere… unuia, faceri de minuni, iar altuia profetie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, talmacirea limbilor” (I Corinteni 12, 8-10).

Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a asezat-o deasupra tuturor, spunand: „De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, dar daca n-am iubire facutu-m-am arama sunatoare si chimval zanganitor. Si de-as avea darul profetiei si de-as cunoaste toate tainele si toata stiinta si de-as avea credinta toata sa pot muta si muntii, dar daca n-am iubire, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 1-2). Si nu s-a oprit aici, ci a adaugat ca, chiar moartea pentru credinta ar fi nefolositoare, daca lipseste iubirea (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atat de mult baza pe insemnatatea iubirii? intrucat cunostea, ca un cultivator intelept al sufletelor noastre, ca, atunci cand dragostea se inradacineaza bine inlauntrul nostru, vor rasari din ea, ca niste vlastare, toate virtutile.

De ce, insa, vorbim despre micile argumente ale insemnatatii iubirii si le nesocotim pe cele mari? Din dragoste a venit langa noi Fiul lui Dumnezeu si S-a facut om, ca sa nimiceasca ratacirea idolatriei, sa aduca adevarata cunoastere de Dumnezeu si sa ne daruiasca viata vesnica, dupa cum spune si Evanghelistul Ioan: ” Ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). inflacarat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte ceresti: „Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau stramtorarea?’ Sau prigoana? Sau foametea? Sau golatatea? Sau primejdia? Sau sabia?!..”. (Romani 8, 35). Si dupa ce a nesocotit toate aceste greutati, considerandu-le lipsite de importanta, vorbeste de cele mai infricosatoare, nesocotindu-le si pe acestea: „… nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici inaltimea, -nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de iubirea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Iubirea ti-1 arata pe aproapele ca pe un alt sine al tau, te invata sa te bucuri pentru fericirea lui, ca si cum ar fi fericirea ta, si sa te intristezi la necazurile lui, ca si cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din multi un trup si din sufletele lor vase ale Sfantului Duh. Caci Duhul pacii nu odihneste acolo unde imparateste dezbinarea, ci acolo unde stapaneste unirea sufletelor. Iubirea, de asemenea, face ca toti sa se foloseasca de bunurile fiecaruia, dupa cum vedem in Faptele Apostolilor: „Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una; si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toatele erau de obste” (Fapte 4, 32).

In afara de acestea, .iubirea daruieste oamenilor putere mare. Nu exista fortareata atat de tare, de greu de daramat si necucerita de dusmani, cum este o multime de oameni care se iubesc si care sunt strans legati cu rodul dragostei, buna intelegere. Chiar si atacurile diavolului pot fi respinse, pentru ca, infruntandu-l impreuna, devin nebiruiti, zadarnicesc uneltirile lui si primesc cununile stralucitoare ale iubirii. Asa cum coardele lirei, desi sunt multe, scot un sunet dulce daca conlucreaza toate armonios manuite de degetele muzicianului, la fel si cei care au buna intelegere, ca o alta lira de iubire, scot o melodie minunata. De aceea Pavel ii povatuieste pe credinciosi sa caute sa fie in orice imprejurare in acelasi cuget, sa-i considere pe ceilalti mai presus de ei, pentru ca dragostea sa nu fie nimicita de slava desarta, sa fie uniti, sa se cinsteasca unul pe altul, sa se slujeasca unul pe altul.

Iubirea ne face blanzi, pentru ca impiedica lacomia, desfraul, invidia si alte patimi sa ne stapaneasca sufletele. in general nu exista patima, nu exista pacat pe care sa nu le distruga iubirea. Mai lesne este sa scape de flacarile sobei o creanga uscata, decat pacatul de focul iubirii. Asadar, daca sadim dragostea in inimile noastre vom deveni sfinti. Da, fiindca toti sfintii prin iubire s-au facut placuti lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit victima crimei si nu criminal? Pentru ca avea iubire puternica pentru fratele sau si n-a putut sa-i faca rau nici cand acela l-a omorat.

Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel si l-a ucis? Pentru ca din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem si Iafet, au dobandit faima buna? Pentru ca il iubeau mult pe tatal lor si n-au rabdat sa-l vada gol. Si pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru ca nu-1 iubea pe tatal sau si-1 batjocorea. Dar marea faima a lui Avraam cui se datoreaza? Iubirii pe care i-a aratat-o atat nepotului sau Lot, cat si sodomitilor, pentru a caror izbavire a mijlocit la Dumnezeu.

Plini de iubire, plini de blandete, plini de compatimire erau si sfintii. Ganditi-va la Pavel care, desi era in primejdie sa fie dat flacarilor, desi ramanea neclintit la incercari, desi nu se temea decat de Dumnezeu, desi nu-i pasa de nimic, nici chiar de iad, cand a vazut lacrimile persoanelor iubite, s-a inmuiat, acest puternic, s-a emotionat si a spus: „Ce faceti? Plangeti si-mi sfasiati inima?” (Fapte 21, 13). Si veti intreba: Au putut lacrimile sa zdrobeasca sufletul acela de diamant? Sigur ca da. Pentru ca, asa cum el insusi a spus, pe toate le biruia cu puterea dragostei, insa nu si dragostea, care-l sufoca si-l biruia. Iata ce i-a placut lui Dumnezeu! Omul pe care nu l-a putut zdrobi marea salbatica, au putut sa-l biruie cateva lacrimi de iubire. Atat de mare este puterea acesteia!

Vreti sa-l vedeti si pe Pavel plangand? Iata ce spune intr-o alta imprejurare: ” Timp de trei ani, noaptea si ziua n-am incetat sa va sfatuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi” (Fapte 20, 31). Marea lui dragoste 1-a facut sa-i fie teama ca nu cumva iubitii lui crestini sa pateasca vreun rau, si cu lacrimi ii sfatuia.

Acelasi lucru vedem si la preabunul Iosif. Aceasta stanca, care a ramas neclintita in fata puterii uriase a acelei femei desfranate si la focul pacatului, cand i-a vazut pe fratii sai, care il vandusera, il aruncasera intr-o groapa si voisera sa-l omoare, cand i-a vazut asadar, s-a emotionat, s-a zbuciumat sufleteste si, intrucat nu-si putea retine lacrimile, a intrat in camera de alaturi si a plans.

Domnul, inainte de a fi predat in mainile iudeilor si de fi rastignit, a dat o porunca pe care a numit-o noua, porunca iubirii: „Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unii pe altii” (Ioan 13, 34). insa de ce a numit-o noua, de vreme ce exista si in Vechiul Testament? Pentru ca a dat-o intr-un fel nou, imbunatatit, superior. De aceea a adaugat: „Asa cum v-am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unii pe altii”. Iubirea Mea pentru voi, voia sa le spuna, nu este ca rasplata la ceva pe care Mi l-ati oferit, caci eu v-am iubit primul. in acelasi fel si voi tretmie sa le faceti bine semenilor vostri, nu ca rasplata, ci din iubire spontana. Si fara sa aminteasca de minunile pe care le vor savarsi in numele si cu puterea Lui, a spus ca iubirea este aceea care-i va deosebi si-i va face ucenici ai Sai. Ciudat! De ce nu minunile, ci iubirea? Deoarece iubirea este insusirea principala a sfintilor si temelia virtutii. Prin aceasta ne mantuim toti, ea naste lucratori ai lui Hristos, ea incanta sufletele, ea aduce oile pierdute in staulul Bisericii.

Si minunile pe care le vor face Apostolii, nu vor vadi ca sunt ucenici ai Lui? Deloc. Auziti ce a spus odata: „Multi imi vor spune in ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu in numele Tau am profetit? Si nu in numele Tau demoni am scos? Si nu in numele Tau multe minuni am facut? Si atunci le voi marturisi: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi” (Matei 7, 22-23). Si alta data, cand Apostolii erau bucurosi, pentru ca si demonii li se supuneau, Domnul le-a spus: „Nu va bucurati pentru asta, ci pentru ca numele voastre sunt scrise in ceruri” (Parafraza la Luca 10, 20). Minunile pe care le-au facut, desigur, au ajutat la convertirea lumii la credinta crestina, dar pentru ca a existat mai intai dragostea, fara de care nici minunile nu s-ar fi savarsit. Dragostea le-a dat sfintenia si putinta de a avea cu totii un suflet si o inima. Daca n-ar fi fost uniti prin legaturile dragostei, n-ar fi putut sa faca nimic.

Acestea insa, Domnul nu le-a spus doar pentru ucenicii Lui de atunci, ci si pentru toti cei care in viitor vor crede in Dansul. Caci si astazi, ceea ce-i tine pe necredinciosi departe de Hristos nu este faptul ca nu se fac minuni, asa cum spun unii, ci faptul ca iubirea lipseste de la crestini. Pe necredinciosi nu-i atrag neaparat minunile, cat viata virtuoasa, pe care doar iubirea o poate naste. Pe facatorii de minuni i-au acuzat de multe ori ca amagesc poporul, niciodata insa pe cei care aveau viata sfanta. Cel ce are iubire este mai vrednic de admirat decat cel care chiar si pe morti ii invie; Si acest lucru e firesc. Pentru ca invierea din morti, ca minune, depinde cu totul de sfantul har, pe cand iubirea depinde de buna intentie si de ravna evlavioasa a fiecaruia.

Iubirea este insusirea adevaratului crestin si-l arata pe ucenicul rastignit al lui Hristos, care nu are nimic in comun cu lucrurile pamantesti. Fara iubire, nici chiar mucenicia nu foloseste la nimic.

Sa dobandim, asadar, aceasta minunata harisma, de a ne iubi unul pe altul. Si sa nu spunem vreodata ca iubim pentru ca avem prieteni, unul mai multi, altul mai putini. Aceasta nu este iubire adevarata, iubire crestineasca, iubire dupa voia lui Dumnezeu. Cel ce are iubirea placuta lui Dumnezeu nu-i iubeste doar pe prietenii lui, care-l iubesc la randul lor, ci pe toti oamenii, chiar si pe dusmanii sai, care-l urasc si-l nedreptatesc: Asta o spune Domnul: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine I celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si face sa ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti. Ca daca-i iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea?” (Matei 5, 44-46).

Daca iubirea ar fi stapanit pretutindeni, lumea noastra ar fi fost atat de diferita! N-ar fi fost nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse. Nimeni nu si-ar fi nedreptatit aproapele. Crimele, certurile, razboaiele, rascoalele, rapirile, partinirile si toate nedreptatile ar fi disparut. Rautatea ar fi fost cu totul necunoscuta. Caci dragostea are marele avantaj ca nu are legatura, precum alte virtuti, cu anumite rautati. Lepadarea de cele materiale, de pilda, se leaga deseori de slava desarta, usurinta de a invata cu ambitia, facerea de minuni cu mandria, milostenia cu -desfraul, smerita cugetarea cu inaltarea launtrica etc. Acestea nu exista in iubire, in iubirea adevarata. Omul care iubeste traieste pe pamant ca si cum ar trai in cer, cu liniste si fericire neumbrite, cu sufletul curatat de invidie, zavistie, manie, mandrie, rea dorinta. Asa cum nimeni nu-si face rau siesi, la fel nici el nu-i face rau aproapelui sau, pe care-1 considera ca un alt sine. Iata omul iubirii – un inger pamantesc! insa cel care nu are iubire, oricate minuni ar face, oricata cunoastere desavarsita a celor dumnezeiesti ar avea, mii de morti de-ar invia, nimic n-ar castiga, de vreme ce traieste doar pentru” el, departe de ceilalti. Tocmai de aceea Hristos a asezaf iubirea de aproapele ca dovada de iubire desavarsita pentru El. „Daca ma iubesti”, i-a spusapostolului Petru, „pastoreste oile mele ” (Parafraza la Ioan 21, 16). Mare taina este si aceasta, faptul ca iubirea are mai mare valoare decat mucenicia.

Daca in societatea noastra ar stapani dragostea, n-ar exista deosebiri, n-ar fi sclavi si oameni f liberi, stapaniti si stapani, saraci si bogati, mici si mari. De asemenea, diavolul si demonii sai ar fi cu totul necunoscuti si lipsiti de putere. Caci dragostea este mai puternica decat toate zidurile si mai tare decat toate metalele. Pe ea n-o cuceresc nici bogatia, nici saracia; sau mai bine-zis, acolo unde stapaneste ea, nu exista bogatie si saracie, ci doar bunatatile amandurora: de la bogatie saracia le ia pe cele necesare intretinerii sale, iar de la saracie bogatia ia lipsa de griji. in felul acesta dispar si grijile bogatiei si temerile saraciei.

Insa de ce vorbesc doar de foloasele pe care iubirea le provoaca celorlalti? Iubirea in sine e atat de frumoasa! Cu cata bucurie si pace umple sufletul care o detine! Acesta este unul din marile ei privilegii. Celelalte virtuti, precum postul, privegherea, infranarea, sunt insotite de o anumita osteneala, si de multe ori , provoaca celorlalti invidie. Iubirea insa, dincolo de alte foloase ale sale, provoaca o dispozitie foarte placuta si niciodata truda. Asa cum albina aduna sucul de nectar din diferite flori si-l duce in stup, la fel si iubirea aduna de pretutindeni bunatatile si le aduce in suflet, unde locuieste. Si rob daca este cel ce are iubire in suflet, robia lui i se pare mai placuta ca libertatea, pentru ca se bucura sa i se dea porunci decat sa dea porunci, sa slujeasca decat sa fie slujit, sa ajute decat sa fie ajutat. Iubirea schimba natura lucrurilor si, avand mainile pline de toate bunatatile, se apropie de noi cu blandete mai mare, decat cea materna si cu darnicie mai presus de cea imparateasca. Lucrarile ostenitoare si grele le face usoare si lesnicioase, descoperindu-ne dulceata virtutii si amaraciunea rautatii. Va voi aduce cateva exemple:

Sa daruiesti altora pare lucru greu, iubirea insa il face usor. Sa iei de la ceilalti pare ceva placut, iubirea insa il face respingator. Sa-i vorbesti de rau pe ceilalti pare imbucurator, iubirea insa il face amar. Pentru iubire cea mai mare bucurie este sa-i vorbeasca de bine si sa-i laude pe toti.

Mania iarasi, ofera o multumire salbatica, insa nu omului iubirii, fiindca el nu cunoaste mania. Daca semenul sau il necajeste nu se infurie, ci izbucneste in lacrimi, rugaminti si implorari. Daca-1 vede pe semenul lui pacatuind, jeleste si se indurereaza sufleteste. Dar durerea aceasta este dulce, caci lacrimile si intristarea dragostei sunt mai presus de orice rasete si orice bucurie. Pacea si odihna pe care le simt cei ce plang pentru fiintele iubite n-o simt cei care rad.

Poate ca ma veti intreba: Nu oricare iubire, fie ea si abstracta, aduce bucurie? Nu. Doar iubirea adevarata aduce bucurie curata si sanatoasa. Si iubirea adevarata nu este cea lumeasca, cea josnica, care are in ea rautate si viciu, ci cea crestina, cea duhovniceasca, cea pe care ne-o cere Pavel, cea care urmareste interesul aproapelui. Aceasta iubire o avea Apostolul, care spunea: „Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se poticneste si eu sa nu ard? ” (II Corinteni 11 ,29).

Nimic nu-1 manie pe Dumnezeu cat nepasarea noastra fata de aproapele. De aceea a poruncit sa fie pedepsit sever robul care a aratat neindurare fata de semenii lui. De aceea a spus ca ucenicii Sai trebuie sa aiba ca insusire iubirea. Pentru ca iubirea in mod normal, duce la interesul pentru aproapele.

Si iarasi ma veti intreba: ingrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mantuirea noastra? Nu exista o astfel de primejdie. Ba, dimpotriva, pentru ca cel ce poarta de grija celorlalti nimanui nu-i provoaca suparare. Pe toti ii compatimeste si pe toti ii ajuta, atat cat poate. Nu rapeste nimic de la nimeni. Nici partinitor nu este, nici hot, nici mincinos. Se fereste de orice rau si urmareste mereu doar lucruri bune. Se roaga pentru toti vrajmasii lui. Savarseste binefaceri tuturor celor care-1 nedreptatesc. Nu injura si nu vorbeste de rau, orice i s-ar intampla. Toate acestea nu contribuie la mantuirea noastra?

Asadar iubirea este calea mantuirii. Pe aceasta cale sa umblam, ca sa mostenim viata vesnica.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cat de veche este credinta crestin ortodoxa? Cat de vechi sunt restul credintelor derivate din crestinism?

 

 

Cat de veche este credinta crestin ortodoxa?
Cat de vechi sunt restul credintelor derivate din crestinism?

Gasim raspunsul la aceste intrebari in cuvintele Parintelui Efthimiou Miltiades.

-Dacă eşti luteran, religia ta a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.

-Dacă aparţii de Biserica Angliei, religia ta a fost întemeiată de către regele Henric al VIII-lea în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a se recasatori după divorţ.

-Dacă eşti presbiterian, religia ta a fost înfiinţată de John Knox în Scoţia, în anul 1560.

-Dacă eşti congregaţionalist, religia ta a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.

-Dacă eşti protestant episcopalian, religia ta a fost o ramură a Bisericii Angliei, înfiinţată de către Samuel Seabury în coloniile americane în secolul 17.

-Dacă eşti baptist, principiile religiei tale sunt datorate lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în 1606.

-Dacă faci parte din Biserica Reformată Olandeză, îl recunoşti ca fondator pe Michelis Jones, deoarece lui i se datorează crearea acestei religii ce isi are originea în New York în anul 1628.

-Dacă esti metodist, religia ta a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia în 1774.

-Dacă eşti mormon (Sfinţii din Zilele din Urmă), Joseph Smith a început religia ta în Palmyra, New York, în 1829.

-Dacă venerezi Armata Salvării, secta ta a început cu William Booth, la Londra, în 1865.

-Dacă eşti creştin Scientist, te uiti la 1879 ca anul în care religia ta a fost fondată de catre Mary Baker Eddy.

-Dacă aparţii uneia dintre organizaţiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostală” sau „Martorii lui Iehova,” religia ta este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultimele sute de ani.

-Dacă esti romano-catolic, biserica ta a împărtăşit aceeaşi moştenire bogată apostolică şi doctrinară ca si Biserica Ortodoxă pentru prima mie de ani a istoriei sale, deoarece în timpul primului mileniu au fost una şi aceeaşi biserică. Lamentabil, în 1054, Papa de la Roma s-a rupt de cele patru Patriarhate apostolice (Ierusalim, Constantinopol, Alexandria, Antiohia) prin manipularea frauduloasă a Crezului original al Bisericii, considerandu-se pe sine ca pastorul universal al celorlalte Patriarhate si ca fiind infailibil. Astfel, biserica ta are 1000 de ani vechime.

-Dacă eşti romano-catolic unit cu unul dintre riturile Estice, ai avut radacinile în Biserica Creştin Ortodoxă, dar înaintașii tăi au fost forţaţi sa se unească cu Biserica Romano-Catolica, fie prin dificultăti financiare, fie datorită nelinistii politice/ecleziastice regionale, ori prin colonizarea occidentală sau forţă militară (eg.: Greco-Catolicii, Malankara, Catolicii Sirieni, Ritul Syro-Malabar, etc).

-Dacă eşti creştin-ortodox, religia ta a fost fondată în anul 33 de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ea nu s-a schimbat de la acel moment şi are în prezent aproape 2000 de ani. Pentru acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi Părinţilor este considerata adevărata „Una, Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică.”

Țara asta are inflație de smerenie

Ipocrizia smereniei

„Țara asta are inflație de smerenie. Dar uneori este nevoie și de sfânta palmă a Sf. Nicolae”

Aceste profunde cuvinte aparțin vrednicului de pomenire Iustin Pârvu. Ultimul Sfânt și Legionar al Neamului Românesc a trecut la Domnul pe data de 16 iunie 2013, lăsându-ne singuri într-o lume de lupi. Păstorul Neamului Românesc ne veghează acum dintr-o lume mai bună, lumea îngerilor. Nu știu dacă se va mai naște vreodată un asemenea părinte duhovnicesc, care să fi meritat din plin titlul de Patriarh al României. Cert este că, așa cum ne aflăm acum, suntem în mare primejdie, nu pentru că suntem mințiți și furați atât material, cât și spiritual, de toți tâlharii internaționali, ci, mai ales, pentru că România a rămas singură. Singură în fața tuturor! Un semnal de alarmă pe care tot același Iustin Pârvu l-a dat – că țara va rămâne pustie, neavând cine să o conducă. Fără conducători cu frica lui Dumnezeu și iubitori de neam și țară, națiunea română nu se va putea ridica niciodată, mai ales în situația actuală. Aceasta a fost marea îngrijorare a Părintelui: că țara va rămâne singură. Niciodată nu s-a gândit la moartea sa, ci la moartea României. Pentru ea și oamenii care stau într-însa s-a rugat tot timpul. Într-un suflet plin de Iubire, nu mai aveau cum să viețuiască gânduri egoiste. Moartea Arhimandritului Iustin Pârvu a fost o mare pierdere pentru țara noastră. România a rămas fără povățuitor. Dumnezeu să-l odihnească pe Părintele Iustin! 

Iustin Pârvu

Și totuși, să revenim la oile noastre. Ce a vrut să spună Părintele prin afirmația sa, că în România există o „inflație de smerenie”? Că trebuie să renunțăm la smerenie? Nu! Vedeți, nu este suficient să participăm la Sfânta Liturghie ca să fim declarați creștini. Cei mai mulți dintre noi merg la biserică doar ca să-și afișeze credința (falsă). În loc să mergi la slujbă cu gânduri deșarte și să te mai și lauzi cu asta, mai bine stai acasă și te uiți la televizor. Cu siguranță o să ți se pară mult mai interesant ce vezi acolo decât ce se petrece în biserică. Dacă nu te interesează ortodoxia, n-ai decât să pleci la păgâni. Dumnezeu nu te poate mântui cu forța. Totuși, nu te uită niciodată și ar face orice ca tu să te întorci la El. Dar, pentru că îți respectă libertatea pe care tot El ți-a dat-o, nu te obligă cu nimic. Cum bine spunea Nae Ionescu, „în ortodoxie nu vii ca să dormi”. Dacă ești creștin, trebuie să demonstrezi atât cu credința, cât mai ales cu fapta. Credință se presupune că avem. Dar ce facem cu fapta? Propun să ne uităm puțin în jur. Trebuie să te fi născut ieri sau să fii de-a dreptul încuiat la minte ca să nu observi cum creștinismul e batjocorit la fiecare pas. Această activitate face parte dintr-un demers mai amplu, și anume din propaganda neo-marxistă, care are ca ultim scop eliminarea creștinismului din Europa și, indirect, a popoarelor europene.

Arhanghelul Mihail luptând împotriva Răului

În calitate de creștin, a sta cu mâinile în sân într-o astfel de situație echivalează nu doar cu lașitatea, ba chiar, în mod indirect, cu reaua-voință. Sub pretextul smereniei, noi tăcem și vedem cum, sub ochii noștri, Biserica și Națiunea sunt batjocorite de către toți partizanii „libertății”, „democrației” sau „europenismului”. Sigur, e ușor să stai acasă și să spui „Lasă ca face altul treaba. De ce să mă mai bag și eu? Trebuie să fiu cuminte și să-mi văd de rugăciunile mele.”. Și atunci să te ții când vor veni peste tine în casă sub diverse pretexte absurde. În prezent nu există libertate, în ciuda propagandei mincinoase de la televizor și a diverșilor „politologi” de toate orientările (sexuale). Fiecare român are o datorie față de această țară, pe care trebuie să o respecte. În primul rând, să lupte împotriva propagandei anti-creștine și anti-românești care ne tot sugrumă de la Revoluție încoace. Dacă nu noi, atunci cine? Istoria a dovedit că România n-a avut niciodată prieteni și nici nu cred că va avea vreodată. Nimănui nu-i pasă de noi decât pentru bogățiile noastre. De aceea, este datoria noastră să ne apărăm țara și neamul împotriva minciunilor și propagandei neo-marxiste. Trebuie să protestăm și să mărturisim împotriva invadatorilor cu toată puterea. Atunci când vedem că suntem batjocoriți, să luam atitudine! Să nu mai așteptăm de la Cel de Sus îndurare, ci să trecem la faptă! Îndurarea e importantă, dar e insuficientă, mai ales acum, în societatea de azi. Ce s-ar fi întâmplat cu creștinismul dacă Apostolii nu ar fi vestit Evanghelia mai departe – împotriva voinței păgânilor – și ar fi rămas cuminți în patria lor?

Așadar, smerenia nu trebuie să fie un pretext pentru lașitatea noastră. De asemenea, acțiunile noastre nu trebuie să izvorască din ură. Din contră, să le mulțumim dușmanilor pentru că ne-au demonstrat că singurul lucru în care trebuie să avem încredere este Dumnezeu, iar prin solidaritatea și după puterile noastre să ne reconstruim țara pierdută acum aproape un sfert de veac. Dacă nu luptăm, nu vom izbândi niciodată. În prezent nu se mai poate vorbi de mântuire individuală. Mântuirea este, de acum, a neamurilor, iar fiecare neam are o datorie sacră față de sine și față de lume, până la veacul care va să vie. Acum, cea dintâi datorie a noastră ca români este să ne păstrăm identitatea și spiritualitatea care ne-au menținut vii timp de atâtea secole. Abia mai târziu putem vorbi de afirmare pe plan cultural.

SPARTACUS TITANUL dorește să-și exprime solidaritatea cu doamna Dana Captilin. Îndemnăm cititorii noștri să semneze petiția împotriva propagandei pro-homosexuale inițiată de PRO TV, prin intermediul emisiunii „Patru nunți și o provocare”. Emisiunea este un pericol pentru societate, în special pentru cei tineri, deoarece încearcă să prezinte o „căsătorie” dintre două persoane de același sex ca fiind ceva normal și susceptibil de a crea o „familie”. De aceea, vă rugăm să semnați petiția doamnei Captilin aici

Sursa: Spartacus Titanul

Dezlegarea cununiilor

Despre vrăjitoare si dezlegarea cununiilor

 

Vrei  să te măriti. Să apelezi sau nu la vrăjitoare? Iată o întrebare la care sper să  dai răspunsul bun după ce vei citi acest capitol.
Trăim o vreme în care  prezenta vrăjitoarelor se face tot mai des observată: la televizor, la radio,  în articole din ziarele de mare tiraj sau în cărti de succes, oamenii se întâlnesc  cu vrăjitoarele. Epidemia aceasta de practici magice îsi are explicatia în faptul  că oamenii simt nevoia de a se îndepărta putin de ceea ce este oarecum obisnuit  pentru a căuta neobisnuitul, pentru a căuta paranormalul, pentru a căuta răspunsurile  pe care nu le găsesc în altă parte.
Îti voi vorbi numai despre legătura  dintre vrăjitorie si povestile de iubire, ca nu cumva să te plictisesc prea mult.  Dar pentru a întelege această legătură e bine să îti explic putin de ce se grăbeste  lumea să alerge la vrăjitoare. Oamenii simt că în afara lumii văzute mai există  o altă lume. Si simt nevoia de a intra în legătură cu această lume. Cei care au  credintă curată, cei care vor să meargă pe calea mântuirii, stiu că adevărul se  întâlneste numai în Biserică si prin Biserică. Adevărul este Hristos. Crestinii  adevărati nu cunosc un alt adevăr.
Iarăsi ar trebui să fac o separare  între crestinii adevărati si crestinii închipuiti. Găsim între canoanele Sfintelor  Sinoade o referire la cei care sunt „părut ortodocsi”.
O astfel  de formulare ar zgâria multe urechi astăzi. Întâlnim în România milioane de oameni  care nu merg la biserică decât de Pasti si de Crăciun, oameni care dacă se spovedesc  în trei minute nu spun decât ceea ce li se pare lor că e păcat. Oameni care, dacă  s-ar spovedi cu sinceritate, ar fi opriti de preoti de la Sfânta Împărtăsanie.  Nu are rost să îi judecăm acum. Dar trebuie să observăm că acesti oameni se supără  foarte tare dacă li se spune că nu sunt ortodocsi. Da, de la Botez sunt ortodocsi,  dar prin faptele lor arată că sunt ortodocsi închipuiti. Cum altfel ar putea fi  numiti crestinii care aleargă la vrăjitoare? Cei mai multi clienti ai vrăjitoarelor  din România sunt ortodocsi, nu?
Am citit mai demult un articol despre Brazilia,  tara cu cele mai multe ghicitoare la mia de locuitori, tara în care spiritismul  e la loc de cinste. Până să citesc articolul nu îmi era clar cum, într-o tară  cu un număr atât de mare de credinciosi catolici, magia e totusi la loc de cinste.
Declaratia unui „crestin” catolic m-a lămurit: „noi suntem  crestini, noi o cinstim pe Fecioara Maria, vrem ca după moarte să mergem în rai,  lângă Iisus. Dar în viata de zi cu zi avem multe probleme, si pentru a le rezolva  apelăm la spiritele strămosilor, apelăm la spiritele care au capacitatea de a  ne ajuta să depăsim orice necaz.” Citind articolul am rămas socat văzând  cât de ciudat se poate amesteca credinta catolică cu vrăjitoria.
Dar am  stat si m-am gândit: „dar la noi în tară nu se întâmplă lucruri asemănătoare?”  Chiar dacă la noi densitatea de vrăjitoare pe kilometru pătrat este mai mică decât  în Brazilia, totusi mentalitatea este asemănătoare.
Cum altfel se explică  faptul că vrăjitoarele au clienti, si încă foarte multi?
Vrăjitoarele sunt  „atotputernice”: vindecă bolnavi, dezleagă farmece, aduc acasă bărbatii  pe care nu i-au întors nici rugăciunile Bisericii, fac o sumedenie de lucruri  bune. Ce li s-ar putea reprosa? Că doar fac magie albă, nu neagră (nu este greu  de observat că vrăjitoarele „negre” au mult mai putin succes), doar  lucrează cu Dumnezeu, nu cu diavolul. Merge fata la vrăjitoarea cea bună, i se  zic descântece sau dezlegări pentru cununie, si peste câteva zile un tânăr se  îndrăgosteste de ea si o ia de nevastă.
Sau: fata a rămas însărcinată,  iubitul a părăsit-o. Fata merge la vrăjitoare, si peste câteva zile iubitul vine  cu un brat de flori si cu inelele de logodnă.
Sau: sotul a plecat de acasă  de o lună, lăsându-si femeia singură cu trei copii. Acatistele date la Biserică  au rămas fără răspuns (asa cum s-a întâmplat poate si în cele două cazuri anterioare).  Călcându-si pe suflet, femeia merge la vrăjitoare. Vrăjitoarea „observă”  că sotul fusese fermecat de o vrăjitoare rea, si imediat dezleagă legăturile răului.  „Sotul se va întoarce până la apusul soarelui…”
„Dacă  e asa, vă rămân datoare până la sfârsitul vietii. Cât trăiesc nu o să vă uit”,  zice femeia cu inima plină de încredere. Orele trec si bărbatul nu apare. Dar  chiar cu câteva minute înainte să apună soarele, bărbatul bate la usă.
„Slavă  lui Dumnezeu, bine că te-ai întors…”, zice femeia sărindu-i în brate.
Ce  e rău în cele prezentate mai sus? Cine are dreptul să judece modul în care cele  trei femei au dobândit ceea ce îsi doreau?
Vrăjitoarele nu s-au închinat  diavolului. Nu au blestemat. Aveau în casă icoane, cruci, ardeau tămâie si stropeau  cu agheasmă, invocând puterea lui Dumnezeu. Se poate contesta faptul că această  putere a dat roade?
Tu vrei să te măriti. E putin probabil să nu fi fost  îndemnată de vreuna dintre prietenele tale să mergi la o vrăjitoare, ca să te  ajute să îti împlinesti dorinta. Astăzi a te duce la vrăjitoare nu mai este ceva  iesit din comun. Tu ori nu crezi că vrăjitoarele nu au putere, si crezi că toate  farmecele lor sunt simplă sarlatanie, ori crezi că te pot ajuta, dar nu ai avut  curajul să apelezi la ele până acum. Ori ai apelat deja, o dată sau de mai multe  ori. Ori crezi că au putere, dar că este de la diavol.
În cazul în care  te îndoiesti de puterea vrăjitoarelor, înseamnă că te îndoiesti de puterea celui  pe care îl slujesc. Diavolul nu vrea ca toti oamenii să înteleagă că el există.  Cine crede că există diavol crede si că există Dumnezeu. Ori asa ceva nu îi place  diavolului. Dacă toate vrăjitoarele ar face ceea ce promit, atunci puterile lor  ar fi evidente. Dar diavolul vrea să stârnească multă confuzie. Si are grijă ca  în afara vrăjitoarelor de calitate să existe si vrăjitoare care să nu poată face  nimic: unii le văd si spun că toate vrăjitoarele nu fac altceva decât să amăgească  oamenii.
Există o grămadă de ghicitoare care nu sunt în stare să spună  nimic despre viitorul sau trecutul clientilor lor, si totusi lumea vine cu disperare  si la ele. Dar cei mai multi aleargă la ghicitoarele care au rata de exactitate  a ,,proorocitului” foarte mare.
Îti voi prezenta pe scurt un caz  citit într-o culegere despre manifestările drăcesti, asa-zisele „fenomene  paranormale”. Un ziarist era convins că arta vrăjitoarelor e simplă sarlatanie.  A scris pe o hârtie o falsă autobiografie si i-a dus-o unei ghicitoare ca să se  convingă că aceasta va cădea în cursa care îi fusese pregătită. În falsa autobiografie  scria: „Mă numesc… si sunt căsătorit cu Elvira încă de când eram studenti.  Am avut noroc în viată. Sotia mea este o femeie minunată, între noi a fost întotdeauna  o întelegere demnă de un model de familie. Părintii nostri au fost fericiti că  nu ne-am creat unul altuia probleme de nici un fel. Atât mama mea cât si mama  sotiei mele au si acum grijă de noi si de cei trei copii ai nostri. Din punct  de vedere material o ducem decent, nu ne lipseste nimic, dar nu suntem bogati.  Am 48 de ani si este normal să stiu ce mă asteaptă în viitor. Mă îndoiesc că o  vrăjitoare poate să îmi prevestească viitorul, mie si familiei mele.”
Ziaristul  a avut un soc la auzul cuvintelor vrăjitoarei: „Numele dumitale este…,  si nu cum scrie aici. Ai fost căsătorit de două ori, prima oară numai opt luni.  Sotia actuală nu se numeste Elvira, ea poartă numele Maria, asa mi se arată. De  student ai luat-o pe prima, aia cu opt luni. Cu asta te-ai însurat după divort.  Dumneata duci o viată rea cu sotia, iartă-mă, este o femeie ce si-a bătut joc  de dumneata de atâtea ori că nu pot să însir ca să nu te superi. Aveti împreună  un copil, văd aici, este o fetită. Mult rău v-a făcut mama soacră, a umblat si  cu vrăji, acum sunteti pe despărtire. (…) De viitor îti zic să faci rânduială,  esti om cu cap. După ce faci rânduială o să fie ca lumea. Eu pot să te ajut!”
Ziaristul  a rămas blocat. El era convins că vrăjitoarea va cădea în cursa care îi fusese  întinsă. Universul lăuntric al ziaristului se clătina, convingerile sale erau  puternic zdruncinate. Nu avea cum să nege o realitate: fiinta din fata lui îi  spusese lucruri pe care nu avea cum să le stie.
Da, era evident că vrăjitoarea  avea niste puteri care depăseau întelegerea omenească.
Am prezentat această  întâmplare pentru că o consider reprezentativă pentru cei care merg, chiar cu  îndoială în suflet, la vrăjitoare. Nu era greu de bănuit că autobiografia prezentată  initial era falsă. Oamenii care vin la vrăjitoare vin pentru că au necazuri (numai  în foarte rare situatii unii vin din pură curiozitate).
Însă, chiar dacă  si un psiholog bun putea bănui că autobiografia e falsă, totusi el nu putea spune  datele personale ale ziaristului. E imposibil de contestat că vrăjitoarea avea  acces la o sursă de informatii care depăsea realitatea pe care o cunostea ziaristul.  Sursa ei de informatii era diavolul. Dar asta nu a înteles ziaristul, impresionat  de faptul că puterea de care se folosea vrăjitoarea nu venea de la vreun glob  de cristal, nici de la vreun craniu de om, ca în desenele animate, ci de la o  cruce de fier.
Nu le doresc celor care cred că toate vrăjitoarele au virtutea  sarlataniei să se convingă că s-au înselat. Ziaristul s-a convins, desi initial  excludea o asemenea variantă.
Ar fi fost bine ca înainte de a citi rândurile  mele să fi stiut că nu există nici o vrăjitoare bună, că toate vrăjitoarele sunt  slugile Satanei. Îti voi da câteva detalii legate de acest subiect. Nu stiu exact  când au început vrăjitoarele să se folosească de icoane si cruci. Dar nu este  greu să îmi dau seama că asa le este cel mai usor să facă prozeliti.
Dacă  toate vrăjitoarele ar avea în casă numai imagini ale stăpânului lor, Satana, oamenii  s-ar teme să le ceară ajutorul. Vedem în Vietile Sfintilor că unii au alergat  la vrăjitori tocmai pentru a primi ajutor în această lume (de la a dobândirea  fetei pe care o iubeau până la căpătarea unei slujbe mult-râvnite).
Era  specific contactului cu vrăjitorii ca ei să ceară un pret de genul: „Nu te  mai închina icoanei Mântuitorului… !”, sau „Nu te duce la biserică!”,  sau altele asemenea. Cei care alergau la vrăjitori sau vrăjitoare stiau precis  că fac lucruri urâte de Dumnezeu.
Astăzi nu mai este deloc asa. Astăzi  vrăjitorii încearcă să pară cât mai apropiati de credinta în Dumnezeu. În Istoria  filozofiei oculte, Alexandrian relatează faptul că una dintre cele mai celebre  vrăjitoare din Franta, care omora copii si făcea si alte nenorociri, duminica  mergea la Biserică.
Cum să creadă oamenii că era unealtă a diavolului,când  o vedeau la slujbă?
Cum să creadă oamenii că vrăjitoarele de astăzi sunt  unelte ale diavolului, când au casa plină de icoane?
Trebuie să ne dăm  seama că diavolul si-a perfectionat stilul de lucru, a căutat metoda cea mai eficientă.  El e ca un cameleon care de fiecare dată găseste noi culori pentru a nu fi recunoscut  de către cei care caută să îl identifice.
Cea mai reusită deghizare a  lui o oferă preotii care folosesc tehnici magice, cea mai cunoscută dintre ele  fiind poate asa-numita „deschidere a cărtii”. Când oamenii aud că un  preot le zice viitorul, după ce deschide Psaltirea sau Sfânta Evanghelie, cum  să nu alerge cu încredere la el? „Că doar e slujitor al altarului, nu vrăjitor…”  Dar despre astfel de slujitori voi mai aduce vorba spre sfârsitul acestui capitol.
Acum voi vorbi despre vrăjitorii si vrăjitoarele cu înfătisare standard.
Dacă deschidem un ziar de mare tiraj, nu ne va fi greu ca la rubrica „Diverse”  să observăm anunturi de multumire fată de lucrările „binecuvântate”  ale vrăjitoarelor.
„Costi din Bacău îi aduce si pe această cale multumiri  Samirei, adevărata urmasă a celebrei ghicitoare Tăntica din Ferentari, care i-a  scos argintul viu si l-a vindecat de impotentă.”
„Magda din  Bucuresti îi va rămâne vesnic datoare Reginei Magiei Albe, Ariadna, care anul  trecut a primit Scoica de Aur la Festivalul Vrăjitoarelor din India, si care m-a  ajutat să mă căsătoresc cu Săndel.
Dumnezeu să vă ajute, Mamă Ariadna…”
Si  câte si mai câte multumiri. Ele dovedesc faptul că oamenii au fost multumiti de  prestatia vrăjitoarelor. Nu s-au considerat nici trasi pe sfoară, nici mintiti.  Nu li s-a zis că îi va ajuta Dumnezeu si de fapt i-a ajutat diavolul. Chiar dacă  uneori vrăjitoarea cerea si lucruri cum ar fi fire de păr sau legături de la mort,  ele fac parte din arsenalul obisnuit pentru asemenea practici. Nimic nou, nimic  care să stârnească neîncrederea.
(La fiecare capitol mă întreb: „Oare  te interesează ceea ce scriu?” Văd că am scris deja câteva pagini despre  vrăjitoare si parcă m-am îndepărtat de subiectul cărtii. Dar crede-mă că scriu  din cauza numărului mare de fete care aleargă la vrăjitoare: cred că îti dai seama  că nici acest subiect nu e prea plăcut; as face o greseală mare dacă nu as argumenta  cele afirmate despre vrăjitoare. Ai putea întelege că eu spun prostii si ai putea  deveni chiar interesată de acest subiect. Cred că ar fi bine să citesti despre  această problemă în cartea mea S.O.S. – Despre horoscop, cutremure si ghicirea  viitorului. Acolo pozitia crestină e prezentată sistematic, cu citate din Biblie  si din scrierile Sfintilor. Explic în acea lucrare faptul că vrăjitoarele nu pot  spune lucruri decât oamenilor care trăiesc departe de Biserică. Si arăt că, oricât  de incredibil ar părea, ghicitoarele nu ghicesc viitorul: ele spun doar ceea ce  diavolii au de gând să facă unui om; dar, în timp ce trecutul îl văd foarte bine,  căci nu este un secret pentru draci, asupra viitorului gresesc de multe ori. Nu  au dreptate decât în cazurile în care omul se supune fără să îsi dea seama voii  diavolului. Sunt prea multe de spus în această privintă, si e mai bine să cauti  lămuriri în cartea amintită mai sus).
Si cu toate astea Biserica vine  si spune: „Toate vrăjitoarele sunt slugile diavolului. Nu există magie albă  si magie neagră. Nu există decât un singur fel de magie!”
Am văzut  la televizor o secventă: în casa unei vrăjitoare „albe” s-a găsit într-un  depozit o mare cantitate de materiale furate. Un reporter a venit si a filmat.
Cu multă „blândete”, vrăjitoarea a început cu amenintările:  „Dacă mă dai pe post, te nenorocesc, o să ti se întâmple si asta si asta…”  „A, faceti magie neagră, acum v-ati dat de gol…”; reporterul era bucuros  că a prins o secventă rară: să imortalizezi o vrăjitoare care face magie albă  amenintându-te cu „binefaceri” de care au parte cei asupra cărora lucrează  magia neagră nu este un lucru obisnuit.
Filmarea respectivă a dat la iveală  cât de „curate” erau metodele de lucru ale vrăjitoarei. Cam asa fac  toate suratele ei: spun că fac lucrarea lui Dumnezeu până ce le supără cineva.  Atunci îsi arată adevărata fată.
Vrăjitori au existat dintotdeauna. Sfintii  le-au stat împotrivă, si au arătat oamenilor că în spatele acestor vrăjitori stă  diavolul. Nu de putine ori acesti diavoli au putut fi văzuti de oamenii care nu  cu mult timp înainte erau convinsi că nu greseau cu nimic alergând la vrăjitori.  Ca să nu mai lungesc referirea la vrăjitoare, spun că orice lucru bun pe care  l-ar face ele, îl fac numai pentru a însela lumea. De ce pe un sot pe care rugăciunile  Bisericii nu îl aduc acasă, nici după luni de zile, o vrăjitoare îl poate aduce  în câteva zile? Pentru că Dumnezeu respectă libertatea pe care i-a dăruit-o omului.  Dumnezeu nu fortează nici pocăinta, nici convertirea. Pe când diavolul nu respectă  această libertate: el obligă.
Este greu de înteles cum sotul respectiv  se întoarce brusc acasă. Dar totusi putem întelege că el si-a părăsit familia  pentru a duce o viată de păcat, pentru a trăi după poftele sale. Adică sotul L-a  părăsit pe Dumnezeu pentru a trăi după voia sa, nedându-si seama că astfel intră  pe teritoriul păcatului, pe teritoriul diavolului. Diavolul îi dă în gând să se  întoarcă acasă. El nu are cum să îsi dea seama că gândul îi vine de la îngerul  întunericului. După ce, păcătuind din ce în ce mai mult, urechea sa duhovnicească  a devenit din ce în ce mai sensibilă la soaptele diavolesti, a ajuns să confunde  propria libertate cu lanturile satanice. El se întoarce acasă numai pentru că  diavolul a avut putere asupra lui. Si, desi la început se bucură de întâlnirea  cu familia sa, încet-încet bucuria dispare. Acelasi lucru se întâmplă atunci când  lucrarea diavolului stă chiar la temelia unei familii.
Crede-mă că fetele  care s-au măritat după ce s-au dus la vrăjitoare nu au parte de căsnicii fericite.  Cum ar putea fi o căsnicie fericită când pretul plătit pentru ea este propriul  suflet? Diavolul nu face nimic gratuit. Pentru cel mai mic cadou el cere un pret  foarte mare. Si chiar dacă astăzi nu prea mai solicită ca pentru serviciile sale  să i se ofere un act de vânzare-cumpărare a sufletului, chiar dacă vânzarea nu  mai este la fel de evidentă ca atunci când se finaliza cu un document pecetluit  cu o picătură din sângele clientului, totusi diavolul îsi cere partea.
Dă-ti  seama: te duci la vrăjitoare, ea îl determină pe cel pe care tu îl placi să se  îndrăgostească de tine, si vă căsătoriti. Ce fericire ar fi aceea când stii că  te asteaptă osânda vesnică dacă nu te pocăiesti pentru crima pe care ai făcut-o?  Sau, ce bucurie poate avea femeia care vede că vrăjitoarea i-a întors bărbatul  acasă, în timp ce Biserica nu l-a putut întoarce?
E nevoie să precizez  că diavolul care l-a întors nu îl poate forta si să îsi iubească sotia. Adică  îi poate trezi o anumită dragoste pătimasă fată de ea, o dragoste animalică, dar  nu îl poate determina să o iubească.
Iubirea adevărată e dăruită de Dumnezeu.  Diavolul poate da numai un sentiment care seamănă cu dragostea, dar nu e dragoste.  Unele femei aleargă la vrăjitoare cu o disperare pe care ne e greu să o întelegem.  Fără bărbatul iubit viata nu mai are nimic frumos. Dar acestor femei le spun că  vrăjitoarea nu poate decât să le facă un rău foarte mare, atât lor, cât si bărbatilor  pe care îi iubesc. As întreba o astfel de femeie: dacă ar avea de ales între a  sta toată viata paralizată într-un cărucior si a merge la vrăjitoare, ce i se  pare mai dureros? Sunt sigur că va spune că varianta cu vrăjitoarea e mult mai  usor de preferat. Dar ar vorbi asa pentru că nu e constientă că pierderea sufletului  e mai dureroasă decât pierderea sănătătii trupesti.
Acest lucru l-au simtit  cel mai bine femeile care, pentru că au mers la vrăjitoare, au căzut în ghearele  diavolului si au ajuns posedate. Nimic nu e mai înfricosător decât un om stăpânit  de diavol. Si chiar dacă nu toti cei care merg la vrăjitori ajung să fie posedati  de diavol, toti intră sub influenta lui. Si, dacă nu se pocăiesc, ajung în iad.  Nu că i-ar pedepsi milostivul Dumnezeu, ci ei însisi au ales iadul când s-au dus  la slujitorii întunericului.
Să stii că nu poti merge la vrăjitoare gândindu-te  că te vei spovedi si păcatul ti se va ierta. Mergând cu un grup de studenti de  la Facultatea de Teologie la Spitalul Municipal la sectia unde se fac avorturi,  pentru a încerca să le convingem pe femei să nu ucidă pruncii pe care îi poartă  în pântece, mare ne-a fost mirarea să auzim replici de genul: „Stim că e  o crimă, că e un mare păcat. O să îl spovedim. Dar nu avem ce face, e greu să  mai crestem încă un copil.”
O asemenea atitudine, pe care o au si  cei care merg la vrăjitori gândindu-se că după ce vor afla ceea ce îi interesează  se vor putea spovedi, e blasfemiatoare. Vai de cei care batjocoresc astfel Sfânta  Taină a Spovedaniei! Să ne ferească Dumnezeu să avem parte de osânda lor!
Astăzi  există un nou termen pentru vrăjitorie: ocultismul. Te poti ocupa de studierea  a tot felul de energii superioare, poti folosi puterea cristalelor sau a piramidelor:  nu mai poti fi acuzat că esti vrăjitor, din moment ce esti ocultist. Adică totul  e în regulă. Îti scriu îngrijorat de multele curse care îti stau înainte. Îti  scriu îngrijorat de faptul că în atâtea reviste găsesti tehnici de concentrare  prin care îti poti afla viitorul. Dar îmi dau seama că sunt foarte multe de scris  despre astfel de practici. Înainte de a te vătăma sufleteste prin aceste „nevinovate”  experiente încearcă să cunosti ce spune Biserica despre ele. Poate că vei renunta  să fii propriul cobai.
Să revenim putin la preotii care „deschid  cartea”:
„Cum scrie părinte, mă mărit sau nu?”
„O,  fiică, trebuie să mai aduci ofrandă încă trei sute de mii de lei, ca, văzând jertfa  ta, Domnul să îmi descopere.” Culmea, fata aduce ofranda, părintele îi spune  că se va mărita, dar degeaba. Ofranda nu a functionat. Dar în unele cazuri functionează.
Preotii care practică formele de ghicit cad sub osânda pravilelor si a  canoanelor. Lumea stie asta, dar totusi aleargă la ei pentru că de multe ori sunt  „eficienti”. Oamenii preferă astfel de preoti, pe care îi consideră  cu har, pentru faptul că fac tot felul de slujbe care nu există în Molitfelnic.  Cea mai cunoscută este slujba de „dezlegare a cununiilor” (această slujbă  e diferită de rugăciunile de dezlegare de farmece pe care părintele le citeste  din Molitfelnic). Fata vine, i se citeste slujba de dezlegare, iar i se citeste,  si tot nu se mărită. Sau dacă se mărită are parte de mari necazuri în familie.  Si atunci unde a fost binecuvântarea lui Dumnezeu?
Dacă fata ar fi avut  răbdare, dacă nu ar fi alergat la astfel de preoti vrăjitori, Dumnezeu ar fi ajutat-o  să se mărite. Dar dacă fata a ales o altă cale pentru a-si găsi fericirea, dacă  nu a vrut să treacă examenul răbdării, acum culege roadele.
Ce să mai  lungesc vorba? Dacă ai fost la vrăjitoare sau la preoti ghicitori, nu vei avea  parte de liniste până nu te vei pocăi de greseala ta si până ce nu vei lua dezlegare  de la duhovnic prin Taina Spovedaniei.
Poate că citind ce am scris despre  puterea vrăjilor ti s-a făcut putin teamă. Îti povestesc ceva: împrietenindu-mă  cu o fată foarte asezată, să îi spunem Rozalia, ea îmi spunea că se miră că s-a  îndrăgostit de mine, că până să mă cunoască voia să plece în mănăstire. Odată,  ca să o necăjesc, am păcălit-o. Am făcut un truc, un număr de iluzionism, prin  care am convins-o că, fiind în cealaltă cameră, am schimbat un obiect pe care  ea îl tinea strâns în mâna lipită de masă. De fapt, îi dădusem de la bun început  altceva fată de ceea ce credea ea că tine în mână, dar nu si-a dat seama, pentru  că o pusesem să apese masa cu putere, chipurile ca eu să nu pot schimba obiectul.  După ce m-am prefăcut că nu reusesc, i-am spus: „Gata, ridică-ti palma!”
Când  m-am întors din camera cealaltă, am văzut că era putin palidă. Se uita cu îngrijorare  la prietena ei.
„Cum ai reusit?”
„Nu stii că atunci  când am făcut yoga am căpătat puteri paranormale? E simplu, chiar dacă acum sunt  crestin, puterile mi-au rămas.” Si, văzând că s-a speriat putin, am continuat:  „Tu cum crezi că te-ai îndrăgostit de mine? M-am concentrat putin, si puterile  mele te-au determinat să mă iubesti.”
Când povestesc, întâmplarea  nu are acelasi farmec. Dar pentru că Rozalia era convinsă că în mod miraculos  i-a fost schimbat un obiect pe care îl tinea în mână, nu îi era greu să creadă  si că am vrăjit-o.
„Deci eu de asta tin la tine, de asta te iubesc,  pentru că te-ai folosit de puterile tale?”
Nu am mai continuat gluma  pentru că fata se speriase. Era să mă bufnească râsul văzând cât de credulă putea  fi.
Ti-am povestit această întâmplare, gândindu-mă că poate si tu te-ai  întrebat cum să te aperi de puterea vrăjitoarelor, si care este cea mai bună protectie  împotriva „legării cununiilor”. Răspunsul este simplu: dusmanul întunericului  este lumina. Problema este că oamenii nu stiu unde să caute lumina si de multe  ori se folosesc de diavol pentru a fi protejati de diavol.
Un exemplu  îl oferă fetele care aleargă la vrăjitoarele „,bune” pentru a li se  dezlega vrăjile făcute de vrăjitoarele rele. Un alt exemplu îl oferă cei care  se folosesc de tot felul de tehnici de protectie energetică pe care le găsesc  prin reviste, tehnici care oferă o initiere subtilă în vrăjitorie.
Dacă  mergi pe drumul Bisericii, nici un fel de vrăji nu te pot atinge. Dacă esti spovedită  si împărtăsită, nu ai de ce să te temi că cineva îti va lega cununiile. Tot răul  se va întoarce împotriva celor care se ridică împotriva ta.
Dacă nu mergi  pe drumul Bisericii, nici un fel de protectie nu te poate apăra de diavol. Orice  zid în afara celui ridicat de Dumnezeul Bisericii se sfărâmă în fata diavolului.  E mai bine să nu ai de suferit de pe urma unei curiozităti nefolositoare. E mai  bine să mergi numai pe cărări sigure, pe care îndoiala nu se poate apropia de  inima ta.
Ai răbdare, Dumnezeu nu te-a uitat. Cu cât îti va fi răbdarea  mai mare, cu cât Dumnezeu va vedea cum credinta ta nu se clatină din cauză nerăbdării,  cu atât răsplata asteptării va fi mai mare.
CARTEA NUNTII de Danion Vasile

 

sursa articol

http://www.sfaturiortodoxe.ro/nunta/despre-vrajitoare-dezlegarea-cununiilor-nunta-casatorie-familie-sex-pereche.htm

Diavolul si despre posedarea demonica

Cea mai buna dovada a existentei diavolului este persoana demonizata. Pentru oricine nu crede în existenta diavolului, noi afirmam: „Veniti si vedeti. Veniti si vedeti diavolul viu înlauntrul persoanei demonizate”.

Suferinta

Posedatii (atunci când îi apuca convulsiile) devin de nerecunoscut: fata li se schimonoseste, capul li se suceste, gura li se casca larg. Limba le iese afara, iar victimele urla. Este într-adevar o priveliste îngrozitoare. Aflat în aceasta stare, un demonizat este capabil de a va descoperi toate„ispravile” [adica pacatele]. Si nu la modul general si vag, ci exact, cu detalii. Fara a va cunoaste, el va poate spune, de exemplu, numele pe care-l purtati, unde erati si ce faceati cu o seara în urma si cu cine erati. (E demn de luat în seama faptul ca, daca vati spovedit unui preot, demonizatul nu mai este capabil sa faca aceasta.)14 Întrebari • Cum ajung sa va cunoasca secretele? • Din ce pricina pacatele spovedite nu pot fi vazute?

Tremurul

Totusi, în timpul convulsiilor, ei manifesta alte simptome. • La Dumnezeiasca Liturghie simt de parca ar fi luat foc (desi atunci când vad foc nu simt acest lucru). • Înaintea Preasfintei Cruci se simt de parca ar fi taiati în bucati (desi atunci când vad cutitul macelarului nu se tem). • Atunci când un preot face semnul crucii asupra lor cu „copia” folosita de el la Dumnezeiasca Liturghie pentru a taia Agnetul, ei simt de parca carnea le este sfâsiata. Un preot a facut acest lucru, iar demonizatul a urlat: „De ce-mi înfigi acea lance în carne? De ce scoti lancea si-mi sfâsii carnea?” (Desi aceeasi persoana putea atinge taisul unui cutit ascutit fara a urla). • Atunci când privesc sfintele moaste, simt de parca ar fi aruncati în foc. Întrebari • De ce se tem demonizatii de Dumnezeiasca Liturghie si nu se tem, în schimb, de chirurgia cardiaca? Diavolul nu mai are nici o putere deoarece cel spovedit s-a „baricadat” în spatele harului Duhului Sfânt, în timp ce persoana nespovedita, adica cel din tabara dracilor, care s-a facut salas si aliat al lor, se afla „la mâna lor” [n. tr.]. • De ce se tem de Preasfânta Cruce, care, în fond, se compune numai din doua bucati de lemn si nu se tem de cuNitul macelarului? • Cum se face ca, atunci când li se face semnul crucii, simt de parca ar fi taiati pe viu? • Cum se face ca se tem de moastele sfintilor, precum de Sfântul Gherasim, un sarman monah lovit de saracie, care era plin de dragoste si, cu toate acestea, nu se tem de ramasitele criminalului Lenin, care a macelarit milioane de compatrioti? „Ceva…” Toate cele de mai sus ne arata ca ceva se întâmpla cu persoana demonizata, care este vadit deranjata de Sfânta Cruce, de Dumnezeiasca Liturghie si de moastele sfintilor nostri. Iar acest „ceva” este tocmai lucrul care va poate descoperi pacatele ascunse, în cazul în care nu le-ati marturisit. Pentru noi, crestinii, acest „ceva” este diavolul. Dar despre necredinciosi, ce sa spunem? Oare pun pur si simplu totul pe seama parapsihologiei si termina cu toata povestea? Exista, desigur, acei oameni de stiinNa care afirma ca toate acestea vor fi într-o zi explicate de zeita „stiintei”. Sunt siguri de asta. Desi poate ca nu va fi cazul, deoarece e ceva de domeniul viitorului, si, atunci, de ce sunt asa de siguri? Ce fel de logica este aceasta? Dar n-are rost sa ne batem capul prea mult. Daca în viitor stiinta va demonstra ca acest ceva este într-adevar diavolul, oare atunci vor crede? Salbaticia diavolului Demonizatii demonstreaza exact cum se manifesta salbaticia diavolului si cu câta cruzime îi chinuie pe oameni. Iata câteva ipostaze: Tatal al carui fiu era demonizat I-a zis lui Hristos: Si oriunde-l apuca, îl arunca la pamânt si face spume la gura si scrâsneste din dinti si întepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Unii „atotcunoscatori” explica acest fapt prin a spune ca baiatul era epileptic. Dar la fel era si Iulius Cezar, care a trait înainte de Hristos. Oamenii din lumea veche cunosteau diferenta dintre epilepsie si demonizare. Nu erau atât de „înapoiati”, cum ne place noua sa spunem. Un alt demonizat nu statea niciodata pe acasa, ci pribegea în locuri pustii si cimitire. Vara sau iarna, el mergea complet dezbracat (cf. Luca 8, 27-39). Un altul se arunca în foc pentru a fi ars, în vreme ce altul se arunca în apa (Matei 17, 16). Cei doi demonizati din Tinutul Gadarenilor erau „foarte cumpliti”. Erau atât de salbatici si agresivi încât nimeni nu se putea apropia de ei. Erau o povara pentru vietile oamenilor. Puteri nefiresti Daca un criminal este arestat de catre politie si încatusat la mâini, atunci, indiferent de cât de puternic este, nu poate rupe legaturile. Cum s-ar spune, mâinile lui sunt legate. Dar acest lucru nu se aplica si în cazul demonizatilor. Daca au catuse la mâini, chiar daca sunt imobilizati, ei ar fi în stare sa rupa catusele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa ca demonizatul din Gadara era legat în lanturi si în obezi, (…) sfarâmând legaturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanurile! Nu omul a fost acela care a rupt lanturile, ci diavolul care salasluia în om. Aceasta demonstreaza foarte clar faptul ca diavolul are puteri supraumane. Astfel ca el poate lucra semne si minuni. Daca ar vrea, el ar putea: • Sa aduca un uragan pentru a distruge case si a dezradacina copaci. • Sa stârneasca o furtuna în stare sa scufunde toate vasele din zona. • Sa înece oamenii si animalele. • Sa produca un cutremur în stare sa darâme sate si orase. Dar nu o face. De ce? Oare nu i-ar place sa vada totul rasturnat? Cu siguranta ca da, daca ar putea. Este împiedicat de face acest lucru de Dumnezeu. Daca Dumnezeu n-ar tine sub control furia draceasca, i-am vedea pe draci jucându-se cu pamântul ca si cu o minge. Cum se lupta cu noi? Urâtorul de oameni diavol nu se lupta cu arme vazute si care fac zgomot (pietre, bâte etc.), ci cu arme silentioase, nevazute. UNA dintre acestea sunt GÂNDURILE. El ne vâra gânduri rele în minte pentru ca noi sa le punem în practica. Daca gândurile rele nu prind radacina, el se va lupta cu noi, chipurile, cu gânduri presupus bune, pentru a ne înrobi voia. Acestea fiind spuse, o oarecare neliniste trebuie ca ne cuprinde, clipa în care trebuie sa ne întrebam: • Oare prin ceea ce aveti în minte, se afla si seminte întelegatoare sadite de diavol? Nu cumva vi se spune cu înselaciune, ca acestea sunt, chipurile, gânduri bune? • Nu cumva, propria ta filozofie de viata si de moarte (pe care o crezi corecta) este în realitate o schema de gândire provenita de la diavol? • Nu cumva chiar gândurile voastre asupra unor teme duhovnicesti, ca crestini ortodocsi, sunt, în realitate, gânduri de la diavol? Probabil. De un lucru puteti fi sigur: diavolul nu a facut o exceptie din VOI. 1Gândurile bune prind radacina daca stam de vorba sau ne însotim cu ele; însotirea cu ele e foarte adesea sinonima cu acceptarea lor, care e una cu înradacinarea în minte; cel luminat de Dumnezeu îsi da seama rapid de natura acestor gânduri. Gândurile rele se resping, fie prin înlocuirea lor cu gânduri bune – prin oferirea lor lui Dumnezeu, ca „ardere de tot” –, fie prin rugaciune, fie prin lupta directa împotriva lor, care însa, dupa predania Bisericii, este specifica celor sporiNi în razboiul duhovnicesc [n.tr.].

Demonizare sau boala psihica? Obisnuitele simptome Cu sigurana ca este cu putinNa ca o persoana bolnava psihic sau care sufera denervi sa manifeste aceleasi simptome întâlnite la persoana demonizata. De exemplu: Este cu putinta ca persoana demonizata sa nu voiasca sa zica „Doamnemiluieste” sau sa mearga la biserica, sa se spovedeasca sau sa se împartaseasca. (Un necredincios ar putea de asemenea sa refuze aceste lucruri, dar aceasta nu înseamna ca necredinciosul este demonizat.) Este posibil, conform psihiatrilor, ca cineva care este bolnav psihic, atunci când este pus în fata Sfintei Cruci sau a moastelor sfintilor sau când participa la Dumnezeiasca Liturghie, sa strige: „Ma arde, ma arde”, fara a se întelege ca este demonizat. Cunoastem asemenea cazuri. Orice pacate pe care le vor fi savârsit, afirma în continuare psihiatrii, în combinatie cu constiinta lor slabita, ar fi suficiente pentrua-l face pe suferind sa se simta ca si cum el sau ea ar arde, atunci când ar fi pusi fata în fata cu obiectele sfintite ale credintei noastre. Închipuiti-va un caz în care un suferind are nevoie de îngrijirea atenta a unui medic specialist, iar noi încercam sa facem ce putem prin exorcism! Atunci când asupra unei persoane bolnave psihic se citesc rugaciunile exorcizarii, acea persoana simte o anumita usurare de moment, deoarece „ceva” s-a facut pentru a-i usura boala. Din nefericire, acest lucru poate fi luat ca semn sau simptom ca suferindul este posedat.

Diferenta

Posedarea este una, iar boala psihica este alta. Ele pot prezenta, la exterior,aceleasi simptome, dar aceste simptome pricinuiesc comportamente fundamental diferite. Atunci când persoanele demonizate sunt puse în fata sfintei cruci sau în fata moastelor unui sfânt, sunt cuprinse de o „criza” sau devin de nerecunoscut. Capul li se suceste, limba le iese afara si încep sa urle. Este reactia Satanei. Dar oamenii bolnavi psihic reactioneaza în mod diferit. Nu sunt nici tulburati, nici înfatisarea nu li se schimba. Îsi mentin permanent o fata umana. În plus, în timpul „crizelor”, posedatii: • Rup lanturi, scapa din legaturi etc. • Descopera „secrete”. Aceste lucruri sunt imposibil de realizat de catre cei bolnavi psihic. Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, Slujba Sfântului Maslu [n. tr.]. Vraja sau problema psihica? Vrajitoria poate produce aceleasi simptome ca cele pricinuite de unele problemepsihice. Un sot care a fost vrajit nu se poate bucura de relatii conjugale cu partenera lui,si invers. Acelasi lucru se poate întâmpla si cuiva care are o problema psihologica de acest gen. Cineva aflat sub puterea unei vraji îsi poate pierde apetitul, suferind apoi din pierderea greutatii. Acest lucru se întâmpla si cuiva care are o problema psihologica. Cum putem face diferenta? Daca cel suferind continua sa ramâna membru al Bisericii, având o viata liturgica constienta, atunci problema pe care o are nu se datoreaza vrajii. Vrajitoria nu afecteaza crestinii curati si constienti de menirea lor. Problema este de ordin psihologic si necesita asistenNa unui medic specialist. Daca persoana se afla în afara Bisericii si traieste în pacat, atunci boala se poate datora vrajitoriei, desi, din nou, nu trebuie sa ignoram aspectul psihologic. Dar un diagnostic corect va necesita o cooperare între un preot si un medic specialist cu frica lui Dumnezeu.

.Stapânitorul acestei lumi

Traim într-o lume pacatoasa. Se comit zilnic o mie si una de rele (hotii, spargeri,crime), si nu numai într-un singur loc, ci pe tot pamântul. Se întâmpla atât de des încât aceste lucruri au devenit ceva obisnuit. Toate acestea nu se întâmpla de ieri sau de azi. Întotdeauna a fost asa, de la începutul omenirii pâna în zilele noastre. Cu alte cuvinte, de-a lungul miilor de ani care au trecut de la cadere încoace n-a existat nici o perioada în care dragostea, dreptatea, pacea si bunavoirea sa domine în aceasta lume. Astfel stând lucrurile, s-ar parea ca printul acestei lumi nu este altul decât diavolul. El este stapânitorul acesteilumi! (Cf. Ioan 12, 31; Efes. 6, 12) Ei bine, el pare ca este, dar nu este.

Cauza raului

Sa nu uitam ca diavolul este cel ce introduce ideile raului în mintile noastre. Debaici încolo, noi, în mod individual, suntem cei care le punem în aplicare. Pentru a fi mai clar: diavolul îti pune în gând (îti sopteste) sa furi. Dar tu esti acela care planuieste unde, când, cum si ce ai de gând sa furi. Poti planui un lucru astazi, mâine altul, iar în alta zi cu totul altceva. Mai mult, se poate sa fi gândit în amanunt planurile si sa fi început deja hoNia, dar, cu toate acestea, pe cale sa te fi gândit la altceva, iar în cele din urma sa anulezi toata operaNiunea. Mergi acasa, faci planuri noi. Acum, ce-ar fi daca ai porni din nou, dar acum ai fura de-adevaratelea? Cine te-a facut sa furi, diavolul sau tu însuti? Oare el ti-a întocmit planurile, cel care Ti-a întins mâinile sa iei ceva ce nu-ti apartine? Sau tu ai fost acela? Tu conduceai jocul. Tu ai furat, nu diavolul. La fel se întâmpla si în orice alta actiune în care te angajezi, precum si în orice lucru rau pe care-l faci. Tu-l faci. La fel se aplica si prietenului tau, cunostinelor tale si oamenilor de care n-ai auzit niciodata. Cu alte cuvinte, nu diavolul este cel ce face rau, ci tu, prin slabiciunea ta. Daca diavolul l-ar fi facut, tu ai fi nevinovat si atunci desigur ca n-ai mai fi pedepsit. Indiferent ce crime ai comis, te vei duce în Rai. Si numai diavolul se va duce în iad.

„Atotputernicul” diavol

Am vazut cum diavolul îi chinuie pe cei demonizati. Dar mai este un lucru asupra caruia nu am insistat, si anume faptul ca el nu-si chinuie victimele zi si noapte, cinumai la anumite intervale. În cele mai multe cazuri el le lasa în pace si nu le deranjeaza. De ce? De unde atâta mila, atâta compatimire? Conducator, domn, stapânitor [n. tr.]. Nu o face din mila, nici din compasiune, ci din slabiciune. Cu alte cuvinte, el nusi chinuie victima ori de câte ori are chef, ci numai atunci când îi îngaduie Dumnezeu. Fara îngaduinta lui Dumnezeu, diavolul nu poate necaji pe nimeni. Înainte sa-l chinuie pe Dreptul Iov, el a trebuit sa ceara îngaduinNa de la Domnul (cf. Iov. 2, 2). Nu le poate tulbura nici pe dobitoacele necuvântatoare fara a cere îngaduinta de la Domnul! Amintiti-va de momentul când dracii au cerut voie Domnului sa intre înbporcii gadarenilor. Si, odata ce au intrat, porcii nu numai ca au luat-o la fuga, ci au alergat catre stânci, aruncându-se în mare de pe un Narm înalt (cf. Marcu 5, 13). Iata nebunia! Diavolul n-are nici o socoteala de încheiat cu porcii, dar cu oamenii are, în special cu crestinii, fiindca ei cred în Hristos, Care este vrajmasul lui. Daca diavolul i-a nimicit pe porci atât de repede, imaginaNi-va cât de mult ar vrea sa-i nimiceasca pe oameni. Si-ar dori cu tot dinadinsul sa intre în fiecare dintre noi, sa ne faca sa alergam catre stânci, sa sarim în mare si sa ne gasim pierzarea, astfel încât sa nu mai ramâna nimeni pe pamânt, si în special nici un crestin, care sa se închine vrajmasului sau Hristos. Dar, cu toate acestea, ÎN TOATE TIMPURILE oamenii – între care si crestini – ausupravietuit. Astfel ca Domnul a toate restrânge libertatea diavolului. În acest caz, cine este în realitate prinNul acestei lumi?bDumnezeu este bun Deoarece Dumnezeu tine sub control „atotputernicia” diavolului, înseamna ca El Însusi este atotputernic si ca, astfel, este mai puternic decât diavolul. De aceea: El este capabil în orice moment sa faca lucruri extraordinare. El poate face sa se înfricoseze tot pamântul timp de mai multe ore cu numai o privire, iar tot pamântul sa se plece în fataa Lui ca Domnului si Dumnezeu. El îl poate împiedica pe hotul aflat pe cale sa fure. Acelasi lucru se poate întâmpla si cu criminalul s.a.m.d, astfel încât raul sa dispara de pe pamânt o data pentru totdeauna. El ar putea face pamântul unadevarat paradis. Dar Dumnezeu nu face aceasta. El poate, dar nu vrea – în timp ce diavolul vrea, dar nu poate! Nu vrea, pentru ca este un Dumnezeu bun. El vrea sa facem bine în mod liber, nu ca o constrângere impusa. El lasa totul în seama noastra. 35 II.4.O invitatie catre diavolul Atunci când vreti sa invitati o cunostinta de-a voastra la o nunta, la un botez sau la altceva, îi trimiteti o invitatie. Invitatia e un mod de a arata ca doriti ca acea persoana sa fie prezenta. Invitat iile mai sunt trimise si de diavol.

Jocuri, farmece si bijuterii „Obiecte fermecate cu noroc

Exista „specialisti” care confectioneaza sau fac rost de asemenea obiecte, rostind asupra lor invocatii catre diavol. Oamenii creduli poarta astfel de obiecte si, ignoranti cum sunt, îl invita pe diavol în sufletele lor. În aceeasi categorie de obiecte se înscriu si oasele de lilieci, potcoavele de cai,pentagrama si altele.

Jocurile

Având o experienta bogata în spate, Doreen Irvine, fosta regina a magiei negre,afirma ca exista jocuri, precum cel cu planseta de spiritism, care sunt foarte periculoase pentru copii. Sean Seller, fost satanist, vorbeste si el din experienta, zicând ca exista lucruri precum bijuteriile sau jocurile care, din nefericire, sunt adesea considerate inofensive. Aceasta remarca merita luata în seama. Iata doi oameni care initial lucrau pentru Satana si care ne spun din experienta ca nu toate jocurile sunt ceea ce par a fi. Acum câtiva ani, un atenian a vizitat India. La întoarcere, el i-a adus unui prieten, ca suvenir, un joc specific bastinasilor de acolo. Într-o zi, pe când acest tprieten se uita cu curiozitate la el, acesta a facut un zgomot ciudat si, deodata, Satana însusi i-a aparut înainte! Bijuteriile Sean Seller ne spune ca în spatele fiecarui idol cinstit în India se afla câte un diavol ascuns.Ce este crucea? Este ceva neînsufletit (lemn, metal etc.) de o forma anume. Dar aceasta forma este ceea ce-l respinge pe diavol. Tot astfel, si idolul este un obiect neînsufletit de o forma anume. Si la fel cum forma crucii îl respinge pe diavol, forma idolului îl atrage. În acelasi fel, bijuteriile în forma de idoli îl atrag si ele pe diavol. Exista femei pline de mândrie desarta care, pentru a crea un „efect”, îsi decoreaza casele cu tot felul de obiecte de provenienta necunoscuta. Cum pot fi sigure ca prin aceste obiecte banale nu-l invita pe diavol în casele lor?  Sfântul Ioan Gura de Aur este foarte clar în aceasta privinta: „… dar daca-ti vei împodobi casa altfel (într-un mod necrestin), chemi pe diavol si ceata lui”.

Meditatia

Chiar si meditatia practicata de maestrii guru si adeptii miscarii New Age este o invitatie catre diavol. Prin „rugaciune” si concentrare, ei comunica cu el. De pilda, în toamna lui 1989, o tânara fata mi-a relatat urmatoarele. Ea fusese înselata de un grup de tineri, adepti ai unui maestru guru. În timp cestateau cu picioarele încrucisate si cu mâinile deschise, în pozitie de meditatie, ea dadea un test. Avea cu ea un Nou Testament si spunea rugaciunea Tatal nostru, în tacere si în duh de pocainta si zdrobire. Urmarea a fost ca nimeni din acel grup n-amai putut sa se concentreze sau sa mediteze! Liderul grupul a simtit ca ceva nu e în regula, n-a mai putut suporta si a renuntat la ea. Noul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu, alaturi de rugaciunea Domneasca(Tatal nostru), a rupt invitatia pe care acestia o trimiteau diavolului prin meditatia lor.

Blasfemia

Sfântul Ioan Gura de Aur învata si el ca blasfemia este o alta forma de a-l invitape diavol: „Limbajul vulgar de asemenea întuneca mintea si-i invita pe demoni”.19 Cântecele cu versuri dubioase si anumite genuri de muzica sunt si ele invitat iiadresate diavolului. Daca-i spui cuiva sa se duca d… , aceasta este o invitatie catre diavol. Un locuitor al satului Ahaia, Grecia, mi-a relatat urmatoarele. Fiica lui casatorita, care traia în apropiere de orasul Patras, si-a pierdut mintile si i-a spus fiului ei sa se duca la dracu. Satan le-a aparut imediat în casa. De la mijloc înjos, el avea trup de om, iar de la mijloc în sus trupul unui Tap complet negru, cucoarne! Iar gura îi era deschisa.Un alt martor ocular mi-a relatat ca, în satul lui, un parinte a devenit foartenervos si i-a spus copilului sau: „Sa te ia dracul!”. Si, deodata, în fata lor a aparut un diavol. „M-ai chemat si am venit”, i-a el spus tatalui.

Curiozitatea” Studierea cartilor magice

În vremea Sfântului Dionisie din Olimp, traia în Verria un crestin foarte învatat.Într-o zi i-a cazut în mâna o carte despre magie. Din pura curiozitate, a început sa citeasca invocatiii catre diavol. Urmarea a fost ca, în acea noapte, a vazut în vis un demon urias. – „Am venit pentru ca m-ai chemat – zise demonul. Haide acum. Închina-te în fata mea, daca vrei sa-ti slujesc.” – „Ma închin numai Domnului meu si numai pe El Îl slavesc”, a raspuns înfricosat crestinul. 18 Omilia 83 la Matei. 19 Omilia 32, 33 la Ioan. 20 Sfântul Cuvios Dionisie din Slatina [Tesalia], praznuit la 24 ianuarie, nevoitor în Olimp [n. tr]. 37 – „Daca nu vrei sa mi te închini, de ce m-ai chemat?”, a întrebat cu furie demonul,care începuse sa-si bata fara mila victima.Crestinul s-a sculat cu o transpiraie rece. A simtit pe fata o durere de nesuportat. A început sa strige si sa urle de durere. Starea lui se înrautatise. Fata lui se umflase si se schimonosise, încât ochii de abia se mai vedeau. În final, a fost vindecat cu rugaciunile Sfântului Dionisie din Olimp.21

Experiment

Recent (1988, august), într-o suburbie a orasului Patras din Grecia, s-auîntâmplat urmatoarele: O eleva de liceu a auzit ca este posibil sa-l aduca pe diavol în casa ei prin simplaxaprindere a unei lumânari, prin legarea Sfintei Scripturi cu o frânghie si prin tinerea lor cu susul în jos, rostind apoi niste „rugaciuni”. Daca Scriptura începea sa se legene înainte si înapoi, acela ar fi fost un semn ca Satana era pe cale. Tânara de 16 ani a urmat întocmai „ritualul” prescris. Într-adevar, Scriptura ce statea atârnata a început sa se legene, din masa a început sa curga sânge si, deodata, diavolul si-a facut aparitia.

Magia

Orice fel de magie, oricât de „nevinovata” si nevatamatoare” ar parea (vrajile etc.), aceasta nu este altceva decât o chemare a Satanei. Din cartea Minunile Doamnei noastre Eikosifinissa am aflat ca o femeie din Atena, o oarecare d-na Xanthaki, avea probleme cu sotul ei. Acesta o însela. Pentru a da o soluNie problemei, ea a facut o vizita unei „femei cumsecade” care era medium. Aceasta din urma i-a citit formule magice si i-a dat noua boabe de naut ca sa-si puna în casa, astfel încât soNul ei sa-si vina în fire. (Cât infantilism!) Femeia a facut cum i s-a spus. Dar de atunci încolo, înfiecare seara, ea avea cosmaruri. Visa pe un salbatic cu rasaturi hidoase (diavolul),care-i tot spunea: „O sa te ucid”. În cele din urma s-a vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului. Este descris aici numai un mod prin care diavolul poate veni la om. În Ortodoxie, nici macar numelelui nu se recomanda a se rosti. A-i rosti numele înseamna a-l baga cumva în seama, pe el, cel ce sebchinuie în singuratatea încremenirii în rau. În Ortodoxie în general si în evlavia populara în special s-au folosit diferite eufemisme pentru a evita rostirea numelui care poate foarte usor degenera într-o invocatie. Pentru a-l chema în sufletul nostru, nu este nevoie de invitatii speciale. Toti cei care dracuie sau folosesc numele vrajmasului în gluma, cu rautate fata de cineva sau în alte scopuri, altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu si cunoasterea Lui, se trezesc, fie ca simt sau nu acest lucru, cu vrajmasul „pe cap”, facându-se robi ai sai, asa cum a aratat pilda de fata.

FRAGMENT DIN

Arhim. Vassilios Bacoiannis

ÎNFRUNTÂND DIAVOLUL SI VRAJITORIA

Iesirea din dictatura “statului magic”

Profesorul Ilie Badescu despre singura cale de iesire din dictatura “statului magic”. Interviu despre lupta si credinta, de Virgiliu Gheorghe, pentru Familia Ortodoxa

 

Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotografu Ro Dinu Lazar c via Roncea RoINTERVIU IN “FAMILIA ORTODOXA”, nr. 3 (50)/2013:

Profesorul Ilie Badescu despre „cultura mortii si cultura vietii” (I)

Profesorul Ilie Badescu este unul dintre cei mai importanti sociologi romani dupa ’90. Autor prolific, dar si un profesor foarte iubit de studentii sai, fost presedinte al Asociatiei Sociologilor din Romania si fost director al Institutului de Sociologie al Academiei Romane, Domnul profesor Ilie Badescu este si un aristocrat al spiritului crestin. Marturia sa este a unei intelegeri profunde a mesajului evanghelic, ceea ce dovedeste inca o data ca divortul dintre stiinta si credinta apare doar atunci cand ideologia isi spune cuvantul sau cand demersul stiintific este unul al mediocritatii si oportunismului. Dar Dumnezeu ne asteapta sa-L aflam si sa ne intoarcem la El, dupa cum s-a intamplat si cu Profesorul Ilie Badescu, in urma cu douazeci de ani…

– Domnule profesor, ati fost dintotdeauna tot atat de apropiat de Biserica pe cat sunteti astazi?

– E foarte curioasa biografia intelectualu­lui in general, iar a intelectualului roman in particular. Lumea in care m-am format, co­pil fiind, a fost o lume de oameni credinciosi. Datorez enorm bunicii mele, care era o fe­meie extrem de bisericoasa, si prin ea mer­geam si eu aproape Duminica de Duminica la slujbele din sat. Dupa care a urmat o foarte ciudata indepartare a mea de Biserica.

Cred ca o astfel de optiune este de inspiratie luciferica — ceea ce s-a intamplat, de altfel, si cu lumea moderna, tot de aceasta inspiratie lucife­rica tine, iar cele mai expuse sunt mintile tinere. Programul cel mai pervers de castigare a mintilor tinere este invitatia la orgoliu, la parerea de sine. In momentul in care, sa spunem, crezi ca esti cel mai destept, in momentul acela riscul ca un tanar sa alunece este foarte mare. Şi bineinteles ca am alunecat in aceasta indepartare, cadere, distantare de Biserica; altminteri spus, pierdere a legaturii cu Biserica, ajungand la acea nesimtire, „indiferenta impietrita”, cum spune Sfantul Ioan Gura-de-Aur.

Am trait in acest intuneric pana la momentul in care, prin 1992, am avut o anumita experienta. O criza teribila, brusc survenita chiar in timpul in care tineam un curs interesant; aveam foarte multi studenti la curs. Dupa aceasta, iar s-a intamplat ceva pe care nu pot sa-l explic, adica revenirea mea in Biserica. Şi aceasta revenire a fost puternica si fara nici un fel de poticnire. Am inteles ca intot­deauna Dumnezeu ne cauta, ne cerceteaza si ne atrage la El, dar fara sa forteze intrucatva libertatea noastra. Am avut tot timpul sentimentul — si in acest mod am interpretat dimensiunea apofatica – ca Dumnezeu se apropie de om prin retragere. Deci nu vine, cum sa spun, agresiv asupra lui, ci il lasa pe om sa inainteze. Şi atunci, Dumnezeu are grija de noi, dar in functie de puterile noastre.

Foarte multa cerneala a curs ca sa se ex­plice momentul in care omul se intoarce la Dumnezeu — in care, altminteri spus, se petrece regasirea ta in relatie cu Dumnezeu. Şi regasirea aceasta este confirmata de momentul in care tu ajungi sa mergi regulat la biserica, Casa si lo­cul in care Dumnezeu te cheama, si, in al doi­lea rand, cand cunosti lucrul acesta minunat pe care il reprezinta rugaciunea. Cea mai puternica lucrare, o experienta spirituala, pe care eu am trait-o in tot intervalul acesta este rugaciunea. Am spus intotdeauna si celor tineri cu care am discutat sa nu piarda din vedere aceasta putere, acest potential extraordinar. Rugaciunea este extraordinar de puternica — si rugaciunea individuala, si rugaciunea in comuniune, adica in cadrul Dumnezeiestii Liturghii. In manifestarea liturgica regulata, sistematica, rugaciunea te in­tareste in fata multor incercari si in fata multor primejdii — este o experienta pe care eu am trait-o si asupra careia pot sa depun marturie…

Deci eu am cunoscut iadul, am cazut in acest infern al nesimtirii impietrite fata de Dumnezeu, care face ravagii in Occident in momentul de fata, si care ameninta si lumea tanara romaneasca — lume foarte expusa la tot felul de rataciri, intre care cea mai grava este aceasta cadere in indife­renta fata de Dumnezeu, fata de credinta, fata de religie. Asta este, dupa parerea mea, cea mai mare primejdie in fata mintii tanarului de astazi.

„Schimbarea lumii trebuie sa inceapa ca schimbarea ta”

– Ce aduce aceasta cadere in viata lui?

– In primul rand, caderea survine in momen­tul in care el imbratiseaza civilizatia de tip mo­dern, de tip postmodern, care este una rupta de Dumnezeu; o civilizatie care a incercat sa-si re­zolve problemele prin strategii istoriciste, imanentiste, solipsiste, centrate pe eul omului, care a pierdut puterea de a se deschide, care L-a pierdut pur si simplu pe Dumnezeu. O civilizatie inchisa, care nu este dialogala, desi in mod paradoxal este obsedata la nivelul discursului ideologic de ideea deschiderii, de ideea de dialog; dar omul civiliza­tiei postmoderne nu dialogheaza cu nimeni, nici chiar cu el insusi, pentru ca nu mai poate — se misca in cerc inchis, cercul propriului eu.

Dupa parerea mea, optiunea aceasta de tip civilizational este cauza principala a ruperii de Dumnezeu, a instrainarii tanarului in toate epocile, dar mai cu seama in epoca aceasta postmoderna. E o forta teribila. Noi ignoram forta stihiala a civiliza­tiei de tip modern, bazata pe idolatria consumului, pe dorinta, pe idolatria ideologiilor – credinta oarba intr-o ideologie, fie ca e vorba de comunism, de marxism, de liberalism si asa mai departe. Acestea sunt structuri de gandire care au o functie si o putere relativa. Ele sunt imbratisate ca si cum ar fi dumne­zei. Şi din aceasta optiune deriva multe din rataciri, iar cea mai teribila este caderea in nesimtirea impietrita, cand s-a impietrit sufletul. Atunci esti mort: optiunea ta este pentru materie.

Iar instrumentele si tehnicile prin care esti chemat la aceasta optiune sunt multiple. Uite, televiziunile, de exemplu, sunt o asemenea teh­nica, sau cultura mall-ului – invitatia la stilul acesta de viata bazat pe prioritatea obiectului, si nu a persoanei. Sunt tehnici la care individul are acces cotidian, clipa de clipa, ceas de ceas – acces atat de comun, atat de curent si de in­sidios, atat de prezent, incat aproape ca nu mai are loc sa opteze, nu mai gaseste alternativa.

Puterea „statului magic” este extraordinara. Noi am intrat sub aceasta dictatura a statului magic, care a inceput cu una dintre cele mai teri­bile revolutii, si cea mai primejdioasa, care a fost revolutia sexuala. Or, utilizarea acestor puteri ale trupului — care sunt puterile perisabile ale lucru­lui mort —, utilizarea puterilor trupului impotriva sufletului este o tehnica diavoleasca, cea mai eficienta pentru devierea omului. Fiindca acolo sunt promisiunile prin placeri, acolo sunt toate. Din momentul in care pornografia devine domi­natoare, stapaneste spatiul intim, privat, relatia barbatului cu femeia; fortele sufletesti ale omului sunt confiscate de aceste puteri demonice ale sta­tului magic. Şi atunci omul nu-si mai apartine. Din clipa aceea, el nu mai are controlul propriei sale persoane. E inconjurat de alte forte.

– Cum vedeti iesirea?

Singura cale de iesire, dupa parerea mea, este adusa prin cultura credintei si a vietii. La cultura vietii noi putem cauta. Fara indoiala, sunt diverse cai de intoarcere de la moarte la viata ale omu­lui modern — pentru ca acesta a murit sufleteste, dupa cum spune Tolstoi, este „cadavru vertical” — si cea mai sigura este calea credintei. Nu vad o cale mai sigura decat calea prin credinta. De aceea este extrem de importanta nu numai „stra­tegia” liturgica a Bisericii, ci si strategia ei misio­nara, fiindca omul trebuie intalnit, trebuie cautat si pe strada. Şi, ca sa-l cauti pe strada — sa-l cauti, altminteri spus, in momentele neconventionale -, pentru asta trebuie ca tu insuti, cu adevarat, sa fii urmator al lui Hristos. Adica sa devii pro­povaduitor, sa devii apostol. Dupa parerea mea, lucrul cel mai important este functia de apostolie a credinciosului. Fiecare trebuie sa-si asume o asemenea functie, adica sa-L propovaduiasca pe Hristos in toate formele cu putinta. Şi atunci creste puterea Bisericii — in fond, asta inseamna Biserica: suntem noi, toti, Trupul lui Hristos.

Daca insa crestinul cade in capcana schizoidiei — este una la biserica si alta dupa ce a iesit de la Liturghie — atunci el nu mai devine o forta pentru restaurarea si regasirea celorlalti. Din contra, este o forta vicleana. Prin urmare, el trebuie sa fie una in cuvant si fapta. Una in Dumnezeiasca Liturghie si acelasi dupa Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie ar­monizata viata cotidiana cu invatatura evanghelica. Nu se poate altfel. Daca el nu face din ciclul acesta al Evangheliei ciclul vietii lui, al biografiei lui, atunci nu are nici o putere — si nu-l urmeaza nimeni.

De aceea, cred ca schimbarea lumii trebuie sa inceapa cu schimbarea ta, cu tine insuti. Asa cum ne spune Mantuitorul in pericopa evan­ghelica a femeii lapidate — cand le spune tuturor sa loveasca cu piatra cel care nu are nici un pa­cat, si in momentul acela, mustrati fiind de cu­get, au lasat toti pietrele si au plecat. Cu asta incepe, cand te poti uita inlauntrul tau si vezi cat esti de pacatos si cat ai de lucru cu tine — atunci incepe schimbarea lumii, acolo incepe in­totdeauna transformarea universala a existentei: cu tine, cu transformarea ta se petrece un lucru de incidenta universala, cosmica.

De aceea nu e mai important un savant care a luat un premiu Nobel, cum spune Petre Ţutea, decat o taranca analfabeta care se roaga. Cu ea incepe transformarea lumii la scara universala — nu cu savantul, cu ala nu se intampla nimic, e in moarte. El poate sa fie pentru ceilalti marturia mortii.

Da, dar un savant care a luat premiul Nobel, cum ar fi trebuit sa-l ia Paulescu, si are si credinta lui Paulescu, poate schimba si o lume.

Atunci poate schimba si o lume.

„Moartea e moarte, nu este alternativa la viata!”

Virgiliu Gheorghe si Ilie Badescu la Sociologie - Foto Victor Roncea– Pana la urma, cum a fost perceputa de comu­nitatea stiintifica intoarcerea dumneavoastra la cre­dinta si marturia pe care o dati in mediul universitar?

– Sigur, sunt oameni care au intelegere si con­simt la tipul acesta de experienta. Sunt insa foarte multi care o privesc ca pe-o ciudatenie, adica nu se­sizeaza incordarea gandului celui care vrea sa aduca in actul de cunoastere aceasta noua unitate intre stiinta si credinta. Şi atunci il vad ca pe un om care e si el pe-acolo, care trebuie tolerat. Ei aplica stra­tegia „multiculturalismului”. Adica: „Domnule, este si asta, sigur ca da, il lasam deocamdata — dar totusi sa fim atenti asupra lui, ca s-ar putea sa fie un fundamentalist periculos, care nu este in conformitate cu corectitudinea politica, ca uite, nu-i de acord cu homosexualii, cu pornografia, cu nu stiu ce. Şi atunci trebuie sa fim atenti, ca are alune­cari fundamentaliste”. Deci sunt si dintre acestia.

Ca tot ati adus vorba despre homosexuali, de curand a fost un intreg scandal legat de faptul ca, de cativa ani, in Liceul „George Cosbuc” din Bucuresti se face propaganda homosexuala. Sunt deja copii care sunt influentati si care sunt solidari cu „destinul gay-lor”, altii care sunt timorati si nu spun acasa, pentru ca o reactie a parintilor le poate crea necazuri la scoala… In ce masura se justifica — inclusiv din punctul de vedere al libertatii — sa vii intr-o tara ca a noastra, cu traditia ei, si sa incepi sa faci propaganda „gay” in numele diversitatii?

– Nu se justifica, pentru ca, vedeti, aceasta pro­paganda bizara este contrara programului oricarui principiu de ordin pedagogic. Şi asta in privinta scopului pentru care functioneaza unitatile sco­lare, care sunt constituite pentru un program de instruire. Programele formative pot sa fie eventual adiacente, corelative programelor de instruire — si, in general, ele sunt cumva libere, deci nu pot sa de­vina program al scolii. Dupa opinia mea, o scoala care adopta un asemenea program incalca legea.

Cum erau comunistii prin anii ’40…

Exact, cei care mai ieri erau in ilegalitate, acum organizeaza marsuri, parade si incearca sa se impuna la nivelul tuturor institutiilor, ca si cum s-ar incerca instaurarea unui nou tip de totalitarism.

In ceea ce priveste aparitia propagandei “gay” in sistemul de invatamant romanesc, cred ca problema este legata de optiunea ferma a institutiilor statului. Daca in modul de concepere si de organizare a po­liticilor scolare nu sunt principii ferme, clare, atunci pot aparea asemenea alunecari. Eu, de pilda, sunt un credincios, dar la cursul meu de istoria sociologiei nu predau convingerile mele de credinta, ci tin cursul de istoria sociologiei. Pentru asta sunt chemat acolo. Sigur ca il gandesc intr-un asemenea mod incat sa atrag atentia asupra unui caracter mai cu­prinzator al cunoasterii in sociologie, datorat mari­lor sisteme sociologice, dar nu pot sa deviez. Cand il prezint pe Max Weber, il prezint pe Max Weber. In momentul in care as veni cu asemenea chestiuni adiacente la o programa scolara, as incalca legea.

Astfel de lucruri sunt insa posibile daca in­stitutiile statului nu sunt eficiente, daca nu sunt clare in ceea ce priveste optiunea pentru o conceptie pedagogica de formare a tineretului. Daca noi vrem, prin politica statului, sa cream un tineret receptiv la familia heterosexuala, ca­pabila de procreare, atunci sigur ca eu nu pot sa consimt ca scoala, de pilda, sa promovez „fami­liile” de alt tip, care contrazic modelul familiilor heterosexuale — decat daca admit ca asta nu e o problema a statului roman. Daca nu e o pro­blema a statului roman, atunci da. Deocamdata vedem exact care este problema statului roman.

Deci avem in fata o chestiune foarte serioasa. Nu exista nici o dezbatere publica pe aceasta tema in momentul de fata, si din cauza aceasta exista si o asemenea confuzie. Pentru ca cei care ar trebui sa organizeze o dezbatere publica sunt timorati (ma refer la institutii, la cultura institutionala), iar in rest cei care promoveaza aceste modele socotesc ca sunt „modele alternative”. Dar nu e un „model alternativ”, dupa cum moartea nu poate fi o alter­nativa la viata. Moartea e moarte, nu este alterna­tiva la viata. E moarte, e sfarsitul vietii. Daca nu e familie heterosexuala, inseamna ca nu e familie, nu are una dintre functiile fundamentale ale familiei, care este procrearea, nasterea de copii.

Adica are nevoie statul roman sa aiba copii, sau nu are? Daca nu are, atunci sigur ca se poate dis­pensa de politica in domeniul asta. Dar daca are ne­voie de copii, are nevoie de soldati, are nevoie de platitori de impozit si celelalte, atunci totusi trebuie sa aiba grija de familia heterosexuala. Este o problema-cheie in orice sistem, una dintre problemele care trebuiesc discutate la nivel de politica a statelor. Or, in clipa de fata, ciudatenia este ca sunt state care se abat de la acest principiu. Adica stim foarte bine ca sunt legi care creeaza confuzie, adica duc la o stare de confuzie si de anarhie intr-o societate — si atunci, intr-un asemenea stat, sigur ca este foarte greu sa lupti impotriva acestor curente ale disolutiei.

„Lumea se gaseste in momen­tul acesta intr-o criza de mame”

Parerea mea este ca, si in aceste situa­tii, tot prin credinta vine salvarea. Tot prin cultura credintei, adica tot optiunea catre cultura vietii. Noi nu am definit foarte bine ce inseamna si despartirea asta intre cul­tura vietii si cultura mortii. Noi credem, de exemplu, ca stilurile de viata care se ba­zeaza pe consum si pe placeri sunt „adevarata viata”. Nu este adevarat! Acolo e moar­tea. Dar toate lucrurile acestea, nici ele nu sunt lamurite, nu sunt dezbatute. Tinerii afla foarte tarziu — de obicei cand se intam­pla ceva in viata lor, care ii readuce la redes­coperirea dimensiunii sufletesti, adica a chi­pului divin din ei. Pana atunci stau rataciti.

Practic, societatea nu le mai ofera alternativele sanatoase, sau acestea nu mai sunt deloc evidente.

Da, sigur. Iar daca exista, sunt ime­diat etichetate ca fiind „fundamentaliste”. Intotdeauna raul este abuziv, zgomotos si obraznic, in timp ce binele e silentios. Dumnezeu este delicat. Cultura vietii este, in fond, cultura mangaierii. Dumnezeu mangaie. Eu am doua nepotele care sunt o minune, si mi-am dat seama si prin experienta lor cat de importanta este maternitatea, mama. Este fundamentala. Cat de mult a insemnat faptul ca mama lor le-a dus la biserica sistematic, le-a impartasit! Deci mama este de o importanta cruciala in tot ce inseamna cres­tere spirituala a copilului. Traian Braileanu spunea ca din egoul matern se naste spiritual copilul – insa, daca este sa fim mai precisi, eu as zice ca din inima mamei se naste spiri­tual copilul, din dragostea ei, din dragostea ei pentru Dumnezeu. Parintele Nicolae de la Manastirea Sitaru spunea ca lumea se gaseste in momentul acesta intr-o criza de mame, intr-o criza a maternitatii, si ca asta este una dintre cauzele ratacirilor. Conteaza enorm ce face mama cu copilul ei. E o cheie, acolo se pune „caramida zidirii”. De aceea, zic eu, in tot ce inseamna binele acesta al familiei, al copilului, al comunitatilor in care traim, nu trebuie sa asteptam prea mult de la civilizatia actuala sau de la cultura institutionala.

Ci de la Dumnezeu, sa cerem de la El…

Da. Şi nici sa nu ne mire cand nu ne vin ajutoare din cele care tin de starea lumii, adica de la civilizatie, de la institutie. Nu trebuie sa ne mire si nici nu trebuie sa ne suparam, fi­indca, asa cum spuneam, omul, vrand-nevand, tot e legat in chip firesc, relational, de ceea ce este marturia lucrarii lui Dumnezeu in lume. Cultura mangaierii. Dumnezeu mangaie sufle­tul, deci vine prin mangaiere, prin alinari, nu vine in formele in care vine civilizatia, bruscand.

Şi muzica moderna, si toate formele acestea de manifestare a civilizatiei sunt o nenorocire. Eu nu merg neaparat pe ideea lui Freud a „raului civiliza­tiei” – pentru ca Freud, saracul, deplangea faptul ca civilizatia il opreseaza si il indeparteaza pe om de placere. Şi cerea chiar mai multa placere in lume,el vedea eliberarea in placere. Or, in placere nu este eli­berare, este inlantuire. Placerile te inlantuiesc, sunt vicii – altminteri spus, dependente. Asa cum e de­pendenta de pornografie. Ati vazut, cand ati facut aceste studii ati descoperit cateva tipuri de adictii noi, de dependente noi: dependenta de televizor, de pornografie, de Internet, de telefonul mobil…

Eu cred ca noi ar trebui sa ne asumam aceasta responsabilitate – ma refer la intelectualul din Biserica, cel care este chemat sa promoveze ceea ce eu as numi cultura vietii. Este raspunderea lui. Şi aici intelectualul specialist intr-un domeniu sau in altul trebuie sa-si asume aceasta raspun­dere. De pilda, este clar ca biologul trebuie sa dea un raspuns la ce inseamna „cultura vietii” atunci cand este privita din biologie. Ce inseamna „cul­tura vietii” atunci cand este privita din fizica. Ce inseamna „cultura vietii” atunci cand este privita din medicina, din sociologie, din psihologie… Astea sunt raspunsuri pe care, dupa parerea mea, intelectualul militant din Biserica, marturisitor al lui Hristos, trebuie sa si le asume.

Cultura morţii şi cultura vieţii (II) 

Domnule profesor Bădescu, vorbeaţi despre contribuţia pe care trebuie să o aibă biologul, fizicianul, intelectualul în general, la ceea ce înseamnă „cultura vieţii”. Mai este, oare, posibil acest lucru, atâta timp cât cel puţin în mentalitatea ştiinţei de popularizare care domină massmedia astăzi se manifestă un adevărat conflict între ştiinţă şi credinţă?

‑ Sunt convins. Dumnezeu aşteaptă asta de la noi. Şi, în felul acesta, fapta noastră devine rugăciunea noastră cea mai importantă – căci există şi o „rugăciune a faptei”, când întoarcem către Dumnezeu, ca ofrandă, darul pe care l‑am primit de la El. Şi atunci, dacă în fapta noastră, ca intelectuali, facem asta, avem intr‑adevăr mari bucurii pe linia căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că am pierdut această bătălie, şi eşecul acesta e răspunderea noastră. Deci misiunea intelectualului din Biserică este de importanţă, după părerea mea, universală. Chiar dacă aparţine unei ţări mici, unei culturi cât ar fi ea de provincială, funcţia lui rămâne una universală – în măsura în care îşi asumă această misiune.

Toată chestiunea se reduce la rezolvarea acestui prag critic, raportul dintre ştiinţă şi credinţă. Ele au fost separate după „Secolul Luminilor”, şi de atunci s‑a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput ca act de cunoaştere în afara cunoaşterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or cunoaşterea în afara cunoaşterii lui Dumnezeu, deci în afara fundamentelor biblice, este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – şi nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n‑ar putea soluţiona un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinţei.

Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenţei se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcţionarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcţia spirituală pornind de la o neurobiologie de tip imanentist, materialist etc.

Această direcţie a fost răsturnată de o reconstrucţie teribilă datorată unuia dintre premiaţii Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului. Şi atunci a lansat teoria dubletului creier‑minte, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, cu structura lui cerebrală, din punct de vedere fiziologic moare în momentul în care a murit persoana, individul. Mintea, nu. Asta este o demonstraţie extraordinară pe care o face acest mare medic australian! Şi cred că, din punctul acesta de vedere, tot ce s‑a întâmplat în ultima perioadă duce intr‑o singură direcţie: intr‑o redescoperire a unei noi unităţi aflate la baza ştiinţelor, a cunoaşterii.

O ştiinţă atee justifică orice comportament criminal

De asemenea, mai sunt cercetări noi care arată că însăşi inima are o anumită inteligenţă. Inima, ca organ, are un sistem neuronal, produce foarte mulţi neurotransmiţători. Aceşti neurotransmiţători dau anumite stări legate de stările de conştiinţă. Şi chiar cercetătorii americani arată că neurotransmiţătorii aceştia apar în tot corpul – deci nu numai în creier, nu numai în inimă – şi generează anumite stări de conştiinţă. Până la urmă, problema asta este: oare ştiinţa, în momentul acesta, a ajuns intrun fel de impas epistemologic, în care inevitabil trebuie să apeleze la credinţă?

‑ Eu sunt absolut convins… Ştiinţa, cunoaşterea se găsesc astăzi intr‑un fel de bifurcaţie. Adică ori este regândită, epistemologic vorbind, prin ochiul credinţei, ori rămâne în fundamentele ei tradiţionale – şi atunci eşuează în ideologie, adică îmbrăţişează teze precum cele vizând imanentismul sau istoricismul, criticat, de pildă, de Karl Popper. Interesant este că, referindu‑se la mizeria istoricismului, acest mare filosof arată că istoricismul este răspunzător pentru deznodăminte criminale, cum este cel al efectelor marxismului. În contextul acestor teorii atee, Marx a lansat un fals model de rezolvare a problemelor istorice ale omenirii, inventând un fel de inamic universal, care în concepţia marxistă trebuie lichidat pentru a elibera omenirea; iar de aici şi până la teza lui Lenin, a statului care trebuie să lichideze o clasă, nu‑i decât un pas – care s‑a şi făcut.

Prin urmare, teza revoluţiei care triumfă dacă proletariatul lichidează clasa burgheză este teza îmbrăţişată. Ea a devenit element de doctrină în organizarea regimurilor politice din perioada comunistă.

„Omul nu dialoghează decât cu sine însuşi”

Aşadar, eşuarea epistemologiei ştiinţifice în ateism a contribuit decisiv la apariţia totalitarismelor secolului al XXlea?

 ‑ Desigur. Dacă, de pildă, nu admitem în istorie ideea că lumea are un alt tip de ordine decât cea derivată din imanenţa istoriei – şi mă refer la ordinea sa religioasă, creştină – atunci se ajunge la concluzia că omul este atotputernic. Iar dacă nu mai există o altă ordine morală sau spirituală mai înaltă la care să se raporteze, omul se simte îndreptăţit să procedeze cum îl taie capul, iar prin aceasta se justifică istoric orice dictatură, orice comportament criminal.

Acum se iveşte şi o altă problemă: că dintr‑o asemenea viziune, de pildă, rezultă şi o concepţie foarte stranie asupra statutului de subiect al omului. Căci, dacă admitem viziunea aceasta, înseamnă că subiectul cunoscător este singur în faţa obiectelor – cu alte cuvinte, toţi ceilalţi sunt obiecte, iar nu subiecte (cum foarte frumos spune Traian Brăileanu). Deci, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că subiectul este singur în faţa celorlalte obiecte, a subiectivităţilor reduse la statut de obiecte. Dacă este singur în faţa lor înseamnă că el nu dialoghează decât cu sine însuşi, şi în felul acesta se ajunge intr‑un impas total al cunoaşterii, deci totul este mişcare în cerc. Nu există cunoaştere efectivă. Cunoaşterea este dialogală. Deci dincolo de tine, de subiect, cine este?…

Or asta duce, cum spune Habermas, la paranoia raţiunii, adică la ceea ce au fost, de fapt, programele totalitariste moderne, şi la ceea ce sunt, în ultimă instanţă, şi idolatriile de tip postmodern – idolatria ideologiilor. Totul este explicabil intr‑o ideologie. Totul este reductibil intr‑o ideologie. Sau la idolatriile consumeriste, adică cele care împing individul spre această evaziune în cultura morţii

Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea revelată

Şi avortul, eutanasia pot fi considerate tot consecinţele acestui fenomen cultural?

 ‑ Toate de aici decurg. Aţi văzut, de pildă, că acum marea dezbatere a unor mari personalităţi din lumea şi din domeniul ştiinţelor, dar şi din domeniul afacerilor din S.U.A., este tocmai asta, că spun: „Domnule, lumea a ajuns în impas, fiindcă omenirea atinge pragul acela de creştere, de explozie demografică care face imposibilă conservarea – să spunem energetică – a unui mediu de supravieţuire comună pe planetă”. „Şi atunci”, spun ei, „consecinţa care decurge de aici este să lichidăm circa şase miliarde şapte sute de milioane, ca omenirea să ajungă la cele trei sute de milioane cât ar fi pragul sau punctul de echilibru pe planetă”. Numai că ei nu sesizează un lucru foarte interesant, şi anume că din cele şapte miliarde, numai 5% sunt cei care controlează resursele, în ultimă instanţă tot ceea ce este bogăţia lumii. Deci responsabilitatea, potenţialul acesta distructiv al omenirii acolo se găseşte, la cei 5%, nu la cei 95%! Prin urmare, dacă ai lichidat 95% şi rămân cei 5%, în momentul respectiv practic ai ocolit problema‑cheie. De ce un sistem care permite unora să acumuleze bogăţii în proporţie de 95% conduce la aşa ceva? Că nu e posibil un asemenea sistem decât prin dezvoltarea fantastică a consumului. Dacă nu ai consum, nu ai nici încasări. Şi nu constitui nici baza investiţională în zona afacerilor.

Marile corporaţii se sprijină obligatoriu pe aceste mari mase de consumatori. Acestea sunt legate una de alta. Sunt în logica sistemului. Prin urmare, eroarea este că sistemele inventate în epoca modernă convertesc ordinea firească creaţională a lumii intr‑o subordine nefirească, în cultura morţii. Se ajunge, de pildă, ca în sistemul bancar‑monetar din lume, doar 3%, să zicem, din moneda aflată în circulaţie să aibă acoperire în valoare – restul e credit monetizat. Adică restul e monedă speculativă, care ce generează? O societate îndatorată, cum remarcă specialiştii occidentali şi români. Deci un asemenea sistem se bazează pe sclavia imensei majorităţi a populaţiei şi a generaţiilor care vor veni, fiindcă ele preiau povara îndatorării predecesorilor…

– Căci, dacă nar exista industria de consum, nu sar consuma atât; dacă nu sar consuma atât, nu sar îndatora oamenii; dacă nu sar îndatora oamenii, nar pierde puterea lor. Până la urmă, ceea ce consumă ei este însăşi puterea lor, viaţa lor…

 ‑ Sigur. De asta spun, revenind oarecum, că marile sisteme de cunoaştere s‑au afirmat intr‑o compatibilitate cu fundamentele biblice. Actul de cunoaştere, acolo unde e vorba despre marile sisteme ale cunoaşterii, are intr‑o formă sau alta un fel de comunicare secretă, o sinergie cu fundamentarea biblică a cunoaşterii revelate. Şi de aceea spun că tot ce s‑a întâmplat după ei a fost cădere, şi asta s‑a datorat unei devieri care aparţine modernităţii şi postmodernităţii. Marile sisteme aşa au apărut, intr‑o tentativă fantastică de a pune intr‑o unitate religia şi ştiinţa. Ea a fost pierdută – şi aceasta duce, în ultimă instanţă, la impasul actual al ştiinţei.

Aşadar, ştiinţa trebuie să se întoarcă la unitatea dintâi, dintre cunoaşterea imanenţei lucrurilor şi cunoaşterea revelată. Adică la cunoaşterea unui tip de ordine mai adâncă, mai profundă. Prin această cunoaştere, omul se poate elibera din închisoarea aceasta a simţurilor, a culturii consumului, a culturii morţii

De la moarte la Viaţă

Dar dacă nu se întoarce, ce se va întâmpla?

 ‑ Dacă ştiinţa nu se va întoarce (ăsta este un scenariu, sigur, absurd după părerea mea), asta ar însemna o blocare totală a civilizaţiei întemeiată pe un asemenea impas.

Adică ştiinţa va ajunge să fie o armă îndreptată împotriva oamenilor?

‑ Exact. Asta este şi previziunea unor mari savanţi. Este foarte clar că în clipa de faţă ne găsim intr‑o fază de sfârşit de ciclu civilizaţional, este o civilizaţie care a intrat în momentul ei critic. De aici încolo, pe fundamentele ei nu se mai poate înainta. Este o civilizaţie care nu mai are perspectivă.

Deci în momentul acesta, practic, suntem în faţa unei mari experienţe la scară universală, pe care omenirea o traversează – sau, dacă nu o traversează, se autolichidează, se autonimiceşte. Asta este problema. Civilizaţiile de tip modern, postmodern, civilizaţia aceasta nu are în clipa de faţă răspuns la această problemă, deşi ea a creat sisteme care cuprind răspunsuri în toate domeniile cunoaşterii.

Oare depresiile, bolile mentale, problemele sociale nu sunt, toate, simptomele acestei boli care a avansat şi în care, dacă nuşi găseşte soluţia, omul simte că se alienează?

‑ Ba da, este incontestabil că aşa‑numitele boli ale civilizaţiei sunt legate de criza spirituală în care se găseşte omul modern. Noi ştim din Sfânta Scriptură un lucru foarte interesant, pe care ni‑l dezvăluie „Cartea lui Iov”. În „Cartea lui Iov”, Dumnezeu pregăteşte sfat cu îngerii, şi vine şi diavolul la sfat, şi când este întrebat de Dumnezeu: ,,Ce‑ai mai făcut?”, răspunde: ,,Am bătut marginile pământului, şi am văzut, Doamne, şi pe Dreptul Iov, dar nu e chiar aşa de nu‑ştiu‑ce”. Şi pune acea variantă că, adică, ,,credinţa lui n‑ar mai fi aşa de statornică dacă el n‑ar fi primit atâtea daruri de la Tine!”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: ,,Bine, te las să faci ce vrei cu averea lui, dar de viaţa lui să nu te atingi!”. Ce înţelegem de aici este că puterea distructivă în lume are şanse numai în cultura morţii! Adică în cele materiale, în avere – nu în cele care ţin de viaţă.

Deci pentru ca omul să nu fie înfrânt, el trebuie să opteze, să treacă de la moarte la viaţă. Însă în clipa în care a trecut la plăcere, la obiecte, la avere şi aşa mai departe, în momentul respectiv a optat pentru cultura morţii. El a trecut în cultura morţii, şi acolo este stăpânit numai de forţele distrugerii – pentru că acolo este stăpânirea (cum spune fizica) principiului al doilea al termodinamicii, a legii entropiei. Totul este distrugere acolo, este perisabilitate, totul se nimiceşte. Cum spune Mântuitorul: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” Matei 6:21. Dacă ţi‑ai făcut casă şi ai adunat averi, molia şi rugina le vor mânca cf. Matei 6:19. Unde nu are putere forţa distrugerii? Acolo unde este viaţa. Acolo unde este viaţa nepieritoare, unde este sufletul, acolo nu are putere. Asta ne spune Dumnezeu în „Cartea lui Iov”.

Ceea ce‑i interesant este că şi Adam, în momentul în care cade în greşeală, de fapt a făcut aceeaşi opţiune: de la cultura vieţii la cultura morţii. Dumnezeu l‑a prevenit pe Adam ca să‑l protejeze – nu prin interdicţie, ci din grijă pentru făptura Sa. Şi i‑a spus: ,,Ai grijă să nu mănânci, că atunci când vei mânca din pomul acela, vei muri” cf. Facerea 2:17. Adică vei deveni muritor. Dar el a făcut gestul, a trecut din cultura vieţii la cultura morţii, şi a avut de suportat toate consecinţele, adică moartea.

Deci asta este o problemă universală – toate civilizaţiile istorice se regăsesc la un moment dat în faţa unei asemenea opţiuni. Adică optează ca şi Adam: trec de la cultura vieţii la cultura morţii. Civilizaţia europeană, la începuturile ei, a mers spre cultura vieţii. În momentul în care a optat pentru strategiile consumeriste, în momentul respectiv a făcut opţiunea pentru cultura morţii, şi din acel moment a început ciclul declinului. Adică a apărut căderea, cum spune Spengler, „declinul Occidentului”, declinul civilizaţiei care optează pentru cultura morţii, pentru moarte, cu tot ce decurge de aici. Cum a făcut şi Adam opţiunea lui, a făcut şi Europa acea opţiune – a optat pentru moarte.

Însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru aceasta a venit în lume: pentru a ne salva din această moarte la care ne atrage lumea, lumescul, cultura obiectelor şi a nimicului, iar aceasta prin însăşi jertfa Sa pe Cruce. Aşadar, nu numai intelectualul, ci tot omul care trăieşte în lume este chemat să se integreze în această cultură a vieţii, care nu este altceva decât pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă de aici de pe pământ. Acest lucru nu îl pot înţelege cu adevărat cei care se folosesc doar de raţionamente şi silogisme, hrănindu‑se, cu suficienţă, din acelaşi pom al cunoaşterii binelui şi a răului, ci cei care îşi hrănesc mintea din înţelesurile credinţei, hrănindu‑se din pomul vieţii – Care este Însuşi Hristos, începutul, cauza întregii umanităţi şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul existenţei omului în lume.

SURSA

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe pentru Familia Ortodoxa

 

 

 

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe