Tag Archives: bucuresti

Tradiţia sărbătoririi Crăciunului

Bucureştii de odinioară și obiceiurile de Crăciun

Bucureşteanul din toate timpurile, mult mai ataşat de valorile satului de unde provenea, s-a simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului, păstrând cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi. Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămânând să coexiste cu cele tradiţionale. Că vorbim de secolul XIX sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar mai cu seamă de bucurie şi petrecere.

Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, iar alţii mai puţin, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curăţenia generală a casei (fapt consemnat şi de călătorii străini veniţi la noi, exemplu fiind Paul Morand), pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor şi prepararea mesei de sărbătoare.

Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi câte şi mai câte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mâncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cârnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”. Dulciurile erau şi ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar şi cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele şi sarailiile care urmau să împodobească masa de sărbătoare erau scoase aburinde şi răspândind o aromă ameţitoare din cuptoarele încinse.

 

Foto: Cu Irodul pe străzile Capitalei, anii ’30

Copii aveau şi ei preocupările lor, hotărând unirea în cete şi învăţând cu multe zile înainte colindele tradiţionale pentru a le spune apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopţile Crăciunului, nu avea să fie uitată de cei mici, dar şi de tineri, după cum nu era uitată nici pregătirea straielor specifice Vicleimului mahalalei unde trăiau. Hârtia colorată şi lipiciul din făină se găseau din belşug în perioada Crăciunului, tocmai pentru astfel de îndeletniciri.

Intelectualii români au reclamat intruziunea bradului împodobit în sărbătoare

Un element nou, adus de oraş în marea sărbătoare, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus, mai simplu, pomul de Crăciun.

Bradul împodobit a fost un împrumut din sfera apuseană. El a aparţinut lumii germane păgâne, pătrunzând treptat şi în tradiţiile popoarelor creştine. A fost preluat, cu timpul, de întreaga Europă, ajungând inevitabil şi la noi.

Foto: Cântece de Stea, în seara de Crăciun

Pentru români, încă din vechime, bradul constituia un element deosebit de important la nunţi şi înmormântări, aşa încât n-a fost prea greu ca un astfel de obicei străin să se muleze pe o credinţă de-a noastră existentă. Numai că la noi brad împodobit nu se făcea decât la înmormântări. Adus aici prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întâlneşte la Bucureşti, mai întâi în casele „nemţilor”, apoi în acele ale orăşenilor avuţi pentru care inovaţia părea mai tentantă decât tradiţia. Semnale de alarmă ale intruziunii acestui obicei străin nouă au fost trase de intelectualii vremii, exempu elocvent fiind Petre Ispirescu, dar fără prea mare succes, deoarece ideea împodobirii bradului cucerea tot mai mult.

Un factor important în promovarea acestui element alogen se pare că l-au avut, curios lucru, chiar şcolile noastre, care l-au propagat „cu toată pompa oficială”, pomul de Crăciun „devenind chiar punctul principal al întregii sărbători a datinilor de Crăciun”. Treptat, pomul de Crăciun a fost integrat firesc în sărbătoarea Crăciunului, extinzându-se de la casele mai avute la întreg oraşul; şi nu numai în locuinţe, dar şi în feluritele instituţii bucureştene. Cumpărarea bradului rămânea şi ea un eveniment în viaţa familiilor bucureştene, la fel ca împodobirea lui cu „panglicile cele mai sclipitoare, cleştii şi lumânările colorate, jucărioarele cele mai hazlii şi pachete cu tot felul de cofeturi (dulciuri)”.

Colinde la Palatul Regal

Un vechi obicei păstrat până astăzi îl reprezintă colindul. Dacă uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopţii şi până în zori începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraş colindătorii îşi începeau colindul de seara şi îl continuau până în miez de noapte.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureştenilor în sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbaţi: corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa”, precum şi corul operei Teatrului Naţional. Cântecele acestora de colind începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se aşezau în faţa scării palatului şi începeau colindele cu emoţie şi talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales: Majestăţile lor, împreună cu principii moştenitori şi copii lor

 

După ce terminau de colindat, uşile erau larg deschise şi oaspeţii erau poftiţi în „sala de aşteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde îi aştepta o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belşug la fel ca şi prăjiturele de toate soiurile[6]. Colindătorii se alegeau şi cu sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate şi voie bună de Sărbători”. De la palat, corurile plecau spre reşedinţa mitropolitului pentru a-l colinda şi pe acesta. O oră mai târziu, Bucureştiul era împânzit de glasuri cristaline de copii care, împărţiţi în cete de câte trei, patru ori cinci ţânci, cântau cu bucurie „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”.

„Suntem trei, mititei, ca bobul de mei“

Copii din mahalalele bucureştene, văzuţi de autorii vremii, cu „picioruşele îngreunate de cizmuliţe sau de şoşoni, cu paltonaşele aproape până la glezne, înfofoliţi cu şaluri de lână până peste nasuri, cu căciuli ţuguiate de oaie înfundate pe ceafă şi pe sprâncene, cu desagile de covrigi pe umăr şi cu mânuţele înmănuşate în lână şi înfundate în buzunare, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh…” nu se deosebeau cu nimic de cei de la sate.

Bună dimineaţa

La Moş Ajun

Ne daţi

Ori nu ne daţi?

Aşa strigau micii colindători, aşteptând zgribuliţi să fie primiţi de către gazde. Gospodarii îi întâmpinau cu drag şi-i întrebau:

Câţi sunteţi?

Iar copiii, şireţi, răspundeau:

Suntem trei,

Mititei

Ca bobul de mei!

Treptat, farmecul colindelor ce întâmpinau Naşterea lui Hristos învăluia cu evlavie întregul oraş. Veche şi frumoasă datină răspândind fericire şi smerenie, colindul rostit de copii şi de tineri prindea viaţă şi înduioşa sufletele creştinilor. Voci curate răsunau în noapte, aducând în toate casele vestea cea minunată a naşterii pruncului sfânt. Şi Iisus se naşte în fiecare an, iarăşi şi iarăşi, pentru fiecare, în inimile şi în casele tuturor.

Ia sculaţi boieri sculaţi, florile dalbe,

Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel,

Curge mirul de pe el

Faşă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă.

Şi:

O, ce veste minunată

În Betleem ni s-arată!

Astăzi s-a născut

Ce-l făr-de-nceput

Cum au spus proorocii.

Că la Betleem, Maria

Săvârşind călătoria,

Într-un mic sălaş,

Lângă-acel oraş,

A născut pe Mesia.

Pre Fiul în al său nume

Iată l-a trimis în lume

Să se nască şi să crească

 Să ne mântuiască.

La fel ca la ţară, şi la Bucureşti gazdele primeau colindătorii cu covrigi, mere şi nuci poleite. Pe drum copiii primeau şi bani de la trecători, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scorţişoară sau pe o ceaşcă de salep, după care îşi continuau colindatul.

Corul bisericilor din Bucureşti, în seara de Crăciun

Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri ceva mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu „icoana”, cântând troparul şi condacul Naşterii Domnului. Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie în Ţara Românească şi Moldova în anii1650-1660, spunea că „se obişnuieşte ca în seara spre naşterea lui Hristos, toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de Germani, de citeţi şi de corişti, să se adune în bande, purtând icoane şi să umble toată noaptea dinspre naşterea Domnului şi în noaptea următoare”. Alte surse povestesc despre obiceiul de a merge a doua zi cu icoana. Un copil purta în braţe icoana acoperită cu o maramă, iar în urma lui mergea dascălul. Împreună intrau din casă în casă.

Foto: Covrigii, indispensabili în sărbătorile de acum şi de altădată

Odinioară, întregul Bucureşti era învăluit, în seara Crăciunului, în sunetele profunde şi atât de diferite ale clopotelor multelor biserici existente în oraş. Efectul era copleşitor: unele clopote sunau falnic şi maiestuos, pe când altele, tainic, stins, ori vesel şi zglobiu. Astfel, se auzeau „glasul tânguitor al clopotului de la Sfântul Gheorghe, sunetul jalnic şi mândru al Antimului, bătaia rară şi falnică a Sfântului Spiridon cel Nou, îngânându-se cu Sărindarul şi cu sunetul clopotului de la Curtea Veche”, după cum aminteşte Ion Ghica în scrierile sale.

În ziua Crăciunului, din nicio casă din Bucureşti, oricât de săracă ar fi fost, nu lipsea de la masă friptura de porc, sarmalele, vinul roşu, ori de ce culoare preferau stăpânii, şi cozonacii rumeni şi gustoşi. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morţilor din familie. Pomana era dată rudelor şi vecinilor, dar şi celor nevoiaşi.

Vicleimul, obicei adus de saşii din Ardeal

După slujba bisericească, fiecare îşi petrecea diferit ziua de Crăciun. Copiii ieşeau la săniuş ori să se dea pe gheaţă, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau şi ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele casepetrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii[10]. Ziua trecea repede şi seara copiii se duceau cu Steaua. Treptat, uliţele oraşului prindeau a răsuna de cântece de Stea.

În paralel cu Steaua, se mai umbla şi cu Vicleimul sau Irozii. În frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi: Balthazar, Gaspar şi Melchior. Veneau apoi Îngerul, Călugărul, Ciobanul şi ostaşii. Era un obicei adus probabil tot de către saşii din Ardeal, la fel ca şi bradul de Crăciun. Primele forme, încă rudimentare, în care versurile colindelor de Stea se împletesc cu Vicleimul, sunt menţionate din secolul al XVIII-lea.

Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, deoarece cântau colinde vechi şi frumoase şi apoi erau şi strălucitor îmbrăcaţi. Cu timpul, obiceiul decade, căci locul tinerilor de altădată e luat de tot soiul de haimanale, care urmăreau doar câştigul şi să se încaiere între ei; iar scandalurile nu mai conteneau. În anul 1896, ocârmuirea Capitalei interzicea oficial Vicleimul, fără niciun rezultat însă, căci acesta a continuat să se practice încă mult timp după aceea.

sursa: http://www.historia.ro

Sursa: Istorie și Cultură.ro

Preacuviosul Dimitrie cel nou de la Basarabi

Acest cuvios Parinte, a fost pe vremea evlaviosilor împarati bulgari, dintr-un sat din Bulgaria ce se chema Basarabi, de pe marginea apei Lomului; si întâi a fost pazitor de vite într-o pestera ce era aproape de Basarabi si s-a facut calugar la o mânastire ce era înauntrul pesterii. Si cine poate spune luptele ce a suferit? Postul, rugaciunea si privegherile ce facea! încât si de harul facerii de minuni s-a învrednicit; înca si vremea iesirii sufletului sau din trup a cunoscut-o, pentru care intrând în mijlocul a doua pietre, asa si-a dat prealuminatul sau suflet în mâna lui Dumnezeu. Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele si pietrele de primprejur. Atunci au cazut în apa si cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; si mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: “De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui”; si daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei si asa adunându-se preoti si oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina si cei ce vedeau socoteau a fi comoara si au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg si luminat ca soarele si luându-l l-au dus în sat si mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns si la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a si trimis preoti si boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti Mergând trimisii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul si au purces sa mearga la Bucuresti, si sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii si boierii acea minune si nestiind ce sa faca, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga si asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basa-rabi în mijlocul satului si acolo a stat. Iar preotii si boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuiala de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a si fost asezat sfântul. Si multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au nazuit; si macar ca fiind satul mic si simplu si lipsit de oameni de stiinta, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici crestini le însemnam: Doua femei oarecare surori, Aspra si Ecaterina, de la satul ce se numeste Cernavoda, au facut o biserica prea frumoasa, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si au gândit întru sine, doara ar putea sa ia vreo particica din moastele Sfântului Dimitrie si sa o aduca în biserica lor; ca de a le lua cu totul, socoteau ele ca se la sfântul, în taina au luat o mica particica din moastele lui si vrând sa se duca, sezând în carutele lor, nicidecum n-au putut a se misca caii din locul acela, macar de-i si batea foarte vizitii. Iar ele cunoscând pricina si din carute pogorându-se, cu lacrimi au alergat si au cazut la sfântul si punând particica la locul ei, s-au rugat sa le ierte greseala, si asa s-au dus cu pace la satul lor. Altadata a venit preasfintitul mitropolitul Târnovului, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca sa se închine sfintelor moaste ale Sf. Dimitrie. Si închinându-se mai întâi mitropolitul si sarutând sfintele moaste si departându-se a sezut pe un scaun; apoi pe rând mergând si ceilalti ai sinodiei lui toti si sarutând sfintele moaste un oarecare monah anume Lavrentie, în vremea sarutarii, ispitindu-se sa rupa cu gura o mica particica din sfintele moaste ale Sfântului, a ramas cu gura cascata si toti cautând la dânsul si vazându-l cu gura cascata, nu se pricepeau ce a patimit. Iar mitropolitul i-a poruncit sa se dea înlaturi ca sa se închine si ceilalti. Iar el mut si fara de glas fiind deabea s-a departat putin de la sicriul sfântului. Iar dupa ce au iesit toti a cazut cu lacrimi rugându-se sfântului si cerându-si iertare si asa i s-a dezlegat limba si a grait ca mai înainte. Dupa aceea a mers cu mitropolitul la gazda si i-a spus toate cele ce a patimit. Iar el i-a zis: “O, omule, cum n-ai socotit ca de ar fi fost sa se împarta moastele la toti câti vin spre închinarea lor, pâna acum n-ar fi ramas nimic. Ci de acum caieste-te, ca ai gresit lui Dumnezeu si sfântului. Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslaviei, anume Ioanichie, cazând într-o boala foarte grea, încât de patru insi era purtat si neputând sa se vindece l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie si l-au pus cu asternutul lui înauntru în biserica si slujindu-se Sfânta Liturghie, dupa trei ceasuri s-a sculat sanatos si umbla pe picioarele sale, laudând pe sfântul si multumindu-i. Acestea si alte minuni a facut Sfântul Dimitrie, care nu s-au scris dupa cum s-a zis, pentru nestiinta locuitorilor. Iar în anii 1769 si 1774 fiind razboi între împaratia Rusiei si între Poarta Otomana si cuprinzând muscalii amândoua tarile acestea si trecând generalul Petru Salticov Dunarea, si dând razboi Rusciucului, a calcat si câteva sate de peste Dunare, orasul Cernavoda si altele susnumitul general, vrea sa le trimita în Rusia. Iar un evlavios crestin anume Hagi Dimitrie, întâmplându-se într-acea vreme lânga general, a cazut la dânsul cu rugaminte, ca sa nu înstraineze sfintele moaste, ci sa le daruiasca tarii ca rasplata pentru prazile si jafurile care au patimit din pricina razboiului si sa o mângâie cu acest dar al sfintelor moaste; si plecându-se generalul, le-a daruit tarii. Pe care primindu-le cu mare cinste si evlavie tot poporul, le-au asezat în biserica cea mare a sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfintitului mitropolit al tarii Chir Grigorie. Si îndata a simtit tot poporul ocrotirea si patimirea sfântului; ca nu numai razboiul dintre muscali si dintre turci l-a încetat, ci si boala ciumei cea înfricosatoare a contenit-o. Si mult ajutor si mare folos câstiga, toti cei ce cu credinta nazuiesc catre sfântul, pentru ale carui rugaciuni Dumnezeule miluieste-ne si ne mântuieste pe noi pe toti, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin