Tag Archives: BISERICA

EFECTE ÎNŞELĂTOARE: TALISMANUL, VISUL, EPISTOLIA

EFECTE ÎNŞELĂTOARE: TALISMANUL, VISUL, EPISTOLIA

EFECTE  ÎNŞELĂTOARE: TALISMANUL, VISUL, EPISTOLIA

Ediţia a-II-a, revizuită – Mânăstirea Dervent, Judeţul Constanţa – 2000

„Cu nimic nu e lupta mai grea decât cu tradiţiile intrate în conştiinţa poporului, chiar şi când acestea ajung să fie absurde şi să-şi piardă sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, iraţionalul de raţional.”

I.P.S. Antonie Plămădeală

 

Fraţi creştini,În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei prin răspândirea unor filade ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica „Visul Maicii Domnului”, retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi „înalte binecuvântări”. Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un „text” despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest „text” nu a fost acceptat de Biserică , dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. In realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău. Deci nu era nevoie de un vis pentru iul

Omului trebuie să pătimească multe şi să fie omorât?(Luca.9.22).

Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.

De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor.

Astfel, sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia vol.I )

Respectivul răvaş susţine că: „dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemu-lui, a venit acolo şi Domnul Nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în Împărăţia Cerurilor.”

Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: „Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău.”

În Pravila Bisericească amuleta este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.

Siguranţa că te vei mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea.

Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mântuirea sa se străduia să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, punea întotdeauna pomelnice la Sfânta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămân păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă. După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească n-aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu.

Asta înseamă să ai nădejde nu să fii sigur.

Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa „duşi de nas” de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că „la Judecata de Apoi vom afla milă”. Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Nu este oare această promisiune „va fi primit în Împărăţia cerurilor” păcăleală de 1 aprilie sau un fel de asigurare ADAS?

Mai departe se spune acolo „iar de va scrie cineva visul şi-l va purta cu sine, arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui”.

Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastrusau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman.

În schimb Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.

Apostolul Iacov spune: „credinţa fără fapte este moartă”. Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie.

În schimb, omul care poartă visul sau talismanul, împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune.

Se laudă cu ele şi le găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăznet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo că „din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit”. Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul se îmbolnăveşte dracul de râs şi trebuie spitalizat.

Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclamă pe posturile TV. La diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului.

Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort.

Dar un proverb românesc spune: „Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă”. Altul german:”Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună dar timonierul trebuie să fie la cârmă”.

Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.

Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar, doar cocoşul bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani (Bingo). Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor. Dumnezeu ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins.

Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mântuire. Suferinţa nu este numaidecât o pedeapsă. Dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine. De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria brăţară de aur, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.

În concluzie, „dorim” vânzare bună celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: visul, epistolia, talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără înşelare uşoară dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab!

AMIN!
sursa articol

Oare la noi la ortodocsi cum o fi?

„Să preţuiţi Adevărul întotdeauna, deoarece fără el soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei”

Toate revoltele la care veţi fi martori vor dovedi Adevărul profeţiilor date iubitului Meu Ioan în Cartea Apocalipsei

Joi, 7 noiembrie 2013, 18:35

Mult iubita Mea fiică, timpul pentru noul început este aproape. Pe măsură ce Marea Încercare continuă să fie simţită, multe evenimente vor avea loc.

 

Duşmanii din interiorul Bisericii Mele vor încerca, fără niciun pic de ruşine, să spună că o nouă biserică mondială laică, ce îi primeşte pe toţi păcătoşii şi toate religiile, este îngăduită de Dumnezeu. Când cei din Biserica Mea vor îmbrăţişa lumea laică, ea nu va mai urma Adevărul. Dacă sunteţi ucenici adevăraţi ai Mei, credinţa voastră se va vedea în faptele şi operele voastre. Dacă sunteţi ai Mei veţi rămâne fideli Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă păstraţi Cuvântul meu veţi urma tot ce v-am învăţat. Dacă nu sunteţi ai Mei îi veţi blestema pe fraţii şi surorile voastre. Dacă nu sunteţi ai Mei îi veţi urî pe cei care sunt ai Mei. Dacă veţi crede că veţi avea viaţă eternă fără să trebuiască să o câştigaţi, atunci vă înşelaţi foarte mult.

 

Dacă spuneţi că păcatul este natural şi că doar un Dumnezeu drept şi corect ar ierta toate păcatele, atunci acest lucru este adevărat. Dar dacă veţi crede că viaţa eternă este dreptul vostru natural şi că nu trebuie mai întâi să vă căiţi, atunci negaţi Adevărul. Vă iubesc pe fiecare dintre voi. Nu aş fi niciodată crud, rău, nemilos, asupritor şi nu aş răni pe niciunul dintre copiii lui Dumnezeu.Dar nu voi deschide niciodată uşa către Împărăţia Mea vreunui păcătos dacă el nu arată remuşcare pentru faptele sale rele. Când vă conduc către mântuire deschid toate uşile pentru ca să vă pot întâmpina în ultima zi. Multe uşi se deschid acum, dar puţini intră pe ele. Niciunul dintre voi nu va intra în Împărăţia Mea dacă nu ascultă Cuvântul Meu dat vouă în Sfintele Evanghelii. Credinţa voastră trebuie să fie curată. Dragostea voastră pentru ceilalţi trebuie să fie adevărată şi ascultarea voastră faţă de Cuvântul Meu vă va câştiga vouă Darul vieţii veșnice.

Mulţi dintre cei care se numesc pe ei înşişi Creştini sunt lipsiţi de loialitate faţă de Biserica Mea. Mă primiţi în Sfânta Împărtăşanie cu sufletele înnegrite. Voi ignoraţi Învăţăturile Mele şi toleraţi păcatele pe care le consideraţi neînsemnate în ochii voştri. Răspândiţi minciuni cu o limbă răuvoitoare despre alţii şi îi condamnaţi pe mulţi în Numele Meu Sfânt. Vi s-a dat Adevărul în Sfintele Evanghelii, dar voi nu puneţi în practică ceea ce ele vă învaţă. Dragostea Mea pentru voi înseamnă că, deşi mulţi dintre voi nu veţi câştiga Mântuirea pe care am dat-o lumii prin moartea Mea pe Cruce, totuşi Eu vă voi da tuturor şansa de a vedea Adevărul în timpul Divinei Mele Milostiviri, când voi veni în faţa voastră pentru a vă ajuta să vă hotărâţi dacă veţi accepta Darul Meu sau nu.

 

Toate revoltele la care veţi fi martori vor dovedi Adevărul profeţiilor date iubitului Meu Ioan în Cartea Apocalipsei. Când veţi vedea că Biserica va intra în uniune cu lumea laică, veţi şti că a venit timpul ca Misiunea Mea să adune sufletele din întreaga lume.

Al vostru Iisus

Lumina lui Dumnezeu va străluci asupra voastră și vă promit că nu vă veți simți singuri

Marti 5 noiembrie 2013, 11:00
Mult iubita Mea fiică, Dumnezeu a început deja pregătirile finale pentru a fi sigur că mântuirea este adusă tuturor copiilor Săi. Foarte mulţi dintre voi nu ştiţi ce înseamnă A Doua Venire, şi în consecinţă, nu vă veţi pregăti. Mulţi dintre voi credeţi că ea va avea loc peste mulţi ani de aici înainte. În consecinţă, doar cei cu adevărat pregătiți vor fi gata, ca să Mă întâmpine pe Mine, mirele lor, îmbrăcați și prezentați aşa cum se cuvine. Alții vor fi adormiți, nepregătiți și confuzi. Unii nu vor crede în Mine până când Eu nu voi fi văzut în toate părţile lumii. Unii vor muri din cauza şocului, însă cei mai mulţi vor fi plini de bucurie şi uimire. Aceia dintre voi care s-au lăsat pe ei înşişi să fie înşelaţi, vor fi iertați dacă Mă vor implora să le dau iertare. Din nefericire, mulţi vor refuza Marea Mea Milostivire deoarece inimile lor s-au făcut de piatră și nimic nu le poate deschide.
Timpul care vine va fi plin de mari revelații și de Haruri speciale revărsate peste voi. Eu voi face asta pentru a vă face din ce în ce mai puternici, astfel încît să nu vă vindeți sufletul pentru atracțiile lumești. Din ce în ce mai mulți vor deveni din ce în ce mai apropiați de Mine și, când Eu voi vorbi sufletului vostru, voi vă veți simți pe pace în mijlocul ororii marii apostazii. Când veți fi martori ai acestei orori, voi veți fi mai bine echipați pentru a-i rezista și pentru a îi ajuta pe alții.
Lumina lui Dumnezeu va străluci asupra voastră și vă promit că nu vă veți simți singuri chiar dacă veți fi respinși de către cei care nu știu ce fac. Atunci când Eu am umblat pe pământ, fariseii i-au îndepărtat, pe foarte mulți, de Mine. Același lucru se va întâmpla și acum. Mulți dintre voi veți fi încurajați să respingeți nu numai Chemarea Mea din Ceruri, ci chiar și Învăţăturile Mele. Învăţăturile Mele nu pot fi schimbate niciodată, pentru că ele sunt Adevărul și doar Adevărul vă poate salva.
 
Isus al vostru

Mânia Tatălui Meu va creşte tot mai mult, cu cât copiii Săi nerecunoscători se vor ridica cu sfidare împotriva Legământului Său Atotputernic

Luni, 4 noiembrie 2013, ora 16:00
Fiica Mea mult iubită, copiii lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă gravitatea marii lupte care are loc între cel rău şi Tatăl Meu preaiubit.Foarte puţini dintre voi aţi putea înţelege vreodată intensitatea acestei mari lupte care a început deja.
 
Îngerii din Ceruri au început ultima bătălie pentru a-i distruge pe duşmanii Tatălui Meu de pe pământ. Pe măsură ce lupta ia amploare,  în ea vor fi angrenate suflete de pretutindeni. În mod special vor fi ispitite sufletele care se află în întuneric şi care nu Mă cunosc pe Mine cu adevărat, pentru ca ele să lupte împotriva celor ale căror nume sunt înscrise în Cartea VieţiiCei care nu Mă cunosc, care nu cred în Mine şi care nu cred că Satana există, vor privi de pe margine cum cele două armate creştine se vor ciocni pe pământ. Aceste două tabere vor aparţine de Bisericile Creştine. Creştinii de ambele părţi vor avea de suferit cea mai mare persecuţie şi vor fi smuciţi în toate direcţiile pentru fi încurajaţi să se lepede de Mine.
Sufletele nevinovate vor fi rănite de ura pe care duşmanii lui Dumnezeu o vor manifesta faţă de ele iar satana se va folosi de ambele părţi ca de nişte pioni într-un joc plin de ură, totul având ca rezultat o pustiire teribilă pe pământ. Pustiirea va fi cauzată de păcatele omului şi de trădarea sa faţă de Mine. Respingerea lui Dumnezeu, Tatăl Meu, va fi evidentă atunci când oamenii vor decide să schimbe Legile stabilite prin Poruncile Sale, pentru ca ei să le facă acceptabile în vieţile lor păcătoase. Să ştiţi că acest lucru va atrage după sine o pedeapsă teribilă.
Mânia Tatălui Meu va creşte tot mai mult, cu cât copiii Săi nerecunoscători se vor ridica cu sfidare împotriva Legământului Său Atotputernic. Cei care se pregătesc pentru Întoarcerea Mea se vor simţi ca izolaţi într-o carceră atunci când vor fi obligaţi să înghită minciuni. Dacă vor refuza să accepte ereziile care li se vor băga pe gât, ei vor fi aruncaţi afară din bisericile lor. Cuvântul Meu va fi în curând dat uitării. Toate lucrurile despre care v-am avertizat se vor petrece exact aşa cum vi le-am spus. Cei care sunt orbi faţă de Adevăr vor prefera să trăiască mai degrabă o minciună, căci le va fi mai uşor să accepte minciunile, întrucât acestea vor fi foarte seducătoare în felul în care vor fi prezentate.
Erezia va fi prezentată maselor ca făcând parte dintr-o nouă constituţie a Bisericii Mele, care nu are nimic de-a face cu Mine. Cu toţii vor vocifera pentru ca acest lucru să fie acceptat, întrucât ei nu au fost atenţi la semnele despre care au fost avertizaţi, cu privire la perioada care precede Ziua cea Mare. Acum trebuie să vă pregătiţi pentru această Zi. Trebuie să plecaţi de acolo atunci când Divinitatea Mea va fi contestată, căci în cadrul Bisericii Mele de pe Pământ aceasta se va întâmpla în multe moduri. Dacă vă angajaţi în luptă alături de duşmanii Mei, nu veţi câştiga. Ignoraţi-i! Rugaţi-vă pentru sufletele lor şi pregătiţi-va sufletele voastre, căci în curând totul se va sfârşi
Al vostru Iisus

Eu nu dau niciunui om autoritatea să judece pe altul, să vorbească rău de altul sau să ponegrească spiritualitatea unui alt suflet

Duminică, 3 noiembrie 2013, 19:07
Mult iubita Mea fiică, modul de a identifica un atac satanic este să vă uitaţi cum se comportă sufletele care sunt infestate de cel rău. Ei niciodată nu sunt calmi. În schimb, cu o nelinişte feroce, ei vor striga obscenităţi, vor minţi şi vor urla cu furie la cei care le sunt ţinta.Satana şi demonii săi sunt acum într-o turbare teribilă şi vor ataca pe toată lumea, pe oricine stă în calea lor şi proclamă Cuvântul lui Dumnezeu, în aceste vremuri.
 
Sufletele care sunt pline de acele trăsături asociate cu diavolul, cum ar fi mândria, aroganţa şi un respect exagerat pentru propria lor inteligenţă umană eronată, vor fi primii în rand care să-i atace pe cei care conduc Rămăşiţa Armatei Mele. Fiecare tactică, fiecare faptă şi fiecare atac verbal va fi împletit cu o ură profundă şi statornică pentru sufletele pe care le vor ataca. Rezultatul atacurilor lor va fi întotdeauna pentru voi, victimele, ca o lovitura în stomac – un atac satanic clasic.
 
Când sunt aduse calomnii, acuzaţii false şi defăimare împotriva voastră, urmaşii Mei iubiţi, veţi şti atunci că acest lucru nu poate veni niciodată de la Mine, Iisus al vostru. Eu nu dau niciunui  om autoritatea să judece pe altul, să vorbească rău de altul sau să ponegrească spiritualitatea unui alt suflet în ochii lui Dumnezeu. Numai eu, Iisus Hristos, pot judeca omul pentru păcatele sale. Nimănui altcuiva nu i-a fost acordat acest drept, căci el Îmi revine doar Mie.
Când judeci pe altul în Numele Meu Sfânt, cu ură în inima ta, vei fi judecat de către Mine după faptele tale. Când răneşti un copil al lui Dumnezeu şi declari că el este rău, atunci şi tu vei fi judecat ca fiind rău în ochii MeiOchi pentru ochi – aceasta va fi pedeapsa ta. Poate credeţi că aveţi dreptate când defăimaţi un alt suflet în Numele Meu, însă în Ochii Mei sunteţi un duşman. Cei care se înalţă pe ei înşişi în faţa Mea, susţinând că acele cunoştinţe umane ale lor în probleme spirituale îi fac să fie superiori, trebuie să ştie că ei vor deveni nimic. Când vă lepădaţi de Mine şi declaraţi că Sfântul Meu Cuvânt vine din gura celui rău, atunci v-aţi pecetluit destinul şi nu veţi vedea niciodată faţa Mea. Îndurarea Mea nu vi se poate da pentru că aţi hulit împotriva Mea.
 
Avertizarea Mea pentru cei care Mă trădează, este aceasta. Daca luptaţi împotriva Mea, nu veţi câştiga niciodată. Tăria Mea este Atotputernică. Nici un om, niciodată, nu Mă va învinge. Cu toate acestea, mulţi Îmi vor rupe inima încercând să concureze cu Mine, să se declare a fi mai mari decât Mine şi să spună că au o cunoaştere superioară Cunoaşterii Mele. Pieriţi din faţa Mea, bărbaţi şi femei nerecunoscătoare – păcatele voastre de blasfemie nu vor fi niciodată uitate.
Iisus Hristos
Mântuitorul omenirii

Creştinii vor cauza cea mai mare persecuţie asupra creştinilor

sâmbătă, 2 noiembrie 2013, 20:30
Mult iubita Mea fiică, trebuie să îi îndemn pe toţi copiii lui Dumnezeu să se unească şi să se roage pentru Biserica Mea de pe pământ.
Inima Mea zvâcneşte de durere în aceste timpuri, din pricina urii atât de mari manifestate împotriva Creştinilor practicanţi. Persecuţia creştinilor va continua în toate ţările, inclusiv în cele care acum au libertatea de a-Mi aduce Mie slavă. Creştinii vor cauza cea mai mare persecuţie asupra creştinilor. Cea mai violentă flagelare a Trupului Meu de pe Pământ  se va face din interior, căci se va întoarce frate împotriva fratelui şi soră împotriva surorii ei. Veţi vedea în curând că noi rugăciuni vor fi declarate şi ele vor fi introduse de noua liturghie.
 
Principalele schimbări se vor referi la Sfânta Împărtăşanie care va fi prezentată  ca fiind ceva ce va avea prea puţină legătură cu Moartea Mea pe Cruce, când Eu mi-am dăruit Trupul pentru toţi păcătoşii. Prin afirmaţia că Sfânta Împărtăşanie înseamnă unirea întregii omeniri ca unul singur, în faţa lui Dumnezeu, voi Mă veţi insulta pe Mine, căci aceasta va contrazice Adevărul. Adevărul nu mai înseamna Adevăr, pentru că mulţi răspândesc minciuni, exagerează şi nu îşi dau sema cât de uşor poate fi manipulat Adevărul. Pentru că el va fi răstălmăcit în mod subtil, mulţi nu vor observa schimbările care nu rerspectă Adevărul. Minciunile vor lua locul Adevărului, vor diviza rasa umană şi vor crea separarea de Dumnezeu, şi acest lucru vă va duce la pieire.
Să preţuiţi Adevărul întotdeauna, deoarece fără el soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei când va veni noaptea, şi stelele nu vor mai străluci în acele zile care vor semnala întunericul de dinainte ca Eu să vin să Îmi revendic Împărăţia.
Atunci, numai Adevărul vă va mai salva.
Al vostru Iisus 

 Ucenici Mei loiali, inclusiv preoţii şi slujitorii sfinţiţi din toate confesiunile Creştine, vor rămâne alături de Mine

Vineri, 1 noiembrie 2013, 23:17
Mult iubita Mea fiică, spiritul răului se întinde şi îi afectează pe toţi aceia care se opun vehement acestor Mesaje. Acest fapt va duce la mai multă răutate, minciuni şi intrigi bine puse la punct destinate să pună capăt acestei Misiuni. Tu trebuie să îi ignori pe cei cu limbi otrăvite şi pe aceia care sunt consumaţi de gelozie spirituală, care ar face orice să poată să distrugă această Misiune a Mea pentru salvarea sufletelor tuturor.
Vă spun vouă, tuturor celor care Mă urmaţi, aceste Mesaje sunt prea importante pentru ca voi să acordaţi vreo atenţie acelora care vă urăsc în Numele Meu. Pentru că Sunt Eu, Isus Cristos, Cel care este ţinta lor. Ţineţi minte însă că mândria lor îi face să creadă că ei acţionează aşa pentru că Mă iubesc. Ei trebuie să ştie că nu aş permite niciodată cuiva să spună asemenea minciuni sau să răspândească zvonuri răuvoitoare despre un alt suflet în Numele Meu.
Doar Eu, IIsus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, am autoritatea de a vă revela Adevărul în aceste timpuri. Adevărul îi va tulbura pe mulţi şi va fi amar, pentru că este de o aşa magnitudine încât doar aceia care sunt puternici în dragostea lor pentru Mine vor putea să îl accepte. Adevărul, indiferent  cât de dificil este pentru voi să îl acceptaţi, vă va elibera. El vă va deschide ochii către răul care se ascunde sub masca binelui; către oamenii răuvoitori care răspândesc blasfemia atunci când pretind că rostesc Cuvântul Meu, şi către duşmanii Mei care vor să îi distrugă pe copiii lui Dumnezeu.
 
Mulţi profeţi falşi, răspândiţi în toate naţiunile, se vor ridica pentru a proclama că minciunile ce se vor vărsa din gura anticristului sunt adevărul. Ei vor spune de asemenea că anticristul este Eu. Ei vor spune totul despre Evanghelii, ceea ce va părea să fie exact şi vor folosi citate din Sfânta Biblie, inclusiv citate din spusele Mele, pentru a justifica misiunile lor nelegiuite. Dar voi, cei care Mă cunosc, veţi găsi mereu minciuna şi erezia ascunse în aşa-zisele lor cuvinte profetice. Ei vor contrazice aceste Mesaje şi vor declara Cuvântul Meu ca fiind o erezie. Acum este momentul să faceţi să amuţească toate acele voci care vă îndeamnă să le ascultaţi pe ele în locul Meu. Voi trebuie să continuaţi să vă reamintiţi de Adevărul cuprins în Sfintele Evanghelii. Trebuie să Mă ascultaţi, aşa cum vă îndrum.
În curând, toţi aceia care au condus Biserica Mea în trecut, toţi cei care au dat copiilor lui Dumnezeu Cuvântul Adevărat al Domnului şi toţi cei care vor rămâne loiali Adevărului vor fi daţi deoparte. Biserica Catolică va face câteva declaraţii alarmante privind motivul pentru care trebuie să schimbe şi să îmbunătăţească fiecare aspect al structurii saleSe vor folosi de păcatele celor din Biserica Mea şi ale celor care M-au trădat ca o justificare pentru a răsturna din temelii Biserica Mea. Mulţi dintre slujitorii Mei sfinţiţi vor fi excluşi şi vor deveni ţapi ispăşitori. Mulţi vor fi cercetaţi şi se vor spune lucruri false şi se vor face declaraţii împotriva lor înainte ca ei să fie îndepărtați. In acest fel, mulţi slujitori sfinţiţi vor fi alungaţi din Biserica Mea pentru a permite duşmanilor lui Dumnezeu să preia controlul deplin în interiorul ei. Toate calomniile pe care le vor susţine duşmanii lui Dumnezeu împotriva slujitorilor Mei sfinţiţi vor fi aplaudate public şi prezentate ca un lucru bun, astfel ca renumele Bisericii să rămână neatins.
O, cum veţi fi cu toţii înşelaţi şi cum Adevărul va fi muşamalizat, ascuns şi ignorat. Toate aceste schimbări se vor produce rapid în viitor şi răspândirea acestor lucruri va uimi pe mulţi. Aceasta va cauza confuzie, teamă, tristeţe şi multă durere. Biserica Mea va deveni atât de fragmentată încât toată încrederea din interiorul ei se va frânge. Aceasta va crea o mare teamă şi atunci, într-un fel care nu va apărea limpede de la început, Biserica Catolică va deveni o forţă conducătoare în cadrul noii religii mondiale. Această nouă abominaţiune va proclama o mare dragoste pentru cei săraci şi înfometaţi. Dar nu va predica Cuvântul Meu, nici nu va rămâne fidelă Bisericii Mele. Cu toate acestea Biserica Mea va continua să trăiască.
Discipolii Mei fideli, inclusiv preoţii şi slujitorii sfinţiţi din toate confesiunile Creştine, vor rămâne aproape de Mine. Rămăşiţa Bisericii Mele va trece testul timpului, ea nu poate muri, pentru că Eu Sunt Biserica. Eu nu pot fi distrus niciodată.
Al vostru Isus

Când vă lipseşte umilinţa, atunci mândria vă va invada sufletul şi veţi păcătui împotriva Mea

joi, 31 octombrie 2013, 23:30
Mult iubita Mea fiică, foarte mulţi nu vor asculta Vocea Mea pentru că ei nu ştiu Cine sunt Eu. Mulţi pretind că Mă cunosc, dar ei sunt convinşi, numai prin propria interpretare omenească defectuoasă, că înţeleg Cine sunt Eu şi ce Am făcut pentru a-i salva din abisul care îi aşteaptă pe toţi copiii lui Dumnezeu care nu îmi cer Mie să îi iert.
Libera voinţă este un Dar de la Tatăl Meu. Libera voinţă poate însă afecta încercarea omului de  a găsi Iubirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Tatăl Meu i-a dăruit omului acest dar. Iată cât este El de mărinimos. Iată cât de mult îi iubeşte El pe copiii Săi. Acesta este darul care le-a dat libertatea de a cutreiera pământul, de a savura fructele lui şi de a se bucura de frumuseţea lui. Însă omul, ispitit de satana, a abuzat de încrederea Tatălui Meu. Atunci omul a devenit rob al satanei şi a plăsmuit cu acesta un pact prin care păcatul să continue să îi separe pe toţi copiii lui Dumnezeu de El.
Darul morţii Mele pe Cruce a avut menirea de a rupe această legatură nefirească dintre om şi satana. Astfel, datorită iertării păcatului Eu i-am dat posibilitatea omului să îşi caute mântuirea – iertare care s-a obţinut prin Moartea Mea pe Cruce. Aceasta înseamnă că omul este capabil să scape de strânsoarea satanei, însă numai cei care Mă urmează pe Mine cu supunere smerită pot obţine cu adevărat această salvare. Dacă nu sunteţi capabili ca prin reconciliere să Îmi declaraţi în mod deschis  Mie, Isus Cristos, slăbiciunile voastre, păcatele voastre şi ura voastră unul faţă de celălalt, atunci nu puteţi rămâne puri. Fără puritatea sufletului, nu sunteţi capabili să deveniţi umili în Ochii Mei. Când vă lipseşte umilinţa, atunci mândria vă va invada sufletul şi veţi păcătui împotriva Mea. Când păcătuiţi împotriva Mea, o faceţi în mai multe moduri.
Mai întâi vă hrăniţi lăcomia şi mândria poftele, . Apoi vă purtaţi ca şi cum aţi fi atoateştiutori, ca şi cum aţi fi mai deştepţi şi mai buni decât ceilalţi. Apoi începeţi să îi judecaţi pe alţii. Apoi înaintaţi în urmatoarea etapă, în care vă bateţi joc de cei care sunt cu adevărat în uniune cu Mine, şi declaraţi că ei nu sunt perfecţi. După aceea, îi veţi calomnia pe toţi cei care Îmi rămân fideli Mie cu adevărat.  Cu toate acestea, vă veţi convinge pe voi înşivă că sunteţi plini de Duhul Sfânt, care vă inspiră. Nu Duhul Sfânt vă va inspira. ci spiritul răului va fi de fapt cel care vă va invada sufletul în timp ce voi veţi crede că sunteţi îndrumaţi din Cer.

Când spuneţi că Mă reprezentaţi pe Mine şi că sunteţi mai bine plasaţi pentru a intra în Împărăţia Mea, şi apoi spuneţi minciuni despre Mine, aveţi nevoie de rugăciunile altora. În acest stadiu, voi sunteţi la jumătatea drumului spre iad, şi veţi fi pierduţi fără Intervenţia Mea.
Luaţi acest Mesaj. Lipiţi-l de inima voastră şi întrebaţi: „Iisuse, Tu eşti acesta? Am eu cu adevărat nevoie de ajutorul Tău?” iar Eu vă voi da răspunsul.
 
Al vostru Iisus
========================
Nimeni nu este obligat sa creada aceste mesaje fiecare sa-si foloseasca propriul discernamant si ce simte in inima lui.Sunt lucruri care se intampla ori urmeaza sa se intample atunci vom vedea si cunoaste daca reprezinta Adevarul.
sursa articole si mesaje

Am fost martorii unor atacuri puternice şi nedrepte împotriva Bisericii, îngăduite nouă de Dumnezeu pentru păcatele noastre

În călătoria noastră pe calea Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, în Anul Domnului 2013, am fost martorii unor atacuri puternice şi nedrepte împotriva Bisericii, îngăduite nouă de Dumnezeu pentru păcatele noastre. Vă îndemn să uităm de aceste ispite şi să ne luminăm sufletul cu amintirea jertfei făcute pentru Hristos, libertatea şi demnitatea noastră de Sfinţii Mărturisitori din închisorile comuniste.

Împăcarea noastră cu trecutul comunist presupune atât o acţiune de exorcizare a societăţii româneşti – sub toate aspectele sale sociale, politice, economice, culturale şi spirituale – cât şi recunoaşterea jertfelor făcute de românii care s-au împotrivit comunismului – mergând până la canonizarea lor ca Sfinţi Mărturisitori în Închisorile comuniste.

Exorcizarea societăţii româneşti se dovedeşte a fi un proces de foarte lungă durată. A fost depăşită până şi profeţia unui fost nomenclaturist comunist, agent al Moscovei bolşevice şi recuperat ca analist politic după Decembrie 1989, care afirma că stupid people va avea nevoie de două decenii să-şi revină la normalitatea europeană. Prezenţa unor foste slugi ale dictaturii comuniste, precum şi a unor mentalităţi proletcultiste şi nomenclaturiste, în diferite zone de putere şi de influenţă ale societăţii noastre – Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, mediul de afaceri, instituţii de cultură etc. – împiedică, încetineşte primenirea neamului nostru. Rămânem, deocamdată, sub puterea netrebnică şi întunecată a acestor semeni ai noştri pentru care otrava dulce a minciunii şi manipulării este mai importantă decât mântuirea sufletului şi neamului. Totuşi, în timp, pe măsură ce slăbiciunile cetăţeanilor români manifestate în relaţia cu aleşii lor se vor diminua, iar democraţia românească îşi va exersa mecanismele de echitate şi dreptate socială, România va scăpa de aceste schelete vii ale comunismului care încă ne bântuie existenţa.

Canonizarea Sfinţilor Mărturisitori în Închisorile comuniste poate însă reprezenta una din căile prin care Biserica răspunde întunericului imoralităţii din societatea românească. Recentele atacuri îndreptate atât împotriva Bisericii, cât şi împotriva unor valori creştine fundamentale – educaţia creştină în şcoală, căsătoria creştină, familia creştină – au fost iniţiate de politicieni, de organizaţii politice sau civice tributare filosofiei ateiste şi aflate în siajul ofensivei anticreştine pe care stânga europeană a lansat-o – vârful de lance fiind guvernarea lui Hollande, în Republica Franceză, unde tocmai s-au legalizat căsătoriile între homosexuali şi adopţia de copii de către cuplurile de homosexuali.

În aceste zile de întuneric, creştinul român se simte lovit, ameţit şi aruncat în ape tulburi, însă Hristos şi Sfinţii Săi îi stau alături şi îi oferă lumina călăuzitoare. Sfinţii din Calendarul Creştin Ortodox sunt exemple de urmat şi lor se pot adăuga Sfinţii Mărturisitori în Închisorile comuniste – adolescenţii, tinerii, bărbaţii, femeile, călugării şi preoţii care au refuzat complicitatea cu demonul comunist şi au avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, plătind cu preţul vieţii trupului, dar salvându-şi viaţa veşnică a sufletului.

În cartea Din temniţe spre Sinaxare, tipărită în anul 2008 cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, se pomeneşte despre atitudinea Sfinţilor Mărturisitori în faţa instanţelor de judecată comuniste, fiind citată mărturisirea Aspaziei Oţel Petrescu – închisă vreme de 14 ani în lagărele de exterminare din Gulagul românesc: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc.”

Într-o altă mărturisire făcută de scriitoarea şi jurnalista Nicole Valery-Grossu – peste 8 ani de detenţie în închisorile comuniste – se aminteşte de o tânăra deţinută de 26 de ani, Cristina, care este chemată la interogatoriu de doi ofiţeri politici, torţionarii ei. Aceştia îi arată o scrisoare prin care mama fetei îi cerea să accepte colaborarea cu regimul – ca informator pentru Securitate – pentru a fi eliberată mai curând. Refuzând, tânăra a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea mamei mele… dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină!”

Din cartea Din temniţe spre Sinaxare, mai pomenim o ultimă mărturisire. La o mină unde lucrau în regim de exterminare, deţinuţii politici, în anul 1954, a venit în inspecţie un ofiţer de securitate. A solicitat un interogatoriu separat cu preotul ortodox Grebenea şi i-a ordonat acestuia, sub ameninţări: „Promite-mi că nu vei dezvolta nicio activitate religioasă şi nu vei da nimănui îndemnuri, sfaturi, lămuriri pe linie religioasă, adică te vei reţine şi nu vei da nimănui asistenţă spirituală”. Părintelui Grebenea nu a ezitat să ofere un răspuns întru Hristos: „Noi suntem arestaţi, noi lucrăm în condiţii grele. Suntem uitaţi de familii, cărţi şi gazete nu avem, moartea e lângă noi la tot pasul, iar regimul de detenţie este foarte sever. Suntem rupţi de toate, ne-a rămas numai Dumnezeu… Ca preot creştin, pot eu să resping pe cineva dacă vine şi îmi cere un ajutor spiritual? Acest lucru nu l-aş face orice s-ar întâmpla… Nu resping cererea dumneavoastră din îndrăzneală. Nu! Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi şi nu vreau să vă înşel. Vă spun deschis: Nu!”

Avem la îndemnână zeci, sute de cărţi despre jertfa Sfinţilor Mărturisitori din Închisorile comuniste. Chipurile acestor oameni care şi-au jertfit toate ale lor – familia, poziţia socială, averea, sănătatea şi viaţa – pentru a-L mărturisi pe Hristos, ne însoţesc în călătoria noastră spre Dumnezeu.

Biserica înţelege că persecuţia împotriva creştinilor nu s-a oprit şi nu se va opri vreodată. Comunismul ne-a lovit cu ascuţişul sabiei, capitalismul ne loveşte cu dulceaţa otrăvită a falsei libertăţi. În lupta noastră de mărturisire creştină avem însă ca susţinători pe Hristos şi pe Sfinţii Săi, în rândul acestora fiind şi Sfinţii Mărturisitori din Închisorile comuniste care au fost torturaţi şi ucişi în chinuri groaznice de înaintaşii bolşevici ai unora dintre cei care în vremurile noastre, pervertesc şi sărăcesc Ţara şi Neamul românesc.

Un ultim cuvânt. În luminarea sufletului românesc şi în exorcizarea societăţii noastre nu vom uita rugămintea sfântă lăsată nouă de Sfinţii Mărturisitori din Închisorile comuniste, ca o supremă dovadă a sfinţeniei lor: „Să nu ne răzbunaţi!”

Marcel Radut Seliste

 

SURSA

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/bisericasi-exorcizarea-societatii-romanesti-sfintii-marturisitori-gulagulromanesc-1_5178f726053c7dd83f45c772/index.html

 

Biserica și noile tehnologii– descriere detaliată a noului context de viață

Biserica față în față cu noile concepte și tehnologii

mesogaias_lavreotikis_nikolaos in

Preafericite,

Înaltpreasfințiți părinți,

Nu pot să nu-mi exprim de la bun început sincerele mulțumiri pentru cinstea și încrederea pe care mi-ați acordat-o [permițându-mi să citesc această omilie], în această perioadă în care evaluarea conjuncturii în care se desfășoară misiunea bisericească, deși de o importanță vitală, se dovedește a fi extrem de dificilă. Conceptele nou apărute, curentele sociale și filosofice contemporane, mijloacele de transmitere a acestora și multitudinea de parametri pe care acestea îi conțin, se desfășoară cu o viteză uimitoare, dând peste cap constante mondiale istorice. Toate acestea, firește, iau prin surprindere și organismul Bisericii, mai ales în ceea ce privește modul de exercitare a mărturiei sale.

Aș vrea să încep prin a descrie cu precizie subiectul pe care mi l-am ales. Inițial, titlul omiliei era «Biserica și noile tehnologii». Întrucât, însă, personal, nu credeam că problema noastră constă în noile tehnologii, în folosirea lor de către Biserică sau în valorificarea lor, mi-am propus să lărgesc puțin subiectul, prin adăugarea expresiei «noi concepte», pentru o mai bună – pe cât posibil – descriere detaliată a noului context de viață care se configurează în jurul nostru și pentru a stabili câteva elemente necesare unei mărturisiri mai eficiente în legătură cu viața și realitatea bisericească.

Acest nou context are două niveluri: primul se referă la simptomatologia și la problemele concrete care ne fac să conștientizăm greutățile și schimbările produse; al doilea reprezintă conținutul de bază al așa-ziselor noi concepte și mentalități, care au fost provocate de anumite mecanisme de lungă durată, eventual prestabilite, și care au de-a face cu însăși firea umană și înclinația ei spre păcat. Este clar că «stăpânitorul veacului acestuia» are multe fețe, iar noi, în calitate de Biserică, trebuie să le detectăm cu multă atenție. În acest discurs ne vom ocupa îndeosebi de al doilea nivel.

1. Cauza apariției noilor concepte

Noi concepte, noi moravuri, noi tehnologii, o întreagă lume nouă se naște în jurul nostru. În dezbaterea subiectului nostru, cuvântul «nou» trimite la tinerii aflați la vârsta studenției sau mai jos, care sunt bombardați cu o sumedenie de stimulente și provocări ce ajung să joace un rol decisiv în formarea omului contemporan. Sistemul conceptelor sociale, televizorul, educația, lumea internetului, toate acestea exprimă idei, țeluri, opțiuni ce influențează și, în mare parte, modelează chipul și personalitatea omului contemporan.

Dintotdeauna răul se exprimă printr-o atracție spre bunăstare, prosperitate, materie, spre interesul propriu, spre trup și spre eu-ul propriu. Evdemonismul, materialismul, adorarea trupului, contestarea principiilor, dărâmarea prototipurilor, nihilismul și, desigur, egoismul reprezintă veșnica atracție și ispita neadormită a firii umane.

Timpurile în care trăim fie au schimbat noțiuni și idei diacronice, fie au creat altele noi, dând naștere la noi concepte, comportamente, moduri de abordare, etc. Să ne oprim atenția asupra câtorva dintre acestea:

a. În ultimii ani, societățile noastre au schimbat dimensiunile bogăției; numărul oamenilor bogați a crescut considerabil, iar prosperitatea a devenit țelul și năzuința principală a vieții. Valorificarea resurselor producătoare de bogăție ale pământului, corelată cu progresul general al vieții și cu creșterea explozivă a populației globale, a dus la industrializarea și la consacrarea parteneriatului în ceea ce privește distribuirea bunurilor materiale. Acest lucru a imprimat o altă dimensiune noțiunilor «interes» și «bogăție». Acapararea de averi a devenit mai ușoară și tot mai accesibilă pentru diverse categorii de oameni, care au dobândit posibilitatea de a se îmbogăți în fel și chip. Iahturi și hoteluri de lux, călătorii de vis în tărâmuri exotice, o diversitate inimaginabilă de produse, o întreagă industrie de publicitate aprind pofta, provoacă comparații, deplasează centrul de greutate al dorinței de la necesar la abundent, încurajează luxul și confortul, transformă filosofia valorilor în revendicare de bunuri materiale, ridică efemeritatea (ceea ce se întâmplă aici și acum) la rangul de scop suprem al vieții și îl restrânge pe om la o lume în care realitatea este înlocuită cu minciuna, iar adevărul cu o sumedenie de lucruri care frapează fără, însă, să valoreze ceva. Omul apusean trăiește numai pentru sine și numai din perspectiva lui «astăzi», limitându-se numai la cele care se văd și la acele puține lucruri pe care le înțelege. Astfel, se transformă într-o entitate materială și biologică, având sufletul anesteziat și duhul paralizat.

b. Evoluția mijoacelor de informare în masă precum și a mijoacelor de comunicare (telefon, televizor, internet, smartphones, bloguri, videocastsfora (forum-uri), wikis, Skype, aparate digitale, programe de socializare prin rețeaua electronică precum Facebook, Twitter, Myspace, Linkedin) a dus la crearea unei societăți mondiale deficitare în ceea ce privește comunicarea directă și intimitatea, înrobită unei sumedenii de dependențe, bazată pe cunoștințe virtuale și caracterizată printr-o întrepătrundere de mentalități, prin anularea particularităților și relativizarea valorilor. Astfel, năzuința către adevăr este substituită de către nevoia de a coexista, de a cădea la o înțelegere, de a fi de acord, de a sta de vorbă, și nu de a mărturisi (adevărul).

c. Constatăm că predomină o tendință de a acumula cunoștințe. Numărul studenților a crescut considerabil. La fel și numărul Universităților, Academiilor, cărților. De aici reies două aspecte: mai întâi, faptul că prisosește sentimentul de autosuficiență; în al doilea rând, iminența pericolului de a subjuga masele de oameni și a le controla prin diverse mecanisme și programe didactice. Școala își pierde sensul pe care îl avea până acum. Din spațiu menit să ofere educație, să cultive înțelepciunea, să păstreze nealterate comorile civilizației și să creeze altele noi, aceasta a evoluat într-un mecanism de producere și transmitere a informațiilor, care, din pricina volumului lor imens, nu pot fi depozitate, analizate și prelucrate decât cu ajutorul mașinilor. Cunoașterea, care solicită gândire, libertate și participare personală, a fost transformată într-o simplă abilitate de a colecționa informații și de a fi specializat în folosirea instrumentelor care oferă acces la ele. Căutarea de informații în oceanul internetului se numește «surfing», care înseamnă a păși pe valuri, adică a nu te scufunda în adâncul adevărului, ci a pluti la suprafață, a te sprijini pe aparențe. Omul devine superficial în ceea ce privește posibilitățile sale, cu toate că dispune de un pachet de cunoștințe incredibile. Clasa inteligenților, care însă este incapabilă să-și rezolve problemele de zi cu zi, se înmulțește în mod periculos. Proviziile de înțelepciune aproape că au dispărut cu totul.

d. Progresul medicinei și al biologiei a dus la înregistrarea unor rezultate spectaculoase în domeniul sănătății. Decesul din cauza anumitor infecții a fost limitat într-o măsură impresionantă, medicina diagnostică a ajuns până în cele mai ascunse colțuri ale corpului uman, pătrunzând până în mecanismele celulare; în intervențiile chirurgicale au apărut noi metode inovatoare de vindecare, datorită cărora deseori moartea pare o procedură mai dificilă decât supraviețuirea. Media de supraviețuire a explodat, atingând cote incredibile. Deja în Grecia astăzi trăiesc aproximativ 1.700 de bătrâni de peste o sută de ani și 36.000 de bătrâni de peste nouăzeci de ani. În plus, se presupune că 25% din cei care se nasc astăzi vor atinge vârsta de 100 de ani[1]. De asemenea, calitatea vieții pare să se fi îmbunătățit considerabil. Centrele de reabilitare și terapeutica farmaceutică fac minuni. Toate acestea îl îndepărtează pe om de gândul morții, accentuând în mod exagerat valoarea și necesitatea de a se întreține din punct de vedere biologic și de a-și păstra buna dispoziție. Senzația că prin medicină putem reuși mai multe lucruri decât prin rugăciuni sau sfinte Masluri duce la concluzia logică că forța umană ar fi mai mare decât cea a «presupusului» atotputernic Dumnezeu. Astfel se creează imaginea unui nou tip de om, dumnezeu-omul lipsit de trăsăturile divine și morale cunoscute și care L-a scos din ecuația vieții pe adevăratul Dumnezeu.

De cealaltă parte, supra-accentuarea vieții efemere – atât în ceea ce privește calitatea, cât și durata ei, în ciuda manifestării anumitor afecțiuni psihice sau boli ale bătrâneții (cum este, de pildă, demența), sau în ciuda aplicării anumitor «leacuri» medicale inedite care, deși prelungesc durata vieții, nimicesc calitatea acesteia (stări cronice, consecințe și efecte secundare ale diverselor chimioterapii, etc.) – acționează distructiv asupra ideii de eternitate (viața veșnică) și, în consecință, intră în contradicție cu perspectiva de după moarte a existenței umane. Omul s-a îngroșat în ceea ce privește dimensiunea temporală și biologică efemeră și s-a subțiat extrem de mult în ceea ce privește dimensiunea spirituală a vieții sale.

e. Toate acestea se datorează, cu siguranță, progresului exploziv al științei. Acesta a dus la o creștere impresionantă a posibilității de cunoaștere și desigur la moduri inovatoare de aplicare a acesteia. Universul, care era considerat infinit și incomprehensibil, de acum poate fi interpretat și cercetat, părând din ce în ce mai puțin misterios. La fel și materia. Însă recentul experiment al organizației CERN a demonstrat cât de ușor se pot înșela oamenii de știință și cât de des se dovedesc a fi naivi cei care se cred deștepți. Și toate acestea numai și numai pentru că se pare că a fost explicată prezența materiei în univers (prin bosonul lui Higgs) sau pentru că a fost inventată o teorie care explică modul de formare al universului (teoria Big Bang-ului), chiar de către un monah romano-catolic, Lemaitre.

Lucrurile devin foarte interesante în ceea ce privește celula biologică și chiar mai interesante în domeniul neuro-științelor, unde se urmărește demonstrarea faptului că gândurile sunt determinate. Cu alte cuvinte, se încearcă anularea libertății de alegere și mecanicizarea omului. Termeni și expresii emfatice de genul «decodificarea genelor umane» sau «geneză automată, crearea de viață și materie», termeni și expresii metafizice de genul «număr magic», «simetria secretă», «strange quark», «particula lui Dumnezeu», «eternitatea universului» au fost consacrate cu foarte multă ușurință în vocabularul realităților și dimensiunilor științifice. Acest fapt denotă atât dispoziția anumitor oameni de știință, care, confundând opiniile lor personale cu argumentele și concluziile științifice, nu fac altceva decât să amăgească lumea, cât și naivitatea omului de rând, care este gata să renunțe la comoara istoriei sale, la convingerile sale lăuntrice creatoare de cultură, de dragul fructelor rezultate din amestecarea unor teorii științifice ce par adevărate cu superficialitatea personală și trufia lipsită de sens, amestecare ce distruge tot ce e mai sfânt în lume – în general, și în om – în particular. «Orice știință, care s-a lepădat de dreptate și de celelalte virtuți, pare mai degrabă înșelătorie, iar nu înțelepciune» (Platon, Menéxenos).

f. Cunoștințele științifice au favorizat dezvoltarea rapidă a tehnologiei. De-a lungul istoriei, vedem că dintotdeauna omului i-a plăcut să intervină în lucrarea naturii și să creeze el însuși. Însă ceea ce se întâmplă în ultimele decenii reprezintă o adevărată revoluție. Cine își închipuia că la un moment dat, cu ajutorul telescopului, am putea să ne apropiem de marginile universului și să întrezărim primele zvâcniri ale vieții sale? Deja o navă spațială teleghidată[2] a aterizat pe Marte, iar o altă navă se plimbă în afara sistemului nostru solar[3].

În zilele noastre, există câteva milioane de oameni care trăiesc cu organe transplantate de la alte persoane vii sau chiar moarte. Din anul 1978, conceperea s-a «emancipat» de copulația conjugală. Astăzi trăiesc printre noi mai mult de cinci milioane de oameni care au pășit în viață pe cale non-sexuală[4]. De asemenea, intervențiile și terapiile de ordin genetic, tehnologia clonării, corelate cu tehnologia materialelor, cu nanotehnologia și firește cu informatica, crează senzația de fericire umană într-o asemenea măsură, încât pare să provină de la Dumnezeu.

g. Cred ca ar fi cazul să fac referire aici și la slăbirea simțului apartenenței la un anumit sex, care se observă în zilele noastre. Noțiuni sacre precum: simțul matern, fidelitatea conjugală, curăția feciorelnică, smerenia și buna cuviință, devotamentul, care au caracterizat dintotdeauna firea femeiască, au suferit o gravă alienare din cauza moravurilor sociale contemporane. Sub pretextul mișcării feministe, al protejării drepturilor femeilor și al egalității dintre sexe, femeia a ieșit din casă și s-a apucat de lucru. Cu alte cuvinte, a părăsit logica maternității și a început să imite condițiile de viață ale bărbatului; frumusețea feminității a fost înlocuită cu provocarea sexualității și a goliciunii iraționale a trupului, îmbrăcămintea specifică femeii a fost predată poftelor nesăturate ale designerilor care sunt aproape în exclusivitate bărbați, fapt care a avut drept consecință «desacralizarea» firii femeiești. În paralel, s-a dezvoltat și o tendință de feminizare a sexului masculin (parfumuri, părul lung, papuci cu tocuri înalte, vopsirea părului, cercei, etc.). A fost promovată îmbrăcămintea și comportamentul unisex, deschizându-se astfel drumul spre o toleranță socială provocatoare față de logica conform căreia orientarea sexuală nu este stabilită de sex, anatomie sau fiziologia trupului, ci reprezintă rezultatul unei opțiuni personale.

h. Vom încheia cu divinizarea democrației. Democrația este considerată cel mai bun sistem politic, întrucât poporul este cel care își alege conducătorii și își impune propria voință în ceea ce privește administrarea treburilor și problemelor sale. A fost anulată expresia «prin mila lui Dumnezeu». Libertatea a fost identificată cu revendicarea drepturilor și voințelor individuale și cu asumarea absolută a responsabilităților. Însă în cele din urmă, cu toate că sunt respectate chiar în mod exagerat, drepturile și voințele individuale sunt încălcate mai mult ca niciodată. În numele libertății, însăși invențiile noastre: sateliții, camerele de luat vederi, cardurile, cipurile, ne-au prins în capcana unor mecanisme de cele mai multe ori necunoscute nouă și a unor centre secrete de urmărire și supraveghere. Noțiunea de democrație se epuizează la dreptul de vot și la dreptul de alegere între persoane adesea cu totul nepotrivite și periculoase, menite să conducă istoria popoarelor și a întregii lumi. Sistemele politice au înșelat lumea cu falsele zeități pe care le-au propus, iar astăzi conduc națiuni și culturi spre capcana întinsă de profitorii mercantili din punct de vedere economic, și pe drumul cu sens unic spre pierzanie din punct de vedere spiritual. Toate acestea crează o lume cu pretenții crescânde, o lume acaparată de un vid necontrolat și stăpânită de sentimentul de indignare colectivă, de mânie, panică și impas. «…Spaimă întru neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării și al valurilor» (Luca 21, 25).

2. Noile concepte și Biserica

Desigur, în afară de acești factori, mai există și alții, cauzați de fiecare din noi, factori care contribuie la formarea lumii contemporane predominată de așa-zisele noi concepte. Așa cum am văzut, aceste noi concepte ignoră civilizația, intră în conflict cu întreaga istorie, pentru că promovează egoismul, limitează orizontul filosofic al persoanelor și al societăților, denaturează noțiuni sacre precum patriotismul, transformându-l în rasism și naționalism. Demn de remarcat este faptul că aceste concepte, deși și-au făcut apariția în istorie într-un mod timid, prezența lor este astăzi predominantă, impunându-se nu ca simple opinii sau teorii, ci revendicând dreptul de dogmă.

Să vedem cum se prezintă în epoca noastră unele dintre aceste concepte, mai ales cele care influențează mărturia bisericească:

a. Concepțiile despre materie și om

Toate cele relatate mai sus duc la concluzia că puterea omului, mai ales cea intelectuală, este imensă. Niciodată nu s-a exprimat acest lucru cu atâta convingere ca în zilele noastre. Datorită progresului științei, putem interpreta și înțelege aproape totul; datorită progresului tehnologiei, putem înfăptui lucruri de neconceput. Toate acestea crează sentimentul de mândrie și auto-suficiență și încurajează antropocentrismul egoist, precum și materialismul miop și lipsit de înțelepciune, pentru că, din punct de vedere temporal, îl înțepenesc pe om în prezentul sufocant. Valoarea sa spirituală este limitată numai la posibilitatea de interpretare și valorificare a materiei, a lumii văzute și materiale. Așadar, absolutizarea realității materiale a sufocat orice tentativă de a năzui spre adevăr.

Am ajuns în punctul de a depăși viteza sunetului, de a pătrunde în tainele forței atomice, de a sfida legile gravitației, de a călători în spațiu, de a sparge – din punct de vedere digital – limitele gândului; dorim să vedem dincolo de geneză, să pășim dincolo de infinit, însă, în realitate, ne scufundăm tot mai adânc în abisul miopiei noastre filosofice. Am reușit performanța de a procrea în afara corpului uman, de a transplanta organe, de a interveni în manifestările psihice, de a vindeca aproape orice boală, de a decide începutul și conceperea vieții omenești prin însămânțarea artificială sau de a determina trăsăturile ei prin eugeníe. Am dobândit posibilitatea de a întârzia moartea sau de a o grăbi prin eutanasie, de a crea o etică, o dentologie și legi prin care să înlesnim sau să ne impunem propriile noastre decizii; adunăm volume interminabile de informații; valorificăm lumea măruntă și, acolo unde nu mai există nimic, întrezărim noi posibilități de a interveni tehnologic în viața de zi cu zi; ne rezolvăm problemele cu ajutorul banilor și puterii. Pe scurt, facem ce vrem. Ne place să vedem frumusețea lumii materiale ca fiind o trăsătură inerentă acesteia, sau, mai mult decât atât, drept ceva pus la dispoziția omului, așa cum am subliniat mai sus. Și nu ne oprim aici, ci vrem mai mult. Îmbătați de succesul tehnologizării lumii, am uitat să ne întrebăm Cine și cum a creat această lume. Slava izbândei umane a nimicit slava Dumnezeului Creator.

Dintr-un anume motiv, oamenii epocii noastre doresc să creeze o viață automată, să interpreteze teoriile contemporane referitoare la evoluția vieții, astfel încât să fundamenteze teza potrivit căreia omul provine dintr-un animal. Contesă «principiul antropic» recunoscut și promovat de către cosmologie, adică faptul că valoarea constantei universale este atât de mare încât, în mod obligatoriu, duce la apariția vieții omului pe pământ[5]; ori susțin existența altor ființe în univers, dar nu pentru a comunica cu ele – acest lucru e cu neputință să se întâmple – ci pentru a contesta unicitatea omului. Preferă să declare că lumea materială, universul, este produsul întâmplării, că provine din nimic, fără vreo intervenție divină, sau că noi, oamenii, suntem rezultatul «redistribuirii nimicului»[6], adică ființe apărute în mod întâmplător din combinarea nimicului cu sine însuși, decât să mărturisească că suntem creați de Dumnezeu, «după chipul și asemănarea Sa». Astfel, este promovată o antropologie absurdă numai și numai pentru a diminua măreția «omului aflat în cinste». Este preferată materialitatea, efemeritatea și animalitatea firii umane în detrimentul obârșiei dumnezeiești. Este promovată imaginea unui om puternic ca dinozaurul, cu trecut de maimuță, care descinde din amoebă, având zero perspective; un zeu muritor, secătuit de taina prezenței Dumnezeului veșnic. «Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor» (Ps. 48, 21).

b. Concepțiile despre Dumnezeu

În mod evident, toate acestea anulează rațiunea și ideea că există Ceva (Cineva) în afara și dincolo de lumea și logica noastră. Nu mai este nevoie de Dumnezeu, nici de așteptarea Sa. «Cine» și «cum», adică Cine este Dumnezeul adevărat sau ce este, dacă este o forță, o noțiune, o entitate sau o persoană și cum acționează Acesta sau de ce acționează în acest fel, nu mai există nici măcar sub formă de întrebări. Singura întrebare care încă se mai pune este dacă există Dumnezeu și, dacă există, unde este El, de ce nu Se arată într-un mod accesibil logicii și simțurilor noastre. Însă chiar și aceste întrebări nu se pun sub forma unei problematici care să ne îndemne să-L căutăm, ci sub formă de contestare, căreia îi urmează negarea. Chiar și cei credincioși, adică cei care mărturisim credința în El, am fost contaminați cu astfel de întrebări și contestări.

Această concepție se revarsă în zilele noastre sub forma unor cărți care au fost desemnatebest sellers, precum: «The end of faith» și «Letter to a Christian Nation» de Sam Harris, «Breaking the Spell» de Daniel Denett, «The God Delusion» de Richard Dawkins, «God is not great» de Christopher Hitchens, sau sub forma unor reclame provocatoare de tipul celei promovate de instituția germană «Giordano Bruno», care a scris pe autobuze mesajul «e aproape sigur că Dumnezeu nu există», sau sub forma unor filme și piese de teatru de largă distribuție, însă de proastă calitate și de o exagerată necuviință[7].

Demnă de menționat aici este opinia lui Francis Collins, șeful programului de cercetare a genelor umane Human Genome Project (HGP) și actualul președinte al Sistemului Național de Sănătate (NIH) al SUA, care, în cartea sa intitulată The Language of God, susține că Dumnezeu nu este un subiect pentru știință, ci pentru oamenii de știință[8], și că toate declarațiile ateiste nu reprezintă dovezi ale unei cercetări științifice, ci constatările unor creiere științifice, ghidate de o judecată arbitrară. Deci, iată ce spune un mare om de știință, al cărui argument științific de o exactitate excepțională a fost formulat după o serioasă aventură de problematizare personală. Cartea sa, menționată mai sus, reprezintă un unicat, traseul personal pe calea credinței al unuia din cei mai mari reprezentanți ai geneticii. Ne întristează, însă, faptul că această carte rămâne în mare parte necunoscută și întâmpină mari dificultăți în a fi promovată corespunzător, deși genetica a fost antrenată să demonstreze din punct de vedere științific negarea Divinității, însuși cel mai important genetician își mărturisește credința în El.

Concluzia tragică este că Dumnezeu nu este dorit de oamenii vremurilor noastre, care se refuză să creadă în existența Sa. A rămas doar fenomenul și cultura religiei. Însă religia reprezintă produsul unei epoci trecute, produs pe care noi l-am moștenit în mod obligatoriu, de care nu avem nevoie și de care nu putem scăpa. Nu avem nevoie de Dumnezeu pentru a explica existența lumii sau pentru a înfăptui anumite lucruri dificile, pentru că le explicăm pe toate cu ajutorul științei, iar prin tehnologie construim singuri tot ce vrem.

Cei care încă mai au nevoie de religie sunt din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai bolnavi. Este vorba despre cei care încă se mai chinuie să descopere necunoscutul, care însă este tot mai limitat, și despre cei care încă mai au sentimente, însă și acestea tind să se raționalizeze sau chiar să dispară. Deci, până la urmă, pe Dumnezeu nici nu-L vedem, nici n-avem nevoie de El, și nici nu-L vrem. Dumnezeu nu este Cineva, ci ceva care trebuie scos afară din viața noastră cu orice preț…

Aceste lucruri se încearcă să ne facă să credem. Turnul Babel a renăscut în secolul al XXI-lea mai proaspăt ca niciodată, însă însoțit din nou de fenomene sodomice! În concluzie, putem spune că epoca în care trăim, ignorând libertatea adevărului, ne înrobește în temnița realității.

c. Concepțiile despre Biserică

Sub înrâurirea acestui mod de gândire, se încropește și concepția despre Biserică din zilele noastre. Biserica predică credința în Dumnezeu și în viața veșnică în conformitate cu învățătura Evangheliei, vorbește despre Dumnezeirea întreită, despre întruparea Fiului și Logosului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, despre comuniunea Sfântului Duh, despre viața în Hristos, ș.a. Însă toate acestea îl depășesc pe omul contemporan și în special pe cei tineri, care nu au cunoștință despre acestea, nu le înțeleg și nici nu vor să le înțeleagă. Omul contemporan consideră Biserica o simplă expresie religioasă, împotriva căreia a fost deja montat de către «atotputernicele» mecanisme ale societății contemporane.

Pentru omul de rând, în general, și tânărul grec contemporan, în special, Biserica este ceva care nu se potrivește cu viața de azi. Să vedem împreună schița noii imagini despre Biserică, care tinde să se impună:

1. Biserica este o fabricație social-psihologică, plină de proclamații, reguli și simbolisme dogmatice, de povestiri incredibile și uneori exagerate, care nu au nici o legătură cu realitatea vieții și care, în cel mai bun caz, promovează probabilitatea ca fiind adevăr incontestabil, cu scopul de a convinge, de a atrage cât mai mulți adepți și de a-și menține rolul istoric din cadrul existenței oamenilor. Este cu totul străină de orice formă de progres și dezvoltare. Este cea mai conservatoare instituție a zilelor noastre. Este un opiu care otrăvește.

2. Biserica aparține unei alte ere. Ea a creat și format o civilizație potrivită unui alt tip de oameni, cu o altă concepție de viață. Chiar și frumosul, pe care îl promovează, îl percepe prin metode învechite. Simbolurile sale bogate, sărbătorile și hramurile sale, muzica și estetica sa nu au legătură cu prezentul. În plus, povestirile sale, fundamentul istoric al sărbătorilor sale, Nașterea lui Iisus din Fecioară, Schimbarea la Față, Învierea, Cincizecimea, minunile, așa cum este înmulțirea pâinilor, toate acestea se adresează unor vremuri de mult apuse, pline de basme și mituri, și nu au nici o legătură cu vremurile noastre, care pretind dovezi palpabile și expresii clare și concise.

3. Biserica se identifică cu sistemul politic și profită de acest fapt pentru a dobândi putere, influență și bogății. Și, întrucât astăzi acest lucru este dat pe față, Biserica se va prăbuși dimpreună cu sistemul politic. Sistemul este cel care a investit-o cu avere și cu rolul pe care îl are și de aceea a venit momentul să înapoieze tot ce a primit, pentru ca mai apoi să fie desființată. Ea dispune de o avere imensă pe care refuză – folosind diverse argumente și justificări nefondate – să o dea poporului, căruia îi aparține și care are nevoie de ea.

4. Mesajul ei nu este compatibil cu viața ei, și nici predica ei cu faptele și acțiunile adepților săi. Dialectul său este pompos, de neînțeles; vorbește despre noțiuni foarte abstracte, înalte și dubioase, cu o atât de mare certitudine, încât nu numai că nu convinge, ci, întrucât acestea nu sunt confirmate în viața de zi cu zi, [se poate spune că] promovează minciuna și ipocrizia. Sfinții săi au trăit și au săvârșit minuni în alte vremuri; sfinții de azi trăiesc ascunși, iar minunile fie sunt regizate, fie nu le putem vedea. De aceea nici nu credem în ele.

5. Predica și făgăduințele Bisericii oferă ceva pe care ea îl numește adevăr, dar în esență nu există adevăr sau nu este dovedit, nici nu ne interesează de altfel, pentru că nu are vreo legătură cu realitatea, nici nu influențează sau corectează viața de zi cu zi. De aceea, nici nu ne place și nici nu ne preocupă. Nici măcar nu avem nevoie de acest adevăr.

6. Biserica reprezintă spațiul compromisurilor, inconsecvenței, ipocriziei, abundenței exagerate, interesului celor puțini în detrimentul celor mulți, sau chiar spațiul corupției și neregulilor morale și al scandalurilor. Nu numai că nu ne interesează sau nu o înțelegem, dar vrem să scăpăm de ea, deoarece e vinovată pentru necazurile care predomină societatea în care trăim. Nu este numai un opiu care vatămă gândirea, ci și o otravă care îmbolnăvește societatea.

7. Cu toate acestea, Biserica este necesară acela care au o conștiință speriată, care nu pot să scape de sentimentul de frică și nesiguranță, sau care se hrănesc cu idei și iluzii. Eventual este necesară și din punct de vedere politic, sau pentru a conserva trecutul istoric. De asemenea, este necesară datorită mecanismului său, care, corelat cu învățătura sa despre voluntariat, dar și cu posibilitățile sale economice, ar putea ajuta pe cei care suferă pe nedrept. Așadar, o înțelegem și o tolerăm numai dintr-o perspectivă socială. Acolo se termină misiunea ei.

d. Concepțiile despre Etică. Denaturarea criteriilor morale

Noțiunea de Etică a suferit o denaturare completă. Așa-zisele valori mondiale: solidaritatea, respectul reciproc, demnitatea, dreptatea, democrația au luat locul virtuților. A păstra un embrion, care, analizat progenetic, prezintă o anumită afecțiune, este un fapt dezaprobat «din punct de vedere etic» de către Comisia Națională de Bioetică[9]. Eugenetica și eutanasia sunt susținute cu argumente morale și, încet-încet, sunt legalizate. Dimpotrivă, respectul pentru viață și reținerea noastră vis-a-vis de controlul absolut asupra acesteia sunt dezaprobate de către noua concepție morală.

Predomină o accentuare excesivă a drepturilor individuale. Libertatea înseamnă să faci ce vrei. Poporul are dreptate în tot și puterea să facă orice. Relația lui cu puterea politică nu are bază ideologică. Nu-i votăm pe cei mai buni politicieni ca să ne conducă destinele și să ne corecteze, ci pe cei care slujesc micilor noastre interese. Acest lucru naște o etică a protestului, a indignării, a revendicărilor necontenite. De asemenea, așa-zisele drepturi individuale au favorizat producerea «eliberării sexuale» a femeii, înlocuirea căsniciei cu simple convenții de conviețuire, apariția paradelor și nunților între homosexuali. Aceștia din urmă aproape că ne-au convins că această patimă a lor se datorează genelor și de aceea o numesc particularitate, și pe care o revendică și o expun de o manieră provocatoare. Însă nimeni nu se gândește dacă nu cumva și pedofilia se datorează genelor, caz în care ar trebui să fim toleranți și față de pedofili. La fel și în cazul criminalilor. Toleranță față de emigranții ilegali, față de conviețuirile libere, respect față de diversele orientări sexuale, legalizarea eugeneticii și a eutanasiei și multe altele asemenea care sunt pe cale să urmeze, toate acestea reprezintă expresii ale noii etici.

3. Mărturia și atitudinea ortodoxă

Dat fiind acest val de noi concepte, întrebarea care se pune este următoarea: cum trebuie să acționăm noi, ca Biserică? Cum să dăm mărturie unor oameni care sunt cu totul indiferenți, copleșiți de prejudecăți ori au o atitudine negativă față de Dumnezeu? Cum să vorbim despre Dumnezeu celui care nu-L vrea, care simte că nu are nevoie de El, că nu-l preocupă, că nu-l interesează? Sfântul apostol Pavel a găsit în Atena un altar ridicat în cinstea Dumnezeului necunoscut. Deci a găsit o sămânță de credință și de năzuință către Divinitate, lucru care denotă faptul că atenienii din acele vremuri Îl căutau pe Dumnezeu, pe când cei din zilele noastre neagă chiar și altarele. Știm cu toții câte reacții negative stârnește astăzi simpla intenție de a construi o nouă biserică. Pentru vremurile în care trăim, cred că e valabilă întrebarea evanghelică «dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?» (Luca 18, 8).

De asemenea, suntem datori să mărturisim că otrava acestor noi concepte a păstruns chiar și în organismul bisericesc, manifestându-se sub forma secularizării, epuizării, relaxării, nepăsării generale, lașității, compromisului, a formalismului în locul trăirii tainei, a raționalismului, care, în mod ciudat, este însoțit de o gândire naivă de provincialism și de conservatorism bolnav.

Vedem însă de-a lungul istoriei că se disting anumite aspecte care funcționează ca o puternică  mărturie. Este vorba despre caracterul profetic al cuvântului, încredințarea propovăduirii prin semne – «iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne» (Marcu 16, 17) –, spiritul jertfei de sine și al martiriului, eroismul ascezei absolute, discernământul în exercitarea lucrării pastorale, dovedirea sfințeniei prin fapte. Biserica, fără urme vădite de pocăință, fără semne, fără cuget martiric, fără viață ascetică, fără grijă pastorală dezinteresată, fără roadele virtuții și ale sfințeniei, reprezintă o simplă formă de pietism ce tăgăduiește adevărata putere a acesteia – «… având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei» (II Tim. 3, 5). Cuvântul ei trebuie să fie profetic, să inspire credință în Hristos, nu să transmită o simplă învățătură morală sau un îndemn la fapte de iubire socială. Miezul mărturiei bisericești nu constă în aceste fapte caritabile, nici într-o simplă cugetare teologică, ci în teologia și adevărul profetic trăit, precum și în mărturisirea credinței.

Acest adevăr trebuie exprimat cu sinceritate. Cuvântul Bisericii trebuie să fie caracterizat de autenticitatea mărturiei, de onestitate, și fie compatibil cu viața și faptele noastre. Căci nu se poate ca viața noastră să sufere, iar cuvântul nostru să fie abundent. Adevărul este transcendent și de aceea uneori nu poate fi înțeles. Însă viața reprezintă partea văzută și palpabilă a adevărului, trupul său. Mesajul mântuitor, dacă nu este însoțit de virtuți tainice și adânci, de parfumul vieții și sfințeniei după har, nu va fi ascultat de nimeni, iar acest lucru nu constituie o problemă socială, ci condiția întregii comunități bisericești. Cu siguranță că acuzațiile care ne sunt aduse în legătură cu limbajul noastru de lemn, formalizat și în același timp emfatic, sunt oarecum justificate. Într-o epocă și într-o societate în care una trăim și altele zece arătăm, ar fi de preferat să trăim zece și să mărturisim numai una.

Unele voci sunt de părere că trebuie să ne modernizăm și să ne adaptăm la condițiile de azi, iar altele insistă asuăra faptului că mărturia bisericească trebuie să-și păstreze caracterul diacronic și particularitatea mesajului pe care îl propovăduiește, în conformitate cu tradiția noastră. Permiteți-mi să-mi exprim propriul punct de vedere: cuvântul lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ci este o taină, o descoperire a inaccesibilului și a incomprehensibilului, taină care însă poate fi trăită de către om. Domnul nostru, atunci când a vorbit evreilor despre Trupul și Sângele Său, nu și-a rotunjit cuvintele; drept urmare mulți L-au părăsit, sub pretextul că «greu este cuvântul acesta» – «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? […] Și de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El» (Ioan 6: 60, 66). De asemenea, la Cinzecime, când cuvintele li s-au părut «străine» și vederea «diferită», unii au considerat că apostolii erau «plini de must» (Fapte 2, 13). Ceva asemănător s-a întâmplat și cu apostolul Pavel în Atena: după ce le-a vorbit despre Hristos Cel înviat, filosofii raționaliști i-au răspuns ironic: «te vom asculta despre aceasta și altă dată» (Fapte 17, 32). Aceste trei cuvântări publice au prezentat adevărul de credință drept taină, care, deși inițial a fost respinsă, a fost sădită ca o sămânță în pământul societăților de atunci, sămânță care mai târziu a rodit în mod minunat. Prin urmare, ceea ce au nevoie națiunile contemporane nu este neapărat să înțeleagă mesajul transmis, ci să fie uimite de taina și de mărturisirea – cu frică de Dumnezeu și cu smerenie – a adevărului de credință de către Biserică.

Biserica este catolică și apostolică. Aceasta înseamnă că prezența sa nu trebuie să aibă vreo legătură cu provincialismul, cu rasismul, sau cu frica. Într-o lume înșelată de false predici despre unitate, de ode în cinstea democrației și de făgăduințe bazate pe drepturile omului, într-o epocă în care noțiunea de libertate a dispărut, în care oamenii se baricadează tot mai mult în spatele zidurilor individualismului sufocant, iar societățile sunt înghesuite în celulele unei închisori electronice mondiale, elementele de bază ale mărturiei Bisericii trebuie să fie universalitatea predicii ei, deschiderea către toate neamurile, capacitatea infinită, mărinimia, mila și libertatea, toate acestea asociate cu îndrăzneala și claritatea mărturisirii sale.

Câteva recomandări practice

Permiteți-mi să-mi închei această scurtă intervenție cu câteva propuneri practice, prin care s-ar putea materializa pozițiile exprimate mai sus:

1. Primul lucru pe care îl am în vedere este viața noastră ca Biserică. Atunci când imaginea noastră, care reflectă modul nostru de gândire, se identifică cu o demonstrație de forță lumească, cu dispute și conflicte pentru lucruri fără substanță, cu revendicări de drepturi, cu contradicții egoiste și concurențe necontenite, cu fuga după locuri fruntașe, cu titluri și superlative care nu au nici o valoare și nici o credibilitate, atunci mesajul nostru nu va reuși să surprindă mărturia dumnezeiască care făgăduiește adevărul, ci, dimpotrivă, va reuși doar să dezmintă, în mod provocator și respingător, aceste făgăduințe. A sosit deci vremea ca structurile sinodale și colective ale expresiei bisericești (de pildă alegerea episcopilor) să devină compatibile cu învățătura evanghelică.

2. Revigorarea vieții noastre. Va trebui să dăm dovada faptului că mărturia bisericească nu se oferă pe datorie, ci decurge în mod firesc și spontan. Uneori mâncăm de post fără să postim, spunem rugăciuni, dar nu știm să ne rugăm, mergem la biserică, dar nu ne închinăm, citim cărți, dar nu ne cultivăm, ne spovedim păcatele, dar nu ne pocăim, ne împărtășim poate chiar destul de des, dar nu gustăm din taina Euharistiei, ținem legile bisericești și poruncile evanghelice, dar nu dobândim harul care decurge din ele. Preoții noștri, din săvârșitori de slujbe trebuie să devină inițiatori în tainele Bisericii (mistagogi), enoriașii noștri, din adepți bisericești, trebuie să devină credincioși, dogmele noastre trebuie să emane viață, Sinodul nostru, din corp administrativ, trebuie să devină expresia spirituală a voinței divine în viața noastră. Abia atunci, orice mărturie, chiar și cea a tăcerii, chiar dacă va avea imperfecțiuni, va putea fi numită adevărată și va funcționa ca sabie a Duhului Sfânt.

3. Educația din cadrul activității bisericești trebuie să fie îmbogățită cu elemente decatehizare vie, pentru a evita pericolul de a fi transformată într-o simplă lecție școlară. Responsabilitatea formării și educării credincioșilor îi revine în exclusivitate Bisericii, constituie parte integrantă a vieții sale. În mod special, suntem datori să ne îngrijim astfel încât catehizarea să se facă zilnic și să se îmbine învățătura cu participarea la cultul și viața bisericească. Acest lucru trebuie să înceapă nu printr-o hotărâre sinodală, ci prin intervenția directă și imediată a episcopilor.

4. Viața liturgică reprezintă una din principalele moșteniri ale Bisericii noastre. Necesitatea, dar și rezultatele ei le trăim toți într-o măsură sau alta. Datorită acesteia, Sfântul Munte reușește să încânte chiar și pe vizitatorii care nu au nici o legătură cu credința. Renașterea liturgică, despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre, este mai necesară ca niciodată. Însă nu prin modernizare sau secularizare, care pot să o transforme din mistagogie în artă sau din taină și cult în acte demonstrative. Cultul nu înseamnă numai rânduială și tipic, ci și participare la mistagogie. Secularizarea cultului este echivalentă cu distrugerea sa. Așadar, cultul trebuie să reprezintă o chemare pentru toți de a lua parte în comun la slujbele Bisericii (de pildă rostirea în comun a Simbolului de credință, a rugăciunii domnești, citirea de psalmi, etc.).

5. Trebuie neapărat să punem bazele unei noi relații cu poporul lui Dumnezeu și cu societatea în general. Să ne apropiem de popor! Nu numai să ne îngrijim de el, ci să-l și inspirăm. Nu-l mai putem convinge cu buletine de știri și cu anunțuri, sau promovând lucrarea noastră prin intermediul mass-mediei. Prejudecățile față de Biserică au încolțit adânc în inima poporului nostru, iar clima generală este extrem de nefavorabilă. Relația noastră cu sistemul lumesc trebuie revizuită în mod radical. Nimic nu mai este sigur. Relația de tip apusean Biserică – Stat, care ne-a fost impusă și pe care noi am acceptat-o fără nici o reținere, a slăbit legătura tradițională dintre Biserică și popor. A sosit ceasul în care, ca Biserică, trebuie s-o lepădăm ca pe ceva toxic. Acest lucru nu e greu de înfăptuit dată fiind legătura istorică dintre Biserică și poporul nostru.

6. De asemenea, trebuie satisfăcute și nevoile din afara razei directe de responsabilitate și competență a Bisericii. Astfel, în țara noastră, Biserica este datoare să fie în fruntea luptei pentru apărarea istoriei, identității și limbii naționale și pentru dăinuirea principiilor morale și a dreptului. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, iar acest lucru îl poate face Biserica, însă fără fanatism și empatie lumească, ci cu îndrăzneala mărturisirii adevărului care este atacat în felurite moduri, iar nu profitând de puterea sa lumească, ci valorificând moștenirea ei duhovnicească. În acest sens, încercarea de a promova așa-zisa «promisiune a Neamului» drept ideal pentru generațiile viitoare, sub deviza «din partea poporului binecredincios pentru popor», ar putea constitui – dacă îndeplinește anumite condiții – o oportunitate unică de coagulare națională, de întoarcere la istorie, de dezvoltare a spiritului creativ, de evidențiere a dinamicii bisericești și, desigur, de reînnoire a relației dintre Biserică și popor.

7. Viața Bisericii este indisolubil legată de cultură. Biserica care nu crează cultură rămâne la stadiul de organism fără viață. Adevărul și frumusețea merg împreună. Societatea în care trăim nu mai are noblețe și simț estetic, nu mai crează cultură. Așadar a sosit vremea ca noi să acoperim acest gol, să producem cultură. Ne-am limitat numai la înființarea de cantine sociale și băcănii pentru săraci, de spitale și aziluri pentru bătrâni. Desigur, acest lucru este foarte important, dar nu îndeajuns. Ar trebui să ne ocupăm și de promovarea artei bisericești, a poeziei, a literaturii, a folclorului, să umplem golul care predomină în cultura zilelor noastre. Desigur, acest lucru presupune calitate, originalitate, geniu, talent și, firește, maturitate duhovnicească. Ar fi păcat să nu punem în valoare frumusețea nemăsurată și unică a tradițiilor noastre. Este timpul să mărturisim adevărul și prin intermediul culturii și civilizației.

8. De-a lungul istoriei sale, Biserica a arătat dintotdeauna un respect deosebit față de bătrâni, dar și o sensibilitate aparte față de sufletele tinere. Tinerii n-au lipsit niciodată din planurile sale. Constatăm însă cu tristețe că astăzi s-a întrerupt – cel puțin aparent – legătura cu lumea tinerilor, iar ecoul cuvintelor ei nu mai ajunge la urechile acestora. Drept urmare, tineretul nu mai înțelege limba bisericească și nu mai aude mesajul mântuitor al Bisericii. În aceste condiții, trebuie inițiată o nouă mișcare, care să transmită tinerilor un nou mesaj, clar, îndrăzneț, contemporan, aducător de speranță, proaspăt și eroic. Doar cu asemenea caracteristici vom putea cuceri inimile tinere dezorientate și lipsite de nădejde. Concepția predominantă, conform căreia Biserica promovează conservatorismul, constituie o greșeală impardonabilă, ce trebuie ștearsă neapărat din cugetul și viața noastră. Conservatorismul nu reprezintă o virtute. Adevărul dumnezeiesc este prin excelență revoluționar, subversiv, neprevăzut, surprinzător, plin de uimire, libertate și dinamism – exact ceea ce caută sufletul tinerilor.

9. O importanță deosebită trebuie acordată relației noastre cu Știința. Nu există nici un motiv să ne temem de știință. Problemele care par să existe se datorează exclusiv modului occidental de trăire a credinței, care, influențat de precepte raționaliste, oferă o interpretare «îngustă» a lumii, a vieții și a omului, apelând de regulă la argumente științifice. Trebuie specificat faptul că știința contemporană nu amenință credința noastră, ci, dimpotrivă, o confirmă, ba chiar de o manieră «festivă», așa cum o trăiește Biserica noastră Ortodoxă. Ar putea fi scris în zilele noastre un minunat Comentariu la cele șase zile de creație (Exaímeros), folosind descoperirile senzaționale ale fizicii și biologiei contemporane, dar nu pe baza concordanței literale dintre știință și cartea Facerii, care «demonstrează» existența lui Dumnezeu, ci pe baza compatibilității impresionante dintre cosmologia și antropologia științifică contemporană și teologia ortodoxă (în varianta sa apofatică), care face trimitere la existența veșnică a Dumnezeirii și proclamă faptul că «nu putem spune că Dumnezeu este sau nu este, ci că (supra)este Cel ce este»[10].

În anul 2000, Sfântul Sinod a organizat un Congres inovator, pe tema «Știință- Tehnologie-Ortodoxie», care ar trebui neapărat să fie ținut din nou, iar de data asta să țină seama și de noile descoperiri ale tehnologiei contemporane. Ține de responsabilitatea noastră pastorală să încălzim inimile bine intenționate ale oamenilor de știință și să valorificăm bagajul lor de cunoștințe.

10. De o manieră asemănătoare trebuie tratate și descoperirile tehnologice. Este adevărat faptul că, în cazul acestora, situația este mai dificilă, deoarece există aplicații, mai ales în spațiul științelor biologice, care, pe drept cuvânt, ucid duhul. Ar putea fi înființată o Comisie a Moralei Științifice și de Valorificare a Tehnologiei, după modelul Comisiei de Bioetică, care, pe de o parte să estimeze progresul științific și tehnologic, iar, pe de altă parte, să valorifice cu o maturitate teologică descoperirile acestora. Spre exemplu, nu putem să comentăm în mod arbitrar reușitele cercetării din domeniul fizicii, medicinei și geneticii, fără să înțelegem natura lor, sau să vorbim despre problemele cauzate de folosirea irațională a programelor de socializare prin intermediul internetului (Facebook sau Twitter), fără să fim în cunoștință de cauză. Comisia amintită mai sus va trebui să aibă neapărat caracter internațional, pentru a înlesni comunicarea la nivel inter-ortodox, și să se exprime cu ajutorul metodelor contemporane de informare socială. De asemenea, valorificarea înțeleaptă a internetului ar putea constitui un instrument unic de mărturie bisericească. Nu în ultimul rând, efortul pe care îl depune Biserica în ultimii ani de a deschide un post de televiziune va trebui să fie susținut și continuat fără nici o ezitare sau întârziere.

11. Într-o societate predominată de noțiuni precum câștig, răsplată, salariu, Biserica trebuie să dea un răspuns pe măsură, pe de o parte subliniind importanța milosteniei față de săraci și a simplității vieții, iar pe de altă parte îndemnând la voluntariatdezinteresat. Ea dispune de învățătura, experiența, mijloacele și mecanismul necesare promovării acestui scop. Voluntariatul poate mobiliza lumea, căpătând astfel dimensiunile unei mișcări bisericești. Putem urma exemplul altor țări ortodoxe, care au reușit lucruri admirabile în acest domeniu.

12. În sfârșit, Biserica noastră va trebui să scape de provincialism și să se axeze pe dimensiunea sa universală. Cred că este absolut necesară dezvoltarea unor legături inter-ortodoxe cât mai puternice și mai sănătoase. În această privință, Biserica Greciei are multe de oferit, dar și multe de câștigat. Însă, dincolo de orice folos practic (schimb de experiență și de cultură, colaborări de natură economică și sprijin politic în vremuri strâmtorate, etc.), lărgirea orizontului spiritual, deschiderea largă a brațelor bisericești și consolidarea conștiinței noastre comune de creștini ortodocși reprezintă dovada efectivă a faptului că Biserica este «una, sfântă, catolică și apostolească».

Acestea sunt cele mai convingătoare propuneri ca răspuns la noile concepte. Această teologie – mai puternică decât orice tehnologie – trebuie cultivată, pentru a da o mărturie cât mai dinamică lumii contemporane. Astăzi, în Occident, golul lăsat de credință este umplut de Islamism, conform spuselor lui Anastásios[11], Arhiepiscopul Tiranei. Poate că a sosit vremea ca acest gol să fie umplut de Biserica noastră Ortodoxă[12].

Omilie ținută în cadrul ședinței Sinodului Bisericii Greciei din 4 octombrie 2012.


[1] Mína Dantána, Îmbătrânirea populației și noile provocări în formarea politicii Sănătățiihttp://www.papageorgiou-hospital.gr/cms/upload/…/kostos_nosileias.pdf. Vezi și www.inews.gr, 18.07.2011.

[2] Este vorba despre nava Curiosity, la data de 6.08.2012.

[3] Voyager, lansată pe 20.08.1977.

[5] Astérios Hadzinikoláou, Ο άνθρωπος μέσα στο σύμπαν (Omul în univers), ed. Sotír.

[6] Dimítris Nanópoulos, Το σύμπαν θα υπάρχει για πάντα (Universul va exista pentru totdeauna), Kathimeriní, 25.05.2003, p. 30.

[7] Răspuns la aceste declarații știițifice dau alți oameni de știință, precum: Albert Eistein, care a spus: «niciodată nu am găsit ceva în știința mea pe care să pot să-l îndrept împotriva religiei»; Max Planck: «oriunde și oricât de adânc ne-am fixa privirea, nu vom putea găsi vreo contradicție între Religie și Fizică. Dimpotrivă, observăm o perfectă armonie chiar și în cele mai importante privințe»; Werner Heisenberg: «cu toate că sunt convins că adevărul științific este de neclintit în sfera sa de acțiune, nu am reușit niciodată să neg conținutul gândirii religioase, ca fiind o parte dintr-o fază depășită a conștiinței omenirii, parte pe care ar trebui s-o lepădăm de acum înainte». Acestea sunt însă gândiri și opinii care aparțin unei alte logici, căreia nu-i mai dăm nici o importanță.

[8] Ateismul unui om de știință nu reprezintă dovada negării științifice a credinței. Mari oameni de știință (Einstein, Stepehen Hawking) par să aibă păreri contradictorii în ceea ce privește acest subiect (vezi ziarul «Dimokratía» din 5.10.2012).

[10] Vezi Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în PG 91, 664B.

[11] Cuvântul rostit cu ocazia primirii titlului «doctor honoris causa» din partea Departamentului de Istorie a Universității Ionice, Kerkyra, 20 martie 2007.

[12] «Poate că peste un veac, Biserica Ortodoxă va fi singura mare biserică creștină care va fi supraviețuit, de vreme ce numai ea păstrează vie amintirea faptului că religia este o taină» (Sir Steven Runciman, Ορθοδοξία και Ελληνισμός, în ziarul «Víma» din 8.09.2002).

sursa articol

http://www.pemptousia.ro/2013/02/biserica-fata-in-fata-cu-noile-conceptii-si-tehnologii/

Nu este exclus că Dumnezeu poate să rânduiască o perioadă grea pentru Biserică din nou

Arhimandritul Filaret: Nu este exclus că Dumnezeu poate
să rânduiască o perioadă grea pentru Biserică din
nou
Europa Liberă: Părinte stareţ,
vreau să vă întreb pe cât de aproape este politicul de biserică sau biserica de
politică?

Arhimandritul Filaret: „Toţi suntem
creştini şi credem în Dumnezeu. Şi chiar dacă vă aduceţi aminte, în perioada
sovietică, biserica era prigonită, ei în faţă toţi biserica o condamnau, dar pe
din dos toţi se duceau şi alergau după rugăciunile preoţilor şi ale
ierarhilor.”
​Europa Liberă: Prezenţa
guvernanţilor în lăcaşele sfinte ce înseamnă? Că ei ar vrea să folosească
biserica şi pentru a atrage electoratul? Să-şi caute mai mulţi alegători? Sau
vin totuşi la chemarea Domnului?
Arhimandritul Filaret: „Eu sunt convins
permanent că orişice om care calcă pragul unei biserici este la îndemnul lui
Dumnezeu. Aşa politician dacă el ajunge în biserică înseamnă că Dumnezeu doreşte
comuniunea lui cu oamenii de rând. Fiindcă astăzi vedem noi ce se întâmplă, cum
ajung la putere şi uită de ceilalţi, care sunt mai mici. Ştiţi, iată asta este
un lucru regretabil pentru cei care ajung la putere.
Fiindcă
când să-şi ia începutul toţi au nevoie de cei mai mici şi ar fi bine să
gândească că stăpânirea, spune Dumnezeu, este dată tot de la Dumnezeu oamenilor.
Adică nu a ajuns împărat al ţării, sau preşedinte, sau prim-ministru sau
preşedinte al Parlamentului nu ajung din întâmplare, dar Dumnezeu le rânduieşte.
Şi dacă Dumnezeu le rânduieşte să ajungă să conducă, să nu creadă dânşii că
Dumnezeu n-o să le ceară socoteală de la acest lucru. Şi iată atunci să
gândească ce au făcut ei pentru oameni. Iată dânşii, dacă ajung la guvernare, li
să dă mult, li să dă putere, li se dă stăpânire. Şi iată ei să se gândească cum
are să se îndreptăţească în faţa lui Dumnezeu pentru încrederea şi puterea pe
care le-au dat-o Dumnezeu pe pământ aici.
Puterea
este trecătoare, funcţiile mai repede trec încă. Iată, vedeţi? Nu se înţeleg
ceva cu dânşii acolo sus, prin Parlamentul cela, îndată au făcut coaliţie cu
unul, cu altul ş.a.m.d. Dar aici el trebuie să facă coaliţie cu Dumnezeu, apoi
atunci să se gândească fiecare că şi milioanele, pe care le au, şi fotoliile şi
funcţiile nu-l ajută cu nimic, dacă el nu ţine cont că trebuie să se socoată cu
Dumnezeu.”
Europa Liberă: Uneori am auzit
chiar din gura politicienilor spunând, că am devenit ctitorul unui lăcaş sfânt
în speranţa că bunul Dumnezeu o să-mi mai ierte din
păcate.

Arhimandritul Filaret: „Dacă dânsul ia
parte la zidirea unei biserici, pe care noi o vedem, atunci acesta este un lucru
sfânt. Poate omul nici nu calculează ce face uneori, dar nu tot timpul omul
ajunge cu gând bun acolo. Fiindcă să arăţi cuiva că tu faci iată aici, nu ai
nimic folos practic din asta.”
​​Europa Liberă: Restaurarea mănăstirii Căpriana
deseori se asociază cu voinţa fostului preşedinte Vladimir Voronin. Chiar în
pofida faptului că reprezenta o guvernare comunistă.

Arhimandritul Filaret: „În 2003, când
practic s-a început acest entuziasm de a restaura mănăstirea Căpriana, cineva
din membrii partidului acolo la comunişti a dat întrebarea: cum noi, comuniştii
să facem restaurarea mănăstirii Căpriana? Vladimir Nicolaevici Voronin le-a
spus, că dacă în perioada comunistă de atunci au distrus, atunci comuniştii să
facă. N-a venit Vladimir Nicolaevici cu banii din buzunarul dânsului, acele 130
de milioane de lei, care s-au cheltuit în această mănăstire. El a venit cu
aportul lui, aşa cum a dat toată lumea şi clar ca preşedinte dânsul a dat mai
mult. Dar iniţiativa dânsului de a ţine în mîini acest control iată aceasta a
dus la ceea ce noi astăzi vedem la mănăstirea Căpriana. Au mai fost nişte
încercări pe timpul preşedintelui Lucinschi, tot de a se acumula nişte resurse
financiare. Atunci mi se pare că nici o jumătate de milion de lei nu s-au
adunat.”
Europa Liberă: Pe de alte parte,
biserica fiind despărţită de stat nu are bani, e o
problemă.

Arhimandritul Filaret: „Da, biserica nu
are nimic cu statul, dar asta nu înseamnă că cei din stat, care conduc statul,
nu fac parte din biserica creştinilor de rând. De exemplu, având posibilitatea
aceasta, fiind la conducere, poate să ajute ca sponsorizare, ca donaţie, ştiţi.
Dacă ar fi atât iată biserica română, că suntem aici aproape, la dânşii biserica
e în cadrul statului.”
Europa Liberă: Au un procent din
buget orientat spre biserică.

Arhimandritul Filaret: „Da, corect. Şi
preoţii de acolo, chiar şi stareţii mănăstirilor sunt salarizaţi. Statul
rânduieşte bani pentru reparaţii.”
Europa Liberă: Ar fi o practică de
preluat şi pentru Republica Moldova?

​​Arhimandritul Filaret: „Gândesc că nu
ar fi chiar potrivit acest lucru, fiindcă vedeţi cât e de tulbure vremea astăzi.
Şi dacă ar fi biserica în cadrul statului, atunci în general ar dori ca să
conducă statul. Ar fi biserica în cadrul statului, atunci statul comandă cu
biserica şi asta nu-i bun.”
Europa Liberă: Dar oricum biserica
s-a lăsat folosită de politic, dacă ne amintim billboard-ul unde înalt
preasfinţitul Vladimir era alături de liderul unui partid, domnul
Pasat.

Arhimandritul Filaret: „Ideea
principală a fost atunci de a reuşi cumva de a introduce religia în şcoală şi se
gândea că printr-o modalitate de felul acesta s-ar apropia lumea de stat şi de
biserică.”
Europa Liberă: Dar nu s-a atins
acest scop.

Arhimandritul Filaret: „Înseamnă că
dacă nu s-a atins nu a fost voia lui Dumnezeu.”
Europa Liberă: În toate sondajele
biserica este creditată cu cea mai mare încredere, deşi în ultimul timp am văzut
a coborât până la 80 la sută. Cum s-ar explica?

Arhimandritul Filaret: „Eu cred că
Dumnezeu rânduieşte nişte lucruri. Mă întorc la perioada ceea chiar, când a fost
grea pentru Biserică. Dumnezeu n-a rânduit greutatea bisericii pur şi simplu.
Dar a rânduit greutatea ceea fiindcă lumea slăbea în credinţă şi tot timpul
vremea aceasta de prigoană a Bisericii s-a întărit credinţa în Dumnezeu. Nu este
exclus că Dumnezeu poate să rânduiască o perioadă grea pentru Biserică din nou,
ca să ne trezească pe noi, să nu credem noi atâta în euforia asta
omenească.”
sursa

IGNORAREA DARULUI SFÂNT AL VIEŢII

IGNORAREA DARULUI SFÂNT AL VIEŢII. Despre planingul familial

Contrar învăţăturii Bisericii, astăzi se încearcă planificarea familiei în mod artificial, intervenindu-se în planul lui Dumnezeu. Planificarea familială are în vedere puterea cuplurilor de a-şi dirija fecunditatea în mod raţional: controlarea naşterilor, în funcţie de starea de sănătate a mamei şi de posibilităţile materiale ale familiei1. Aceasta se face fie folosindu-se metoda contraceptivă a calculului lunar (Ogino-Knaus), fie prin metodele tehnice anticoncepţionale; fie în intimitatea fiecărui cuplu, fie în cabinete şi clinici specializate în planing familial, ceea ce este nefiresc.

În toate cazurile intenţia este vădită, problema care le deosebeşte fiind cea a mijloacelor. Încercând să se evite fraude asupra naturii se comit fraude împotriva dreptei conştiinţe şi o rănire a iubirii.
„Planingul familial este ultima şi cea mai de seamă ofensivă pe care proavorţionismul contemporan o îndreaptă contra fiinţei umane”2, remarcă Pr. Prof. Ilie Moldovan.

De aceea, suntem chemaţi să nu facem planificări artificiale ale familiei, ci să rămânem la planificările naturale ale familiei care sunt rânduite de Dumnezeu. Dacă El are grijă de firul de iarbă care astăzi este, iar mâine se usucă, cu atât mai mult va avea grijă de fiecare fiinţă umană care poartă pecetea Chipului Său.

Sterilitatea voluntară
În societatea noastră secularizată, viaţa familială îşi pierde conotaţia ei. Soţii vor să ducă o viaţă liniştită, lipsită de griji, căutând să-şi satisfacă plăcerile proprii. Pentru atingerea acestor scopuri apelează la mijloacele tehnice ale medicinii, operaţiile în acest sens fiind des întâlnite. Sterilitatea se asigură de cele mai multe ori de comun acord între soţi, sau tacit. În special este întâlnită sterilitatea la femei.
Morala creştină condamnă sterilitatea sub toate formele ei, văzând în această practică filozofia utilitarismului hedonist elaborată de Jeremy Benthan (1748–1832). Conform filozofiei lui, fericirea omului constă în căutarea plăcerii în special în domeniul sexual3. Nu se mai apreciază omul la adevărata lui valoare, devenind un obiect al experienţelor medicale. Dar nu numai atât, omul se lasă depersonalizat, neîmplinindu-şi misiunea sa în această viaţă.
Există mai multe feluri de sterilitate: sterilitatea nevinovată a celor care prin constituţia fizică sunt sterili, nu este provocată de persoanele în cauză. De altfel, aceste persoane depun un mare efort pentru a depăşi această stare nefericită. Sterilitatea involuntară este privită de către persoanele afectate ca fiind un handicap, o disfuncţie a facultăţii fireşti de a procrea. De aceea, ei suferă şi o privesc ca pe un obstacol în calea împlinirii şi a fericirii devenind şi o problemă de natură spirituală. În activitatea sa Sfântul Ioan Gură de Aur a acordat o atenţie deosebită nefericirii celor care nu puteau să aibă copii, deoarece, spune el, „în sine şi prin natura ei, această neputinţă este pentru femei pricină de mare suferinţă”4. Suferă mai ales femeile, deoarece de cele mai multe ori, se lovesc de neînţelegerea soţilor şi a celor din jur.

Pe de altă parte există şi o sterilitate vinovată, ca rezultat al păcatelor personale, provocată de persoanele în cauză cu scopul de a nu avea rod, de a nu-şi împlini vocaţia şi rostul în lume.
Sterilitatea voluntară pune sub semnul întrebării sensul căsătoriei creştine. În aceasta se observă sustragerea de la datoria principală a căsătoriei considerată de morala creştină încălcare a planului divin, după care de îndată ce soţii îndeplinesc actul generator de viaţă nu au nici un drept să-i stabilească mersul natural. „Orice deviere voluntară de la acest mers firesc al colaborării cu puterea creatoare de care se leagă naşterea de prunci, este un atentat la planul Creatorului şi o trădare a angajamentelor luate de om”5.
În cazuri de boală, când organele trupeşti care servesc la transmiterea vieţii pun în primejdie viaţa individului, morala creştină permite recurgerea la operaţie, chiar dacă ea are drept urmare involuntară incapacitatea de a naşte copii6. În urma sterilizării multe femei au de suferit îmbolnăvindu-se de boli grave, care în cele din urmă le grăbesc moartea, nu doar trupească, dar şi cea sufletească, sfârşind viaţa în chinuri.
De aceea, Biserica, prin activitatea socială, are datoria de a le trezi din amorţeală pe mamele creştine care apelează la aceste metode arătându-le pericolul ce vine ca rezultat al faptei lor urâte săvârşite în faţa lui Dumnezeu.

Contracepţia
Pe lângă sterilitatea voluntară, se practică şi o serie de metode contraceptive. Mecanismul contraceptiv poate funcţiona în două feluri: fie prin interpunerea unei bariere mecanice (prezervativ, diafragmă) sau chimice (spermicide), care distrug spermatozoizii sau îi împiedică să vină în contact cu ovulul, fie prin alterarea corpului bărbatului sau femeii, astfel încât după un act sexual să nu poată urma conceperea7, (contracepţia hormonală).
Contracepţia, sub orice formă, reprezintă mijlocul prin care, prin metode fizice sau chimice, se împiedică concepţia, adică momentul iniţial al existenţei fiinţei umane.

Pe lângă contraceptive propriu-zise mai există o serie de alte mijloace tehnice care acţionează asupra dezvoltării sarcinii. E vorba de tehnicile avortive prin care se întrerupe sarcina până în săptămâna a 24-a.
Pentru a goli efectul lor de încărcătura morală, evitând să arate că de fapt ele sunt tehnici avortive, sunt numite tehnici interceptive. Acestea interceptează şi distrug embrionul înainte de nidare. Printre acestea amintim: dispozitivele intrauterine (steriletul sau IUD), pilula de a doua zi şi progestinele8. Tehnicile care elimină embrionul după nidare sunt numite contragestive. În această categorie intră vaccinul anti-HGC (anti-gonadotrofinăcorionică), pilula RU486 şi prostaglandinele9.
Dar, toate aceste tehnici au numeroase efecte negative pentru sănătate.
Astfel, spermicidele pot provoca iritaţii şi infecţii, iar în cazul în care a avut loc fecundarea, au efect avortiv.
Steriletul, pe care îl folosesc astăzi peste 80 de milioane de femei (74 de milioane numai în China) provoacă numeroase crampe dureroase, contracţii uterine în încercarea de a respinge corpul străin, infecţii pelviene. Uneori poate perfora uterul provocând hemoragie internă şi peritonită. De asemenea, poate conduce la sterilitate datorită obstrucţiei tubare. Riscul sarcinii extrauterine este de 10 ori mai mare decât la femeile care nu au sterilet.
Pilula anticoncepţională pe bază de hormoni provoacă tensiune a sânilor, greaţă, cefalee, ameţeli, acnee, frigiditate, sângerări uterine, obezitate, hiperlipemie, stări depresive, oboseală, accidente tromboembolice. Diferitele forme de cancer hormodependent îşi au cauza în folosirea acestei pilule. Astfel, poate apărea cancerul mamar, cancerul uterin şi al colului uterin. De asemenea, mai pot apărea dereglări de natură psihică, dezordini de hipercoagulare cu troboflebite, tromboze venoase profunde, embolie pulmonară, tromboză cerebrală. Dintre accidentele cardio-vasculare provocate de pilulă menţionăm: infarctul, hipertensiunea, ateroscleroza, afecţiunile coronariene, în special la fumătoare şi la femeile care au trecut de 40 de ani10.
De asemenea, folosirea pilulei conduce la sterilitate11.

Între alte riscuri la care se expun femeile prin folosirea pilulei amintim: blocajul permanent al funcţiei hipotalamice, încetarea creşterii la persoanele care încă sunt în creştere, accidente respiratorii, sarcini extrauterine, naşteri premature, tumori benigne, etc. Unii specialişti consideră că, deoarece pilula slăbeşte considerabil sistemul imunitar, poate fi considerată responsabilă şi de răspândirea bolii SIDA12.
Dar, efectul cel mai nociv al pilulei este cel avortiv. Ea nu are drept consecinţă doar inhibarea ovulaţiei, ci, în cazul în care a avut loc fecundarea, inhibă implantarea ovulului fecundat în uter. Această realitate a fost evidenţiată de către foarte mulţi specialişti, iar în 1985, la Congresul National Abortion Federation din Boston s-a precizat: Nu vă înşelaţi! Pilula şi steriletul sunt avortive!13
În 1997, într-un raport al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Familiei, se atrage atenţia asupra faptului că „nu a existat niciodată în trecut un drog atât de puternic, posedând atâtea proprietăţi necunoscute, care să fi fost administrat unor persoane atât de sănătoase, fără motive medicale (cum este pilula). Niciodată în trecut, odată descoperite un număr atât de mare de efecte secundare şi în acelaşi timp atât de serioase, un drog nu a fost astfel pus în vânzare cum sunt contraceptivele orale. Niciodată în trecut n-a adus vreun drog atâţia bani industriei farmaceutice câţi aduce pilula”14.
Pe lângă pilula hormonală mai prezintă riscuri serioase şi vaccinurile avortive, ca şi pilula RU486, ale cărei riscuri sunt mai mari decât ale avortului chirurgical.
Din păcate, aceste practici sunt susţinute şi încurajate atât de Ministerul Sănătăţii, cât şi de agenţiile internaţionale, ca UNFPA, USAIDS, dar în special prin acei medici care, în loc să încurajeze naşterile, încurajează, chiar determină, folosirea acestor produse de către tinerele mame.
În concluzie, putem spune că prin folosirea tehnicilor contraceptive s-a ajuns la o săvârşire continuă a crimei de către femeile care le folosesc, familia fiind trunchiată de orizontul hedonist (egoism în pereche, în care cei doi se desfată unul cu celălalt). N-au făcut marile războaie ce fac azi conştient cele care folosesc pilulele contraceptive. De aceea, morala creştină le condamnă vehement şi subliniază riscurile pe care acestea le prezintă atât la nivel fizic, cât şi spiritual.
Eludând legea căsătoriei care are ca ţintă transmiterea vieţii se dovedeşte că nimic nu e mai păcătos decât plăcerea schimbată în scop şi despărţită de rosturile ei de stimulent şi recompensă. Cei care au fost chemaţi să procreeze refuză acest lucru. Această practică de contracepţie este cunoscută din vechime, dar ea sporeşte după liberalizarea avortului în 1917 în Rusia. Atunci apare în lume aşa-zisul drept al mamei de a dispune de viaţa copilului ei, drept pe care mama nu-l avusese niciodată până atunci15.

Fertilizarea artificială
Biotehnologiile de ultimă generaţie, specifice ingineriei genetice, transformă actul de preocreare într-unul de fabricare. Cucerit de înclinaţiile sale egocentriste, omul vrea să-şi fabrice copii la comandă, după propriile reţete. În aceste condiţii, un copil apare pe lume după un program stabilit Aceste acte atentează la demnitatea persoanei umane, făcând ca naşterea să nu mai constituie un eveniment16.
În urma descoperirilor făcute, doi englezi, Edwards şi Stepstoe de la Universitatea din Cambridge, în anul 1969 au reuşit să fecundeze în eprubetă 18 ovocite. Prin utilizarea acestei tehnici s-a născut primul copil, Luiza Brown, în 1978, la 23 iulie. Astfel, omul a devenit capabil să-şi domine propria viaţă, să-şi controleze propria concepere. Tehnica se numeşte FIVET – fecundare în vitro şi transfer sau FIV-TE – fertilizare în vitro şi transfer de embrioni. În ultima vreme s-a înmulţit numărul copiilor care sunt concepuţi în afara sânului matern. În 1981 erau o jumătate de milion de copii născuţi prin inseminare artificială17.
Înseminarea poate fi artificială analogă, cu sperma partenerului în cadrul cuplului, sau artificială eterologă, în care numele donatorului de spermă este necunoscut sau ţinut secret.
Prin această metodă pot fi implantaţi embrioni străini fecundaţi artificial în uterul femeilor care să poarte sarcina sau al femeilor sterile.

Noua tehnică permite păstrarea embrionilor în azot la temperatura de –180°C mai mulţi ani (până la 10). Se depun chiar eforturi pentru a se obţine temperatura de –273°Celsius, adică zero absolut, prin care s-ar anula orice mişcare a celulelor embrionului şi practic s-ar anula timpul. Embrionii ar putea să rămână congelaţi veşnic, un timp nedefinit18.
Din păcate, însă nu s-a ajuns la ce s-a dorit, deci după o anumită perioadă embrionii sunt distruşi. Legislaţia engleză prevede 10 ani şi cea franceză 5 ani, după care embrionii sunt distruşi sau utilizaţi în alte scopuri. Ei sunt comercializaţi, sunt folosiţi pentru experienţe, pentru produse farmaceutice sau cosmetice19.
Prin folosirea acestei tehnici copilul poate să nu-şi cunoască proprii părinţi sau să aibă mai mulţi părinţi. De asemenea, se studiază posibilitatea purtării sarcinii şi de către bărbaţi. S-a ajuns şi mai departe, încercându-se implantarea unui embrion uman în uterul unui animal. De asemenea, se încearcă obţinerea unei subspecii umane, adică o rasă umană inferioară care să fie folosită la muncile degradante pe care le făceau odinioară sclavii, sau să fie folosiţi ca rezervă de organe pentru transplant20.
Prin ectogeneză – ectos – în afară şi genesis – naştere – se încearcă producerea unui uter sintetic, artificial, un fel de incubator uman, în care să se poată dezvolta complet copilul, făcând inutil uterul uman.
Toate acestea nu sunt decât deviaţii de la o gândire sănătoasă în legătură cu sacralitatea vieţii.
La fecundarea artificială se recurge în mai multe situaţii.
Astfel, se apelează la această tehnică în cazul infertilităţii unuia dintre soţi, în cazul în care unul dintre ei suferă de o boală transmisibilă. Dar, fecundarea artificială mai poate fi solicitată şi de către femeile singure, necăsătorite. În acest caz se pune problema drepturilor copilului care se va naşte, de altfel, într-o situaţie similară unui copil abandonat. De asemenea, mai solicită fecundarea artificială femeile cu un comportament sexual deviat (lesbiene), ştiut fiind faptul că astăzi cuplurile de lesbiene militează tot mai mult pentru dreptul de a se căsători, de a creşte copii21. Acestea vor să aibă proprii lor copii prin fertilizarea unui ovul feminin de către ovulul altei femei. Procedura a fost realizată încă din 1977 cu ovulele unor şoareci22.
Fertilizarea în vitro cu transfer de embrioni (FIV-TE) a fost concepută iniţial pentru a facilita zămislirea în cazul femeilor cu disfuncţii ale trompei uterine. Ea s-a dovedit eficace şi în cazurile de infertilitate inexplicabilă la soţie şi infertilitate la bărbat.
Pentru a se realiza FIV-TE se parcurg mai multe etape. La începutul ciclului, ovarele femeii sunt hiperstimulate prin injectarea de gonadotropină pe o perioadă de aprox. 10 zile. În loc să elibereze obişnuitul ovul în timpul ciclului ei lunar, femeia va elibera mai multe. Aceste ovule pot fi recuperate prin laparoscopie (cu anestezie generală) sau prin aspirare transvaginală, cu ajutorul ultrasunetelor. Dintr-o mostră de spermă se separă spermatozoizii de lichidul seminal, pentru a fi apoi incubaţi şi trataţi pentru a spori şansele de fertilizare. Aprox. 100.000 de spermatozoizi sunt amestecaţi cu ovulele într-un vas de sticlă şi se păstrează la temperatura de 37°C. După 24 de ore, dacă fertilizarea s-a produs, se aleg de regulă zigoţii cei mai viabili pentru transfer (TE), iar restul sunt îngheţaţi. Cei destinaţi implantării sunt păstraţi încă 24 de ore până ajung la stadiul 4-8 al diferenţierii celulare. Femeii i se administrează estrogen şi progesteron pentru a asigura succesul implantării. După 48 de ore, embrionii pregătiţi sunt transferaţi în cavitatea uterină printr-un cateter (sondă) introdus în cervix. De obicei, sunt transferaţi trei embrioni, iar unul sau doi se prind de endometru într-o săptămână după fertilizare. Un test al sarcinii făcut după două săptămâni arată dacă procedura a reuşit. Rata succesului este în jur de 18%. Embrionii rămaşi pot fi îngheţaţi pentru o utilizare ulterioară (crioprezervare) prin deshidratare şi păstrare în nitrogen lichid la -196°C23. Costul mediu al unei astfel de intervenţii este de 6.000 – 10.000 de dolari S.U.A.
Alte tehnici de fertilizare artificială mai sunt: TIFG (transfer intrafalopian de gameţi), TIFZ (transfer intrafalopian de zigot), IICS (injectare intracitoplasmatică de spermatozoid) (injectarea unui singur spermatozoid în ovul), IAD (inseminare artificială cu sperma unui donator).
O altă problemă care a apărut în ultimul deceniu al secolului al XX-lea este cea a mamelor surogat (MS), mamelor substitutive, mamelor prin procură sau uterelor închiriate. Aceste mame, gratuit sau contra-cost, prin intermediul unor agenţii specializate în acest domeniu, îşi oferă uterul spre a primi embrioni străini fecundaţi artificial şi a purta sarcina până la capăt24. În S.U.A., prima mamă surogat a fiicei sale a fost Arlette Schweitzer (42 de ani). În 21 octombrie 1991, ea a născut prin cezariană proprii nepoţi, un băiat şi o fată25.
În situaţia în care se apelează la mame surogat, există posibilitatea ca un copil să aibă trei mame: mama care a donat ovulul, mama care a oferit uterul şi a purtat sarcina şi mama proprietară de drept , care a voit să obţină în felul acesta un copil. De asemenea, un copil poate să aibă doi taţi, şi dacă numărăm şi bunicii, un copil ar putea avea 10 bunici şi bunice. Pe această cale se pot realiza combinaţii şi legături de rudenie dintre cele mai ciudate: copiii se pot trezi fraţi şi surori cu proprii lor părinţi şi bunici sau părinţi ai propriilor lor fraţi şi surori26. Astfel, ceea ce odinioară circula în basme, în poveşti, dar având un caracter negativ, a devenit realitate, tot mai mediatizat, şi, în multe cercuri, cu încărcătură pozitivă27. Aceasta este încă o dovadă a secularizării, a desacralizării vieţii, a principiului inversării valorilor.
De aceea, Biserica combate înmulţirea neamului omenesc pe aceste căi din două motive: mai întâi, pentru că luptă împotriva vieţii copilului prin propagarea şi legalizarea avortului şi a anticoncepţionalelor, excluzându-se lucrarea lui Dumnezeu din creaţie; în al doilea rând se elimină orice morală din acest domeniu. Tehnica medicală înlocuieşte etica. Ea hotărăşte cine este persoană şi cine nu este persoană, câte trebuie să se nască şi câte trebuie să moară, tratând embrionul, fătul, copilul ca pe o grămadă de celule, parte a corpului mamei sau a societăţii care poate dispune de ea după bunul plac28.

Biserica condamnă această metodă şi pentru că desparte actul procreării de actul unirii conjugale, ori Dumnezeu a spus creşteţi şi vă înmulţiţi primilor oameni, iar femeia se va mântui prin naşterea de prunci. Pe de altă parte, numeroşi ginecologi, psihologi, şi psihanalişti atrag atenţia asupra pericolului dezechilibrului psihic al cuplului atunci când patul nupţial este transformat în laborator biologic29. Încălcând drepturile copilului, care trebuie să fie rodul iubirii părinţilor şi care are dreptul de a fi respectat ca persoană, omul a coborât la nivelul animalului ceea ce este contrar moralei şi demnităţii fiinţei zidite după chipul lui Dumnezeu.
Biserica condamnă distrugerea sau folosirea în diferite scopuri a embrionilor umani produşi artificial, pentru că prin aceasta se distrug noi vieţi umane. Este imoral să produci embrioni pe care să-i foloseşti în diferite scopuri ca material experimental. Este condamnat ca şi avortul pentru că lezează demnitatea fiinţei umane care are dreptul la acelaşi respect ca şi un copil născut.
Embrionul este fiinţă vie nedezvoltată care, prin dezvoltare, devine organism uman. Deci, trebuie să se stabilească statutul juridic al embrionului şi să i se acorde protecţie garantându-i-se drepturile acelor persoane care nu se pot apăra singure30.

Clonarea
Cea mai uimitoare şi mai tulburătoare dintre toate manipulările genetice este clonarea. Clonarea este tehnica de producere asexuată de celule şi organisme, obţinându-se celule şi organisme identice.
Etimologic, clonare vine de la grecescul κλόν, care înseamnă germen, vlăstar. Aceasta presupune posibilitatea duplicării materialului genetic al unei structuri moleculare, cu obţinerea a două individualităţi biologice identice genetic31. La acest rezultat se poate ajunge pe două căi: „clonarea sau separarea celor două celule blastomere ale unui ou fecundat”32 şi transferarea în ovulul denucleat al unui nucleu luat dintr-o celulă a altui individ (în afară de celula sexuală).

Prin anii 1950 s-a realizat clonarea la broască, în 1980 la mamifere, iar în 1997 revista NATURE lansează vestea că s-a născut prin clonare mieluţa DOLLY, metodă care experimentată pe animale îşi demonstrează valabilitatea.
Clonarea a fost considerată imposibilă până în iulie 1996, când dr. Jan Wilmut de la Roslin Institute din Roslin, Scoţia, a reuşit clonarea unei oi, primul mamifer clonat din istorie. El a comunicat rezultatele experimentelor sale pe 23 februarie 1997, arătând şi rezultatul clonării: oaia Dolly, atunci în vârstă de şapte luni33. Era primul animal clonat prin utilizarea ADN-ului unui adult din specia respectivă, adică al unei oi adulte. S-a formulat atunci ideea că această tehnică este perfect utilizabilă şi pentru alte animale domestice, şi chiar pentru oameni.
Este binecunoscut faptul că aproape toate celulele unui corp animal sau uman conţin tot materialul genetic al organismului respectiv, în cadrul ADN-ului, fapt ce a dus cu gândul la posibilitatea utilizării unei celule oarecare pentru a crea o clonă. De fapt, celulele nu sunt toate la fel, ci sunt diferenţiate. Ele conţin materialul genetic fiecare în parte, dar au şi anumite limitări, fiind programate biochimic să îndeplinească funcţii limitate. Celelalte funcţii rămân neactivate. Majoritatea cercetătorilor consideră că aceste celule specializate nu pot fi folosite pentru clonare. În cazul lui Dolly a fost folosită o celulă din ţesutul mamar al unei oi mature, de şase ani, al cărei ADN era în stare latentă. Aceasta a fost pusă în contact cu o celulă ovul denucleat. Prin puls electric cele două au fuzionat. Din 227 de fuzionări, doar 29 au început să se dividă, fiind implantate în oi. Dintre acestea, una singură a reuşit până la capăt34.
Vestea naşterii lui Dolly a produs consternare şi groază în toată lumea, iar reacţiile au fost vehemente. Preşedintele Clinton a cerut încetarea experimentelor în vederea clonării omului şi a suspendat subvenţiile de la Stat. De asemenea, au luat poziţie J. Chirac, Comitetele Naţionale de Etică, Consiliul European, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, etc.35. Parlamentul European aprecia că „clonarea fiinţelor umane, nu poate fi absolut deloc justificată şi tolerată de societate, întrucât ea reprezintă o gravă violare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară principiului egalităţii dintre fiinţele umane fiindcă permite o selecţie eugenistă şi rasistă a speciei umane, lezează demnitatea fiinţei umane”36.
Contrar acestor opinii tranşante, membrii unei secte religioase, în nebunia lor, vor, nici mai mult, nici mai puţin, să fie clonat Mântuitorul. Utilizându-se urmele de sânge de pe giulgiul de la Torino, membrii sectei cer ca Mântuitorul să fie clonat în milioane de exemplare, pentru ca fiecare familie care-L doreşte, să-l poată avea. „Ţi-ajunge cât ai comunicat cu Dumnezeu prin intermediul preotului tău! Dacă ai o întrebare pentru Dumnezeu, poţi să suni, pur şi simplu acasă, şi să I-o adresezi. Imaginaţi-vă numai o lume cu câte un Iisus în fiecare familie. Acesta este paradisul!”37. Aceşti oameni trec cu vederea faptul că nu prin telefon se comunică cu Dumnezeu, ci prin rugăciune, care este însuşi mijlocul de a comunica cu El, este modalitatea fundamentală de comuniune divino-umană.
De asemenea, nu se ţine cont de faptul că prin clonare se pot obţine fiinţe identice doar fizic, nu şi moral sau intelectual. Acestea ţin de influenţele de mediu, de educaţie, de experienţele personale, de întregul proces al dezvoltării spirituale, care presupune o lucrare teandrică, divino-umană.
În dorinţa nestăvilită a omului de a-I lua locul lui Dumnezeu pe pământ, un cercetător american, dr. Richard Seed, declara în 1998: „nu consider a exista vreo importanţă morală reală. Suntem gata să devenim una cu Dumnezeu. Suntem pe cale să avem aproape tot atâta cunoaştere şi putere cât are Dumnezeu. Clonarea … este primul pas serios în a deveni una cu Dumnezeu. O filosofie foarte simplă”38. Aceasta este o atitudine, în primul rând, luciferică, periculoasă şi iresponsabilă.
Aceşti cercetători vor reuşi probabil să cloneze fiinţe umane, dar nu ştim dacă nu cumva nu vor fi decât nişte animale superioare, având doar un suflet vegetativ. Oricât s-ar strădui, sufletul, care este o substanţă extrem de simplă, vie, nemuritoare, de origine divină, nu-l vor putea clona niciodată. Aceşti oameni pe care vor reuşi să-i cloneze nu vor putea niciodată stabili o relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Comuniunea nu este de ordin intelectual, de aceea sensul vieţii unor astfel de oameni este de fapt un non-sens. Ei nu sunt creaţi pentru veşnicie, pentru un scop atât de nobil, ci pentru acest timp limitat, pe care nu-l vor putea depăşi.
De aceea, Biserica este împotriva clonării sub toate formele, întrucât duce la distrugerea familiei, dar şi la dispariţia drepturilor de rudenie, de consangvinitate.
Aşadar, în clonare se vede expresia absolută a egoismului şi narcisismului. În spatele clonării se ascunde tendinţa luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia totală faţă de Dumnezeu. Omul consideră că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se într-un alt mod decât o face Dumnezeu. Se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clone somatic identice pe care le creează39.
Biserica a condamnat cu zece ani înainte de a veni pe lume Dolly clonarea în documentul Domini Vitae. Clonarea nu este procreare, ci o reproducere la nivel genetic. Tentativele sau ipotezele făcute pentru a obţine fiinţe umane fără nici o legătură de sexualitate trebuie considerate ca fiind contrare moralei creştine, deoarece se împotrivesc demnităţii, atât a procreării umane, cât şi a vieţii conjugale.
Parlamentul României a votat în 1998 o lege prin care a interzis clonarea în ţara noastră40.
Din cele spuse vedem că lumea prin voinţa alterată a omului poate să piardă sensul existenţei. De aceea Biserica ne învaţă să împlinim menirea noastră pe pământ prin împlinirea obligaţiilor sociale, familiale, morale şi religioase, cu conştiinţa că toate le facem pentru Dumnezeu.

Avortul
Una din cele mai vechi practici folosite împotriva vieţii umane este practica reprimării vieţii prin avort. Avort derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior – a naşte, însemnând a muri sau a dispare prematur.
Prin avort se exprimă şi ideea morţii premature care poate interveni în mod involuntar. El este un avort neprevăzut şi nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. De vreme ce nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea lui, se înţelege că nu poate fi vorba de responsabilitate41.
Dar nu acest fel de avort este îngrijorător în societatea noastră, ci avortul provocat conştient, voit şi liber practicat la scară largă prin diferite mijloace: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale. Acest fel de avort este condamnabil deoarece se încalcă porunca divină să nu ucizi, dar şi pentru că suprimă violent viaţa unei fiinţe nevinovate, lipsită de apărare.
Biserica a condamnat avortul deoarece, pe lângă faptul că prin el se încalcă porunca divină să nu ucizi, numărul îngrozitor de avorturi va duce la dispariţia vieţii umane de pe planeta noastră. O statistică din 1994 înregistrează 40 milioane de avorturi declarate pe an în lume. Pe primul loc se situează România cu 172,4 avorturi la mia de femei între 15-44 ani, urmată de Rusia cu 119,6, China cu 37,5 Statele Unite cu 26,4 pe ultimul loc fiind Polonia cu doar 3,642.
S-a dovedit că din momentul fecundării are loc conceperea unei fiinţe umane care se dezvoltă treptat până la naştere în pântecele mamei, deci, orice încercare de oprire a sarcinii prin diferite metode este o încălcare a poruncii divine de transmitere a vieţii. Orice atentat asupra fătului, odată conceput, este atentat împotriva unui om întreg format din suflet şi trup. Din aceasta se vede egoismul, lipsa de dragoste şi atacul adus fiinţei umane.
Astăzi în lume se apelează la o gamă extrem de largă de procedee avortive, unele mai inumane decât altele.
Astfel, sunt mijloace avortive chimice, fizice şi mecanice.
Între mijloacele chimice amintim intoxicaţiile acute voluntare cu medicamente (chinina, yohimbina, citostatice), aplicarea locală de sublimat, permanganat de potasiu, soluţii de săpun, decocturi de plante, preparate medicamentoase de tip prostaglandinic (PgE2). Substanţele care se administrează local pot dezvolta fenomene de necroză locală sau embolii gazoase. De asemenea, aceste metode avortive pot conduce la şoc septic sau toxico-septic, determinat de bacterii gram negative cu punct de plecare utero-vaginal43, care pot conduce la deces.
Mijloacele avortive fizice sunt mai puţin folosite şi constau în masaj, efort fizic, vibraţii mecanice, convulsii.
Mijloace mecanice sunt cele chirurgicale. Acestea sunt de trei tipuri: D&C, adică dilatare şi chiuretare. Metoda este folosită în prima perioadă a sarcinii şi constă în golirea uterului de conţinut (inclusiv copilul) prin răzuire sau aspirare. A doua tehnică de avort chirurgical este D&E, adică dilatare şi evacuare. Înainte de a fi scos din uter, copilul este sfâşiat cu un forceps (cleşte specializat). A treia, dar cea mai inumană, chiar barbară, este metoda D&X, adică dilatare şi extracţie. Aceasta mai este numită şi naştere parţială, deoarece se foloseşte în cazul sarcinii avansate (peste 24 de săptămâni)44. În cazul acestei tehnici, cea mai mare parte din trupul copilului este scoasă, dar se lasă o parte a capului în canalul naşterii. Apoi se introduc foarfeci în partea posterioară a craniului pentru a se crea o deschidere şi se aspiră creierul printr-un furtun. Astfel, craniul va ceda mult mai uşor, facilitând finalizarea extracţiei. S-a constatat că orice copil supus acestui tratament este viu până în momentul în care foarfecele îi străpunge creierul.
Această tehnică avortivă este folosită în S.U.A., deoarece statele europene interzic avortul după 10 (în Franţa), maxim 18 (Suedia) săptămâni. De aceea, în anii ’60, în S.U.A. circula un dicton care spunea că „avorturile violente sunt tot atât de americane precum este plăcinta cu mere”45.
O altă tehnică folosită în mod frecvent este tehnica otrăvirii cu sare. Un ac conţinând o puternică soluţie sărată este introdus în abdomenul mamei, astfel încât copilul să inhaleze şi să înghită sarea. În decurs de o oră, copilul moare prin otrăvire, iar corpul său este ars şi zbârcit de soluţia concentrată46.
Pe lângă aceste tehnici recunoscute oficial şi care se realizează în medii specializate (clinici, spitale, etc.), mai există o gamă foarte variată de procedee empirice, care se realizează la domiciliu, periclitând şi mai mult sănătatea mamei.
Astfel, din aşa-zisa dorinţă de a salva viaţa mamei (atunci când avortul are un astfel de pretext), se ucid concomitent două fiinţe: una matură (mama), dar iresponsabilă, şi una nevinovată, dar care, din momentul conceperii (de la fecundarea ovulului), deţine toate informaţiile dezvoltării sale până la momentul morţii biologice.
S-a constatat că celula-ou rezultată în urma fecundării ovulului deţine întregul material genetic, care se va manifesta pe tot parcursul vieţii intra şi extrauterine. Nu există un moment în care fiinţei umane să-i lipsească ceva din ceea ce o caracterizează. Aspectul fizic oricum se schimbă de la o etapă la alta: într-un fel arată omul la vârsta copilăriei, în alt fel la vârsta adolescenţei, în altul la vârsta senectuţii. Aceste diferenţieri fizice care caracterizează fiecare etapă nu-l fac pe copil sau pe tânăr mai puţin om decât pe cel vârstnic.
Aşa cum viaţa extrauterină are etapele ei specifice, şi viaţa intrauterină are anumite etape, normale, dacă ţinem cont de faptul că fiinţa umană, de la concepere la moarte, parcurge un şir de transformări menite a-i asigura dezvoltarea fizică şi morală până la desăvârşire. De aceea, celula-ou, zigotul, blastula sau fetus-ul nu sunt decât unele dintre aceste etape ale dezvoltării psiho-somatice ale fiinţei umane, care se continuă în perioada extrauterină a vieţii şi după moartea biologică.
Am putea spune că viaţa unei fiinţe umane are trei mari etape prin care trece. Prima etapă este etapa vieţii intrauterine, caracterizată de o accentuată activitate fizică, deoarece acum se dezvoltă mai mult partea fizică a fiinţei, dimensiunea psihică (mă refer la procesele psihice: gândire, memorie, imaginaţie, etc.) şi cea spirituală (care-l face pe om să comunice în mod conştient cu Dumnezeu) urmând îndeaproape dezvoltarea somatică. A doua etapă este etapa vieţii extrauterine, în care omul se manifestă ca o fiinţă psiho-somatică, în care este preocupat în mod conştient de dezvoltarea sa spirituală paralel cu continuarea maturizării fizice. Viaţa devine o armonie psiho-somatică. Aceasta pregăteşte cea de a treia etapă a vieţii, viaţa veşnică, în care predomină viaţa spirituală. Trupurile (după a doua venire) vor fi şi ele spiritualizate, urmând ele de această dată, în dezvoltarea lor, ascensiunea spirituală.
După cum vedem, întreaga existenţă umană nu este altceva decât un neîntrerupt şir de etape ale dezvoltării, ale desăvârşirii, căci şi în viaţa veşnică desăvârşirea continuă, ea nu se opreşte la momentul morţii fizice, sau la Parusie. Desăvârşirea cere mereu o stare superioară.
De aceea, numeroşi Sfinţi Părinţi s-au opus în mod vehement suprimării vieţii unei fiinţe umane, indiferent de etapa în care se află.
Astfel, can. 21 al sin. I de la Ancira (314) le condamnă pe femeile care „îşi ucid copilul în pântece sau se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor avortive”, iar Părinţii sinodului Trulan le supun pedepsei ucigaşului47. În acelaşi fel priveşte problema şi Sfântul Vasile cal Mare care şi-a exprimat punctul de vedere în canoanele 2 şi 8. Sinodul de la Elvira (303) pedepseşte avortul cu excomunicarea pe viaţă (can 63), iar dacă persoana vinovată este catehumenă, can 68 prevede că „nu va mai putea fi botezată până la sfârşitul vieţii”48. Constituţiile apostolice prevăd în cartea a VII-a: „să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel ce s-a născut să nu-l ucizi; căci fătul căruia Dumnezeu i-a dat suflet, de se va omorî, va fi răzbunat (cf. Ieş. XXI,23), pentru că a fost ucis în chip nedrept”49. Sinodul de la Lerida (524) stabileşte o perioadă de penitenţă de 7 ani pentru cele care „caută să omoare, fie după naştere, fie în pântecele mamei, rodul unui adulter”50. De fapt, întreaga legislaţie canonică ulterioară secolului al IV-lea dezvoltă canoanele 21 Ancira, 2 Sfântul Vasile cel Mare şi 91 Trulan, care, în unanimitate, condamnă avortul ca pe o crimă oribilă, iar pe cei care se dedau sau ajută la realizarea unor astfel de acte, drept ucigaşi.

Avortul este în primul rând o încălcare a poruncii a VI-a a Decalogului: Să nu ucizi!.
În al doilea rând, omul nu poate fi ucis pentru că: a) el este creat de Dumnezeu, b) după chipul său. Prin ucidere, se aduce o jignire lui Dumnezeu, ei sunt împotriva vieţii creată de Dumnezeu, sunt împotriva societăţii omeneşti şi împotriva mântuirii. Păcatul uciderii este strigător la cer (Fc. IV,10). El întinează pământul şi aduce osândă lui Dumnezeu (Ps. CV,33). Sfinţii Părinţi spun că uciderea este lucru drăcesc, deoarece nu se ucide un om, ci atâţia oameni câţi ar fi trebuit să se nască. Între aceştia adesea sunt ucişi savanţi, preoţi, oameni ce şi-ar fi avut rostul în societate. Sfinţii Părinţi văd în avort un păcat împotriva Sfântului Duh, din mai multe motive:
– se distruge fiinţa în care Dumnezeu a pus Chipul Său;
– se intră cu nelegiuire în dreptul lui Dumnezeu, care este stăpân asupra vieţii şi a morţii;
– se răpeşte un drept firesc al fiecăruia ce se naşte – dreptul de a se naşte şi bunul cel mai de preţ dăruit de Dumnezeu omului – viaţa;
– se încalcă porunca dragostei;
– se ştirbesc drepturile societăţii faţă de care fiecare om are anumite datorii de îndeplinit;
– se ucid serii de urmaşi care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii.
Deci, păcatul uciderii de prunci este un păcat împotriva firii omului, împotriva societăţii şi împotriva lui Dumnezeu51. Prin avort se intenţionează suprimarea vieţii unei fiinţe umane, care rămâne fiinţă umană, indiferent de dimensiunile pe care le are şi de mediul în care trăieşte. Or, unde apare o întrerupere a acestei dezvoltări, avem de a face cu o ucidere, lucru menţionat în Declaraţia din 9 aprilie 1972 a mitropolitului Irineu, primat al Bisericii Ortodoxe din America, în National Council of Churches, New-York, 197352.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 5-6 iulie 2005, s-a pronunţat categoric împotriva avortului, indiferent de cauzele care determină comiterea unui astfel de act.

În acelaşi sens s-a exprimat şi Biserica Ortodoxă din Republica Moldova, care şi-a expus punctul de vedere vis-à-vis de Legea despre sănătatea reproductivă şi planificarea familiei. Cu această ocazie s-a făcut apel la oamenii de bună credinţă, dar şi la cei care permit, practică şi încurajează avortul şi celelalte metode artificiale de reproducere, arătând gravitatea faptei, dar şi pericolele pe care le generează încălcarea unei legi naturale sădite de Dumnezeu în om53.
Avortul este o crimă împotriva persoanei umane. Omul nu-şi mai îndeplineşte misiunea sa în viaţa pământească, nu-şi lucrează mântuirea, nu-şi îndeplineşte chemarea la hristificare, pierzându-se astfel valoarea inestimabilă a persoanei umane. Cei care sunt nepăsători faţă de darul sfânt al vieţii, cei care fac avorturile, cei care le susţin vor primi pedeapsă de ucigaşi făcându-se vinovaţi faţă de umanitate prin aceea că nu promovează înmulţirea neamului omenesc, faţă de Dumnezeu pentru că necinstesc zidirea mâinilor Lui, nu-i acordă posibilitatea să se asemene cu El, necinstesc pe Hristos care a luat trup omenesc (Fl. 2,6-11) din Fecioara Maria şi ne-a dat invitaţia să fim ca El (Mt. 5,48).
Suicidul este stavilă în calea dobândirii Sfintelor Taine. Copilul ce urma să se nască este frustrat de naşterea din nou; prin naştere, mama zideşte o nouă biserică a lui Dumnezeu, ea este autorul unui nou locaş de închinare (I Cor. 6,19); cea care ucide pruncul distruge acest templu săvârşind unul dintre cele mai mari sacrilegii. Cel ce ucide lucrează împotriva actului de întrupare a Fiului, omorând un mădular virtual sau actual al persoanei Fiului lui Dumnezeu. Cel ce omoară pe cineva înainte de moartea lui naturală suprimă un mădular al lui Hristos, o parte a Lui54. Avortul este un genocid, cei care îl făptuiesc nu înţeleg că prin aceasta fac să dispară un neam, un popor, un grup naţional.
Biserica noastră a precizat că „avortul şi tratamentele cu scop avortiv sunt păcate grele, care ucid fiinţe umane, împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti, afectează şi pun în pericol demnitatea şi viaţa femeii tinere, şi în cele din urmă, ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu, spre care năzuiesc creştinii”55.

Ducă cum se consemna în documentul final al Comisiei Naţionale de Bioetică, practicile avortive şi contraceptive sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. În numele „fericirii” imediate şi al comodităţii se ucid generaţii de oameni, mor femei tinere etc. Biserica nu poate fi indiferentă la aceste realităţi îngrijorătoare cu consecinţe tragice, întreţinute de instituţii care se vor „caritative”, „umaniste” şi chiar „medicale”56.
Astfel, fiind în lume, Biserica nu este ruptă de realitate, dar nu poate privi cu superficialiate la motivele privind tendintele de justificare a avortului. De aceea, Comisia recomandă luarea unei deczii după analizarea atentă a fiecărui caz în parte, după cum urmează:
a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să se acorde prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.
b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, se recomandă naşterea copilului, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe cu deficienţe în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.
c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut şi, dupa caz, înfiat.
d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic57.
Luând în considerare toate cele spuse, Biserica trebuie să-şi diversifice activităţile de prevenire a acestor fapte, prin acţiuni pastoral-educative, ea trebuie să lupte împotriva criminalilor, arătând gravitatea faptelor lor, arătând că avortul, în orice stadiu, este o crimă; iar cei care îl provoacă sunt luptători împotriva vieţii, a neamului, a religiei, împotriva lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi văd în orice ucidere a unui creştin un atentat la întregul creştinism, este o perturbare a întregii ordini fiind piedică în calea realizării persoanelor pe plan spiritual. Prin canoanele pe care le-am amintit vedem vehemenţa cu care Părinţii au luptat împotriva celor care fac avortul sau celor care participă la avort. Deci, să nu încercăm să intervenim în planul lui Dumnezeu cu lumea, ci să ne comportăm cu responsabilitate faţă de darul sfânt al vieţii ca unii ce l-am primit şi trebuie să-l valorificăm nu ca despoţi, ci ca slujitori credincioşi.

Arhimandrit Dr. Veniamin GOREANU

sursa http://www.moldovacrestina.info