Tag Archives: apa

Obtinerea apei in situatii extreme

Omul poate supravietui fara aer 4 minute fara apa 4 zile si fara hrana 4 saptamani

Dacă nu aveți un pahar sau alt tip de recipient, improvizati unul de plastic sau pânză impermeabila. Pliati   plasticul sau pânză ca un bol. Utilizați ace sau alte obiecte adecvate – chiar și mâinile – să obtineti pliul cu forma de bolAproape orice mediu are apa prezentă într-o anumită măsură.

Dacă nu aveți o sursă de încredere pentru a va aproviziona cu apa, fiți atent pentru moduri în care mediul dvs. vă pot ajuta.

Roua  poate furniza apă. Atasati cârpe sau smocuri de iarbă fină în jurul gleznelor și plimbati-va prin iarba acoperita cu rouă înainte de răsăritul soarelui. Carpele sau smocurile de iarbă absorb roua, stoarceți apa într-un recipient. Repetați procesul până când aveți o sursă de apă sau până roua dispare. Nativii australieni uneori aduna  un litru intr-o oră în acest fel. Albinele sau furnicile care merg într-o gaură într-un copac pot indica o gaura umpluta cu apă. Sifonati apa cu tuburi de plastic sau colectati cu o lingura cu un căuș improvizat. Puteți, de asemenea introduce o pânză în gaura  care va absorbii apa si apoi stoarceți pânza

Apă, uneori, adună în crapaturi de copac sau fisuri in piatra. Folosiți procedurile de mai sus pentru a obține apă. În zonele aride, excremente de păsări langa o crăpătură în roca pot indica existenta apei.

Tufărișuri bambus verzi sunt o sursa excelenta de apă proaspătă. Apa din bambus verde este clara și inodora. Pentru a obține apă, îndoiți-o tulpină de bambus verde și tăiat pe partea de sus. Apa va picura liber în timpul nopții.

ATENȚIE: purifică apa înainte de a o bea

Oriunde sunt  copaci, puteți obține apă. Taie copacul, lasand aproximativ un ciot de 30 de centimetri și  in centrul bontului fa o adâncitura  formă de castron. Apa din rădăcinile vor începe imediat pentru a umple golul. Primele trei umpluturi de apă vor fi amare, dar umpluturile succesive vor fi gustoase. Butucul poate furniza apă  până la patru zile. Asigurați-vă si să-l acoperiti pentru a tine departe insectele.

Unele viță de vie tropicale poate da apă. Tăiați o crestătură în viță la fel de mare ca tine poate ajunge, apoi se taie vița de pe aproape de sol. Prinde lichidul scade într-un container sau direct în gură.

ATENȚIE: Nu beți lichidul dacă este lipicios, lăptos sau  amar.

Laptele de la nucile de cocos (necoapte) este  bun stingator de sete. Cu toate acestea, laptele de cocos mature conține un ulei care actioneaza ca un laxativ. Bea doar cu moderatie. La tropice puteți găsi copaci mari ale căror ramuri susține plante in  aer. Aceste plante in aer poate deține o cantitate considerabilă de apă de ploaie în suprapunerea lor, în creștere strat gros de frunze. Strecurati apa printr-un cârpă pentru a îndepărta insectele și resturi.

Puteți obține apă din plante  umede, cărnoase. Taiati o secțiune  sau spargeti pulpa, astfel încât lichidul sa iasa. Aduna lichidul într-un recipient. Rădăcinile plantelor poate furniza apa.Trageți rădăcinile din pământ taie în bucăți mici și sparge pulpa, astfel încât sa puteti strange lichidul. Frunzele cărnoase, tulpinile sau radacinile plantelor si copacilor conțin apă.

sursa informatii

  Manualul US Army supraviețuire

Bacteria Amiba devoratoare de creier se extinde in SUA!

BACTERIA care ameninta omenirea! Amiba devoratoare de creier se extinde in SUA! VIDEO

BACTERIA care ameninta omenirea! Amiba devoratoare de creier se extinde in SUA! VIDEO

O bacterie aparent inofensiva a ajuns spaima americanilor dupa ce a tocat creierul a trei persoane care au consumat apa de la robinet din localitatea DeSoto Parish, din Louisiana. Amiba devoratoare de creier, cum a fost poreclit microorganismul Naegleria a fost depistata in cinci rezervoare de unde pleaca apa catre mii de cetateni, relateaza LiveScience. Testele au demarat in august, cand un copil de patru ani a murit, depistandu-se ulterior ca fusese infectat cu amiba.

Naegleria Fowleri ucide in maximum 12 zile de infectare, iar simptomele incipiente se aseamana cu cele ale gripei: dureri de cap si nevoia de a vomita. Microorganismul este iubitor de caldura si mediu umed, in trecut cazurile de infectare aparand dupa ce oamenii au inotat in lacuri si ape curgatoare. Amiba devoratoare de creier a mai ucis 10 persoane in Karachi, Pakistan.

sursa

http://www.caplimpede.ro/bacteria-care-ameninta-omenirea-amiba-devoratoare-de-creier-se-extinde-in-sua-video/

 

 

 

Comoara nepretuita din adâncurile pământului

Dobrogea. Comoara nepretuita din adâncurile pământului. In subsolul Dobrogei, avem un debit enorm de apă potabilă. Vom sti să gestionăm această uriasă, nepretuită bogătie?
 Dobrogea ascunde în adâncurile ei un rezervor enorm de apă, vechi de 90 de milioane, cercetat de hidrologii români şi bulgari. Se vorbeşte despre el ca despre un fluviu subteran care traversează judeţul Constanţa cu un debit care l-ar depăşi cu mult pe cel al Dunării.

Inginerie. Începând din 1970, în judeţul Constanţa s-au realizat nu mai puţin de 800 de foraje pentru captarea apei aflate la mare adâncime.
O descoperire care acum este uşor argumentată ştiinţific a dat naştere, în urmă cu 50 de ani, unei legende spectaculoase: fluviul subteran de sub Dobrogea, care curge invers decât apele obişnuite, de la vale la deal. După ce a fost lămurită aşa-zisa ciudăţenie, au fost descoperite şi avantajele apei subterane. Astfel, localnicii din Constanţa au acum la robinet o apă fosilă, pură, veche de 23.000 de ani.
 Dacă te duci azi în judeţul Constanţa şi întrebi de „fluviul subteran”, sigur vei găsi oameni care să-ţi spună că au auzit de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât lumea a văzut apa cum ţâşneşte din pământ, ca o fântână arteziană, de câte ori s-au făcut foraje, şi în apropiere de lacul Siutghiol, lângă staţiunea Mamaia, şi la Medgidia, Lazu, la Eforie sau Mangalia. E cu atât mai ciudat să se întâmple aşa ceva într-un judeţ, precum Constanţa, care dintotdeauna a suferit din cauza lipsei surselor de apă potabilă. Nici pământul dobrogean nu e darnic în râuri sau pâraie, dacă vorbim de cele de suprafaţă, cum nici cerul nu trimite aici prea multe ploi, zona confruntându-se deseori cu seceta.
Primele foraje, în căutarea apei din adâncuri, au fost făcute de o firmă belgiană, în 1897, aproape de oraşul Constanţa, în zona Caragea-Dermen. Apa a fost găsită la 35 de metri adâncime. Au mai fost săpate puţuri şi în 1927. Pe atunci, numai centrul oraşului Constanţaavea apă, prin conducte, datorită forajelor. Dar legenda aşa-zisului râu subteran s-a născut abia când autorităţile comuniste au decis construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.
Legenda a pornit de la un maistru de sondă
Om de ştiinţă, dar în acelaşi timp constănţean, inginerul Nicolae Pitu este omul ideal pentru a ne prezenta originile fantezistei poveşti. Cartea sa de vizită e completată de faptul că a „bătut ţăruşul”, cum se exprimă el, la 90% din puţurile săpate în acest judeţ. Întâmplarea face că interlocutorul nostru absolvea Institutul de Mine şi Geologie din Bucureşti, specialitatea hidrogeologie, în 1957, chiar anul în care s-a născut povestea fluviului subteran.
„Noţiunea de fluviu subteran este eronată”, spune din capul locului inginerul, care în 1981 şi-a dat teza de doctorat în domeniul apelor subterane din Dobrogea. Nicolae Pitu ne spune că încă de la începutul anilor ’50 se lucra la prima variantă a canalului Dunăre-Marea Neagră, care trecea pe lângă lacul Siutghiol. În zona lacului lucra un maistru-şef de sondă, care a văzut, alături de colegii săi, cu toţii uimiţi, cum din pământ a răsărit dintr-odată o arteziană. Maistrul a trimis apoi informaţii la un ziar, despre ceea ce el credea că este un râu subteran. Informaţia s-a tot „rostogolit”, până când s-a creat ipoteza că râul ar fi venit pe sub pământ tocmai din Munţii Vrancei. Adică râul curgea de la deal la vale, ca orice apă de suprafaţă. Cu toate că specialiştii ştiu că apele subterane au cu totul alte legi de curgere.
Râul subteran, în atenţia Comitetului Central
Cum era de aşteptat, ştirea despre râul subteran a făcut vâlvă în presa vremii. Unele minţi înfierbântate au vorbit atunci chiar şi de necesitatea construirii unei hidrocentrale care să capteze râul subteran. Hidrocentrala ar fi trebuit amplasată la marginea lacului Siutghiol. Toată tevatura asta a ajuns în final la urechile liderilor Partidului Comunist din România. Subiectul a fost discutat la Comitetul Central. Şefii ţării însă au vrut ca specialiştii în hidrologie şi în geologie să-şi spună punctul de vedere. S-a format imediat o comisie care a plecat la Constanţa. S-au făcut şedinţe cu diverşi experţi, inclusiv cei care lucrau la canalul Dunăre-Marea Neagră. La una din aceste şedinţe a participat şi inginerul Nicolae Pitu. Discuţiile n-au fost prea lungi, pentru că lumea s-a lămurit repede despre ce e vorba cu adevărat.
 „S-a lămurit de atunci problema, că nu e vorba de nici un râu subteran, ci de un acvifer”, arată inginerul. Cu toate astea, legenda a continuat să curgă prin timp. Cu cât treceau anii şi se făceau alte foraje în Dobrogea, iar apa ţâşnea cu putere în diverse colţuri ale judeţului Constanţa, cu atât oamenii reluau fantezista teorie. Chiar şi în anul 2011 s-a vorbit de râul subteran, când locuitorii comunei Siliştea, aflată în partea de est a judeţului Constanţa, au amintit de apa care a ţâşnit cu putere din pământ, în urma unui foraj mai vechi. Apă bună pentru irigarea culturilor agricole.
Definiţia acviferului
Ce înseamnă, de fapt, acvifer. Ne-am adresat Institutului Geologic al României şi am vorbit cu cercetătorul ştiinţific Diana Perşa. „Acviferul e un complex de rocă permeabilă şi apa pe care o găzduieşte”, sună răspunsul specialistului. Dar de unde vine această apă? Am primit răspuns de la Dumitru Neagu, şeful Laboratorului de studii şi cercetări hidrogeologice al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor.
Am aflat astfel că există patru surse de alimentare pentru apele subterane din Dobrogea – din Podişul Prebalcanic, care este pe teritoriul Bulgariei, aceasta fiind sursa principală, apoi mai e o componentă de alimentare din Dunăre, în zona Ostrov-Cernavodă, dar şi din precipitaţii sau irigaţii. Ajunsă în măruntaiele pământului, apa circulă prin rocile permeabile – nisipuri, pietrişuri, calcare, ne-a explicat Diana Perşa. Există şi zone sub pământ, în care apa nu are acces.
 Acolo sunt rocile impermeabile – argile sau marme, cu textura foarte fină. Iată de ce apa din adâncuri nu urmează o linie continuă. Poţi găsi apă la câteva zeci sau la câteva sute de metri adâncime, într-un anumit perimetru. „Apa se acumulează în rocile neconsolidate – nisipuri şi pietrişuri, şi în calcare, dar numai în fisuri. Acestea sunt rocile acvifere, care permit circulaţia apei”, arată Diana Perşa.
Cercetări în lacul Siutghiol
De când era copil, Nicolae Pitu observase că lacul Siutghiol avea porţiuni în care apa nu îngheţa pe timpul iernii. Mai târziu, ca specialist, a descoperit motivul – apele subterane care debuşau din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Hidrologii ştiu astăzi că orice acvifer de pe planetă funcţionează pe principiul circuitului apei în natură – există o sursă de la care porneşte tot acest „mecanism”, dar la fel există unul sau mai multe locuri în care aceste ape ies din pământ.
„Această curgere poate aprinde imaginaţia asupra unor poten-ţiale râuri subterane”, opinează hidrogeologul Dumitru Neagu. „Acviferul alimentat de apele Podişului Prebalcanic are una dintre cele mai importante descărcări chiar în lacul Siutghiol”, ne anunţă inginerul Pitu.
Autorităţile române au declanşat, în anii ’60, o vastă operaţiune de studiere a fenomenului apelor subterane din Dobrogea. Mai întâi s-a făcut o cercetare, cu scafandri, a lacului Siutghiol, alături de experţi ai Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, conform denumirii de atunci. „S-a măsurat adâncimea lacului, care în general are cinci-şase metri. Dar au fost descoperite locuri în care adâncimea ajunge la 17 metri, chiar unde sunt izvoarele subterane. Acolo se află contactul cu acviferul”, continuă inginerul din Cons-tanţa. Pare ciudat ca un asemenea lac, de peste şapte kilometri lungime şi vreo doi kilometri lăţime, despărţit de Marea Neagră doar printr-o fâşie de pământ, să conţină totuşi apă dulce.
Operaţiune de amploare în Dobrogea
Românii au vrut să ştie dacă Marea Neagră pătrunde în acvifer, drept pentru care au fost executate două foraje de mare adâncime în dreptul staţiunii Neptun. „S-au luat probe de debit şi au fost executate măsurători electromagnetice”, po-vesteşte inginerul Nicolae Pitu. Testele au durat cinci ani, iar la capătul lor verdictul a fost clar – nu există infiltraţii ale Mării Negre în acvifer.
Trebuie evidenţiat că „apa subterană e cea mai bună sursă de apă potabilă, fiind cantonată într-un mediu relativ izolat de activităţile umane”, remarcă geologul Diana Perşa.
Devenise aşadar certitudine că în subsolul Dobrogei se află o comoară. Dobrogenii aveau şansa apei potabile, de data asta nu din Dunăre, ci din adâncurile pământului. Ca urmare, începând din 1970 a fost demarat un proiect al Ministerului Geologiei, pus în practică de o unitate de cercetare în foraje geologice speciale. „Am participat la acel program, care a mers până în 1975″, spune inginerul Pitu, ocazie cu care s-au executat foraje pe tot cuprinsul jumătăţii de sud a Dobrogei. Statistica prezentată de Nicolae Pitu, care din 1972 până în 1990 a răspuns de alimentarea cu apă a judeţului Constanţa, arată că aici s-au realizat aproape 800 de foraje.
Debit enorm de apă din pământ
A fost stabilită în detaliu harta structurală care prezintă apele subterane din această zonă, la studiu participând specialişti ai Universităţii din Bucureşti. S-a constatat că aceste ape ocupă, în subteran, întreaga Dobroge de Sud, principala lor sursă aflându-se în Podişul Prebalcanic. Direcţia de curgere a apelor este de la Sud spre Nord, cu inflexiuni de la Vest spre Est, în dreptul oraşului Constanţa. „Captările de apă s-au făcut din cele trei acvifere, suprapuse, din subsolul Dobrogei. Debitul este enorm”, adaugă cercetătoarea Diana Perşa. Potenţialul celor trei acvifere totalizează, aşa cum precizează inginerul Nicolae Pitu, un debit între 9.000 şi 10.000 de litri de apă pe secundă. Toate forajele de până acum au însă o capacitate de până la 7.000 de litri pe secundă, dar capacitatea medie anuală de exploatare este de numai 5.000 de litri pe secundă.
„Apa fosilă”
Cu siguranţă că cel mai spectaculos rezultat al studiilor este vechimea apelor subterane, mai ales a celor din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Aţi văzut cât de repede curg râurile de suprafaţă. Mişcarea apelor subterane e cu totul alta, explică inginerul Nicolae Pitu, viteza lor depinzând de permeabilitatea rocilor.
Pentru stabilirea vechimii apelor acumulate în subteran s-au folosit anumiţi izotopi, precum deuteriu, tritiu şi carbon-14. „S-a constatat că această apă are o vechime de 23.000 de ani”, arată expertul cât de lung este circuitul în acest acvifer de mare adâncime.
 „Noi bem aici, în judeţul Constanţa, apă fosilă”, surâde inginerul Pitu. Cât priveşte direcţia de deplasare a apelor subterane, s-au folosit trasori izotopici pentru clarificarea acestei probleme. S-a descoperit că acviferul care provine din Podişul Prebalcanic se prelun-geşte şi spre Nord-Est, pe sub fluviul Dunărea, până în sudul Bărăganului. S-au efectuat foraje în apropiere de Călăraşi – la 500 de metri adâncime, şi lângă Giurgiu – la 200 de metri. S-a mai descoperit că şi în apropiere de Bucureşti este un acvifer, însă termal. Nu este vorba aici de apă potabilă.
Se vorbeşte de mai mulţi ani despre izvoarele termale din nordul Capitalei, aflate totuşi la adâncime foarte mare, de 2.000 de metri. Ape mineralizate, sulfuroase, hipotermale au fost identificate şi în apropierea litoralului românesc, între Eforie şi Mangalia, acolo fiind folosite în tratamentele balneare.
RESURSE Comoara din „seiful” Terrei Volumul apelor subterane se măsoară, la nivelul întregii planete, în milioane de kilometri cubi. Am descoperit câteva date într-un material intitulat „Prolog la hidrogeologia generală”, întocmit de profesorul Daniel Scrădeanu, de la Departamentul de Inginerie Geologică al Universităţii din Bucureşti.
La adâncimea de 2.000 de metri, de pildă, volumul estimat este de 24 de milioane de kilometri cubi. Putem să coborâm şi la 5.000 de metri adâncime, unde cantitatea totală de apă atinge 60 de milioane de kilometri cubi. Oamenii de pe întreaga planetă folosesc totuşi numai 0,63% din tot acest volum, conform datelor UNESCO.
 Comoara din adancurile Dobrogei. Descoperirea care confirma teoria lui Herodot din Antichitate.
 Batrana Dobroge ascunde in adancuri poate cea mai de pret dintre comorile noastre. Un rezervor imens de apa, vechi de 90 de milioane de ani, cercetat in egala masura de hidrologii romani si bulgari.
 Batranii vorbesc de el ca despre un fluviu subteran care traverseaza judetul Constanta cu un debit care l-ar depasi cu mult pe cel al Dunarii.

 

Autoritarile confirma ca exista, dar nu intra prea mult in detalii.
 Desi poate fi sursa noastra de apa in timpuri negre.

 

Comuna Silistea, judetul Constanta. E seceta crunta, iar in mintea satenilor apare iar fluviul de sub pamant, despre care vorbeau bunicii lor.
 Cativa au vrut sa se convinga ca nu-i doar un basm si au inceput sa foreze. Cu 2000 de euro, Gheorghe Popa le-a demonstrat tuturor ca nu e nebun.
 Dar ce a tasnit de fapt din pamant? Ar putea fi al patrulea brat al Dunarii, pierdut sub nisipul Dobrogei, asa cum banuia Herodot in antichitate.
 Inca din anii ’60, hidrologii au incercat sa lamureasca, prin foraje experimentale, care sunt calitatea si cantitatea apelor subterane din Dobrogea.

 

Ultimul proiect a durat 24 de luni si s-a desfasurat impreuna cu cercetatori bulgari. Astazi se stie cat este legenda si cat adevar.
Dobrogea are nu unul, ci doua rezervoare imense de apa subterana. Unul in nord, care merge pana la 100 de metri in adancime. Altul in sud, format in Jurassic. Vine dinspre Bulgaria, unde acopera 200 de kilometri, iar la noi mai sunt inca 80.
 O parte din apa formata la 600-700 de metri sub sol curge spre vest, in zona Giurgiu, alta se disipa treptat spre Mare.
 O mica parte din depozitul vechi de 90 de milioane de ani alimenteaza 48 de localitati din judetul Constanta. Apa neclorinata, fara nitriti, cu un echilibru perfect de calciu, magneziu si fier. Dar se poate oare mai mult?

 

In ultimii 20 de ani reteaua de irigatii din Dobrogea a fost lasata in paragina sau furata bucata cu bucata de hoti. In astfel de perioade de seceta, apa de adancime ar putea fi varianta salvatoare. Doar ca cercetatorii spun ca ar fi o miscare strategica total gresita.
 ”Trebuie prezervate pentru generatiile viitoare. Nu se evapora, sunt ape legate de componenta rocilor”, spune Rodica Macale, cercetator stiintific.
 Adica, odata inceputa extractia, echilibrul se rupe. O alegere aproape imposibila.Salvam agricultura sau pastram asul din maneca, in conditiile unei deja anuntate crize de apa la nivel planetar?

===============================

de DAN GHEORGHE

Sursa: Romania Megalitica

Criza apei

Criza apei – marea incercare a omenirii

  Criza apei - marea incercare a omenirii

 
Cele doua mari probleme ale ecologiei in ultimii ani sunt cele legate strict de fenomenul incalzirii globale si de lipsa resurselor de apa ale omenirii. Ultimile cercetari aduc informatii noi legate de criza apei pe Terra.
In prezent, exista un consens stiintific international in privinta acceptarii si recunoasterii incalzirii globale si ale efectelor dezastruoase ale acesteia. Tinand cont ca omenirea s-a mai confruntat in trecutul sau indepartat cu diverse episoade ale incalzirii globale, ingrijorarea comunitatii internationale este legata de situatia, si in egala masura, de viitorul resurselor de apa ale omenirii.
Dependenta de apa curenta este cea mai mare problema a oricarei comunitati umane de pe glob. Nevoia de apa s-a triplat in ultimii 50 de ani, in timp ce sursele naturale scad in Statele Unite, China si India, tarile cu cel mai mare consum de apa curenta.

Cu toate acestea, oamenii de stiinta afirma ca nu sunt motive serioase de alarmare. Apa de pe Terra nu s-a pierdut, ci ar fi in continuare inclusa in circuitul din natura. Se pare chiar ca ar fi mai multa apa in stare gazoasa pe glob, ca urmare a incalzirii globale si topirii calotelor polare.
Problema este ca apa dulce este tot mai greu de gasit. Marea rezerva a planetei este formata din apa sarata a marilor si oceanelor. Costurile desalinizarii apei marine in scopul transformarii aceteia in apa potabila sunt suportabile. Problema cea mare este ridicata de desalinizarea unor cantitati foarte mari necesare agriculturii si cresterii animalelor. Pe langa acestea, trebuie luate in calcul si problemele ridicate de transportul acesteia. Specialistii sunt de parere ca lipsa apei, si nu incalzirea globala, va fi marea incercare a omenirii in viitorul apropiat.

Sursa: Live Science

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic

 

Secretul cărnii injectate

Secretul cărnii injectate: 600 g devin brusc 1 kg în galantar

Producătorii “dopează” carnea în primul rând ca să  reţină apa, ceea ce le creşte profiturile cu 40% dintr-un foc. Găselniţa  a fost, până acum, total necunoscută consumatorilor.
În  România, poţi număra pe degete firmele care scot pe piaţă produse din  carne neinjectată. Acestea sunt cu 20% mai scumpe, dar diferenţa pentru  sănătate este mult mai mare.
Însă şi la raioanele de delicatese există capcane, unele produse  etichetate “tradiţional” fiind pline de E-uri. “Industria cărnii s-a  denaturat atât de mult încât e nenorocire. 99% din carne este  injectată”, susţine Radu Furdui, managerul firmei Lorialba, producătorul  mărcii Alpin, una dintre cele câteva firme producătoare de mezeluri  neinjectate.  Carnea se injectează cu apă, sare şi polifosfaţi doar pentru profit.

“Injectarea  înseamnă creşterea în volum a produsului, pentru a eficientiza costul.  De exemplu, ca să produci un kilogram de preparat tradiţional neinjectat  foloseşti 1,4 kg de carne, în timp ce pentru un kilogram din acelaşi  produs injectat se folosesc doar 600 g de carne. Cărnii îi creşte  volumul şi randamentul, deoarece se introduc aditivi care reţin apa.  Totul se face pentru câştig. Astfel, dacă un kilogram de carne macră  costă 12 lei, câştigul minim prin injectare, este de 30%. Cei care oferă  produse netratate chimic sunt acuzaţi că ar fi scumpi”, a mai declarat  directorul de la Lorialba.

Produsele neinjectate sunt, la galantare, cu aproximativ 20% mai  scumpe decât cele convenţionale, însă calitatea lor este net favorabilă.   Specialiştii atrag atenţia că injectarea mai atrage cu sine o mare păcăleală: carnea tratată chimic nu este la fel de săţioasă.  Studii independente au arătat că 100 de grame de produs de carne  neinjectată te satură la fel ca şi 800 de grame de carne injectată cu  saramura chimizată. 

“Injectarea se face cu tot felul de aditivi care determină carnea să reţină apa. Totul se face pentru câştig.“ RADU FURDUI, director Lorialba, producător mezeluri

Carnea injectată, cel mai bine păstrat secret din industrie. Câtă pastramă dopată cu seringa mâncăm fără să ştim

Mulţi evită salamurile, ca să scape de E-uri, dar în  produsele premium apa, sarea şi polifosfaţii sunt introduşi pe scară  largă prin tehnica numită “injectare”. După dopajul cu acul şi seringa,  carnea rezistă în galantare şi trei săptămâni.

Informaţiile  despre carnea injectată sunt încă vagi şi puţin vehiculate în România.  Un scandal mare a izbucnit în Marea Britanie în urmă cu patru ani, când  marile lanţuri de supermarket-uri au fost obligate să precizeze  sortimentele care erau injectate.

La noi, declicul n-a sosit,  fiecare român îngurgitând anual 10 kg de semipreparate, în medie, fără  să aibă în vedere câtă carne este “dopată” cu seringa.

Acele cu apă, sare şi polifosfaţi

Injectarea  cărnii în România e practicată pe scară largă, devenind uzuală. Cei  care nu o fac au transformat subiectul în marketing, precizând pe  ambalaje că marfa lor nu e injectată, dar cazurile sunt rarisime. În  şcolile de profil alimentar, elevii învaţă tehnicile injectării ca  lecţie obligatorie.

Pastrama şi muşchiul sunt roz, suculente şi  proaspete în galantar. Explicaţia e simplă: sunt injectate cu apă, sare  şi conservanţi pentru un aspect cât mai lucios şi pentru a-şi păstra  culoarea chiar şi-o lună.

“Practic cumpărăm numai jumătate din  cantitatea de carne pe care o plătim, restul e substanţa cu care a fost  injectată: apă, sare, coloranţi chimici”, explică dr. Gheorghe  Mencinicopschi, directorul Insitutului de Cercetari Alimentare din  Bucureşti.

Fie că e vorba de bacon, pastramă, pulpe de pui, piept  dezosat sau carne macră de porc ori vită, odată ce e industrializată,  trece prin procesul de injectare.

La fabricile de procesare a  cărnii, se injectează mai ales costiţa şi pulpa. Bucăţile de carne sunt  trecute printr-o maşinărie cu zeci de ace prin care curge melanjul  chimic sărat.

“Rolul injectării este pentru a matura carnea cât  mai repede, în 24 de ore ea să fie gata, bună pentru preparate sau ca  materie primă pentru comerţ”, explică într-un filmuleţ postat pe  Youtube, maistrul instructor Sabou Gheorghe, de la Colegiul Tehnic  Transilvania. Injectarea conservă preparatul dar bagă chimicale în organism Considerate  produse “premium”, pastrama, muşchiul sau cotletul, sunt injectate cu  saramură şi fosfaţi, compuşii care reţin cea mai multă apă. Vidarea  maschează faptul că produsul e de fapt umplut cu apă.

“Denumirea  tehnică este de saramură. În realitate nu este vorba numai de apă cu  sare. Avem apă, avem sare, apoi polifosfaţi, caragenan, coloranţi, de  obicei roşu carmin, şi nitriţi”, explică dr. Mencinicopschi.

Polifosfaţii  şi caragenanul reţin apa în carne, o fac asftel să crească în greutate.  Nitriţii sunt coloranţi indirecţi care au rol de conservare. Ei fixează  mioglobina şi păstrează culoarea cărămizie a cărnii o perioadă mult mai  mare de timp.

“Carnea obişnuită, neinjectată, îşi păstrează  culoarea două-trei zile. Cea injectată  rezistă şi arată proaspăt şi  trei săptămâni, chiar mai mult”, mai spune specialistul în nutriţie.  Roşul carmin este extras dintr-o insectă, iar în timpul procesului  tehnologic se foloseşte aluminiu, substanţă care, într-un aport crescut  în organism, favorizează apariţia Bolii Alzheimer. Mâncăm kilograme de sare fără să ştim

Statistic,  românii consumă anual aproape 10 de kilograme de mezeluri şi nu se uită  ce pun în farfurie. Nu citesc etichetele care, conform legislaţiei,  avertizează că sunt pline de săruri.

“Mezelurile şi sănătatea nu  au nimic în comun. Copiii nu ar trebui să le consume deloc”, spune  Gheorghe Mencinicopschi. Specialistul adaugă: “Problema cu carnea din  comerţ nu este numai că practic cumpărăm doar jumătate carne şi restul  apă şi substanţe, dar aducem organismului sare din surse pe care nu le  ştim. În România în loc să se consume 5-6 grame de sare zilnic, oamenii  au un aport care ajunge la 14–15 grame, chiar 20 pe zi. Este vorba exact  de această sare ascunsă prin injectarea cărnii. Nitriţii şi  polifosfaţii sunt de fapt sodiu, astfel că atunci când consumăm carne  din comerţ avem un aport foarte mare de sodiu, care este contraindicat. E  contraindicat pe de o parte celor cu boli hepato-renale sau  cardiacilor. Polifosfaţii din saramura cu care se injectează carnea  dezechilibrează balanţa fosfor–calciu din organism, calciul nu se mai  fixează în oase, apar probleme de fragilitate osoasă până la  osteorporoză”.