ORTODOXIA: credinţa care ne înviază sau ne împietreşte inimile?

 

Şi văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor.(MATEI 9, 36)

Credinţa ortodoxă în Înviere nu înseamnă doar o acceptare a faptului istoric, ci o conectare, o branşare la energiile Învierii, prin Sfintele Taine, şi o viaţă trăită prin puterea lor.  De aceea spunea preotul martir contemporan Daniel Sasoev că mântuirea e prin credinţa în Hristos şi prin faptele bune ale acestei credinţe, dar puterea, energia,  faptelor bune este luată prin Sfânta Împărtăşanie. Despre această „viaţă”, putere, energie, spune Domnul Hristos că nu o ai fără cuminecarea cu Trupul şi Sângele Lui. ( IOAN 6, 53)
Nu m-a interesat niciodată problema „rară sau deasă” Împărtăşanie în sine, asta nu e treaba mea ci a duhovnicilor  sau  teologilor. Pe mine mă doare problema practică a  lipsei de putere a credinţei noastre în faţa lumii şi absenţa comuniunii dintre noi, credincioşii ortodocşi. Acestea mă afectează cotidian şi direct.  Şi răspunsul la acestă problemă l-am găsit în Potir.
Căci cel mai adesea, comuniunea dintre ortodocşi n-are „trup şi sânge”, e pur ideatică, teoretică, „spirituală”, frizează caragialesca sentinţă: „sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ortodocşii sunt experţi în a se mustra şi pune la punct în numele Adevărului ( efect al excesului de „Ortodoxie citită”, şi nu din cartea de rugăciuni!). Dar ce greu îşi dau mâna sau îşi lipesc umerii ortodocşii în solidaritatea cea de toate zilele! Ce greu sparg ghipsul grijei de nu li se şifona ortodoxia, ca să te îmbrăţişeze, cald, frăţeşte! Nu judec aici persoane; ci ceea ce aduce în inima mea, râul rece şi tulbure a ceea ce poartă numele, cel mai adesea, astăzi, de Ortodoxie! Şi care, acesta fiind lucrul cel mai grav, sabotează apropierea oamenilor de Hristos!
  Aruncaţi o privire în blogosfera ortodoxă şi veţi vedea că forma cea mai vie, mai dinamică, de comuniune dintre noi e derivată din apărarea Ortodoxiei, din frică: unii de alţii şi de restul lumii. Şi, astfel, în numele despătimirii suntem reci ca nişte cadavre; în numele luminării ne scoatem ochii unii altora cu citate patristice cât bârnele. Iar, în numele îndumnezeirii, uităm gesturile elementarei preţuiri…
Ortodoxia nu este muzeu şi noi, ortodocşii, mai ales cei mai „citiţi”, paznicii lui. Lumea arde, cum spunea Păr. Paisie Aghioritul şi Ortodoxia este apa vie a Învierii care poate stinge acest foc infernal. Să nu transformăm hidrantul în vitrină cu antichităţi. Căci pe sticla lui scrie, cu litere roşii, de sânge: ÎN CAZ DE INCENDIU SPARGEŢI GEAMUL! Asta înseamnă zgomot, cioburi, fum, ruine, bălţi în care apa vie s-a amestecat cu funinginea … Înseamnă răni şi arsuri, pagube şi distrugeri…
Poate din tot muzeul admiraţiei noastre bimilenare atât va rămâne… DAR OAMENII DIN EL VOR FI ÎN VIAŢĂ!  Cristelniţa, icoanele, Evanghelia, Potirul vor arăta, poate, ca după război: DAR îşi vor fi ÎMPLINIT ROSTUL!…
Nu ştiu cât de corectă este teologia liturgică a părintelui Schmemann. Sunt specialişti în liurgică pentru asta. Dar, ştiu, aşa cum spunea păr. Serafim Rose, că avea inimă bună, rănită de starea credincioşilor ortodocşi şi a tuturor oamenilor din vremea sa. Că dorea din toată inima ca oamenii să descopere Liturghia, şi prin ea să se bucure, să se împărtăşească de fericirile Ortodoxiei. Că se temea că viaţa sa lipsită de mari suferinţe, confortul lui de profesor universitar, i-ar putea periclita mântuirea… Că a primit cancerul şi moartea cu bucurie… Că deşi a fost cleric, a denunţat virulent clericalismul… Că a întors întotdeauna şi obrazul celălalt detractorilor şi duşmanilor săi…  CĂ A FOST ca şi CREŞTIN UN OM VIU, NU O PĂPUŞĂ ORTODOXĂ! CĂ L-A IUBIT şi L-A SLUJIT PE HRISTOS! Cum şi cât va judeca Hristos Însuşi! I-am publicat textele pentru fărâma de dragoste reală care pulsează în ele şi care face ca Ortodoxia dânsului să fie percepută ca o mână ce se apropie de obrazul ortodoxului contemporan  spre a şterge o lacrimă, nu ca să dea o palmă…
Din aceleaşi motive public şi fragmente din predicile păr. Dudko: pentru că şi dânsul e unul din puţinii predicatori ortodocşi care, deşi combate ateismul, se adresează unor oameni în carne şi oase, nu unor idei; nu de la anvonul de lemn al unui monument istoric, nu cu orgoliul deţinătorilor adevărului, ci dintr-o inimă străpunsă, ca şi trupul Mântuitorului, de rănile iubirii de oameni. Curajul părintelui nu e din spirit de frondă, ci rodul exclusiv al dragostei. Dânsul nu apără Ortodoxia, ci o frânge şi o dă spre gustare duşmanilor ei. Fiecare cuvânt al lui, plin de blândeţe, transmite o atingere caldă de Hristos, o atingere care spune: Luaţi, gustaţi, vedeţi că bun este Domnul… Ca un adevărat cunoscător al harului, părintele Dudko ştie că doar din gustarea cu inima a bunătăţii lui Dumnezeu se naşte adevărata pocăinţă…
În urma unui articol calomios publicat despre el, într-un ziar sovietic, iată cum răspundea, în 1977, acest adevărat reprezentant a ceea ce păr. Serafim Rose numea ” Ortodoxia inimii”:
” Inima îmi este rănită din cauza suferinţei poporului meu. Iată de ce am sacrificat binele meu şi al familiei. Hotărârea mea este luată. Orice se întâmplă, voi contribui, cât de puţin, ca văduva săracă din Evanghelie, la comoara mântuirii omenirii.
Cu acestă contribuţie mă voi prezenta în faţa lui Dumnezeu şi-I voi spune: Iată, Doamne, tot ce am putut face… Să mă bage în închisoare, să-mi provoace accidente, să mă împuşte… Ştiu pentru ce voi suferi din nou!”…
sursa articol
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s