ORTODOXIA a rezistat si printr-un singur om ,Marcu Eugenicul episcopul Efesului

Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului (19 ianuarie)

Parintele nostru între sfinti Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a nascut Manuel, din Gheorghe si Maria, amândoi din neam credincios si vita slavita în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman si a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea rasariteana a Imperiului fusese cucerita de turci, si împaratul Manuel cauta sa încheie o întelegere cu papa Martin V, nadajduind sa adune un sinod ecumenic pentru a pregati unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, si prin aceasta sa dobândeasca ostiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de catre sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leaga iar întelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregatirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în sila împuternicitii lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimisii sai pe ieromonahul Marcu, ale carui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât si patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu sa fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimisilor ortodocsi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, ramas liber prin savârsirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, sapte sute de episcopi, arhimandriti, monahi, preoti si laici au întins pânzele spre Italia. Din aceasta legatie ortodoxa faceau parte împaratul Ioan, patriarhul Iosif si douazeci si doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a tinut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini banesti si politice) în cetatea Florentei. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie si se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oara când se încearca o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preotii ortodocsi din Roma si Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schisma din 1054. Cea mai de seama dintre aceste încercari are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricina, în buna masura, vointa împaratului Mihail VIII pentru a dobândi ostiri din partea papalitatii. Însa unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o întelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotriva cea mai mare parte dintre slujitorii si norodul Bisericii Dreptmaritoare a Bizantului, cât si alte împaratii ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede aratat de grairea surorii împaratului: „Mai bine sa piara imperiul fratelui meu, decât curatia credintei Ortodoxe”.

La Ferrara-Florenta cele mai de seama erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adica adaugirea de catre latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuintarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O alta pricina însemnata asupra careia trimisii ar fi vrut sa zaboveasca era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiasca si „lucrarile” sfintitoare, însa împaratul, voind sa înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngaduit teologilor greci a vorbi în aceasta privinta.

Înca din primele veacuri ale Bisericii, celor botezati în credinta crestina li se cerea sa marturiseasca cele ale dreptei credinte în chipul unei scurte marturisiri dogmatice, numita „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) si al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns sa fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lamuri învatatura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos si spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândita atunci în Biserica, ratacire ce hulea zicînd ca Hristos a fost o fiinta zidita iar nu Dumnezeu vesnic.

Simbolul credintei de la Niceea a fost soborniceste primit, atât în Rasarit cât si în Apus, drept rostirea cea mai de seama a învataturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adaugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viata Datatorul, care din Tatal si din Fiul purcede” (filioque în latina). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnica aparare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului stramosesc. În secolul IX, papa Leon III a pus sa fie înscris crezul ortodox fara filioque, pe placi de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând dupa anul 1000, însa, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobste cea mai întinsa parte din temele sinodului. Urmatorul cuvânt din „Vietile Stâlpilor Ortodoxiei” arata marturisirea Ortodoxa a Sfântului Marcu fata de filioque: ”Într-adevar, aceasta a fost cea mai dureroasa împotrivire între Ortodocsi si Latini. Grecii, calauziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!

Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.

Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.

Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.

În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.

Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”

La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”

Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”

Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.

În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.

La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.

Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.

Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.

Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.

Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”

Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.

Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.

Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”

Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)

Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.

Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.

Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…

Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s