Vindecari si vindecatori sau cum deosebim sfintenia de sarlatanie

În confuzia generală a lumii de azi, când valorile sunt amestecate si răsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, aparitia unei cărti trece aproape neobservată de lumea oficială a culturii si spiritualitătii românesti. Fără să aibă binecuvântarea Bisericii Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevărului (1 Timotei 3.15), si deci acreditarea cea mai autorizată în fata publicului cititor, cartea Icoane făcătoare de minuni si vindecători din România, apărută la Total Press în 1997, este o veritabilă capcană pentru crestinul ortodox, care mai caută uneori semne si minuni pentru întărirea sa în credintă. Initial, la vederea copertei, am crezut că respectiva carte este o colectie nevinovată de mărturii referitoare la interventiile minunate ale lui Dumnezeu. Deschizând-o, însă, am avut o mare surpriză; nu era nici pe departe ce părea la prima vedere.

 

1. Exemplificare

 

Precum stim, diavolul, în setea lui neostoită de a amăgi pe toti oamenii, îsi întinde mereu răutătile sub masca binelui, încercând prin această stratagemă să-i abată de la calea Adevărului si a Vietii, pe căile multe ale minciunii si ale pierzării. Exact asa se petrec lucrurile si cu cartea sus numită. Cu o copertă atrăgătoare, ce prezintă 16 frumoase iconite ortodoxe, care fură ochiul (precum Evei în rai) omului neatent si la ceea ce e dincolo de aparente, cartea pare la exterior unicul ghid (apărut până atunci) al bisericilor si mănăstirilor mai făcătoare de minuni din tară. În realitate însă, cartea cuprinde Ghidul moastelor, icoanelor, vindecătorilor si ocultistilor din România (vezi pag.1). Ne-am întrebat firesc, ca orice crestin ortodox sănătos: ce însotire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăsire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? (2 Corinteni 6.14-16).

 

Desi nu este prima publicatie în care diavolul încearcă răstălmăcirea unor învătături dumnezeiesti din Biserică, ne miră totusi obrăznicia cu care autorii (care în prefată vorbesc la plural, iar în final semnează sub un singur nume  lucru prin care îsi arată iresponsabilitatea lor publică) se erijează în autorităti spirituale care validează si promovează minuni si făcători de minuni, autorităti considerate de ei mai presus de Biserica însăsi. Întrucât sunt amestecati printre vindecători, alături de alti paranormali (insuflati nu de Duhul lui Dumnezeu) si câtiva Părinti duhovnicesti ai Ortodoxiei românesti contemporane, ne simtim obligati să demascăm aceste grave ofense aduse Bisericii si credintei noastre ortodoxe. Pornind de la câteva exemple flagrante de viclenie folosită de autori, prezente în carte, dincolo de suprafata ei aparentă, vom aborda mai pe larg tema falsilor vindecători ai zilelor noastre.

1. De la bun început trebuie să semnalăm prezenta unei intentii necurate în chiar titlul lucrării (Icoane făcătoare de minuni si vindecători din România: punerea laolaltă a minunilor săvârsite în Biserică si a celor săvârsite în afara Bisericii. Adică (diavolul) vrea să sugereze ideea că minunile ar avea aceeasi provenientă: Miracolele le face Cerul. (pag.6), certificând valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeiesti. Bineînteles, nu toate minunile petrecute la Biserică, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri firesti petrecute cu oameni care au avut impresia unei interventii supranaturale speciale în viata lor. Altele sunt chiar interventii diavolesti de-a dreptul (când cei ce le săvârsesc sau le primesc folosesc niste practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face acelasi autor, nu sunt manifestări ale aceluiasi duh. Lucrul este limpede sesizabil, căci minunile pe care le face Duhul Sfânt în Biserică nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii si metode omenesti, ci sunt interventii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicită din partea omului (si îl conduc pe acesta la) dreapta credintă, smerenie si iubire crestină. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mândriei si egoismului. Intentia diabolică pune în comun sfintelor moaste, icoane si rânduieli bisericesti, pe de o parte, si vindecătorilor, ocultistilor si metodelor lor spiritiste, pe de altă parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca si cum s-ar zice că minunile vin de la acelasi dumnezeu.

2. Apoi, în prefata Oamenii si energiile subtile, redactia, sub aceeasi inspiratie ocultă, elogiază aparitia si la noi în tară a terapiilor complementare, aparitie care sunt o probă că omenirea a intrat într-o nouă eră (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de păcatele lor si ale înaintasilor (cum învată Biserica), care cu ochiul liber se vede că s-au înmultit peste măsură, ci ar fi doar niste dezechilibre ale energiilor care ne alcătuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestrati cu har vindecător. Miracolele le face Cerul. (pag.6) Sfintele moaste, icoanele si vindecătorii paranormali n-ar mai fi atunci decât canale prin care comunicăm cu Cerul, canale prin care ne adaptăm legilor Universului. (pag.6) Valoarea infinită si libertatea persoanei umane sunt strivite asadar (în conceptia confuză panteistă a autorilor acestei cărti) de legile si energiile impersonale ale omului si ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoană – creatia minunată (după chipul Lui) a lui Dumnezeu cel Personal si iubitor de oameni, ci un produs energetic al evolutiei karmice (ca-n păgânismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc că, desi unii paranormali afirmă că nu-si transformă în afacere harul dăruit de Divinitate (pag.114), tratând gratis pacientii, altii tratând indiferent de plată (pag.144), iar altii afirmând că pentru someri, handicapati, pensionari, studenti si elevi practică o reducere de 20% din costul tratamentelor (pag.142), există totusi si vindecători neaveniti si impostori, avizi de bani (si) avizi să-i stăpânească pe altii, cărora însă Cerul le ia până la urmă harul. (pag.5) Din cauză că acestia nu pot fi reperati usor (de ei), autorii avertizează pe cititori că nu ne asumăm răspunderea în ceea ce priveste reusita tratamentului (si) ne declinăm orice responsabilitate fată de preturile practicate (pag.6) de cei popularizati în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizează pe acesti vindecători (credibili), dar se disculpă din start de orice eventuală acuză că ar fi în complicitate cu ei si că ar induce lumea în eroare prin propaganda pentru ei. Totusi, sunt mii de oameni care ne mărturisesc faptul că unii din acesti vindecători i-au înselat, si nu doar de încredere, ci încă de multi bani. Falsii vindecători spun că tratamentul lor nu poate avea efect decât dacă mergi cel putin 10 sedinte la ei. Vă dati seama ce înseamnă 10×200.000 lei (cel putin!), si asta de la un singur client

4. Sunt enumerate câteva din cele mai cunoscute biserici si mănăstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decât în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Bisericii însesi. Perspectiva prin care sunt privite Sfintele moaste, icoanele si rânduielile Bisericii este una strict antropocentrică si juridică, ca si cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca si cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna si pretutindeni cu aceeasi putere, în deplină libertate, ci ar fi constrâns să răspundă automat cu minuni, când omul respectă un anumit ritual fixist (neortodox prin definitie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovatii liturgice (străine de Ortodoxie si care îsi au mai degrabă originea în magie si vrăjitorie) precum: slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizări speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere, s.a..

5. Unora dintre preotii Bisericii, prin lingusire, li se acordă faima de om cu mare har, sfătuitor exceptional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii. Este pus asadar în centru nu Dumnezeu Care lucrează prin slujitorii Săi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucură când i se face o reclamă mincinoasă, si încă de oameni îndoielnici. Cum au îndrăznit să-i bage pe Părintii Bisericii în aceeasi oală cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listă cu toti înselatii veacului pe Părintii Teofil, Sofian, Arsenie si Cleopa? Doar este binecunoscută pozitia lor fermă pe temelia si în hotarele Ortodoxiei, fără nici o tolerantă în materie de dogmă si de practică religioasă. La unison, Părintii Bisericii au respins orice analogie, orice amestec, si orice adăugare din păgânism (vrăjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învătătura si cultul Ortodoxiei. Este totusi regretabil faptul că unii popi mai amestecă Evanghelia cu ocultismul, primind în biserică pe unii care fac radiestezie, yoga si alte practici demonice sau participând la actiuni de binefacere alături de ei.

6. La capitolul Societăti, fundatii si organizatii care au ca obiect de studiu si ca activitate parapsihologia, autorii aduc o altă ofensă Bisericii. Pe lângă grupuri clar definite pe linia ocultismului si a filosofiilor sincretiste, este prezentată, fără a avea absolut nici o legătură cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantă, cu bioenergia si cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), Asociatia medicilor si farmacistilor crestini ortodocsi Sfântul Pantelimon, asociatie care functionează pe lângă Mitropolia Iasi. Apoi, în cadrul prezentării Fundatiei „Casa Sperantei”, care se ocupă de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stă scris că la realizarea acestor tratamente participă voluntar medici, bioenergoterapeuti, preoti (pag.170). Iată o altă dovadă de viclenie drăcească ce atacă cinstea si sfintenia Ortodoxiei. Este ca si cum ai zice că ceea ce nu poate face Biserica si medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicină complementară si urinoterapia, cristaloterapia(pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om rational.

7. În capitolele Vindecători si Ocultisti, sunt efectiv ridicati în slăvi impostorii si practicile demonice pe care ei le promovează. Astfel, enumerăm si noi câteva din denumirile metodelor oculte folosite de acestia, în speranta că cine le va retine (cât de cât) va sti pe viitor să se ferească pe sine si să-i ferească si pe altii de asemenea forme moderne de înselare satanică: divinatia, meditatia crestină multi- si extra-dimensională, teosofia (iată cum e luat numele lui Dumnezeu în desert), antroposofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmă, cafea, bobi, cărti, rhune, stele, orice), geomantia, necromantia, hipnoza, autoscopia, visele si vedeniile în transă, clarviziunea, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrăji, blesteme, etc.), comunicarea codificată cu fiinte de aer(sau cu fiinte din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distantă (pe baza fotografiei, a vreunui obiect sau a glasului prin telefon) s.a. (din nefericire încă multe).

8. În capitolul Cum puteti recunoaste răul si cum puteti lupta împotriva lui, din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, răul din viata unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, si nu a păcatelor proprii pentru care mustră Dumnezeu ca omul să revină prin pocăintă la calea dreptătii. De aceea, solutia propusă este stabilirea diagnosticului si acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odată ce v-ati lămurit care este natura răului care vă atacă, nu mai aveti de făcut decât să mergeti la tămăduitorul cel mai potrivit (pag.175). Adică Biserica nu ar avea nici o treabă în eliberarea omului din robia răutătii. Vina si responsabilitatea răului n-o mai are omul, care prin păcate s-a despărtit de Dumnezeu, de a Lui voie si sfintire, ci altceva din afara lui, atacul psihic, actiunea spiritelor malefice, legile karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor (pag.177). Solutia aceasta se vede limpede că nu este deloc crestină, întrucât nu face deloc apel la învătătura si practica Bisericii – Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea si fatalismul predestinationist al astrologiei, conceptii clar anticrestine. Oricum cartea recunoaste că, totusi, pentru unele probleme mai grele (exorcisme, blesteme de neam si false legături de rudenie-?) cele mai eficiente metode sunt slujbele la biserică, dezlegările, etc (pag.186).

 

9. Multi ocultisti îsi oferă serviciile zilnic, însă, printre ei mai este câte unul foarte credincios, (care) nu ghiceste niciodată în zilele de post si de sărbători religioase (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îsi afisează credinta, ca să-i păcălească pe cei neinstruiti, inoculându-le ideea diabolică că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor si a bolilor până la prezicerea viitorului, de la găsitul obiectelor furate sau pierdute până la ascensiune profesională si prosperitate financiară. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcă să-i atragă pe oameni în apostazie, în neascultarea fată de Dumnezeu Cel Viu si de Biserica Lui dreptmăritoare. Noi, însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos zicându-i acestea toate (împărătiile lumii si slava lor) Ti le voi da Tie, dacă vei cădea înaintea mea si Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini si Lui singur să-I slujesti”. (Matei 4.9-10) Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câstiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16.26). Cu aceleasi ispite, asadar, diavolul vrea să fure ochii si mintile oamenilor azi, prin tot felul de viclesuguri satanice, deviindu-i atentia de la comoara infinită a sufletului (mântuirea vesnică în împărătia lui Dumnezeu) spre trup si spre lumea exterioară pământească.

 

2. Învătătura ortodoxă

 

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, si nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiintă unitară psiho-somatică, o fiintă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu după chipul Său (Facere 1.27) cel vesnic viu; datorită acestei negrăite legături dintre suflet si trup, stările sufletesti se manifestă în trup si reciproc. Dumnezeu doreste cu mare dor ca omul să fie si după asemănarea Sa (Facere 1.26), adică să trăiască viata lui Dumnezeu, viata vesnică si fericită a comuniunii dumnezeiesti; iar această desăvârsire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu si iubitor de oameni. Omul nu-si este luisi izvor al vietii, ci a primit viata ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu si de viată dătător, de aceea starea vietii lui (de plinătate sau de împutinare) este dată de relatia lui cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneste mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtutilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiintei sale se întăreste prin prezenta harului divin, cu atât trăieste mai intens viata dumnezeiască, cu atât devine mai mult părtas dumnezeiestii firi (2 Petru 1.4). Asadar, si trupul devenind templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceste, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.

 

Sănătatea reprezintă, astfel, starea naturală de viată spirituală si organică, în care toate puterile sufletesti si trupesti ale omului lucrează potrivit poruncii si scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea este cresterea continuă a vietii omenesti în harul dumnezeiesc, în viata vesnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu, si în plan spiritual si în plan organic, viata lui rămâne unitară si în armonie interioară. Atunci sufletul si trupul sunt în starea lor firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu si cu lumea exterioară.

 

Păcatul, ca răzvrătire voită fată de Dumnezeu, înseamnă depărtarea de la Izvorul vietii si deci o împutinare a vietii, o moarte (întâi spirituală si morală, apoi chiar si fizică). Stricarea relatiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiintă umană: vointa slăbeste, ratiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzatiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simturile îsi pierd claritatea, iar trupul îsi modifică comportamentul metabolic. Urmările păcatului, dezechilibrele sufletesti si fizice, se derulează apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Asa se instalează în fiinta umană boala si moartea, ca urmare a păcatului. Patimile sufletului si bolile trupului, ca tulburări ale stării firesti de sănătate, însă, nu pot fi tratate separat si unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblând la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinte omul trebuie să participe constient, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, si nu doar pentru viata aceasta pământească.

 

Restaurarea firii umane a săvârsit-o obiectiv Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios si-o poate împropria prin credinta întru El, prin unirea tainică prin har cu El, Care ne-a spus: Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteti face nimic (Ioan 15.5). După căderea în păcat a protopărintilor, întreg neamul omenesc suferă consecintele îndepărtării de Dumnezeu: boala si moartea. De aceea, bolile (sufletesti si trupesti) au între cauzele si conditiile lor provocante si favorizante o importantă componentă dată de păcate. Noi, oamenii, si chiar lumea întreagă, astăzi suferim mai mult ca oricând în istorie de pe urma păcatelor noastre si ale înaintasilor nostri, dar, aproape totdeauna, nu vrem să recunoastem că noi primim cele cuvenite după faptele noastre(Luca 23.41). Ca si atunci la început, în rai, omul, în mândria sa, nu-si recunoaste păcatul său, si încearcă sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că altii i-au făcut farmece, etc.), nevrând să-si asume responsabilitatea si urmările propriilor fapte păcătoase.

Dumnezeu, însă, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa si să fie viu (Iezechiel 33.11), îl caută pe omul căzut în păcat (Adame, unde esti?  Facere 3.9) si-l cheamă la pocăintă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu mai si mustră, mai si mângâie pe oameni, prin încercări, ca să-i aducă la calea mântuirii. Recunoasterea păcatelor si asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigas de oameni) pentru mântuire, prin răbdarea încercărilor si prin rugăciunea către Dumnezeu, reprezintă din partea omului primul lui pas spre vindecare. Căci suferinta trupului o dă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduintă, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăintă, ca măcar răbdându-o cu duh umilit (Psalmul 50.18) să primească mântuirea si cununa biruintei. Dacă păcatul este o pornire iratională de plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească si trupească.

De nu te vei sili să împlinesti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta si nu te vei teme de acest nume slăvit si înfricosător al Domnului Dumnezeului tău, atunci Domnul te va bate pe tine si pe urmasii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari si nesfârsite si cu boli rele si necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut si se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă si toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit. (Deuteronom 28.58-61)

Vezi că Dumnezeu vorbeste când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Si anume, El vorbeste în vis, în vedeniile noptii, atunci când somnul se lasă peste oameni si când ei dorm în asternutul lor. Atunci El dă înstiintări oamenilor si-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele si să-l ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie si viata lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui si oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare si inima lui nu mai pofteste nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădeste si piere si oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie si viata lui spre împărătia mortilor. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveste de el si zice îngerului: „Izbăveste-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui pretul de răscumpărare!”. Atunci trupul lui înfloreste ca în tinerete si el vine înapoi la zilele de la începutul vietii sale. El se roagă lui Dumnezeu si Dumnezeu îi arată bunătatea Sa si-i îngăduie să vadă fata Sa cu mare bucurie si astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveste peste semenii săi si zice: „Păcătuisem si călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile mortii si ochii mei văd încă lumina”. Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire si ca să-l lumineze cu lumina celor vii. (Iov 33.14-30)

Dar Tu ierti tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepsesti cu măsură pe cei care cad si, când păcătuiesc, le deschizi ochii si-i dojenesti, ca să se lase de răutatea lor si să creadă întru Tine, Doamne. (Sirah 11.26-12.2)

Vindecarea autentică, sufletească si trupească deopotrivă, asadar, o dă numai Dumnezeu când voieste El, Cel ce curăteste toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveste din stricăciune viata ta, Cel ce te încununează cu milă si cu îndurări (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sănătătii, dincolo de suprafata ei trupească, înseamnă, deci, restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu Doctorul si tămăduitorul sufletelor si al trupurilor noastre, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului si a mortii. Nu putem obtine vindecarea fără Dumnezeu Care stie toate si Care cârmuieste toate cum este mai bine spre desăvârsirea lor. Orice încercare de vindecare fără harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un esec din start, o iluzie desartă. Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere însă conlucrarea iubitoare prin pocăintă si nevointă (asceză). „Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveste leacurilor doftoricesti. Iar acestea sunt durerile si întristările aduse de diferitele lovituri” (Sfântul Maxim Mărturisitorul – Cap. 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste). Dumnezeu întâi îi curătă omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieste rănile (efectele ei), înlăturând si consecintele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dăruirea harului Său.

 

„Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viată, prin ea mai am si eu suflare; Tu mă tămăduiesti si-mi dai iarăsi viată! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viata mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! (Rugăciunea regelui Iezechia – Isaia 38.16-17)

 

Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre si zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat. (Isaia 53.5)

Veniti să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieste, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre. (Osea 6.1)

Nu fii întelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău si o înviorare pentru oasele tale. (Pilde 3.7-8)

Cununa întelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleste pace si sănătate nevătămată; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsă cinste peste cei care Îl iubesc pe Dânsul. (Sirah 1.17) Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului si El te va tămădui. Depărtează păcatul si întinde mâinile spre faptele drepte si de tot păcatul curăteste inima ta. (Sirah 38.9-10)

Si Iisus străbătea toate cetătile si satele, învătând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărătiei si vindecând toată boala si toată neputinta în popor. (Matei 9.35)

 

Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu si, prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus înfierea divină prin har si învierea din moartea păcatelor. Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har (Sfântul Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însusi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea si sfintirea oamenilor. El e prezent în Biserică în toate zilele, până la sfârsitul veacului (Matei 28.20).

Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputintă. (Matei 10.1)

Toată puterea Lui de vindecare (si sufletească si trupească) a oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi trimitându-le lor Duhul Sfânt si prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia si Calea mântuirii: pocăinta si credinta (cea lucrătoare prin iubire Galateni 5.6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei si vindecarea sufletească si trupească sunt nedespărtite, asadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimisilor lui Dumnezeu în lume, a Preotiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (si trebuie să fie) oameni vindecati; sunt (si trebuie să fie) oameni sfintiti prin prezenta harului divin în ei, care iradiază si celorlalti – prin prezenta, viata, cuvintele si faptele lor – harul, vindecarea si mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.

 

Dumnezeu lucrează si acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească si apostolică. Sfintii Părinti aseamana Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toti cei ce intră în ea (constientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc vindecarea deplină prin curătirea de patimi. Harul Său vindecător, Dumnezeu ni-l dă nouă, oamenilor, nu pe baza unui contract juridic, ci ni-l dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos  Dătătorul harului, căci din plinătatea Lui noi toti am luat, si har peste har (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despărtit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos – Logosul divin (Creatorul si Mântuitorul lumii) prin care toate s-au făcut, si deci nu poate fi (atentie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vindecătorii extrabisericesti de astăzi. Harul divin nu se obtine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo retetă spirituală, metodă sau tehnică automată, cum propun toti impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însusi Mântuitorul Hristos a lăsat această rânduială Bisericii.

 

Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) si spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine asadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal si iubitor, ca rod al iubirii si ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progres moral din partea omului, o constientizare a prezentei si a lucrării lui Hristos în noi si între noi. Întrucât actul întâlnirii si al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfintire a vietii umane, preotul, cel ce înlesneste si cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos si al Bisericii, un om sfintit de Dumnezeu si consfintit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos si mădularele ei sunt în bună rânduială si pace. Ierarhia Bisericii formează tocmai mădularele ei conducătoare care miscă întreg Trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos  Capul Bisericii.

 

Dacă un om al Bisericii primeste un dar, o harismă de la Dumnezeu – totdeauna pentru folosul întregii Biserici – Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă si afirmă public aceasta printr-o slujbă de binecuvântare (sau hirotesie). Stim că pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învătători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică, nu la întâmplare si în neorânduială, asa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială si ascultare ierarhică, pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (1 Corinteni 14.33). În Biserică, întotdeauna si fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor si vindecărilor sunt datori să asculte si să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea si cu harisma învătăturii credintei, adică a episcopilor. Ori Sfintii Părinti, Învătătorii Bisericii, au lămurit credinta ortodoxă ca grâul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate si recapitulate în doctrinele falsilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor si sfintitor, nu vine prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice si morale (chiar dacă ei se pretind ortodocsi, chiar dacă au Biblia si Crucea pe masă si icoane pe pereti, chiar dacă spun Tatăl nostru si alte rugăciuni la începutul sedintei terapeutice), ci prin oameni sfintiti de Dumnezeu si consfintiti de Biserică. De aceea orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuieste si lucrează deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică, Mântuitorul Hristos tămăduieste bolile sufletesti si trupesti ale oamenilor într-o împreună-lucrare cu ei, prin remedii naturale si supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul si Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îsi rânduieste modul de viată potrivit cu natura lui psiho-somatică, adică eliminând conditiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea conditiilor naturale de viată organică si sunt deci legate de firea omului, putând fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) si medicamentos, igiena trupului (miscare, băi, masaje), cumpătarea (blândetea) sufletului, munca echilibrată, odihna, relatiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasică. Abaterile de la viata organică naturală (potrivită firii umane) sunt si ele păcate, căci sunt răzvrătiri fată de legea divină naturală si, deci, trebuiesc tratate ca atare.

 

Deseori multe boli trupesti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauza bolii (care nu e doar trupească, ci si sufletească) n-a fost real înlăturată. De aceea, restaurarea firii sale bolnave omul nu si-o poate face singur (atentie!) apelând la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila si ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie să constientizeze relatia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creatură si Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două persoane iubite, cu adâncimi infinite. Ori în constientizarea relatiei lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave si mai apoi la sfintirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale si biologice, doar apelând la harul divin prezent în creatie, ci prin harul divin mântuitor si sfintitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos si deplin prezent în Biserică.

 

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de Însusi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea si sfintirea credinciosilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural si în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obtinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învătătura si sfintenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit si cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, si nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viata lui Hristos, la viata Bisericii, la cunoasterea si trăirea (constientă si ratională!, nu superstitioasă) a credintei ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocăintei si Taina Sfântului Maslu împărtăsesc credinciosilor harul iertării păcatelor si al tămăduirii sufletesti si trupesti. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preotii Bisericii si să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiti-vă deci unul altuia păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului. (Iacov 5.14-16) Dacă nu totdeauna omul se vindecă trupeste, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredintei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (si aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferintele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum, Dumnezeu nu poate fi fortat de creaturile Lui să le dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El stie si hotărăste când si cum să intervină cu harul Său în viata omului.

 

Pocăinta, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima conditie esentială pentru mântuire si pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar si întăreste pe om în lupta cu ele si cu urmările lor. Pocăinta pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât si ca stare lăuntrică (fericita întristare este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; ea nu se atinge doar printr-un efort uman si, de aceea, nu poate fi trăită în afara credintei si a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptă a vietii crestine este cu adevărat recunoasterea păcatelor si a micimii proprii în fata sfinteniei si iubirii lui Dumnezeu. Pocăinta aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului, făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har” (Iacov 4.6). Pocăinta (smerenia) este, deci, indispensabilă vindecării depline si nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplină, care nu vine din si nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii si care nu duce la întărirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea si tămăduirea de păcate. Însă, există si o falsă smerenie, o formă de înselare satanică mai fină, care este prezentă în toti impostorii. Acestia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecărilor, trimitându-si clientii (atentie!) chiar si la Biserică, la Spovedanie si la Împărtăsanie, păcălindu-i pe oameni că si ei ar fi cu Biserica, dar nu-si cer deloc acreditarea Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme sustin ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei  de exemplu), ci îsi fac singuri reclamă prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula, etc.) cărti, afise si chiar prin televiziune.

 

Răbdarea necazurilor si rugăciunea sunt alte conditii necesare mântuirii si vindecării. Scopul credintei crestine si al Bisericii nu este vindecarea de boala trupului si evitarea suferintei, ci unirea cu Dumnezeu. Curătirea de bolile trupului vine în urma realizării unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu hotărăste când si cum ne vindecă de suferintele trupului, însă El cere de la noi dorinta de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferintei, Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne si încearcă dorul nostru după El. Răbdarea necazurilor ne devine astfel o scară către cer, o treaptă a nevointei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vietii noastre crestine (ascetice si mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune, omul se uneste tainic (iubitor si întelegător) cu Dumnezeu, prin rugăciune omul se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (si nu în puterile lui omenesti limitate). Prin rugăciune, omul se pregăteste pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, dar tot prin rugăciune o si continuă. Rugăciunea si răbdarea necazurilor sunt cea mai comună cale de apropiere de Dumnezeu. Însă, rugăciunea în comun a crestinilor dreptmăritori este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sământa si rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfintit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni si cea dintre oameni si Dumnezeu. Preotul are si această harismă si misiune în Biserică. De aceea, prin prezenta si prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin. Luati, fratilor, pildă de suferintă si de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: ati auzit de răbdarea lui Iov si ati văzut sfârsitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul si îndurător. Iar înainte de toate, fratii mei, să nu vă jurati nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, si ce este nu, nu, ca să nu cădeti sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferintă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preotii Bisericii si să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui. (Iacov 5.10-15) Înainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului ex opera operato (automat, magic, ca si cum cuvintele rugăciunii rostite de preot ar declansa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel ce vindecă; Dumnezeu ascultă rugăciunea preotului si alege pe cine să-l vindece, când si cum. De aceea este necesară o colaborare iubitoare între preot si credincios, precum si între ei si Dumnezeu. Când această unire iubitoare în Hristos există, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună, revărsând mila Sa. Abia acum se împlineste cuvântul Mântuitorului: dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor. (Matei 18.19-20) Unde nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea vindecătorului) si disperarea necredintei (în partea bolnavului), este limpede că nu este Hristos de fată, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu.

 

Vegherea (trezvia, atentia) si faptele bune sunt încă două conditii ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care ni-l aduce vrăjmasul diavol tuturor oamenilor nu este asa usor pe cât ar crede majoritatea oamenilor; Mântuitorul ne îndeamnă: Privegheati si vă rugati, ca să nu intrati în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios(Matei 26.41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5.8). Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor si senzatiilor. Diavolul este expert si îmbătrânit în viclenie si nu se dă bătut după ce este respins; ba încă îsi pregăteste alte si alte metode (semne mari si chiar minuni), ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi (Matei 24.24). Paza mintii si a simturilor n-o putem dobândi singuri niciodată. Ea vine prin harul lui Dumnezeu si cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine si rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului încă de atunci când i se strecoară, precum un sarpe printre propriile gânduri si poate să-l respingă repede. Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în doctrina terapeutică o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului crestin, sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toti trebuie să priveghem, rugându-ne; toti trebuie să fim atenti la viclesugurile vrăjmasului ucigas de oameni, căci pierzându-ne o clipită atentia ne putem pierde chiar mântuirea. Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger al luminii (2 Corinteni 11.14). Privegherea si faptele bune ne dau o experientă prin care putem cerne (în sita dreptei credinte) si discerne faptele si intentiile altora. Pentru că multi, desi fac fapte aparent bune, sunt străini de Duhul bunătătii, smereniei si iubirii dumnezeiesti. Însusi Domnul Hristos ne-a atentionat: după roadele lor îi veti cunoaste. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărătia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea. (Matei 7.20-23)  Să luăm aminte !

3. Înselăciunea demonică

Ca o cauză si ca o consecintă clară a decăderii morale si spirituale a omului moder, îngâmfat în propria-i suficientă ce nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societătii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat, poate ajunge să fie posedat total de duhul diavolului si, uneori, chiar fără să-si dea seama. Ucenicii (si proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmează pe diavol în viata lor, copiind de la începătorul răutătii si al hulei mândria si închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteste tot mai mult si îmbolnăvindu-i si pe altii. Ori, neopăgânismul si autolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia crestină si fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre: În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, lăudărosi, trufasi, hulitori, neascultători de părinti, nemultumitori, fără cucernicie, lipsiti de dragoste, neînduplecati, clevetitori, neînfrânati, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviinciosi, îngâmfati, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfătisarea adevăratei credinte, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te si de acestia. (2 Timotei 3.1-5)

 

Supus la un flux divers de informatii, omul contemporan nu mai stie să aleagă binele de rău, adevărul de minciună, esentialul de neesential, deseori fiindu-i prezentate răsturnat realitătile si valorile. Astfel, în această confuzie informatională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimându-i omului în suflet o pecete pătimasă care îi afectează serios viata întreagă. Asa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu si-si face dumnezei după chipul lui. Azi, religia si morala crestină sunt exilate într-o periferie a existentei si sunt chiar înlocuite cu noi �căi spirituale de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice si să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, asa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea  Hristos) în labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică si mistică, pe linia Sfintilor Părinti, pentru a scăpa din plasa religiei viitorului(spiritualitatea demonică New Age, cu totul opusă fată de cea ortodoxă).Duhul grăieste lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor, prin fătărnicia unor mincinosi, care sunt înfierati în cugetul lor. Acestia opresc de la căsătorie si de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună si nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu multumire; căci se sfinteste prin cuvântul lui Dumnezeu si prin rugăciune.(1 Timotei 4.1-5)

 

Aproape toate formele de medicină complementară aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului crestin trăit si mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului, reîncarnarea lui, predestinatia lui astrală, dualismul, existenta unor energii (yin si yang) necunoscute si nerecunoscute de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de stiintă, alienarea constiintei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului si a libertătii lui, impersonalizarea harului divin si chiar a lui Dumnezeu, promovarea iluminatilor păgâni s.a..

Sunt unii terapeuti care apelează si la remedii naturale (acceptate de Biserică) si la întortocheate explicatii stiintifice; dar, ce este foarte grav, introduc si răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice si magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii crestine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea sacroterapii sunt certati cu învătătura si legea bisericească, nefiind sub ascultarea si binecuvântarea nici unui episcop al Bisericii si prezentând, în multe puncte esentiale ale doctrinei, grave confuzii dogmatice, iar în viata lor duhovnicească având serioase carente morale si mistice (unele chiar psiho-patologice). În general, acesti impostori se declară profund religiosi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiti de la care fură câte o binecuvântare ca să poată face oamenilor cât mai mult bine (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari crestini, tipărind cărti ortodoxe (cu note si interpretări personale de-a dreptul eretice) si instalându-se în biserici fie în primul rând, fie pe lângă sfintele moaste, arătând celorlalti că sunt preocupati de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor.

Foarte multi vindecători au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atentie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de îngeri, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări, etc. Acestia ascultă numai de ce le zice duhul prin vedenie, manifestând neascultare si ostilitate (chiar declarată) fată de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar si unii monahi si clerici pot cădea în această înselare demonică, inventând teorii si practici noi, neortodoxe, promovându-le printre adepti si creând dezbinare între crestini (vezi cazurile Vladimiresti, Noul Ierusalim – Pucioasa, Visarionistii). Faptul că ies din Traditia si cumintenia Ortodoxiei, din buna rânduială si ascultare ierarhică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca pe niste falsi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unitătii si al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului care nu suportă pocăinta (smerenia) si ascultarea în Hristos.

 

Vrăjmasul diavol, în rai, întâi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-i cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginatia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut si face victime printre oameni mereu. Însă toti proorocii diavolului, oamenii ce-i slujesc lui cu acelasi scop ca si el (pierzarea oamenilor) folosesc aceleasi metode ca si el.

 

Hipnoza const n folosirea anumitor gesturi, cuvinte sau muzica cu putere de sugestie in scopul indepartarii atentiei omului de la realitatea inconjuratoare si totodata de la orice forma de veghere. La unele sedinte de hipnoza se folosesc invocări satanice clare sau diverse substante halucinogene. Odata adormita atentia constienta a omului (constientul acestuia), hipnozatorul are acces liber la subconstient, locul in care se afla constiinta de sine a individului si toate datele intime ale fiintei lui. Hipnozatorul poate porunci astfel subconstientului diferite lucruri (inclusiv comiterea anumitor gesturi dupa revenirea la realitate, gesturi despre care „subiectul” nici macar nu va banui ca i-au fost induse), poate opera modificari care raman si dupa trezirea „subiectului”. Cu ajutorul hipnozei „subiectul” poate fi trimis inapoi in timp, poate rememora anumite momente din viata iar hipnotizatorul poate modifica anumite date din trecutul acestuia. Prin aceasta este hipnoza extrem de periculoasa, prin faptul ca un om supus pacatului are acces deplin la ceea ce Sfanta Scriptura numeste „inima omului”, operand acolo modificari dupa bunul plac. Mai mult, atentia (trezvia) omului fiind adormita, duhurile intunericului implicate in sedinta de hipnoza au si ele acces la „inima” omului, cu urmari dintre cele mai nefaste.

 

Nedespărtită de hipnoza este sugestia, care înseamnă lansarea de idei prin cuvinte si gesturi atrăgătoare, idei care se înfig în mintea omului si pot rămâne uneori foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu constienta adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconstientului) preia usor aceste sugestii din afară, le păstrează în sine auto-alimentându-le; acum, ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generând angoase interioare si chiar psihoze. Diavolul îsi dă tot concursul ca omul să-si amintească ce i-a zis proorocul mincinos, aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat acela. Din această pricină de ce ti-e frică, de aia nu scapi.

Astfel, în imaginatia (pe care Sfintii Părinti au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor si a educatiei imorale a omului de astăzi, diavolul creează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităti si-l ispiteste pe om să o accepte ca adevărată. Imaginatia pervertită prin păcate păstrează si amplifică astfel sugestiile si inductiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a Adevărului crestin si amestecând valorile autentice ale dreptei credintei crestine cu alte valori anticrestine. În gândirea omului pătimas apare ideea că toate sunt relative si subiective, deci n-ar mai fi nimic absolut si obiectiv; astfel, perceptia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar binele si răul îsi pierd consistenta lor absolută si ontologic-personală, sunt răsturnate si amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el (diavolul) nu există ca fiintă personală si, deci, oamenii să nu se angajeze în luptă contra lui, crezând că cel rău este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Multi oameni, chiar si printre crestinii ortodocsi, au această idee si, datorită acestei viclenii demonice strecurate în conceptia lor, cad foarte usor în mrejele proorocilor satanei.

Performantele impostorilor stau, deci, nu atât în măiestria lor, cât în ignoranta si în credulitatea victimelor lor. După reusita unei sedinte de terapie (de fapt, de orice consiliere) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte, impostorul rămâne în înselarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade si ea în înselare, si, pe de alta, multi altii care văd reusita sunt atrasi să încerce si ei metoda ocultistă. Aceasta si este voia diavolului, ca să fie înselati cât mai multi oameni. Iar oamenii răi si amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe altii si rătăciti fiind ei însisi. (2 Timotei 3.13)

De aceea pe acesti prooroci mincinosi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări si intervenind chiar la nivel fizic cu semne si minuni, cu senzatii si năluciri, fortând libertatea omului să-i accepte si să-i recunoască că ar fi de la Dumnezeu. În terapiile complementare, unii pot proba o reală îmbunătătire a stării de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (si nicidecum paselor demono-energetice), desi diavolul, care le-a si inspirat, intervine nevăzut si el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzatiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala) în imaginatia omului. Diavolul stie să nălucească arătări si senzatii, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului păcătos; căci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urăste de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele ca să îl însele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar si fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat si sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire si în mândrie (tot mai mare), neglijându-si pe mai departe datoriile sale de crestin, iar diavolul îl duce pe om pe toate căile, numai pe calea pocăintei nu.

După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginatia omului, boala si durerea revenindu-i acestuia în toată amploarea; abia ajunsi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferintă spre pocăintă si spre Biserică); însă altii cad în necredintă si deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atentie!) si rămânând chiar cu sechele psiho-patologice, uneori toată viata. Alteori, când boala este cauzată de prezenta unui duh necurat, în timpul sedintei paramedicale, cu a sa viclenie caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, iarăsi înselându-i si pe vindecător si pe pacient. Dumnezeu totusi îngăduie aceste ispitiri omului întrucât îi protejează libertatea si îi respectă voia acestuia. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul si pământul: viată si moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare si blestem. Alege viata ca să trăiesti tu si urmasii tăi. (Deuteronom 30.19)

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de dezechilibre si gâtuiri ale energiilor yin si yang sau pe baza speculatiilor radiesteziste ca fiind produsul influentei unor interferente malefice de energii cosmice si telurice, nu are nimic comun cu Adevărul, deoarece omul nu este la discretia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenta, ci este persoană, infinit superior lumii nerationale. Iar a sustine predestinatia cosmică (cum sustine astrologia) este o gravă erezie întrucât îl face pe om inferior lumii impersonale care-i anihilează orice tendintă de libertate.

Omul este zidit de Dumnezeu Cel personal si iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia si cu stirea lui Dumnezeu Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră si, deci, si vindecarea noastră se face tot cu voia si cu stirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciună, o falsă vindecare. Trebuie constientizată în primul rând relatia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul si Unicul Doctor si Tămăduitor, si de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare.

Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o sedintă de hipnoză, a intrat în transă si a început să vorbească în engleză (el neînvătând-o la scoală) zicând că: într-o viată anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părintii mei erau Z, fratii erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare si alte detalii de viată adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia combate reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experientele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai multi diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în sedinta de hipnoză, l-a luat în posesie pe A si a grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să însele pe oameni, mărturisind despre reîncarnare.

O femeie vrăjitoare a fost arestată de politie, pe motivul înselăciunii (cazul a fost prezentat si la televizor). Întrebată cum a reusit să păcălească atâtia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: Păi dacă e prosti si crede ce le zic!. Fără comentarii.

Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atât de usor de păcălit? Si ne răspundem singuri: pentru că oamenii nu-L mai caută sincer pe Dumnezeu Dătătorul Întelepciunii si se complac în superficialitatea păcatelor. Oamenii au pierdut simtul si educatia comuniunii crestine si nu mai trăiesc deplin Adevărul si Viata Bisericii, nu mai percep corect întelesurile dreptei credinte si, deci, îi tăgăduiesc puterea. Crestinii ortodocsi însisi nu mai trăiesc crestineste, nu mai cunosc adevărurile credintei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau de păgânii închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm si noi: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credintă pe pământ? (Luca 18.8).

4. Concluzie

În Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor Crestinismului în sincretismul masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în tară de aproape 10 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării si al dezbinării noastre religioase si morale. Căci prin „religia viitorului”, prin practicile orientale si prin �terapiile complementare� ancorate bine în New Age, diavolul încearcă să fure Adevărul crestin din mintile oamenilor si să facă accesibile omului modern initieri satanice, chiar fără ca omul să vrea sau să stie (manipularea se face insistent prin mass-media) si, prin ele, să-i impună un mod de viată antihristic. Trăim vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul stie că mai are putină vreme si caută să însele cât mai multi oameni prin tot mai subtile viclesuguri.

Noi, crestinii ortodocsi, care am primit harul dumnezeiesc si-l primim neîncetat în Biserica dreptmăritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, asa cum l-au primit toti Sfintii, nu trebuie să căutăm semne si minuni exterioare, care pot fi usor simulate de duhurile rele, ci tinând adevărul, în iubire, să crestem întru toate pentru El, Care este capul  Hristos (Efeseni 4.15). Să nu iesim din hotarele Părintilor nostri, din cumintenia Ortodoxiei, în care milioane de Sfinti au primit făgăduintele mântuirii lui Dumnezeu, ci, având deci aceste făgăduinte, iubitilor, să ne curătim pe noi de toată întinarea trupului si a duhului, desăvârsind sfintenia în frica lui Dumnezeu (2 Corinteni 7.1).

 

Asadar, de ce caută omul semne, minuni si vindecări paranormale?

 

Răspunsul final:

 

Pentru că omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzeste poruncile Lui si nu mai percepe corect întelesurile dreptei credinte în Hristos. A pierdut simtul, valoarea si educatia iubirii de Dumnezeu si de semeni si le desconsideră în detrimentul acceptării unor experiente noi, senzationale, care exaltă mândria, egoismul si idolatria omului. Iar când nu mai are frică de Dumnezeu, când nu vrea să se smerească sub mâna binecuvântării lui Dumnezeu, când nu vrea să iubească sincer pe altii dăruindu-se, atunci omul caută alte căi de „spiritualitate”, alte metode de fugă de la fata lui Dumnezeu, încercând să-si satisfacă aspiratia naturală după Dumnezeu, după iubire si după o fericire eternă prin metode mecanice sau magice, ori prin alte minuni si puteri paranormale, pe care diavolul i le oferă cu mână largă. Pentru că nu minunile sunt dovada că cel ce le săvârseste e de la Dumnezeu, ci sfintenia vietii si a gândirii lui.

Omul întunecat de păcate si de necredintă uită că cele mai mari valori eterne sunt persoana si iubirea; le dispretuieste si le înlocuieste în gândirea sa cu alte lucruri sau „performante” individualiste. Sfintenia iubirii dintre persoane, normalitatea ei, jertfa de sine pentru mântuirea altora, toate valorile crestine sunt năruite aproape în constiinta omului contemporan sub tăvălugul agresiv al minunilor paranormale pe care le propagă, spre slava lor desartă si spre pierzarea celor ce-i urmează, toti iluminatii care nu-L au pe Iisus Hristos ca lumină a vietii lor.

 

Însă, numai iubirea lui Dumnezeu si a semenilor îi pot da omului starea de pace, de fericire interioară si de sănătate trupească si sufletească. Numai o viată crestină, o viată în sfintenie, numai trăirea reală a unirii cu Iisus Hristos – Dumnezeu, în Biserica Lui Dreptmăritoare, îi poate descoperi omului bogătia infinită a vietii vesnice, a experientei fericirii dumnezeiesti, în normalitatea ei plină de lumină si de har.

 

de ieromonah Mihail (M-rea Antim, Bucuresti)

de ieromonah Mihail (M-rea Antim, Bucuresti)

Anunțuri

One response to “Vindecari si vindecatori sau cum deosebim sfintenia de sarlatanie

  1. Multumesc frumos pentru articol, mi-a fost de mare ajutor!
    Doamne ajuta!
    Mihaela M. Bucuresti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s