Taina fărădelegii

Taina fărădelegii şi katechon-ul. O intepretare actuală

Taina lui Dumnezeu care a început să se reveleze prin sfinţii profeţi şi apostoli se va împlini când al şaptelea înger va suna din trâmbiţă (Apoc 10,7), adică atunci când şi taina fărădelegii, care a început a lucra din timpul apostolilor, va fi manifestată (2 Tes 2,7). Manifestarea „tainei fărădelegii” (nedreptăţii) va avea loc când acel ceva (neutru: to katechon) sau acel cineva (masculin: ho katechôn) care-i opresc arătarea vor fi înlăturaţi (2 Tes 2,6-7). Răspunsul la întrebarea cine şi ce este katechon-ul îl găsim, conform unei tradiţii vechi, în Apoc 11, unde sub imaginea celor doi profeţi martiri, simbolizaţi de Moise şi Ilie, care încearcă să restaureze templul lui Dumnezeu (biserica), altarul (preoţia) şi închinătorii (credincioşii), care au fost „măsurate” în vederea restaurării, avem descrisă ultima formă a obstacolului (katechon-lui) înlăturat chiar de Fiara care se ridică din Adânc. Cei doi profeţi martiri, care stau înaintea Domnului pământului (Apoc 11,4), descrişi conform profetului Zaharia capitolul 4, sunt: „două candelabre”,  adică două biserici (Apoc 1,20) şi „doi măslini”, adică două autorităţi unse, preoţească şi împărătească (regească), simbolizate de marele preot Iosua, fiul lui Ioţadac, şi „regele” (care probabil nu a mai ajuns să fie instalat) Zorobabel, fiul lui Şealtiel, reconstructorii casei Domnului din Ierusalim (Ezdra 3,8).
Imperiile religioase creştine şi bisericile imperiale catolică şi ortodoxă (două candelabre) cu preoţia monarhică şi teologia patristică (iluminativ-simbolică) şi monastică (profetic-contemplativă) au fost katechon-ul (neutru: imperiul şi biserica; masculin: împăratul şi patriarhul) care până la începutul secolului XX au oprit manifestarea tainei fărădelegii. Cu dispariţia ultimelor imperii creştine (austro-ungar, în Apus, şi ţarist, în Răsărit) şi înlocuirea lor cu imperiul comunist sovietic ateist şi puzderia de state naţionale demo(no)cratice a fost pregătit terenul pentru manifestarea tainei fărădelegii. În secolul XXI, creştinătatea neutralizată (nu numai de comunism) cu preoţia monarhică totalitară a păstorilor năimiţi (simbriaşi: Io 10,12) şi cu teologia ştinţifică invadată de metoda istorico-critică, care are două coarne ca de miel (aparenţă creştină) dar care vorbeşte ca un balaur (Apoc 13,11), şi-a pierdut funcţia katechontică.

 Taina lui Dumnezeu.
1. Taina mântuiri
Cuvântul „mister”, mysterion (în greceşte), mysterium sau sacramentum (în latineşte), provine de la verbul mýô care înseamnă: „a închide”, „a pune lacăt la gură”, „a tăcea”, „a nu povesti”; şi  indică un fapt nerevelat, necunoscut. Textul de referinţă din sfânta Scriptură pentru semnificaţia cuvântului „taină” este Dan 2 unde aramaicul răz de origine persană este tradus, în LXX, cu mysterion. Taina regelui, adică visul regelui Babilonului Nabucodonosor, şi lămurirea semnificaţiei visului, priveşte planul şi acţiunea lui Dumnezeu cu privire la viitorul regelui şi a împărăţiei babiloniene şi a împărăţiilor care vor urma. Lămurirea tainei văzute de rege nu stă în putinţa niciunui pământean chiar dacă este înţelept, vraci sau cititor în stele (Dan 2,27). Numai Dumnezeul cerului îşi  dezvăluie planurile tainice şi intervenţiile sale în istorie (Dan 2,18-19.28.47). Evangheliile folosesc o singură dată termenul taină (mysterion) în parabola „seminţei Cuvântului Vieţii şi Învierii” (Mt 13,11; Mc 4,11; Lc 8,10: vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu sau a cerurilor). Teologia tainei o găsim la Pavel, cu 13 folosiri ale cuvîntului în următoarele texte cristologice: 1 Cor 2,1.7; Rom 16,25-26; Col 1,25-28; 2,2-3; 4,3-4; Ef 1,9; 3,3-11; 5,32; 6,15. Din aceste texte rezultă că în Noul Testament „taina lui Dumnezeu” priveşte Decizia operativă a divinităţii (Is 46,10), Voinţa dumnezeiască (Ef 1,9), Înţelepciunea lui Dumnezeu (Ef 3,10), Planul de mântuire etern (Ef 3,11), ascuns, tăcut în secolele trecute dar acum la plinirea vremii (Ef 1,10), revelat, descoperit Apostolilor şi Profeţilor în Spiritul Sfânt (Ef 3,5), manifestat (anunţat, evanghelizat) prin Scripturile profetice oamenilor şi puterilor cereşti (Ef 1,9; 3,3.10).
Conţinutul „tainei lui Dumnezeu”, care este şi „taina lui Hristos” (Col 4,3; Ef 3,4) în trupul său format din evrei şi păgâni (Ef 3,6), este Hristos în voi (Col 1,27), este Hristos în întruparea sa istorică (1 Tm 3,16). Anticipat în Vechiul Testament Taina-Hristos se manifestă cu întruparea, ajunge la maximum (se revelează total) cu Învierea şi se extinde în lume cu propovăduirea Bisericii.
Liturghia bizantină insistă că Taina-Hristos începe a se revela cu Buna-Vestire (taina cea din veac se descoperă astăzi, Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului,… Dumnezeu se face om, ca pe Adam să-l facă dumnezeu)  şi continuă a se manifesta cu Naşterea şi Schimbarea la Faţă. Troparul Născătoarei de Dumnezeu de la troparele învierii glasul patru sintetizează magistral faptul că taina mântuirii s-a arătat oamenilor prin întromenirea, patima, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu:
 
2. Taina fărădelegii
Taina lui Dumnezeu pe lângă aspectul pozitiv, adică taina mântuirii pe care Tatăl o împlineşte în lume prin Isus Cristos şi oamenii lui Dumnezeu, are şi un aspect negativ, adică taina fărădelegii pe care Diavolul, tatăl minciunii (Io 8,44), o va desăvârşi în lume (cu permisiunea lui Dumnezeu) prin lucrarea Antihristui şi a colaboratorilor lui (Fiarele apocaliptice şi Babilonul cel mare).
Încă de la începutul lumii obiectivul Diavolului invidios este să distrugă creaţia lui Dumnezeu începând cu coruperea omului creat de Dumnezeu pentru nestricăciune ca şi chip al propriei sale veşnicii (Înţ 2,23-24). Ticluind căderea protopărinţilor Adam şi Eva din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Diavolul continuă să susţină coruperea omului prin patimi (folosite astăzi ca sursă de bunăstare socială). Realizând Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ridicarea omenirii căzute prin lucrarea sa liturgică, obiectivul prioritar al Diavolului a devenit distrugerea lui Hristos şi a lucrării sale mântuitoare. Nereuşind să-l sfârşie pe Copilul Femeii care a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul lui de domnie (Apoc 12,4-5), Diavolul a început s-o persecute pe Femeie şi să facă război cu rămăşiţa seminţei Femeii care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus, adică împotriva creştinilor (Apoc 12,17).
Lucrarea anticreştină secretă a Diavolului, numită de apostolul Pavel „taina fărădelegii” (2 Tes 2,7), a început încă din timpul apostolilor. Ea constă din pregătirea de către Diavol cu „tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite” (2 Tes 2,9-10), a descoperirii Nelegiuitului (Anticrist) pe care numai Domnul Isus îl va putea ucide cu suflarea gurii sale şi-l va nimici cu strălucirea revenirii sale (2 Tes 2,8). Dumnezeu permite Diavolului să repete lucrarea de amăgire a lui Adam şi a Evei (Gen 3) la nivelul întregii omeniri producând o cădere globală (apostazie generală). Amăgirea şi rătăcirea va consta în faptul că toţi care nu au crezut şi iubit Adevărul ca să fie mântuiţi şi s-au complăcut în nedreptate vor crede, cum au crezut şi Adam şi Eva, într-o minciună gogonată scornită de cel Viclean (2 Tes 2,10-12) şi difuzată de Prorocul mincinos (probabil spiritul tehnico-ştinţific?) care se camuflează sub aparenţă creştină (două coarne ca de miel) dar grăieşte ca un balaur (Apoc 13,11), adică cum a grăit Șarpele cel vechi Evei (Gen 3,1-5). Dacă, după prima cădere, a urmat prima venire a lui Cristos, după ultima cădere globală a omenirii va urma ultima venire a lui Cristos. Revenirea lui Cristos va fi oarecum „forţată” de victoria universală a lui Anticrist (dictator universal) care nu va mai putea fi învins de nimeni de pe pământ.
Pentru a reuşi să-i biruiască pe sfinţi (creştini), Balaurul cel mare, Șarpele cel vechi, numit Diavol şi Satana (Apoc 12,9), împuterniceşte, cu permisiunea lui Dumnezeu (Apoc 13,5.7: „ i s-a dat” de către Dumnezeu), o structură politică mondială cu stăpânire peste toată umanitatea (Apoc 13,7: „peste toate triburile şi popoarele şi limbile şi neamurile păgâne”), numită Fiara din mare. Aceasta va colabora cu structura „religioasă” ideologică (cultura tehnicistă) numită Fiara din pământ (Apoc 13,11) sau Prorocul mincinos (Apoc 16,13; 19,20) şi cu structura financiar-economică a urbanismului industrial bazat pe combustibil fosil numită Babilonul cel mare (Apoc 17,5), pentru a constrânge omenirea la robie (pecetluire) şi închinare satanistă (Apoc 14,9). Dar Cel Credincios şi Cel Adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu (Apoc 19,11.13) va reveni în slavă cu sfinţii îngeri şi va desfinţa structurile sataniste nimicind total în iazul de foc în primul rând pe Fiara din mare şi pe Prorocul mincinos (Apoc 19,20).
II. Structurile katechon-tice
În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui se va revela total „taina lui Dumnezeu” (Apoc 10,7), pentru că se va manifestarea deschis şi „taina fărădelegii”, adică taina Femeii desfrânate (Babilonul cel mare) şi a Fiarei din mare care o poartă (Apoc 17,7). Dar realizarea istorică a structurilor răului sau păcatului (Fiara din mare, Fiara din pământ şi Babilonul cel mare) prin care se va manifesta public taina fărădelegii, adică se va face vizibil, Potrivnicul (Antihrist), omul fărădelegii, fiul pierzării, cu „birourile” în templul lui Dumnezeu, pretinzând închinare satanistă (2 Tes 2,3-4), a fost împiedicată aproape două mii de ani de ceva (neutrul: to katechon) şi cineva (masculin: ho katechôn) care vor fi înlăturaţi (2 Tes 2,6-7). Căderea globală (des-frânată) a omenirii a fost frânată de structuri politice şi religioase katechontice.
1. Katechon-ul şi imperiile păgâne
Tertulian, de exemplu, vede în Imperiul roman păgân încarnarea katechon-ului: „Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte – cine altul este acesta, dacă nu Imperiul roman, al cărui declin şi a cărui destrămare între cei zece regi va provoca totodată venirea Antihristului ?. Pentru Hipolit, Imperiul roman, ultimul mare imperiu al lumii, reprezintă pre-încarnarea (prefigurarea) viitorului imperiu al Antihristului. Dar în acelaş timp Imperiul roman împiedică venirea Antihristului încarnând realitatea misterioasă a katechon-ul2.
Funcţia katechontică a Imperiului roman au recunoscut-o indirect şi apostolii Pavel (Rom 13,1-7) şi Petru (1 Pt 2,13-17), când au cerut creştinilor supunere, pentru Domnul, faţă de stăpânirile omeneşti (împărat şi degători) rânduite de Dumnezeu. Odinioară, împăratul Babilonului Nabucodonosor era slujitorul lui Dumnezeu (Ier 27,6; 43,10), servindu-l bine în pedepsirea evreilor pentru idolatrie încât a primit ca bonus Egiptul. Autorităţile romane sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu pentru binele public, ca să pedepsească pe făcătorii de rele şi să premieze pe făcătorii de bine (Rom 13,4-6; 1 Pt 2,14). De fapt, încă de la început, pentru a face posibilă viaţa socială în condiţiile căderii în asemănarea cu dobitoacele, pentru a nu se sfârşia oamenii mai rău ca fiarele sălbatice, Dumnezeu a rânduit principiul autorităţii în familie (Gen 3,16: bărbatul să stăpânească peste femeie), principiu extins şi în societate (Mt 20,25; Mc 10,42; Lc 22,25: împăraţii popoarelor numiţi şi binefăcătorii domnesc şi poruncesc supuşilor).
În omenirea mântuită, între creştini, toţi (nu numai femeile) robi ai lui Dumnezeu, principiul autorităţii şi supunerii devine universal şi reciproc (Ef 5,21: supunerea unura faţă de alţii în frica lui Cristos), prin slujire gratuită jertfelnică de rob3, după modelul Fiului Omului (Mt 20,26-28), Robul pătimitor al Domnului (Is 53). Astfel este eliminată tentaţia dictaturii (premergătoare tainei fărădelegii), când autoritatea intermediară se consideră supremă, se autodivinizează şi cere închinare idolatră, cum au cerut împăratul Nabucodonosor (Dan 3) sau unii împăraţi romani păgâni.
Imperiile păgâne biblice: asirian, babilonez, mezo-persan, grec şi roman, erau imperii religioase cu o religie naturală fondată pe „cartea” creaţiei, religie care a alunecat în idolatrie (Rom 1,19-25). Credeau în zei şi considerau faptul căci cultul corect al zeilor asigura pacea şi bunăstarea imperiului. Chiar „inconştiente”, autorităţile păgâne făceau parte din stăpânirile rânduite de Dumnezeu. Pervertirea maximă a autorităţilor păgâne s-a realizat atunci când împăratul s-a considerat zeu sau căpetenia zeilor pretinzând cult idolatru.
Creştinii care au refuzat cultul zeilor romani (de îmbunarea cărora depindea bunăstarea imperiului)   şi al împăratului, care se considera „domn” (kyrios) şi „mântuitor” (soter)”4, au fost acuzaţi de ateism şi persecutaţi din motive religioase. Din cauză că nu erau cinstiţi şi de creştini zeii se supărau şi în consecinţă treburile imperiului nu mergeau bine. Din motive politice şi sociale creştinii au fost persecutaţi pentru că devotamentul şi loialitatea exclusivă faţă de Cristos şi neconformismul social (nu participau la adunările păgâne de la temple, teatre şi alte locuri de distracţie), erau considerate o ameninţare pentru siguranţa şi bunăstarea imperiului roman.
La fel, imperiul turcesc de religie musulmană a fost un imperiu religios rânduit de Dumnezeu. Sultanii s-au mulţumit să-i înrobească pe cei cuceriţi fără a se considera zei şi a pretinde cult idolatru. Primul imperiu fără nici o religie, proclamat ateu, a fost URSS, imperiul în primul rând anticreştin şi de tranzit către imperiul mondial „religios” satanist. Având ca ţintă constrângerea omenirii la cultul satanist acest imperiu va fi nu numai anticreştin ci şi antiateu pentru că ateismul nu facilitează credinţa în Satana (probabil că de aceea a trebuit să dispară imperiul ateu sovietic).
2. Katechon-ul şi structurile creştine
Apostolul Pavel, când scrie tesalonicenilor despre taina fărădelegii şi katechon, le aminteşte că despre acest subiect a discutat amănunţit odinioară şi, prin urmare, ei ştiu bine cine este katechon-ul (2 Tes 2,5-6). Necunoscându-se explicaţiile verbale ale lui Pavel s-au emis multe opinii mai mult sau mai puţin argumentate cu privire la identitatea katechon-lui, fiind intepretat în sens spiritual sau politic: cu Spiritul Sfânt şi cu Cristos; cu credinţa şi rugăciunea creştină; cu mărturia şi activitatea socială a Bisericii sau cu imperiile creştine sau statele naţionale5. Dacă se citeşte cu atenţie întreaga Scriptură şi mai ales sinteza şi sensul prorociilor, adică Apocalipsa, se poate descoperi, argumentat, cine şi ce este katechon-ul. Argumentarea o vom face în continuare tălmăcind 2 Tes 2,1-12 unde este amintit katechon-ul, cu ajutorul Apoc 11,1-13, unde este descrisă ultima formă a katechon-lui. Descrierea din Apoc 11,1-13 o decodificăm prin Vechiul Testament, identitatea şi simbolismul celor doi profeţi creştini martiri descoperindu-le apelând în primul rând la ajutorul profetului Zaharia capitolul 4.
În Apocalipsă 11 avem descrisă, sub imaginea a doi profeţi martiri (v. 3), ultima formă a katechon-lui eliminat de Fiara care se ridică din Adânc (v. 7; cf. Dan 7,21). Ei sunt descrişi cu caracteristicile lui Ilie şi Moise. Ca şi Ilie demonstrează că sunt oameni ai lui Dumnezeu mistuind cu foc din gura lor (cuvinte epifanice arzătoare ca focul: Ier 5,14; Sir 48,1) pe vrăşmaşii lor (v. 5, cf. 2 Regi 1,10-12), având şi putere să folosească „arma meteorologică” oprind sau pornind ploile (v. 6, cf. 1 Regi 17,1). Ca Moise au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul şi cu alte urgii (v. 6, cf. Exod 7,19-20). Identitatea lor creştină (Hristos este Domnul lor) constă şi în faptul că au acelaş destin ca şi Hristos. Vor fi omorîţi, expuşi trei zile şi jumătate în piaţa cetăţii celei mari unde a fost răstignit şi Domnul lor (Ierusalimul pervertit în Sodomă şi Egipt: v. 8), vor învia şi se vor sui la cer (vv. 7-12). Misiunea lor, care durează 1260 de zile (probabil prima parte a săptămânii escatologice), de proroci care cheamă omenirea la pocăinţă (v. 3: îmbrăcaţi în saci) este să încerce restaurarea Templului lui Dumnezeu (1 Cor 3,16: Biserica creştină), a altarului (preoţia) şi a închinătorilor (creştinii), care au fost „măsurate” în vederea restaurării, toate ajunse în robia de tip egiptean (a urbanismului industrial bazat pe combustibil fosil) şi rătăcirea idolatră de tip ”izabelic” a spiritului tehnico-ştinţific (v. 1).
Dar cea mai ermetică şi simbolică descriere a celor doi profeţi creştini martiri este următoarea: „aceştia sunt cei doi măslini şi cele două candelabre, care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc 11,4) gata să-i slujească. Această descriere se decodifică cu ajutorul profetului Zaharia capitolul 4, unde profetul vede un candelabru de aur cu şapte braţe alimentat dintr-un vas de undelemn străjuit de doi măslini (Zah 4,2-3). Semnificaţia candelabrului şi a celor doi măslini rezultă din dialogul profetului cu îngerului interpret. Candelabrul este templul din Ierusalim (simbol al Bisericii creştine cu piatra din capul unghiului Cristos, cf. Apoc 1,20), reconstruit de mâinile lui Zorobabel (Zah 4,7.9), împuternicit de Duhul Domnului (Zah 4,6) şi supravegheat de şapte ochi ai Domnului atotvăzător (Zah 4,10: cutreieră tot pământul) simbolizaţi de cele şapte braţe ale candelabrului. Cei doi măslini care străjuiesc candelabru (Zah 4,11-12) ”sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ” (Zah 4,14), adică marele preot Iosua fiul lui Ioţadac (preoţia unsă) şi ”regele”, care probabil nu a mai ajuns să fie instalat, Zorobabel fiul lui Șealtiel (regalitatea unsă), reconstructorii casei Domnului din Ierusalim după robia babiloneză (Ezdra 3,8).
Prin urmare, descrierea celor doi profeţi creştini  martiri ca ”doi măslini şi două candelabre care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc 11,4) se decodifică în felul următor: ei sunt reprezentanţii a ”două candelabre”  adică a două biserici şi ”doi măslini” adică două autorităţi unse, bisericească (simbolizată de marele preot Iosua din Zah 4) şi politică (simbolizată de capul politic Zorobabel din Zah 4) sau preoţească şi împărătească (regească). Istoria creştinătăţii ne stă martoră că această descriere se potriveşte cel mai bine celor două „biserici împărăteşti” (candelabre) catolică şi ortodoxă, şi celor două autorităţi unse (doi măslini), autoritatea preoţească (papa sau patriarhul) şi autoritatea împărătească (împăratul sau regele creştin). Simbolul colaborării dintre patriarh şi împăratul creştin bizantin a fost „vulturul bizantin bicefal”, adică simfonia (unitatea) puterii spirituale şi temporale (necontopite şi neseparate). În Apus, simbolul colaborării dintre papă şi împăratul creştin al Occidentului a fost „cele două săbii” distincte, menţionate de Evanghelie (Lc 22,38; Mt 26,51), săbii pe care Cristos porunceşte ucenicului să le pună în teacă6.
Monoepiscopatul monarhic creştin în general, papa şi patriarhul ecumenic în special ca reprezentanţi ai bisericilor catolică şi ortodoxă, precum şi împăratul sau regele creştin, verifică şi descrierea katechon-lui din 2 Tes 2,6-7 ca „cineva” (masculin: ho katechon) şi „ceva” (neutru: to katechon) care opresc manifestarea tainei fărădelegii. Biserica imperială şi imperiul creştin, ca persoane juridice, sunt de genul neutru. Episcopii (papii şi patriarhi) ca reprezentanţi ai bisericilor imperiale, împăraţii şi regii creştini ca reprezentanţi ai imperiilor şi regatelor creştine, ca persoane fizice, sunt de genul masculin.
III. Înlăturarea katechon-lui
Imperiile religioase creştine din Europa, imperiul roman, vechiul imperiu franco-german şi continuatorul lui legitim, imperiul austro-ungar (nu prusac), din Apus, imperiul bizantin şi continuatorul său legitim, imperiul ţarist din Răsăritul Europei, şi bisericile „imperiale” catolică şi ortodoxă (două candelabre) cu preoţia monarhică şi teologia patristică (iluminativ-simbolică) şi monastică (profetic-contemplativă) au fost katechon-ul (neutru: imperiul şi biserica; masculin: împăratul şi patriarhul) care până la începutul secolului XX au oprit manifestarea tainei fărădelegii.
Renaşterea (revoluţia) culturală din sudul Europei (întoarcerea la cultura păgână greacă şi latină); renaşterea (revoluţia) religioasă germanică din nordul Europei (protestantismul cu întoarcerea ideologică la începuturile creştinismului); revoluţia industrială „babilonică” (înlocuirea feudalismului agrar cu capitalismul industrial şi comercial); revoluţia politică simbolizată de revoluţia franceză din 1789 (începutul înlocuirii sistemelor politice monarhice cu un sisteme politice democratice conduse de împăraţi de un ceas, de scurtă durată, adică preşedinţi: Apoc 17,12); revoluţia tehnico-ştinţifică (înlocuirea fizicii spirituale iluminative cu fizica modernă ateistă) şi revoluţia socială cu naşterea clasei muncitoare prin migrarea ţăranilor spre urbanismul industrial bazat pe combustibil fosil (gospodarii ajung angajaţi ca slugi la patroni sau stat, nu domni), pregătesc terenul pentru înlăturarea katechon-lui.
Sfârşitul primului război mondial, al cărui scop ascuns a fost destrămarea imperiului creştin austro-ungar şi înlocuirea lui cu puzderia de state naţionale demo(no)cratice, precum şi transformarea imperiului creştin ţarist în fortăreaţa comunismului ateu anticreştin (extins la dimensiunile imperiale ale URSS-ului cu al doilea război mondial), reprezintă momentul înlăturării katechon-lui politic. Katechon-ul religios creştin (în primul rând biserica imperială catolică şi ortodoxă), a fost neutralizat „masculin” (dur, dictatorial) cu ajutorul comunismului ateu şi „feminin” (moale, seducător) cu ajutorul capitalismului consumist. La neutralizarea creştinătăţii contribuie şi „teologia ştinţifică” cu metoda istorico-critică (cu două coarne ca de miel, dar care vorbeşte ca un balaur: Apoc 13,11), care-i amăgeşte pe creştinii ce n-au primit iubirea adevărului şi n-au ţinut neclintit la predaniile (tradiţiile) învăţate prin cuvânt sau prin scris, să creadă minciuni ”ştinţifice” (2 Tes 2,10-12.15). Creştinătatea ţinută în frâu şi manipulată politic va fi asimilată şi distrusă în acelaş timp cu ateismul. Înlăturarea katechon-lui a deschis calea pentru constituirea unei structuri imperiale mondiale sataniste (Apoc 13,2: Balaurul i-a dat puterea şi scaunul lui şi stăpânire mare), numită Fiara din mare, prin care se va manifesta politic taina fărădelegii. Pentru a-şi realiza scopul distructiv Satana va folosi pe lângă Fiarele apocaliptice din mare şi din pământ (Apoc 13) şi Babilonul cel mare (Apoc 17), pentru a se împroprietări cu toată creaţia, înrobind (pecetluirea e semn de propietate: Apoc 13,16-17) şi constrângând omenirea la închinare satanistă care aduce ne odihnă sufletului şi moarte eternă în gheenă (Apoc 14,9-11).
Sabin Făgăraş
Articol preluat. Sursa:
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s