Despre trup ,suflet si nemurire

Stephen Hawking declară că în viitorul apropiat omul va atinge nemurirea

Stephen Hawking, unul dintre cei mai controversați fizicieni pe care i-a avut omenirea, șochează din nou prin declarațiile sale. Hawking crede că în viitorul apropiat oamenii vor deveni nemuritori, fapt care va fi posibil datorită evoluției tehnologiei.

Pentru a se face înțeles, fizicianul a comparat mintea umană cu un calculator. Cele două sunt sensibil apropiate din punct de vedere tehnic, creierul funcționând cam în același mod cu un calculator, numai că este mult mai puternic decât acesta.

În prezent, tehnologia actuală nu permite descărcarea datelor din creier către un calculator, dar numai peste câțiva ani acest fenomen va deveni posibil. Odată ce amintirile și experiența de viață vor fi stocate într-un calculator, creierul nu va mai avea nevoie de un corp pentru a trăi. Dacă conștiința oamenilor se află în creier, așa cum susțin cei mai mulți oameni de știință, atunci viața veșnică este cea care va pune stăpânire pe oameni.

Transferul datelor spre un calculator se va efectua într-un timp foarte scurt și astfel omul esența omului va fi mutată din corp într-o bază de date sau chiar un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conștiință și de creier și astfel oamenii vor avea două vieți. Una scurtă într-un corp fizic pretențios și o a doua într-un corp de robot, care nu se va mai îmbolnăvi și cu ajutorul căruia poate începe adevărata luptă de cucerire a întregului Univers.

Fizicianul a mai precizat că viața de apoi, așa cum o descrie religia, este doar o poveste pentru copiii cei mai mari. În esență ea nu există sub această formă, dar poate exista sub multe altele.

hawking Stephen Hawking declară că în viitorul apropiat omul va atinge nemurirea

Declaraţia a fost făcută după lansarea la Festivalul de Film Cabridge a unei producţii despre viaţa celebrului fizician.

Sursa: Efemeride

Ce ne învaţă Sfînta Scriptură despre suflet?
De ce „martorii lui Iehova” n-au suflet?
În învăţătura despre suflet „Martorii lui Iehova” până nu demult susţineau că mai toate sectele neoprotestante că omul are suflet care moare odată cu moartea trupului. Mai nou, câţiva ani în urmă şi-au schimbat părerea şi au început să „propovăduiască” cu zel o nouă învăţătură susţinând că: „noi nu avem un suflet sau un spirit nemuritor…Simţurile şi gîndurile noastre depind de funcţiile creierului. La moarte creierul îşi încetează activitatea. Amintirile, sentimentele şi simţurile noastre nu continuă să existe într-un mod misterios, independent de creier. Ele nu supraveţuiesc distrugerii creierului”. (Ce ne învaţă în realitate Biblia? pag. 58)
Această afirmaţie nu are nici un temei Biblic nici în broşura lor „Ce ne învaţă în realitate Biblia?” în care găsim verset cu altă temă-despre moartea trupului. În discuţii personale cu martorii ei „explică” că aceasta este o învăţătură foarte grea care reiese din 5, 6 sau mai multe versete pe care refuză să le prezinte fiincă „sunt greu de înţeles”, iar apoi ca întotdeauna cînd n-au ce răspunde schimbă tema discuţiei, ori încep să judece pe creştini şi pe preoţi.

În cele de mai jos îmi propun să fac un studiu în care să prezint ce ne învaţă în realitate Biblia despre suflet.
În primul rînd trebuie să ştim că „martorii”, deşi învaţă cum am arătat mai sus că „omul nu are suflet” , ei n-au lăsat învăţătura lor veche despre suflet cu care susţin că: „…nicăieri în Biblie nu se spune despre „suflet” că ar fi „nemuritor” sau „veşnic”. Dimpotrivă, Scripturile arată că sufletul moare.” (Ce ne învaţă în realitate Biblia? P.210)
Această învăţătură e o scornire sectară mai veche ce are ca argument versete ce ne mărturisesc despre moartea trupească a omului, la care o să revin mai jos, esenţial e faptul că sunt două învăţături mărturisite de iehovişti în acelaşi timp, în aceeaşi carte(de căpătâi-ei cred ce scrie în ea mai mult decît ce se scrie în Sf. Scriptură) care se contrazic una pe alta – dacă omul nu are suflet, cum poate sufletul să moară?
Ateiştii aveau astfel de idei în privinţa credinţei în Dumnezeu. Pe vremea Uniunii într-o şcoală din Rusia o profesoară mai „stăruitoare” pentru interesele de partid a adus o icoană a Mântuitorului la şcoală şi impunea copiii să spuie: „Dumnezeu nu există” şi să scuipe pe ea. Toţi copiii au făcut aşa înafară de unul care avea părinţi foarte credincioşi şi era educat creştineşte. Învăţătoarea a început să insiste, însă copilul ia răspuns: „dacă nu există Dumnezeu (după cum spuneţi dumneavoastră), nu mai are rost să scuipăm pe icoana Lui şi nici nu-i frumos acest lucru, dar dacă există – trebuie să ştim că pentru astfel de faptă ne va pedepsi”. A învăţa pe oameni că sufletul moare, şi mai ales că omul nu are suflet, nu este pur şi simplu o învăţatură de credintă a iehoviştilor, ci după părerea mea personală o învăţătură de necredinţă, pentru care cei care au scornit-o şi cei care o „propovăduiesc” v-or da răspuns în faţa lui Dumnezeu.
De fapt cuvântul suflet se foloseşte în Sfânta Scriptură de 696 ori, iehoviştii în „traducerile” lor arată numărul de peste 800; dar acest cuvânt are mai multe sensuri:
1. Suflet ca suflare divină de viaţă sau forţă spirituală care însufleţeşte trupul. Sfînta Scriptură ne mărturiseşte în acest sens: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.
(Facere2,7) Deci se vede clar aici că suflarea lui Dumnezeu (sufletul)l-a făcut viu pe om, şi nu creierul după cum spun iehoviştii; după învăţătura lor, Dumnezeu trebuia să creieze creierul şi omul să fie fiinţă vie. Omul era creat cu toate organele inclusiv şi creierul, dar fără de suflet nu se mai făcea fiinţă vie.
Despre importanţa sufletului ne vorbeşte nu numai Sfînta Scriptură, dar şi Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur foarte frumos scrie despre suflet: „Trupul creat la porunca Stăpânului, stătea ca o unealtă ce avea nevoie de cineva care să o mişte; dar mai bine spus, stătea ca o liră care avea nevoie de cineva, care să poată, prin arta şi priceperea lui, să înalţe, prin mădularele trupului, ca prin nişte coarde, cântare cuvenită Stăpînului. – Ce înseamnă „a suflat suflare de viaţă”? – Dumnezeu a voit şi a poruncit ca trupul creat de El să aibă putere de viaţă, care s-a făcut în el suflet viu, adică activ, care poate prin mişcarea mădularelor să-şi arate măiestria sa. Dar poate că mă va întreba cineva: – Dar dacă sufletul este mai de preţ decît trupul, pentru ce a fost creat întâi ceea ce este mai de puţin preţ şi apoi ceea ce este mai mare şi mai de preţ?
– Nu vezi, iubite, că s-a făcut la fel şi cu crearea lumii? După cum mai întâi a creat cerul şi pământul, luna, stelele şi celelalte şi animalele cele necuvântătoare şi în urmă pe om, căruia avea să-i încredinţeze stăpînirea peste toate acestea, tot aşa şi la crearea omului: mai întâi i-a făcut trupul şi apoi sufletul, partea cea mai de preţ. După cum animalele, care aveau să slujească omului, au fost create înaintea omului, pentru ca să fie gata spre slujba omului, care avea să se folosească de ele, tot aşa şi trupul a fost creat înaintea sufletului, pentru ca atunci când Dumnezeu, potrivit nespusei Lui înţelepciuni, va crea sufletul, sufletul să-şi arate prin mişcările trupului propriile sale lucrări.” (P.S.B.21,Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere.)
Sufletul este darul lui Dumnezeu, Care este Viaţa şi Dătătorul de viaţă; de aceea El îl poate cere oricând. Căci îi spune bogatului căruia i-a rodit ţarina: ,,Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău…” (Luca 12,20). Fiind darul Lui, omul trebuie să „iubească pe Dumnezeu din toată inima lui, din tot sufletul şi din tot cugetul (Matei 22,37; Marcu 12, 30; Luca 10 ,27; Deuteronom 6,5; 11,13; 13,3;30,6; 10,12). Nu există nici un verset în Sfânta Scriptură din care să învăţăm că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu doar cu creierul aşa cum învaţă iehoviştii.
Sufletul se bucură sau se întristează „întristat e sufletul meu până la moarte” (Matei 26,38; Marcu 14,34). Mântuitorul ne învaţă că sufletul e mai scump decât toată lumea „…cei va folosi omului, dacă v-a câştiga lumea întregă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16,26; Marcu 8,35-37).
Sf. Apostol Petru ne învaţă că: „…răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor.” (I Petru1,9).
Sf. Apostol Pavel ne învaţă şi el: „…să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului” (Evrei 6,18-19).
Despre nemurirea sufletului Sf. Scriptură ne învaţă foarte clar. Împăratul Solomon ne spune că trupul „ca pulberea să se întoarcă în pămînt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiastul12,7).
Tîlharului ce s-a căit de faptele rele şi a luat apărarea Mântuitorului pe cruce şi a zis: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis : Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,42-43). Deci dacă Mântuitorul a dat o astfel de promisiune, ea sa şi împlinit, şi tâlharul a ajuns în rai în ziua aceea, deci după moartea trupului sufletele sunt vii după mărturia Mântuitorului. Ca să „rezolve” întrebările ce vin după acest verset, iehoviştii au schimbat locul virgulei din promisiunea Mântuitorului „adevărat grăiesc ţie astăzi, vei fi cu Mine în rai”, astfel schimbând sensul propoziţiei. Dar această schimbare necătând la faptul că e un mare păcat (Biblia ne spune că ,,bletemat” va fi acela ce va schimba o literă sau o virgulă din cuvintele ei) ceea ce iehoviştii sau obişnuit deja să facă, aceasta este a greşală gramaticală dacă: „adevărat grăiesc ţie ( e clar că acum, deci astăzi, nu mâine, nici nu ieri) virgula trebuie să fie aici, dar nu după cuvântul- astăzi. Concluziile le faceţi dumneavoastră – cât este de bine să schimbi sensul învăţăturii Scripturii în interese personale?
La schimbarea la faţă a Mântuitorului pe muntele Taborului s-au arătat Moise şi Ilie şi „vorbeau cu Iisus” (Marcu 9,4), şi dacă omul nu are suflet nemuritor cum ar fi fost posibil acest lucru?
Dacă sufletul nu există sau moare, cum Mântuitorul Hristos după moartea pe cruce a „binevestit morţilor” şi „duhurilor ţinute în închisoare?” (I Petru 3, 18-19; 4,6).
Însăşi Mântuitorul Hristos învaţă despre viaţa de după moartea trupească în pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. După ce aceştia doi au murit, Mântuitorul nu zice că le-a murit creierul şi gata, ci: „…a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui…”(Luca 16,19-31).
În Sfânta Scriptură mai sunt o mulţime de mărturii ce confirmă existenţa sufletului nemuritor; iată câteva dintre ele:
Matei 10,28 „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena”.
II Corinteni 5,6-8 „Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere, avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul”.
II Corinteni 12, 1-4 „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”
I Tesaloniceni 5,23 „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.”
I Petru 4,6 „Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul”.
I Petru 13-15 „Socotesc, dar, că este drept, cât sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducere aminte, fiincă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mă voi sili, ca şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de aceasta”.
Apocalipsa 20,4 „Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu…”
Cât de clare sunt aceste exemple din Sfânta Scriptură încât pentru orişicare este de înţeles că Dumnezeu a creat pe om cu trup şi suflet nemuritor pe care trebuie să-l ferim de păcat (I Petru 2,11), scopul vieţii noastre fiind „mântuirea sufletului”. Fără suflet nu putem să credem, sau să-L iubim pe Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a învăţat că sufletul e nemuritor, iar cei care îl ascultau înţelegeau aceasta, nu era ceva nou sau extraordinar pentru ei, atunci cu 2000 ani în urmă, iar creştinii au crezut aşa şi au înţeles aceasta tot timpul: – pentru iehovişti aceasta e de neînţeles, ei care umblă cu Biblia subţioară toată ziua fac impresia că nici nu se uită în ea şi susţin această învăţatură de necredinţă.
Cu învăţătura despre suflet au luptat şi ateiştii în sec. XX, spunând că sufletul nu există, iar viaţa e „condusă” de creier, iar acum au preluat-o iehoviştii. La un seminar a medicilor din U.S.S.R. un medic chirurg cardiolog luând cuvântul, dorind să fie lăudat de partid a zis: „de câte ori am făcut operaţii la inimă, niciodată n-am văzut acolo sufletul.” Un alt medic chirurg neurolog, cu credinţă în suflet i-a răspuns: „de câte ori am operat la creier, niciodată n-am văzut acolo mintea, dar aceasta nu demonsrează că ea nu există”.
2. În unele texte Biblice cuvântul suflet poate fi luat cu înţelesul de „viaţă” după sensul contextului: „au murit cei ce căutau sufletul pruncului” (Matei 2,20). Tot aşa la Romani 11, 3, unde se vorbeşte de sufletul lui Ilie, pe care Ahab căuta să-l omoare. În alt exemplu Mântuitorul spune: „Cine v-a voi să-şi scape sufletul (viaţa) său, îl v-a pierde; iar cine îşi v-a pierde sufletul pentru Mine (şi pentru Evanghelie, – cum zice sf. Marcu) acela îl v-a mântui” (8,35). Înţelesul versetului este acesta: celui care tăgăduind pe Hristos în vreme de prigoană, sau ruşinându-se a-L mărturisi (Marcu 8,38), i se pare că-şi salvează fiinţa, viaţa de la moartea temporară, acela îşi pierde sufletul pentru veşnicie. Iar cine îşi pune sufletul pentru Hristos – ca El pentru oile Sale (Ioan 10,11) „Chiar de va muri (cu trupul) viu va fi” (Ioan 11,25). Iehoviştii pun accent pe acest sens al cuvântului suflet, şi mărginesc sufletul doar la viaţa pământească. Din cele ce am văzut mai sus sufletul nu se mărgineşte doar la viaţa pămîntească, fiind „suflarea lui Dumnezeu” este nemuritor; de aceea Mântuitorul ne spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide” (Matei 10, 28). Apropo iehoviştii în discuţia despre suflet iubesc să repete cîteva versete în care se vorbeşte despre viaţa pământească şi sfîrşitul ei – moartea trupului. „Argumentul” principal, nu are nimic comun cu învăţătura despre suflet: „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare… Tot ceea ce mâna ta prinde să săvîrşească, fă cu hotărâre, căci în locuinţa morţilor care te vei duce, nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune.” (Ecclesiastul 9; 5, 6, 10) Dacă citim atent aceste versete vedem clar că nu se spune nimic „împotriva sufletului”, ci doar că viaţa pământească se termină prin moarte, după care omul nu mai are nici o răsplată pe pământ şi numele omului e uitat de semenii săi rămaşi pe pământ (Dumnezeu nu uită pe nimeni); după moarte omul nu se poate bucură de ceea ce se „face sub soare”, iar în mormânt „locuinţa morţilor” nu poate fi „nici faptă.. nici înţelepciune”. Cel mai interesant e faptul că peste trei capitole acelaşi autor, în aceeaşi carte vorbeşte foarte clar despre suflet şi trup, care: „ca pulberea să se întoarcă în pămînt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiastul 12,7) – iehoviştii se fac că nu văd!!!
3. Sunt unele texte Biblice în care prin suflet se înţelege persoana însăşi despre care este vorba. Aşa se spune despre sufletul lui Dumnezeu – Tatăl, adică persoana Sa: „Iată Fiul Meu întru care a binevoit sufletul Meu” (Matei 12,18; Evrei 10,38). Şi tot aşa se vorbeşte despre „sufletul lui Iisus” pentru persoana Lui (Matei 20,28; Marcu10, 45; Ioan 10,11,15 ,17,18). Se spune iarăşi că din potop „s-au mântuit prin apă opt suflete”, adică opt persoane: Noe şi familia lui (I Petru 3,20). De asemenea prin suflet se înţeleg diferite persoane asupra cărora s-a făcut o lucrare sau alta. Astfel Domnul vindecă pe omul cu mâna uscată, iar cărturarii şi fariseii îl învinuiau că vindecă sâmbăta, El întreabă: „Se cade sâmbăta a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet sau a-l pierde”? (Marcu 3,4; Luca 6,9). În ziua Cincizecimii s-au botezat „trei mii de suflete”, adică de persoane. Iehoviştii deşi „propovăduiesc” că sufletul nu există, recunosc acest sens al cuvântului suflet, dar în mod „miraculos” pentru ei aceasta e o „dovadă” că sufletul nu există. În acest sens ei se folosesc de capitolul 18 de la Iezechiel, dar nu de tot ci de două frânturi de versete: „Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri.. sufletul care păcătuieşte va muri…” (v. 4,20). La prima vedere cei neştiutori sunt amăgiţi; dar dacă v-om citi tot capitolul vedem clar că aici e vorba despre pedeapsa pentru păcat pe care Dumnezeu o va da celor ce o merită – „…Fiul nu va purta nedreptatea tatălui şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa”. (v.20), astfel chiar în acelaşi verset -20 aflăm răspunsul, dar e binevenit să citim tot capitolul şi ne mai convingem încă o dată că iehoviştii întorc sensul Scripturii în interese personale. Pe de o parte ei recunosc că sufletul mai are sensul de persoană, dar când Scriptura ne dă un caz real, ei se fac că nu înţeleg despre cei vorba, şi se folosesc doar de frânturi de verset, ca să-şi apere învăţătura de necredinţă. A treia oară fac o paralelă cu ateiştii fiincă ei tot procedau aşa. Acest exemplu este pe acest sit, dar nu pot să mă abţin să nu-l dau. Ateiştii au vrut să „demonstreze” că în Biblie scrie că nu există Dumnezeu. Au luat o frântură de verset din Psaltire în care scrie: „…nu este Dumnezeu” şi punândul într-un context corespunzător, amăgeau pe cei neştiutori, dar de v-om citi tot versetul găsim alt sens: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu.”
4. Ultimul sens al cuvântului suflet este vietatea (orice fiinţă vie): „Iată Eu închei legământ cu voi, cu urmaşii voştri. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi…” (Facere 9, 9-10). În acest sens „martorii” au schimbat toate cuvintele „vietate” în versetele Facere 1,20-24 cu cuvântul „suflet”.
Cât de straniu şi nu prea logic pare, dar după ce iehoviştii neagă, şi nu doresc să aibă suflet nemuritor, nedorind să vadă şi să primească atât de multe mărturii a Scripturii, ei primesc sufletul (viaţa) animalelor („care este în sângele lor” – după cum ne spune proorocul Moise) ca pe a lor personal; refuzând să facă transfuzie de sânge pentru bolnavii lor, lăsându-i mai bine să moară, dar nepermiţând tratamentul medical. Medicii sunt obligaţi să-i dee în judecată pe părinţii iehovişti (care în stradă se laudă că numai la „martori” e dragostea cea adevărată) ca să le salveze copiii care se pot vindeca numai prin transfuzie, şi salvează viaţa copiilor împotriva voii părinţilor. Astfel de cazuri nu sunt atât de rare încât cred că deja aţi auzit de aşa ceva. Iar de îndrăzneşte vre-un părinte iehovist să permită tratamentul cu transfuzie, şi să-şi salveze copilul de la moarte, el este alungat din congregaţie (în care e dragostea adevărată), şi nimeni din martori nu mai are dreptul nici să vorbească cu el. Cel mai straniu e faptul că „martorii” de rând învaţă şi urmează aceste învăţături, fără ca să le înţeleagă, chiar dacă ele se contrazic de Biblie şi se contrazic una pe alta. Dacă omul nu are suflet (după cum spun ei), ci omul îşi are viaţa, sentimentele doar în creier de ce e interzisă transfuzia de sânge? Mântuitorul şi-a vărsat sângele pe cruce ca să ne salveze, de ce noi nu avem dreptul să dăm sângele nostru ca să salvăm pe cei dragi? Şi, ce are sufletul nemuritor a omului cu sufletul (viaţa) animalelor care este în sângele lor?
Diferenţa între sufletul omului şi a animalelor se vede clar în momentul şi modul creaţiei. Despre aceasta ne arată Sfânta Scriptură şi Sf. Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne vobeşte: „Uită-te câtă deosebire este între crearea acestei minunate fiinţe raţionale şi crearea animalelor! Când a creat animalele Dumnezeu a spus: „Să mişune apele de vietăţi (suflete) vii…” (Facere1,20) şi îndată au ieşit din ape animale însufleţite. La fel şi pământului i-a spus: „Să scoată pământul fiinţe (suflete) vii…” (Facere 1,24). Când a făcut pe om n-a mai grăit aşa, ci mai întâi ia creat trupul din ţărână, şi după aceasta i-a dat putere de viaţă, adică sufletul. Pentru aceasta spunea Moise despre animale: „Sângele animalului este sufletul (viaţa) animalului”. Sufletul omului însă este netrupesc şi nemuritor, mult superior trupului şi atât de deosebit de el, cât e de deosebit trupescul de netrupesc”.
Omul a fost creat mai deosebit decît animalele, după „chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27), şi a fost pus de Dumnezeu să stăpânească toate vietăţile.

De ce „martorii” n-au şi nu doresc să aibă suflet?

În primul rând trebuie să recunoaştem că e mai „comod” şi uşor să iubeşti şi să primeşti pe cineva doar cu creierul, să nu implici în aceasta şi sufletul. În relaţiile dintre oameni cunoaştem fiecare dintre noi cazuri reale de dragoste raţională, doar cu creierul, dar care niciodată nu aduce roade bune. Se formează uneori chiar cupluri, care sunt unite nu de dragoste din suflet, ci de interese raţionale (stare socială sau materială a părinţilor; pentru „martori” e important ca să se căsătorească 2 pioneri ca mai repede să capete un „rang” mai mare în organizaţie) dar experienţa vieţii ne arată că astfel de relaţii nu sunt de lungă durată şi: aduc oare fericire?
În relaţia cu Dumnezeu „martorii” sunt învăţaţi să iubească şi să cunoască pe Dumnezeu doar cu creierul. Relaţia noastră cu Dumnezeu nu o putem mărgini doar la o cunoaştere raţională. Sfântul Apostol Pavel spune copiilor săi duhovniceşti că iubirea pe care o trăim cu Hristos „este mai presus de cunoştinţă” (Efeseni 3,19). Această problemă de cunoaştere doar raţională o au toţi protestanţii dar nu doresc să o recunoască. La acest subiect pot aduce mărturiile unui fost pastor protestant Matthew Gallatin, care după căutarea adevărului timp de 40 de ani a ajuns la Ortodoxie. El trăind experienţa vieţii protestante, confruntându-se cu aceste întrebări scrie în cartea sa „De la rătăcirile protestante la adevărul Ortodoxiei”: „Cunoaşterea minţii nu poate deveni cunoaşterea inimii. Cunoaşterea nu poate produce iubire. Ne poate conduce la iubire. Dar nu este acelaşi lucru cu iubirea, nici nu poate sluji ca substitut”. Şi dă un exemplu foarte frumos: „De vreme ce miezul subiectului este iubirea permiteţi-mi să îl ilustrez printr-o analogie din căsătoria mea. Imaginaţi-vă că locuiesc într-o cameră alăturată celei a lui Alice(soţia sa). Nu ne-am întîlnit niciodată. Este puţin bizar, dat fiind faptul că există o uşă între cele două camere în care locuim. Doar că nu am fost în stare să le deschidem. Într-o zi cineva îmi povesteşte ceva de această frumoasă creatură care trăieşte de cealaltă parte a zidului. Într-un mod general, îmi descrie multe dintre calităţile ei. Spre exemplu, îmi sprune că este de înălţime medie şi este zveltă, că lucrează în domeniul medical şi că este o muziciană rafinată. Acum, sunt în chip tainic măcinat de gîndul la această femee de dincolo de uşă. Mă gîndesc tot timpul la ea. Stau adesea un faţa uşii şi încerc să mi-o închipui, date fiind cele pe care le ştiu. Îi vorbesc adesea prin uşă. Pot să-mi petrec toată viaţa în faţa uşii dintre mine şi Alice. Pot să examinez fiecare detaliu al descrierii ei. Pot să evoc cele mai vii imagini ale ei. În final va fi egal dacă concluziile la care am ajuns despre ea sunt fidele sau sunt false. În fiecare caz, încercarea mea raţională de a cunoaşte pe Alice nu mă va pune niciodată într-o relaţie de iubire cu ea. Iubirea adevărată cere o viaţă împreună cu cealaltă persoană. Cere o interacţiune cu această persoană, care să cuprindă inima, sufletul,mintea şi trupul. Ce trebuie să fac ca s-o iubesc cu adevărat pe Alice?Cred că este destul de evident. Trebuie să deschid uşa şi s-o îmbrăţişez!!!
Desigur, această analogie are menirea de a arăta problemele care apar în relaţia protestantului cu Dumnezeu. Aşa că , în locul lui Alice, să-L punem pe Iisus de cealaltă parte a uşii. În loc de dosarul pentru studiu , am Scripturile. Cu toate acestea, tot ce era valabil pentru Alice este valabil şi pentru El. O viaţă întreagă de studiu şi meditaţie despre Iisus nu va împlini niciodată ceea ce am nevoie dacă vreau să-L trăiesc cu adevărat pe Hristos. Trebuie să deschid uşa şi să-L îmbrăţişez pe Dumnezeu ca Persoană, nu ca obiect al imaginaţiei mele teologice”. Şi desigur că această dragoste adevărată faţă de Dumnezeu nu poate fi trăită doar cu creierul, ci aşa cum ne învaţă Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun Eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. (şi nu doar în creier)” (Deuteronomul 6,5-6).
Iehoviştii nu doar că nu deschid uşa „sufletului” cum fac toţi protestanţii ca să primească pe Dumnezeu, ci au „scos uşa şi au tencuit intrarea” prin învăţătura că sufletul nu există, nemaiputând să creadă cu toată inima şi cu tot sufletul ci doar cu creierul în Dumnezeu. Conducătorilor iehoviştilor le este convenabil ca credinţa lor să fie doar raţională, să fie primită şi crezută doar de creierul adepţilor lor, ca la momentul când vor dori să-şi shimbe iarăşi unele învaţături; acestea să fie învăţate repede cu creierul (ca o noua formulă, sau o nouă tablă a înmulţirii) şi să fie repetată de adepţi, nestârnind întrebări din partea acestora (de ce azi 2X2=4, mâine2X2=7), de fapt astfel de întrebări sunt interzise.
În al doilea rând, iehoviştii neagă nemurirea sufletului şi apoi existenţa sufletului din cauza că în învăţătura de credinţă, învăţăturile sunt strâns legate între ele. Şi dacă vor recunoaşte existenţa sufletului, iar mai apoi nemurirea sufletului, v-or trebui să recunoască necesitatea cinstirii Sfinţilor, şi necesitatea cinstirii şi pomenirii celor răposaţi, învăţatura despre rai şi iad şi alte învăţături ce reiese din acestea, până când v-or ajunge la adevăr.
Nădăjduiesc că acest studiu va fi de folos creştinilor interesaţi de această temă şi „martorilor” ce doresc să afle adevărul, şi mântuirea sufletului.

Preot Ioan Goncear

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SUFLETUL OMULUI DUPĂ MOARTEA TRUPULUI

Cu privire la acest subiect există numeroase concepţii greşite alimentate atât de ignoranţa cunoaşterii Bibliei, cât şi de diversele interpretări date acestui subiect, deloc neînsemnat, de către unele grupuri religioase care nu acceptă mărturia clară a Scripturilor asupra acestei rea1ităţi. Dacă mai luăm în considerare şi infuzia de curente religioase orientale din prezent, atunci vom realiza că acest subiect necesită o abordare imediată şi competentă. Pentru aceasta Scriptura ne va folosi drept bază.

Iată pe scurt câteva dintre cele mal semnificative doctrine false şi promotorii acestora:

Anihilaţionismul: Martorii lui Iehova (după moartea trupului, sufletul încetează să mai existe — este anihilat).

Inconştienţa după moarte sau „somnul sufletului”: Adventismul de Ziua a Şaptea (de la moarte şi până la înviere sufletul este adormit şi nu trăieşte nici o experienţă, fie a cerului sau a iadului).

Purgatoriul: Romano-Catolicismul (de la moartea trupului şi până la înviere, sufletele sunt încă purificate).

Nirvana: Hinduismul (fericirea rezultată din faptul că nu se mai simte nici durerea şi nici plăcerea).

Deificarea: Mormonismul (mormonul vrednic atinge după moarte starea de Dumnezeu).

Bizarul acestor crezuri religioase împreună cu ateismul feroce promovat până mai de curând, au sporit confuzia oamenilor cu privire la acest aspect asupra căruia fiecare muritor ar trebui să aibă o noţiune cât se poate de clară. Pentru ca tuturor acestor doctrine să li se poată evidenţia eroarea conceptuală, trebuie să studiem atent Scriptura care ne învaţă „Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina” (Efeseni 5,13). Astfel vom expune în lumina Bibliei toate aceste crezuri eronate privitoare la ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte şi care este starea celor morţi. Ea este autoritatea în materie, a cârei. voce trebuie ascultată, mai presus de ori care alta. Iată, pentru început, câteva dintre afirmaţiile clare ale Noului Testament care arunca lumina asupra stării celor morţi. În primul rând Biblia ne descrie alcătuirea omului.

a. Omul este alcătuit din trei părţi: Duh, Suflet şi Trup; 1 Tesaloniceni 5,23. „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru; să fie păstrate întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”.

OBSERVAŢIE: Între „suflarea omului” şi „duhul” (sau spiritul) său există o evidentă diferenţă negată de Martorii lui Iehova şi confundată de alţii: Isaia 45,2 — „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el”.

b. Destinaţia sufletului după moarte: Filipeni 1.21-24. „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să trăiesc în trup face să trăiesc, şi nu tiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bune; dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup”. 2 Corinteni 5. 6-8. „Aşadar noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul — pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. — Da suntem plini de încredere, şi ne place mai mult să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul”.

c. Sufletul este conştient după moarte: Apocalipsa 6. 9-11. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“. Din textul de mai sus este evident că sufletul omului înseamnă mai mult decât propria lui suflare de viaţă (eroare pe care o fac Martorii lui Iehova şi Adventiştii!). vedem că aceste suflete, din cer, de sub altarul lui Dumnezeu nu sunt nişte „suflări de viaţă” sau „respiraţii” ci sunt fiinţe conştiente, înveşmântate şi îi strigă lui Dumnezeu pentru răzbunarea sângelui lor!!! Acele suflete sunt conştiente după moarte. Ele au fost martirizate iar după moarte erau în ceruri destul de pline de viaţă. Ele pot să strige lui Dumnezeu şi să îmbrace veşminte/haine albe. Însuşi Dumnezeu li se adresează spunându-le acestora că mai mulţi din fraţii lor li se vor alătura după ce vor fi ucişi. Această dezvăluire a Apocalipsei alungă toate confuziile: oamenii sunt conştienţi după moarte iar sufletele lor vor desfăşura activităţi. Nu poate fi vorba despre nici o anihilare sau de somn al sufletului! Aceste suflete le întâlnim şi în Apocalipsa 20.4. „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, „şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani“.

Alte argumente biblice care indică conştienţa sufletului omenesc, după moartea trupului: Iov 26.5,6. ”Înaintea lui Dumnezeu tremură umbrele sub ape şi sub locuitorii lor; înaintea Lui locuinţa morţilor este goală, adâncul nu are acoperiş“. Matei 22. 31,32. „Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: <Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, – Dumnezeul lui Iacov?> Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii”. Luca 16. 19-31. „săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi 1-au îngropat… era el în locuinţa morţilor în chinuri… grozav sunt chinuit de văpaia aceasta… el este mângâiat iar tu eşti chinuit.. rogu-te… să nu vină şi ei în acest loc de chin… “ 1 Tesaloniceni 5.10. „Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El”. (Noul Testament se referă întotdeauna la moartea fizică ca fiind un somn / adormire. Deşi termenul somn este folosit în Scriptură pentru a indica moartea, totuşi el nu este niciodată folosit pentru a descrie moartea naturii imateriale a omului, fie a sufletului sau a duhului. În Scriptură, termenul „somn” este întotdeauna aplicat doar trupului, devreme ce în moarte trupul împrumută înfăţişarea unui om care doarme. Însă termenul de somn al sufletului nu se găseşte nici unde în scriptură şi de asemenea nici presupunerea că sufletul intră la moartea trupului fizic într-o stare de inconştienţă). Luca 20.38. „Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”.

Conştienţa după moarte o mărturiseşte şi Vechiul Testament: Isaia 14.9-11; 15-17. „Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: şi tu ai ajuns fără putere ca şi noi, şi tu ai ajuns ca noi! Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi“. (corpul fizic, nu sufletul) „Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?”

d. Sufletul şi duhul se despart la moarte de trup: Luca 8.54,55. „Dar El după ce i-a scos pe toţi afară a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: „Fetiţo scoală-te!” şi duhul ei s-a întors în ea iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce. Matei 10.28. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (iad) “. Iacov 2.26. „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă “. 1 Împăraţi 17.21,22. „Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeule, Te rog fă să se întoarcă sufletul copilului în el!” Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat“.

e. Biblia afirmă că duhul şi sufletul omului sunt mai mult decât suflare: 1 Samuel 18.1. „David sfârşise de vorbit cu Saul şi atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el”. Ştiind ce este acela suflet şi cum se comportă el, poţi explica cum se pot alipi două suflete şi cum conlucrează acestea. (vezi capitolul despre suflet din prezenta lucrare).

Este bine cunoscut faptul că Martorii lui Iehova şi Adventiştii consideră că sufletul omului ca fiind suflarea lui de viaţă. Martorii au mers atât de departe în confundarea celor două noţiuni, încât în traducerea Bibliei pe care curând o vor publica în întregime şi în româneşte au modificat textul din Luca 23.46 în felul următor: În loc de: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (care înseamnă spirit în accepţie biblică), au spus, „Tată în mâinile Tale îmi încredinţez suflarea!” Acest efort scolastic este depus numai şi numai pentru a nega existenţa de după moarte a sufletului şi a duhului omului. Un lucru este cert. Domnul Isus nu i-a încredinţat Tatălui dioxid de carbon!! Şi nici Universul nu a fost lipsit de un Stăpân când Isus murea pe cruce!! Ci, împreună cu Tatăl, în corp energetic lipsit de trupul material, fiind primit la Tatăl, au continuat să guverneze Universul.

2 Samuel 5.8. „David zisese în ziua aceea: „Oricine va bate pe Iebusiţi, să arunce în canal pe şchiopii şi pe orbii aceia care sunt urâţi de sufletul lui David”; Marcu 14.34. „El le-a zis: „Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!” Psalmul 107.26. „Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei “. Luca 2.35. „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi“.

În Ioan 11.26 citim: „Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată!” Cum poate fi interpretat acest text, atâta vreme cât timp despre corpul fizic că este supus putrezirii? Este clară înţelegerea lui ca făcând referire la trupul sufletesc şi spiritual, despre care se face vorbire în cartea sa Pavel din 1 Tesaloniceni 5.23. Utilizarea termenului moarte din asemenea pasaje indică cu claritate o separare a sufletului şi a spiritului de trup, separare / despărţire care rezu1tă în definitiva inactivitate fizică şi o aparentă stare generală de somn. În prima epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel vorbeşte de întoarcerea Domnului Isus Hristos folosind termenul adormire / somn, ca o metaforă a morţii: „Nu voim fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată într-adevăr ce vă spuneam, prin Cuvântul Domnului noi cei vii care vom rămânea până la venirea Domnului nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4.13-17). Versetul 14 din acest pasaj arată că deşi Pavel folosea metafora „adormirii / somnului” pentru a descrie moartea fizică, el a înţeles limpede că atunci când Isus va veni din nou, va lua împreună cu El (pentru împreună avem grecescul „sun”), pe aceia ale căror trupuri „dorm”. Pentru a fi mai explicit, sufletele şi duhurile celor ce sunt acum împreună cu Hristos în slavă, în trupuri fără corp fizic (2 Corinteni 5.8; Filipeni 1.22- 23) vor fi reunite cu trupurile lor înviate (1 Corinteni 15), aceasta însemnând că ele vor fi îmbrăcate în nemurire şi neputrezire, nemaidescompunându-se fizic. Cuvântul grecesc „sun” indică faptul că ei (adică sufletele şi duhurile lor) se vor afla alături de Hristos, iar trupurile lor fizice care „dorm” acum, vor fi în acea clipă înviate la nemurire / neputrezire şi reunite cu duhurile lor.

CONFUZIA NOŢIUNII DE ADORMIRE A TRUPULUI ŞI ADORMIRE / SOMN AL SUFLETULUI SE DATOREAZĂ NEÎNŢELEGERII SEMANTICE A TERMENULUI „MOARTE” (THANATOS ÎN GREACĂ). ASTFEL THANATOS – MOARTE NU ÎNSEAMNĂ A FI INEXISTENT SAU INCONŞTIENT CI A F1 SEPARAT DE TRUP, DESPĂRŢIT.

Trecând mai profund la legătura sufletească trebuie să spun că sufletele, aşa ca şi corpurile fizice se înmulţesc, atunci când două fiinţe sunt acuplate. De regulă, când doi oameni se iubesc şi au un contact sexual fizic, mai există şi un contact sexual sufletesc. Femeia rămâne gravidă având în interiorul ei un corp fizic dar, totodată, începe să se făurească şi un trup sufletesc, care va penetra fătul din interiorul ei. În cazurile în care s-a petrecut un contact sexual fizic, fără să fie motivat de iubire, iar femeia rămâne gravidă fizic, nu rămâne gravidă şi sufleteşte, iar copilul care ia naştere în pântecele ei primeşte un suflet din Astral, trimis de Spiritele Albe. De obicei acest copil, dacă se va naşte şi va creşte va fi legat sufleteşte şi spiritual doar de mamă. Chiar dacă aparent şi convenţional şi tatăl îi poartă de grijă, el şi copilul său sunt incompatibili sufleteşte. Un asemenea copil va primi întreaga încărcătură emoţională de la mama sa, iar legătura cu tatăl său va fi doar de circumstanţă.

Se mai petrece un fapt şi mai misterios în aparenţă atunci când doi oameni se doresc fizic, stimulaţi de o iubire puternică. Chiar dacă femeia nu a rămas gravidă fizic, ea va rămâne gravidă sufleteşte şi va naştere unui suflet. De obicei, graviditatea sufletească ţine 90 de zile (trei luni) şi nu 9 luni ca în cazul corpului fizic. Dacă femeia este foarte atentă la relaţia cu bărbatul iubit, va simţi că din sufletul ei a mai ieşit ceva, întocmai ca atunci când din trupul ei fizic se naşte un copil. Se întâlneşte frecvent cazul în care persoana care este conştientă de iubirea sa, îi spune persoanei iubite: „Ţi-am dat sufletul meu”. De fapt nu i-a dat propriul suflet ci i-a dat acel nou suflet care s-a născut din unirea celor doi.

Şi un fapt aproape incredibil este acela că şi în cazul în care două persoane sunt la depărtare fizică cu corpurile lor, dar sunt apropiate sufleteşte, prin această unire ei pot da naştere la mai multe structuri sufleteşti. Este suficient ca spiritul lor, gândurile lor să fie împreună şi să se dorească puternic, să le fie dor unuia de celălalt. Aşa cum un cuplu poate da naştere la mai mulţi copii fizici, tot aşa se poate ca un cuplu să dea naştere la mai multe progenituri sufleteşti care se duc direct în Astral şi aşteaptă momentul când pot găsi un corp fizic ca să se întrupeze. Dar aceasta se numeşte înfiere sufletească dacă sufletul penetrează un corp fizic conceput de o altă pereche decât părinţii săi fizici şi sufleteşti.

Parapsiholog

Lucian Iordănescu

„Despre suflet” la Sfintii Parinti

Revelația:

–       Biblia vorbește explicit de distincția între suflet și trup, iar în același timp afirmă la fel de explicit unitatea lor indisolubilă: Scriptura ne permite să afirmăm existența în om a două elemente distincte prin natura, aptitudinile și destinul lor: unul, trupul, format din argilă și destinat reîntoarcerii în pământ, celălalt, sufletul, este un suflu divin care se va reîntoarce la Dumnezeu:

o   Gn 2, 7: Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din tărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață (neshama, este un termen ebraic folosit doar pentru Dumnezeu și om și descrie capacitatea de a se cunoaște și de a raționa, libertatea creativă și puterea de intuiție, pe când termenul nephesh este folosit în Biblie pentru animale și indică principiul vital) și omul a devenit ființă vie.

–       Revelația ne învață să acceptăm credința că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar acest lucru implică existența unui element superior în om. Biblia ne conduce însă să ne întrebăm și dacă sufletul este unicul principiu sau ar trebui să distingem între un principiu vital, pe care l-am putea numi suflet, psuche, și un principiu rațional, duhul sau spiritul, pneuma: (ex: I Tes 5, 23: Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în mod desăvârșit și ființa voastră întreagă: duhul, sufletul și trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos).

Sfinții Părinți:

–       Creștinismul antic s-a lăsat inspirat de două mari curente filozofice atunci când vorbea despre natura, originea și nemurirea sufletului: stoicismul, conform căruia sufletul era un principiu viu, având materia ca origine și dizolvându-se la finalul fiecărei conflagrații ciclice (ekpyrosis), și platonismul, conform căruia sufletul preexistă nașterii fiecărui om, deci nu este creat în același timp cu trupul, ci vine în el ca într-o închisoare. Stoicismul a condus creștinismul la punerea problemei despre natura și destinul sufletului, platonismul a incitat creștinismul să specifice raportul trupului cu sufletul. Astfel s-a ajuns la o dublă problematică: legătura între conceptele de incorporalitate și spiritualitate, legătură care la prima vedere părea contradictorie; cealaltă fiind problema comuniunii între trup și suflet, dificultate majoră pentru afirmarea spiritualității sufletului.

–       Din punct de vedere moral, Sfinții Părinți au găsit în Biblie elemente clare și ferme despre suflet: sufletul este diferit de trup, subsistă după moartea trupului pentru a se bucura de o destinație fericită sau nefericită, în funcție de propriile fapte săvârșite.

–       Din punct de vedere speculativ, Revelația lasă Sfinților Părinți un vast câmp de întrebări la care fiecare a încercat să aducă răspunsuri în funcție de contextul religios, teologic și dogmatic al timpului:

o   Origen face un inventar al întrebărilor provocate de existența sufletului: Sufletul este corporal sau incorporal, simplu sau compus…? A fost creat sau necreat? Dacă a fost creat, cum a fost el creat? Poate el fi, precum gândesc unii, conținut în sămânța trupească și transmis asemenea trupului, sau vine dinafară într-un stadiu perfect, pentru a intra într-un trup deja format și gata să-l primească în sânul unei femei? Iar, în această ultimă ipoteză, a fost creat recent, plăsmuit în același moment în care trupul este plăsmuit, astfel încât ar trebui să vedem cauza creației lui în necesitatea animării trupului? Sau ar trebui să admitem că a fost creat de mai demult și a avut un motiv anume pentru care a venit și s-a instalat într-un trup? Iar dacă este așa, care este acel motiv? Mai trebuie să ne întrebăm dacă el intră într-un trup o singură dată, fără a mai intra în el după ce l-a părăsit? Sau ar trebui să credem că, după ce a părăsit un trup, ve reintra din nou în el, fie pentru a-l păstra pentru veșnicie, fie pentru a-l părăsi încă o dată? Pentru a se cunoaște, sufletul trebuie să știe dacă mai există și alte spirite (duhuri) asemănătoare lui și alte diferite de el, adică dacă mai există alte spirite raționale ca el și altele lipsite de rațiune? Ar mai trebui să știe dacă este sau nu de aceeași fire cu a îngerilor, fiindcă nu am vedea cum ar putea fi diferiți raționalul și raționalul?(Despre Cânt. Cânt. I, 2).

–       Un asemenea text pune înaintea ochilor noștri dificultățile cu care s-a confruntat dintotdeauna curiozitatea creștină. Nici până astăzi nu s-a reușit o reflecție care să răspundă pe deplin și în mod satisfăcător tuturor acestor întrebări…

Natura sufletului la Sfinții Părinți:

–       Încă de la începuturi, gândirea creștină, susținută de revelație, a recunoscut o anumită spiritualitate a sufletului, evitând însă să se confunde cu transcendența spiritualității divine. Uneori însă Părinții Bisericii au întâmpinat dificultăți în exprimarea clară și distinctă a diferenței între suflet și divin, dificultăți datorate unor principii filozofice care au influențat gândirea creștină dar și erorilor exegezei biblice.

–       Părinții care s-au lăsat influențați de filozofia stoică au căzut în tentația de a reduce spiritualitatea la o imaterialitate relativă: spre exemplu ei văd în atributele subzistență și nemurire, proprietăți extrinseci ale sufletului, rodul unui har. În această situație se află Tertulian care interpretează în sens literal parabola săracului Lazăr și a bogatului: „Trimite-l pe Lazăr să-și înmoie degetul în apă și să-mi răcorească limba“, text care, în opinia lui, face referire la materialitatea Iadului (foc) și a Raiului (răcoare), imagine transmisă până în zilele noastre.

–       Părinții care au citit opera lui Platon sunt mai îndreptățiți în exprimarea spiritualității sufletului, chiar dacă uneori cad și ei tentației de a-i atribui sufletului un fel de trup subtil. De exemplu, Origen exprimă spiritualitatea sufletului în acești termeni: „Dacă există persoane ce cred că sufletul este un trup, să-mi spună cum poate atunci sufletul să primească motivele și ideile atâtor lucruri așa de diferite și de subtile? De unde îi vine memoria? Cum poate contempla lucrurile invizibile? Cum ar putea un trup să conceapă lucruri incorporale?… Există o anumită afinitate între suflet și Dumnezeu, sufletul fiind o imagine intelectuală a lui Dumnezeu“ (De Principiis, I, 1). În același timp însă, Origen se întreabă cum ar putea să subsiste sufletele, în lumea de dincolo, fără trup, deoarece doar Dumnezeu poate fi conceput ca ființă fără substanță materială

–       La această problemă a naturii spirituale a sufletului se mai adugă și cea a unicității lui. Filozofia păgână distingea între psuche, principiul vital, și pneuma, spirit sau duh. Această influență filozofică, trecută prin filtrul antropologiei Sf. Paul, a condus la ideea tricotomistă, adică la existența a trei principii care compun ființa umană perfectă: trup (sarx), suflet (psuche), spirit (duh) (pneuma): „unul care mântuiește și formează, Spiritul, altul care este unit și format, trupul, și intermediarul dintre cei doi, sufletul: uneori, acesta, sufletul, imită Spiritul și este înălțat de el, alteori ascultă de trup și se înjosește căzând pradă poftelor. Deci toți cei care nu au principiul mântuitor și formator unit în ei, aceștia sunt și vor fi numiți trup și sânge, deoarece nu-l au în ei pe Duhul lui Dumnezeu“ (Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, V, 9, 1). Sfinții Părinți, precum reiese și din acest text al Sf. Irineu, admit unicitatea sufletului, chiar dacă de cele mai multe ori sunt destul de impreciși în exprimarea lor referitor la acest subiect.

–       Sf. Augustin pare a fi ceva mai precis atunci când afirmă: „Natura sufletului este o realitate spirituală, o realitate incorporală, o realitate apropiată substanței lui Dumnezeu“ (Despre Psalmi, 145, 4, 40). Influența imediată a Sf. Augustin aici este filozoful Plotin, Eneade IV, care afirma că sufletul este o substanță separată de trup, acționează independent de el, este de natură spirituală și imaterială, deci privată de categoria aristoteliciană a „cantității“ specifice turpului; sufletul uman este distinct de sufletul animal fiind rațional, este de natură divină și nemuritor. Totuși, chiar dacă filozofia lui Plotin a inspirat profund Părinții Bisericii, ei au afirmat distanța infinită care separă natura sufletului de natura lui Dumnezeu, sufletul este doar „imagine a Imaginii“ (Grigore de Nissa, Despre suflet), deci departe de perfecțiunea divină. Iar Sf. Augustin precizează că sufletul este substanța cea mai apropiată de Dumnezeu fiindcă este imaterială: însă este o creatură, deci schimbător și inferior lui Dumnezeu.

Originiea sufletului la Sfinții Părinți

–       Sfintele Scripturi nu oferă elemente precise referitor la originea sufletului, de aceea Sfinții Părinți sunt și mai neclari și impreciși.

–       Unii, sub influența neoplatonicilor și a panteismului, afirmă doctrina emanării, adică sufletul și-ar avea originea în substanța divină, fiind o parte din totul divin…

–       Alții, precum Origen, afirmă preexistențialismul ca ipoteză a originii sufletului: „Dumnezeu a creat la începuturi atâtea creaturi intelectuale câte sunt necesare, prevăzute de providența sa, și a pregătit pentru ele cantitatea corespondentă materială“ (De Principiis, II). Conform lui Origen, din această rezervă Dumnezeu trimite sufletul într-un trup în momentul conceperii lui. Sf. Augustin se înscrie și el în această linie de gândire în lucrarea sa Despre liberul arbitru.

–       Alți Părinți avansează ipoteza traducțianismului, conform căruia, în momentul conceperii, sufletele se detașează ca niște substanțe materiale din sufletul părinților pentru a anima fătul conceput: „Cum ar trebui să ne imaginăm începutul sufletului? Putem oare afirma că substanța sufletului și a trupului sunt formate împreună, în același moment? Sau trebuie să admitem că una dintre ele este anterioară? Trebuie să afirmăm că amândouă, sufletul și trupul, sunt concepute și formate simultan, precum nasc împreună și că nu există un moment sau un interval de timp între momentul conceperii lor pentru a da întâietate uneia dintre ele“ (Despre suflet, 27, Tertulian).

–       O altă ipoteză lansată de Sfinții Părinți este și cea a generațianismului, adică sufletele ar fi zămislite în același timp cu trupul, însă ca fiind substanțe spirituale. Sf. Augustin lansează această ipoteză, care este o simplificare a traducțianismului și care prezintă avantajul explicării transmiterii păcatului originar: ex. Sf. Augustin interpretează Rm 5, 12 „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea și astfel moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit“, susținând că ceea ce s-a transmis tuturor, din cauza păcatului lui Adam, nu este moartea, ci păcatul: în păcatul lui Adam toți oamenii au păcătuit, păcat transmis prin concepere, ca o spurcăciune ereditară, deseori asociat cu păcatul sexualității, asimilând astfel dorința sexuală cu păcatul.

–       În sfârșit, o altă ipoteză întâlnită la Sfinții Părinți referitor la originea sufletului este cea a creationismului, conform căreia Dumnezeu crează fiecare suflet în monetul conceperii unei noi ființe umane. Această ipoteză este susținută de Sf. Ciprian, Sf. Ilarie, Sf. Ieronim, Sf. Ambroziu, Sf. Leon cel Mare, și este admisă în mod aproape unanim în întreaga Biserică.

Nemurirea sufletului lui Sfinții Părinți

–       Cei care au adus o contribuție decisivă despre nemurirea sufletului în creștinismul antic sunt Origen și Sf. Atanasie, în Orient, și Sf. Augustin și Ambroziu, în Occident.

–       Textul biblic ce a stat la baza unei asemenea reflecții a fost Col. 1, 16 unde Sf. Paul afirmă: „prin el au fost create toate… cele văzute și cele nevăzute“, interpretat de către unii în favoarea nemuririi sufletului, iar alții au văzut în textul paulin distincția dintre invizibil și incorporal: astfel, sufletul este invizibil însă corporal, precum toate ființele create, aceasta era interpretarea lui Tertulian, de inspirație stoică.

–       De asemenea, Sfinții Părinți ne împărtășesc convingerea că nemurirea este atributul specific lui Dumnezeu: sufletul este invizibil, dar nu și nemuritor; totuși, el a putut primi darul nemuririi prin har de la Dumnezeu, este ideea susținută de Sf. Irineu.

–       Începând cu sec. al III-lea vedem tot mai prezentă ideea creștină, de inspirație platonică, a nemuririi sufletului care are capacitatea de a persista dincolo de moartea trupului în care a locuit, tocmai datorită faptului că natura lui este imperisabilă, adică nemuritoare. Școala teologică din Alexandria,  dezvoltând ideea incoruptibilității și nemuririi, ca fiind două atribute divine care se cheamă reciproc, stabilește astfel un raport între apatheia, adică impasibilitatea pe care omul o dobândește cu prețul unui efort moral și care este un atribut divin, și aphtharsia, adică incoruptibilitatea, care reprezintă manifestarea unei legături cu nemurirea.

–       Sf. Atanasie cel Mare, reprezentant de seamă al Școlii Alexandrine, susține că natura rațională și nemuritoare a sufletului decurge din activitatea sa: de aceea el gândește și se mișcă prin sine însuși, independent de trup: „Cât despre nemurirea sufletului… vom reuși să demonstrăm acest lucru dacă plecăm de la cunoașterea trupului și a diferenței sale cu sufletul. Dacă prin raționament arătăm că sufletul este diferit de trup, iar trupul este prin natură mortal, atunci vom fi constrânși să admitem că sufletul este nemuritor, deoarece este diferit de trup. Mai mult, dacă… sufletul este cel care pune în mișcare trupul, fără ca el să fie mișcat de altcineva, atunci trebuie să admitem că sufletul se mișcă de la sine însuși, iar după ce trupul a fost depus în pământ, continuă să se miște de la sine însuși. Nu este sufletul cel care moare, ci atunci când el se separă de trup, trupul moare. Deci dacă sufletul s-ar fi mișcat datorită trupului, ar însemna că atunci când motorul s-ar îndepărta, el ar muri. Însă dacă sufletul este cel care mișcă trupul, cu atât mai mult el se mișcă pe sine însuși. Iar dacă se mișcă pe sine însuși, evident el trăiește după moartea trupului, fiindcă mișcarea sufletului nu este altceva decât însăși viața sa, tot astfel precum spunem că trupul trăiește când este în mișcare și că este mort când încetează de a se mai mișca. Putem vedea acest lucru și mai clar atunci când vorbim despre activitatea sufletului în trup. Când sufletul a venit în trup și a fost înlănțiut trupului, el nu este îndesat sau măsurat în funcție de micimea trupului, ci deseori, pe când acesta este așezat în pat, imobil, ca și cum ar dormi în moarte, sufletul, conform propriei virtuți, rămâne treaz și se înalță deasupra naturii trupului (Aristotel, Despre vise, 1); ca și cum s-ar îndepărta de el, chiar dacă rămâne în trup, el își reprezintă și contemplează ființe supra-terestre, deseori el întâlnește chiar ființe care sunt deasupra trupurilor pământești, sfinții și îngerii, și se îndreaptă spre ei, datorită purității spiritului. Atunci cum, cu atât mai mult, despărțit de trup atunci când va voi Dumnezeu, care l-a introdus în trup, nu va avea acces la o cunoaștere mai clară a nemuririi? Dacă pe când era legat trupului, trăia o viață străină trupului, cu atât mai mult, după moartea trupului, va trăi și nu va înceta să trăiască, deoarece Dumnezeu l-a creat astfel prin Cuvântul său, Domnul nostru Isus Cristos. De aceea, sufletul se gândește și reflectează la lucrurile nemuritoare și veșnice, fiindcă și el este nemuritor. Precum trupul, fiind mortal, sensurile sale contemplează lucrurile mortale, tot astfel și sufletul, care contemplează realitățile nemuritoare și reflectează asupra lor, trebuie să fie nemuritor și să trăiască pururi. Gândurile și reflecțiile despre nemurire nu-l părăsesc niciodată, ci rămân în el ca o garanție ce-i asigură nemurirea. (Împotriva păgânilor, 33).

–       Datorită faptului că sufletul se mișcă de la sine însuși, Sf. Atanasie extrage un argument solid în favoarea nemuririi sufletului, adică a mișcării lui chiar și după moartea trupului în care a locuit. Un suflet care nu gândește și care nu iubește este mort. De aceea, odihna veșnică a sufletului nu e o încremenire, o intrare într-un stadiu de nesimțire sau de lipsă de gândire. Intrând în odihna veșnică, sufletul nu trece de la un conținut finit la altul finit în gândirea și simțirea lui, ci are drept conținut pe Dumnezeu cel infinit și toate le vede unite, în rădăcinile lor comune și infinite, în Dumnezeu. Viața nemuritoare a sufletului nu se obține prin eforturi ostenitoare, ci este un har gratuit de la Dumnezeu care inspiră sufletului să gândească, să iubească și să dorească. Obiectul gândirii, iubirii și doririi sufletului este Dumnezeu însuși, odihna veșnică după care aspiră neîncetat sufletul omului, cum afirmă Sf. Augustin: „Tu ne-ai făcut pentru tine Doamne și sufletul nostru este fără odihnă până nu se va odihni în tine… unele din lucrările noastre sunt bune, este adevărat că prin harul tău, însă nu sunt veșnice; datorită lor noi sperăm să ne odihnim în măreția sfințeniei tale. Însă tu, chiar dacă nu ai nevoie de niciun bine, ești veșnic în odihnă, fiindcă odihna ta ești tu însuți“. (Confesiuni, I, 1, 1 & XIII, 38, 53).

–       Sufletul este capabil de odihnă veșnică pentru că cel care-l atrage este infinit și veșnic. De aceea sufletul nu se poate obișnui cu ideea că nu va trăi pururi. Această simțire este normală. Ea reflectă veșnicia finței sale deoarece se află într-o legătură de iubire cu Dumnezeul nemuritor și veșnic iubitor. Prin esența sa sufletul îl reflectă pe Dumnezeu cel nemuritor și veșnic.

http://www.centrulpetrusiandrei.ro/Conferinte/

comentariul meu

Omul nu poate fi nemuritor prin tehnologii inventate de el si din inspiratia venita de la diavol Omul este nemuritor si vesnic din darul lui Dumnezeu toata problema este ca exista o vesnicie langa Dumnezeu Raiul si o vesnicie langa diavol sau Iadul.Transumanismul este un concept demonic de a amesteca oameni si masini viu si mort si a sfida pe Dumnezeu ca unic Creator si dadator de viata o hula diavoleasca plina de mandrie strecurata in mintea omului care se considera savant,cercetator om de stinta.

.

Anunțuri

3 responses to “Despre trup ,suflet si nemurire

  1. am invatat ceva cu adevarat am ramas impresionat placut de cele citite

  2. Nu , deloc nu aveti dreptate , credinta in ,,nemurirea sufletului,, nu este nici de origine iudaica dar nici crestina , asta deoarece dupa cum stiti ,, crestinismul s-a nascut in sanul iudaismului, iar evreii credeau in ,,INVIERE,, si nu in nemurirea sufletului. Ceea ce nu e totuna . Si primii crestini nu au avut niciodata sentimentul de a se rupe de iudaism .

  3. Si daca nu va vine sa credeti uitati-va pe Youtube la clipul ,,Adevarul in doua minute Despre Nemurirea Sufletului ,, este si tradus .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s