Despre iad şi veşnicia lui

Sfânta Scriptură are o mulţime de texte care exprimă veşnicia iadului, a pedepselor precum Matei 25,46 sau Marcu 9;44 sau Apocalipsa 4;11 sau Apocalipsa 20;10. Mântuitorul însuşi de câte ori a vorbit despre pedepsele păcătoşilor, a afirmat răspicat şi irevocabil veşnicia lor, în sensul „Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”(Matei 24;35). Temeiuri patristice:
Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că păcătoşii vor avea trupuri veşnice tocmai pentru a suferi osânda, ca să nu se mistuie niciodată.
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul argumentează veşnicia iadului în chip profund şi convingător: „… iar celor ce s-au folosit de raţiunea existenţei prin voinţă contrar firii le va da, după cuviinţă, în loc de veşnica existenţă bună, veşnica existenţă nefericită. Căci în aceştia nu mai găseşte loc buna existenţă, ca unii ce sunt într-o dispoziţie contrară ei şi de aceea nu vor mai avea după arătarea Celui căutat nici o mişcare prin care Cel căutat li se arată celor ce îl caută”. Veşnicia iadului a fost negată de unii din Biserica Primară, de unii protestanţi şi de neoprotestanţi. Concepţia aceasta care susţine că iadul se va sfârşi şi toţi şi toate se vor mântui, se vor restaura, se numeşte apokatastază. Ea a fost dezvoltată de Origen, dar condamnată oficial de Biserică la Sinodul V Ecumenic.
Apokatastaza este considerată posibilă azi de celebri telologi şi gânditori precum Hans von Balthasar, Nicolae Berdeaiev, Serghei Bulgkov, Vladimir Soloviov, Paul Evdochimov, etc.
Susţinătorii apokatastazei invocă argumentele următoare:
1. Dumnezeu fiind bun, bunătatea Lui este incomparabilă cu veşnicia iadului. În acest sens, Soloviov, Bulgacov, întemeindu-se pe textul „Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în răzvrătire ca pe toţi să-i miluiască” (Romani 11,32) trag concluzia că bunătatea lui Dumnezeu, fiind absolută depăşeşte şi copleşeşte orice răutate şi încăpăţânare umană şi diabolică. În acelaşi sens, Berdeaiev aduce şi argumentul că drepţii din rai nu vor putea fi fericiţi cu adevărat, cunoscând nefericirea celor din iad, dintre care pe unii cu siguranţă i-au cunoscut şi iubit foarte mult. Nefericirea acelora ar însemna nefericirea lor proprie; prin urmare, iadul ar trebui să aibă un sfârşit.
2. Dumnezeu fiind drept, nu poate să pedepsească cu veşnicia o vină şi o răutate care oricum au fost limitate şi chiar reduse la un timp scurt în raport cu veşnicia. Ar fi o disproporţie între faptă şi răsplată, o nedreptate.
3. Înţelepciuneaşi atotputernicia lui Dumnezeu nu permit veşnicia iadului, pentru că aceasta ar însemna zădărnicia, eşecul planului desăvârşit cu care a creat Dumnezeu existenţa.
Răspunsurile Bisericii la aceste argumente sunt următoarele:
1. Este adevărat că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,4), dar oamenii păstrează veşnic, prin hotărârea eternă a lui Dumnezeu, libertatea de voinţă. Păcătoşii sunt aceea care s-au împotrivit definitiv împotriva lui Dumnezeu, au refuzat decis iubirea divină şi nu o vor accepta niciodată din mândrie. În acest sens putem înţelege că iubirea celor din rai are în vedere ceea ce are în vedere şi Dumnezeu: Libertatea tuturor este un dar definitiv al lui Dumnezeu, deci desfiinţarea iadului ar însemna desfiinţarea acestei libertăţi. Libertatea persoanelor nu va dispărea, nu va fi încălcată niciodată, pentru că numai libertatea înseamnă identitate şi personalitate, adică valoare. Obiectele nu au identitate pentru că nu au libertate. Libertatea, adică identitatea este singura dovadă că făpturile lui Dumnezeu sunt valori. Dumnezeu nu limitează în nici un fel libertatea omului pentru că dacă ar fi limitată câtu-şi de puţin nu ar mai fi reală. De aceea Dumnezeu nu vrea să o limiteze deloc, ea este preţuirea şi iubirea cea mai mare pe care o poate oferi Dumnezeu creaturilor. De aceea, indiferent cum ar fi folosită, dăinuirea eternă a libertăţii înseamnă libertatea valorilor create de Dumnezeu. Libertatea păcătoşilor, datorită veşiniciei iadului, nu exclude veşnica iubire a celor din rai. Dar a concepe că veşnicia iadului introduce nefericrea în rai este o înţelegere simplistă, care prezintă fericirea raiului, ca pe o condiţie istorică. Un răspuns viu şi convingător l-a dat Sfântul Siluan Athonitul: „Sufletul meu e rănit de iubirea Domnului şi se bucură de frumuseţea lui; Cum mi-aş mai putea aduce aminte de pământ?” Acelaşi răspuns îl dă şi experienţa personală de iubire a fiecăruia, chiar aici pe pământ.
2. Este adevărat că atât drepţii cât şi păcătoşii vor primi răsplată veşnică pentru faptele limitate. Totuşi, adepţii apokatastazei uită un lucru esenţial: faptele şi atitudinea morală, existenţială a fiecărui om în viaţa istorică nu sunt de fapt limitate; ele au o deschidere spre infinit, întru-cât, orice om îşi concretizeză fiinţa morală într-o atitudine definitivă, irevocabilă. Omul ajunge să acţioneze de la o anumită vârstă într-un mod decis, ca în faţa veşniciei, aşa încât, dacă ar mai avea o veşnicie libertate de acţiune morală, tot aşa ar acţiona. Această atitudine de voinţă morală decisă, cu deschidere spre absolut, îndreptăţeşte răsplata veşnică. Dumnezeu nu are nevoie de o încercare venşică a omului pentru a proba atitudinea morală definitivă a lui.
3. În privinţa faptului că, prin veşnicia iadului intră cantitativ în iad mulţi, cei mai mulţi, e adevărat că pare înţelegerii omeneşti o neîmplinire. Nu trebie însă să uităm că creatura, fiind creatură este limitată, mărginită, deficitară prin ea însăşi, şi prin urmare compatibilă cu defecţiunea. La înţelegerea că iadul ar însemna cumva o neputinţă sau un eşec al lui Dumnezeu, se poate răspunde printr-o realitate experimentată de fiecare dintre noi: iubirea căreia nu i se răspunde cu iubire nu este prin aceasta înjosită şi nu se poate spune că aceasta este un eşec. Dimpotrivă, abia faptul că răspunde refuzului cu o iubire veşnică îi revelează strălucirea orbitoare, forţa, suveranitatea şi triumful. Iubirea care răspunde iubirii nu se revelează toată, abia iubirea care răspunde reguzului cu iubire îşi arată adevărata, absoluta dimensiune. Iar în planul înalt şi absolut al perfecţiunii şi iubirii divine, mintea omenească nu trebuie neapărat să măsoare atributele divine cu măsurile ei omeneşti. Iubirea şi perfecţiunea divină nu pot totuşi fi pătrunse şi măsurate de om!
Misterul veşniciei iadului este misterul legăturii organice dintre iubire şi libertate.
Apokatastaza, apare nu numai ca eroare dogmatică sau morală. Ea pare să nege cel mai esenţial atribut al lui dumnezeu: libertatea. Fără îndoială că Dumnezeu este, în primul şi ultimul rând, iubire. Dar între iubire şi libertate este o legătură esenţială. Iubirea este iubire tocmai într-u cât rămâne fiinţail libertate, şi desigur invers.
Apokatastaza reprezintă un Dumnezeu panteist: mântuirea este văzută ca o necesitate absolută din partea lui Dumnezeu şi nu ca un act de libertate. Ea pare să nege atât libertaea Creatorului câr şi a creturii. Ea tratează oamenii ca pe nişte obiecte, creaturi cărora li se neagă libertatea reală a voinţei. Or, noi ştim că toată învăţătura biblică şi patristică luptă tocmai pentru afirmarea celei mai preţioase şi scumpe valori a omului: libertatea.
Iadul este refuzul veşnic al iubirii lui Dumnezeu, pentru că în forma lui finală refuzul devine neputinţa de a iubi. Neputinţa nu e altceva decât absolutizarea, definitivarea, încremenirea refuzului, promovat consecvent şi definitiv.
Apokatastaza apare ca o predestinaţie, condamnare le fericire, fericire obligatorie. Ea se înfăţişează ca un panteism, poate ultima, cea mai rafinată şi subtilă expresie a panteismului. Poate că esenţa creştinismului constă anume în refuzul apokataxtazei. Poate tocmai prin aceasta se deosebeşte creştinismul de toate celelalte religii şi credinţe. Probabil că toate ar putea-o accepta şi numai pentru creştinism ar însemna denaturarea lui esnţială.
Nu mai vorbim de faptul că apokatastaza pare să relativizeze până la inutilitate Întruparea şi Răscumpărarea Mântuitorului, că este respinsă categoric de toată Sfânta Scriptură şi, covârşitor de Sfânta Tradiţie, că a fost condamnată oficial de Biserică şi mai ales că promovează inevitabil relativizarea morală în istorie, până acolo încât putem răsturna celebra formulă a lui Dostoievskii: „Dacă dumnezeu nu există totul e permis” cu formula „Dacă apokatastaza există, totul e permis!”.
Misterul şi posibilitatea iadului veşnic ţin nu numai de posibilitatea umană de adecizie întru eternitate, ci chiar de necesitatea valorii eterne a oricărei decizii umane. Posibilitatea veşniciei iadului poate fi argumentată şi de faptul că în realitate fiecare persoană experimentează foarte viu că e posibil să te rupi total de Hristos, de Dumnezeu încă în această viaţă. Dacă suntem sinceri recunoaştem că am simţit această posibilitate cutremurătoare, datorită învârtoşării, insensibilităţii şi răutăţii noastre. Şi, aceeaşi persoană experimentează şi faptul că este suficient să păstrezi o cât de mică simţire şi credinţă faţă de Dumnezeu ca să poţi fi salvat, că Dumnezeu nu va rupe niciodată această infirmă, minimă legătură ce ai păstrat-o cu El, ci o va întări întru veşnicie. Cu alte cuvinte, că nu vor intra în iad decât cei care s-au decis ireversibil. Oricând facem o faptă rea, fiecare avem prilejul să simţim cum ne întunecăm, ne pierdem, ne prăbuşim spre nefiinţă şi nimeni nu ne poate opri, dacă noi nici măcar nu dorim şi nu strigăm; iar atunci când facem o faprtă bună simţim cum câştigăm, cum primim viaţă şi ne înveşnicim.
Fără îndoială că pe pământ nimeni nu poate vorbi creştineşte de „iadul pentru ceilalţi”, ci numai de „iadul pentru mine”. Şi cine poate vorbi de „iadul pentru mine”? A nădăjdui în Dumnezeu este totuna cu a crede în Dumnezeu. Ca şi iubirea şi libertatea, iadul nu se dezbate teoretic, pentru că nu are nici un aspect teoretic, ci e exclusiv o problemă concretă, de viaţă şi de moarte. Fără să încalce vre-odată libertatea cuiva, căci iubirea dăruieşte libertatea, Dumnezeu rămâne iubirea smerită şi atotbiruitoare, care va fi „totul în toate”.
Faptul că putem nădăjdui oricând în iubirea lui Dumnezeu, că totul depinde de iubirea şi nădejdea noastră a fost exprimat extraordinar de un bătrând athonit astfel:
– Dar spune-mi, oare şi atunci când te va trimite dumnezeu în iad, tot acelaşi gând vei avea?
– O, pe mine să mă trimită Dumnezeu în iad? Nu ştii că am două braţe minunate şi cu acestea mă voi apuca de El cu o îmbrăţişare de nedezlegat? Un braţ îmi este semrenia iar celălalt dragostea nefăţarnică faţă de Dumnezeu. Şi cu aceste braţe aşa mă voi apuca de tare de Dumnezeu, încât oriunde m-ar fi trimis, acolo şi pe El l-aş fi tras cu mine. Căci aş vrea să fiu afară din cer cu Dumnezeu, decât să fiu în cer fără de El.
Aşadar, în concluzii, iadul înseamnă:
1. Îndepărtarea de Dumnezeu şi lipsa comuniunii cu El, adică cu vaţa lumina şi bucuria supremă
2. Lipsa comuniunii cu orice persoană pozitivă
3. Conveţuirea cu duhurile rele şi lumea lor
4. Mustrările de conştiinţă, veşnice şi incomparabile;
5. Lipsa oricărei lumini, adică a oricărui sens pozitiv, şi a oricărei speranţe;
6. Chinuri, suferinţe nesfârşite şi insuportabile, concrete, exprimate în Noul Testament prin: „focul gheenei”, „Plângerea şi scrâşnirea dinţilor”, „viermele cel neadormit”.
Preot George Remete „Dogmatica”

Mărturia unei pustnice ce trăieşte nevăzut în munţii Neamţului despre cei ce plâng şi se roagă pentru lume

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh![1]
Îmi cer iertare, Preacuvioase Părinte Ioanichie[2], că aşa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, aşa cum m-aţi sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire anumite vorbe sau cuvinte.
Deoarece am scris repede şi grăbit, şi fiind presat de timp, inevitabil am scris şi mai urât şi greu de înţeles, aşa că m-am gândit să scriu mai clar şi mai citeţ şi să vă trimit scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală şi, pe de altă parte, din lipsa de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară, după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care l-am cunoscut personal, mişcat profund de această viaţă înşelătoare şi pătruns de această tainică filosofie a morţii, pentru cei împăcaţi cu Dumnezeu şi cu aproapele – bucurie, iar pentru cei roşi de viermele conştiinţei şi neîmpăcaţi cu cei din jur – groază şi cutremur; cuprins deci de aceste sentimente, ignorând oboseala şi celelalte neputinţe ale mele, m-am hotărât să vă scriu cele ce urmează:
În seara zilei de 14 august 1999, fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie şi nu dădea de bănuit că este o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era cu totul absorbită de o altă lume şi plângea domol şi liniştit, rugându-se cu un şirag de metanii, retrasă lângă un colţ al bisericii. Deoarece toţi părinţii erau la masă, înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitaţie, spunându-mi: Părinte, nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la care cuvinte am renunţat şi am plecat la ale mele treburi, în biserică.
Trebuie să menţionez starea de permanentă umilinţă şi plângere în care se afla chiar şi când vorbea cu mine, neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat cu sfială de locul unde eram şi m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aş ruga ceva, că eu sunt străină şi aici nu cunosc pe nimeni, aşa că am îndrăznit la Sfinţia Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putinţă, v-aş ajuta. Şi întrebând-o de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (Bucureşti). Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la poştă, însă n-am prin cine să-l trimit. Şi la sugestia mea de a-l pune singură la poştă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, şi au rânduiala de sine neîntemeiată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care sunt într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în faţa ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul şi trufaşul, o dispreţuisem la prima vedere.
Am întrebat-o dacă nu se teme de fiare, la care ea mi-a răspuns:
Părinte, eu de mică am fost obişnuită cu pădurea, cu muntele şi singurătatea, căci satul unde am copilărit era situat în astfel de locuri şi nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni. La care am început să-i spun de pericolul înşelării zugrăvit în Filocalie şi mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:
Părinte, vai de noi, că nu ştim ce ne aşteaptă în ceasul morţii, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!
După aceea am întrebat-o de scrisoare şi mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost uceniţă, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar nici până în ziua de astăzi n-a mai venit şi nici colet sau răspuns n-am primit de la maica Timoteia din Pasărea.
După aceasta i-am răspuns (intenţionat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi spună mai multe lucruri despre pustie.
A început privegherea, iar ea a stat într-un colţ întunecat în pridvor. După Slujbă, am aşteptat să plece toţi părinţii la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care mi-a spus că a stat mai întâi în munţii Rarăului, dar era o zonă foarte rece şi aspră, iar pustnici foarte puţini, iar de câtva timp stă în munţii Neamţului, unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulţi, iar din locul unde stă ea cea mai aproape mănăstire e Sihla şi i-a luat cinci ore de mers până aici.
M-a întrebat de numele meu ca să mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie[3] cu obştea, căci intru şi eu acolo. Iar ea mi-a zis:
Părinte, acolo, în acea zonă unde stau, sunt mai mulţi Părinţi şi doar două maici de care m-am folosit numai privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deşi ei petrec în eremitism total, neieşind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo) sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele Pahomie cu obştea, precum şi pe Părintele Victorin[4] cu soborul, de aceea v-am întrebat de numele personal. Aceşti Părinţi se întâlnesc noaptea de câteva ori pe an la Peştera Sfintei Teodora şi se roagă împreună. După care am întrebat-o: Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinţi? La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câţiva ani şi chinuindu-mă, fără să ştiu că mai există cineva împrejur; de abia într-un târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe cineva, ci poţi umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul, într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru şi despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus.
În sfârşit, am luat plicul, iar ea a plecat spre peştera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peşteră, iar dimineaţa va pleca. M-am dus la chilie şi, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înşele, scoţându-te din obşte înainte de vreme la pustie? (căci atunci aveam dorinţa puternică de a merge la pustie, iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peşteră şi te încredinţează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peşterii fără să pot rosti un cuvânt, deşi voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simţit, căci am mers uşor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colţ al peşterii şi plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora, ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută mă ţinea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate şi atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuţi „care nu şi-au plecat genunchii lui Baal”.
După un timp, am putut să o chem pe nume şi i-am spus să stea în faţa icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine, păcătoasa. Amin. Să-şi facă cruce şi să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie şi umilinţă, încredinţându-mă din mărturiile Sfinţilor Părinţi că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-şi descopere din tainele Sale prin plăcuţii Săi).
Deci, după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoşată, spunându-mi: Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani şi am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire, am citit şi am râvnit Vieţile Sfinţilor, dar nu le-am urmat şi în fapte, ci mi-am petrecut viaţa în lenevire şi nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte şi mult am pătimit în acea suferinţă cumplită prin spitale. Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital şi mi-a spus: „Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul, că şi el a fost chinuit tot de aceeaşi boală şi tot în acest spital a pătimit”. După ce a plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu mai puteam răbda. Şi mi s-a întâmplat un lucru înfricoşător (zicând aceste cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur şi simplu mi-am văzut sufletul uşor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd şi scârnav. S-a oprit apoi puţin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi a spus: Părinte, fac această mărturisire fraţilor mei în Hristos care doresc mântuirea, ca să ştie ce ne aşteaptă pe fiecare din noi la moarte. Şi a continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii şi m-au luat cu ei în iad – şi ce am văzut acolo şi ce am simţit este greu de exprimat în cuvinte şi necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoşată. Vai, părinte, pentru o dulceaţă trecătoare a păcatului şi dezmierdare înşelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neştiind ce ne aşteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoţi, arhimandriţi, stareţi şi călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toţi, ca unii ce au ştiut voia şi poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă şi lumină, şi m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce aţi răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut şi am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă şi înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locaşurile drepţilor şi, mergând, am văzut multe frumuseţi de nedescris şi de neînchipuit ale Raiului. Şi, zicând aceste cuvinte, începuse a iradia faţa ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat şi-a strunit mintea, având o trezvie ascuţită, prihănindu-se pe sine şi zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o aşteaptă pentru răutăţile săvârşite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toţi, visează la Rai! Şi a izbucnit iarăşi în plâns. Şi atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minţii şi de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă eşti în pace şi linişte, atunci mai mult smereşte-te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău şi, lăudându-ne, să fim daţi la război”. Iar ea a continuat: Ajungând la porţile Împărăţiei Cerurilor, s-a auzit un glas ca de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu şi mi-a zis: „Suflete, să ştii că Dumnezeu ţi-a mai dăruit ani de viaţă ca tu să te pocăieşti, căci în viaţa ta ai râvnit sfinţilor, dar nu le-ai urmat şi în fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum petreci”. Şi, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurăţiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă şi înviasem, iar boala de care sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad, mă comportam ciudat şi după un timp toţi m-au luat de nebună, aşa încât nici duhovnicul meu nu mă înţelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînţeles că nici nu m-au mai ţinut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, şi m-au trimis în ţară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experienţa trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simţire exterioară[5], de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoşa că nu mai mişc deloc, ci doar ţip şi mă vaiet ca o persoană care doarme şi visează ceva urât şi înfricoşat.
Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aş vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos, discuţie relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuşi că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Şi încă un aspect al experienţei acestei maici îl voi relata la sfârşitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteţi da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc şi de câte ori nu m-au bătut şi chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic şi înfricoşător, unde n-a călcat picior de om vreodată şi am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob şi revărsat peste lucrurile şi locurile pe unde a umblat. Şi atunci strigau turbaţi: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece” – aşa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de această mărturisire şi am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi şi să facă pe povăţuitoarea (caracteristic celor căzuţi în părere de sine şi în înşelare), ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăşi o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-aţi cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună şi părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuşi l-a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?
După aceasta, eu am plecat, lăsând-o la peşteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni, când urma să-şi ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit şi nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Nişte taine ce numai Dumnezeu le ştie.
În încheiere, aş vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos „Viaţa după moarte”, nişte lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morţile clinice, citând cartea unui doctor protestant american ce dă multe mărturii de morţi clinice cu revenire la viaţă a unor pacienţi trataţi de el. Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale unor părinţi contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morţi clinice sunt rodul înşelărilor demonice şi al halucinaţiilor unor minţi bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt şi unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu Ostaşul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de la Pecerska şi altele care sunt scrise în Vieţile Sfinţilor. Dar o condiţie şi un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective îşi trăiesc restul zilelor. Dacă ele îşi petrec restul zilelor în adâncă pocăinţă şi profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre mântuire; şi dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experienţă de dincolo de moarte, dar când şi-a revenit plângea mereu şi spunea: Aş vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan şi să spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în cazurile de înşelare enumerate de doctorul american, toţi care au avut aceste halucinaţii şi-au continuat firul vieţii în nepăsare şi în nepocăinţă, reluându-şi viaţa păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experienţa autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăinţă şi sfinţenie.
ANEXĂ
După un an de la această întâlnire, am avut o discuţie cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria, care actualmente este plecat la pustie, şi am aflat încă un amănunt despre maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a venit speriată la Părintele Firmilian şi i-a spus că maica Teodora, în timp ce dormea, a început a vorbi în somn, înfricoşată parcă de un vis urât; i-a zis Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat că ea este în cu totul altă lume şi trăieşte o adevărată tragedie, dar în acelaşi timp se ruga la Maica Domnului şi la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceştia nu se roagă aşa cum face ea. Şi îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare nemişcată o zi şi o noapte, fără să-şi revină deloc în acest timp; şi l-a chemat şi pe Părintele Dometian, care a văzut şi el acelaşi lucru.
_____________________________________

[1]  Această scrisoare a fost găsită în chilia unui monah de la Schitul Sihla – Neamţ, după plecarea acestuia în Sfântul Munte.

[2]  Din scrisoare reiese că ar fi vorba de Părintele Ioanichie Bălan.

[3]  Egumenul de atunci al Schitului Sihla.

[4]  Stareţul Mănăstirii Sihăstria.

[5]   „Un alt oarecare, locuind aici, în aşa zisa Thola, din pricina acestui gând al morţii, îşi ieşea de multe ori din sine. Şi aflat de fraţi de parcă era leşinat sau cuprins de epilepsie, era dus de ei aproape fără suflare” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VI, Despre pomenirea morţii).

http://www.familiaortodoxa.ro/2012/10/15/marturia-unei-pustnice-

 
Anunțuri

7 responses to “Despre iad şi veşnicia lui

  1. Iadul exista si va exista este locul unde demoni si oameni care. l-au respins pe Dumnezeu vor suferi vesnic Dumnezeu este multmilostiv si indelung rabdator dar este si drept asa ca daca nu te spovedesti de pacate si nu te indrepti prin pocainta nu te mai poate salva

  2. Ce se va intinpla cu popoarele pagine care au trait inainte de Hristos , pentruca atunci doar evreii au avut harul mintuirii ,dar cu popoarele care nu traiesc sub o influienta crestina :mahomedani ,hindusi etc care resping crestinismul penrtuca au fost crescuti in acel mediu al religiei lor neavind decit mici sanse in felul acesta sa acepte crestinismul .Normal ar fi ca Dumnezeu sa le dea o sansa sa auda Evanghelia imparatiei ca sa le poata sluji ca marturie cum a zis Domnul .

    • Domnul Iisus Hristos s-a coborat in iad unde se aflau toti dreptii din Vechiul Testament.Adam si Eva tot intuneric se aflau nu si in suferinta.Atunci s-au sfaramat portile iadului si cei din intuneric au vazut Lumina Mare.Toti drepti au fost luati de acolo si dusi in Imparatia lui Dumnezeu unde sunt si acum.Toti paganiI vor fi judecati dupa legile lor ca toti au avut indreptare si legi morale .Daca au avut fapte bune nu vor ajunge in iad si nu vor suferi la fel se va intampla si cu sufletele copiilor avortati si nebotezati
      Mai milostiv ,drept si rabdator ca Dumnezeu nu poate fi nimeni El este desavarsit in toate.Nimeni nu va fi nedreptatit si nimeni nu va suferi pe nedrept.

  3. Hristos este calea.Nimeni nu vine la Tatal decit prin el. Nu se poate mintui nimeni din fapte bune pentruca nimeni nu va fi indreptatit inaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii spune Pavel ci doar prin credinta in Hristos.Cei ce nu au auzit niciodata Evanghelia trebuie sa li se dea posibilitatea sa o auda fie in viata aceasta fie in viacul viitor..

    • Nu este asa cum sustineti voi eretici neoprotestanti si am sa-ti dau un exemplu. Vin eu iti violez sotia si copii si pe tine te fac bucati cu un topor eu sunt foarte credincios asa ca ma voi mantui prin credinta faptele adica macelul si violul nu conteaza pentru ca cred cu putere in DumnezeuEste corect asa ?Atunci si diavolul s-ar mantui ca si El crede in Dumnezeu si se infioara pentru ca a vazut unde a ajuns din disputa cu El.Concluzie:CREDINTA FARA FAPTE BUNE MOARTA ESTE!

  4. Cel ce are credinta adevarata va face fapte bune pentruca faptele bune izvorasc din credinta . Neoprotestantii in general nu cred intr-o noua sansa data omului dupa moarte. Idea mintuirii universale (apocatastaza) a fost adusa de Clement de Alexandria ,Origen ,Grigorie de Nyssa in urma invataturii lui Pavel ca in final Dumnezeu va fi totul in totii .Eu cred si sustin aceasta conceptie ca parere personala nu ca si invatatura a Bisericii din care fac parte.Nu conteaza din ce confesiune facem parte important este sa fim ai Domnului. Eu am mare respect fata de credinta ortodoxa chiar daca sunt ,,eretic neoprotestant”.

    • Credinta fara fapte este ca pasare fara o aripa nu poate zbura.Credeti cum vreti ce rost mai are sa ne pierdem energia in lamuriri .Viata este scurta si vom vedea care este adevarul.Ortodoxia asta crede ca mantuirea vine din credinta si fapte si fara marturisirea pacatelor nimeni nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s