Nu se poate creste duhovniceste fara mila

“Mila este una din virtutile cele mai adanci pe care se bazeaza crestinismul nostru. Nu se poate creste duhovniceste fara mila. Si mi-a ramas, printre alte imagini frumoase, printre tablouri de viata sau de prin vietile sfintilor sau din marii scriitori, un tablou din Dostoievski, din “Fratii Karamazov“. E acel tablou cand vine la parintele Zosima un tanar si bate la poarta manastirii si spune ca vrea sa se faca monah. Si prima incercare, ca pretendent la viata monahala, e cea care se refera la “ascultarile de inima“. Si se duce parintele staret cu ucenicul nou venit, la una din chiliile manastirii si ii zice: Iata, aici, trebuie sa ai grija de batranul acesta! cand a intrat acolo in chilie baiatul – unul cu un nas subtirel! – l-a izbit mirosul, aerul inchis al camerei.

– Ce am de facut? intreaba tanarul.

– Pai, il speli, ii aduci mancare de la bucatarie, ii citesti din viata Sfantului, citesti din Scriptura, ii faci rugaciunea de seara, de dimineata, ii faci toata randuiala unui calugar. Dar, pe langa acestea, ceea ce este mai important, sa ai grija de trupul lui, saracul. Trebuie sa-l cureti, sa-l speli, sa-i faci baie, sa-l ingrijesti ca pe-un copil mic.

A ramas fratele acolo dupa ascultarea primita si a stat o zi, doua, trei. Apoi vine la parintele staret:

– Parinte, nu mai pot sta! E foarte greu.

– Du-te, frate, incearca inca o data, mai stai si vezi, poate te-apropii de durerile batranului, de suferintele lui. Poate ca maine am sa fiu eu acolo, cel batran si neputincios. Sau tu? Se duce din nou si mai face o incercare, o ascultare si vine iarasi:

– Parinte, e greu!

– Frate draga, mai incearca, mai du-te si-a treia oara si daca n-ai sa poti si-a treia oara, vii si-mi spui. A doua zi, vine asa si-i spune parintelui:

– Eu nu mai pot!

– Ei, frate draga, in cazul asta mergi de unde ai venit, ca nu esti bun pentru manastire.

Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de tata, de prieten, de vecin, de strain. Calugaria fara mila, nu se poate. Omul fara dragoste, fara apropiere fata de suferinta, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fara aceasta apropiere si simtire, nu putem trai in manastire, dar nici in societate.

Viata monahului inseamna o daruire permanenta, o jertfire de sine permanenta, trebuie sa fie, cum spune Parintele Serafim Rose, precum cea a lui Hristos inviat.

(…)

Ceea ce lipseste astazi la noi nu este altceva decat sentimentul durerii pentru aproapele tau. Omul nu traieste izolat, omul nu traieste singur, el traieste mereu in planul celuilalt, in momentul in care am pierdut porunca aceasta a iubirii si a raportului dintre noi, nu mai suntem crestini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizeaza pe noi, romanii. Romanul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunatate, incat toata istoria noastra e plina de eroi si martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o fata de familie, fata de copii, fata de mama, de tata, de sat, de oras, de tara, de tot. Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activa si nu contemplativa. Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de mama, de tata, de prieten, de vecin, de strain”.

Parintele Iustin Parvu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s