Cine sunt de unde sunt si ce vor khazarii?

Motto: “Se ştie că atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi o dată cu ea şi literatura.” (Milorad Pavici, Dicţionarul khazar)

Istoriografia recentă este deosebit de numeroasă, variată ca tematici abordate şi bogată în subiecte de mare dificultate istorică privind istoria khazarilor.1 Demersul meu acoperă un segment restrâns, atât spaţial cât şi temporal. Teritoriul locuit de români deşi s-a aflat în vecinătatea Imperiului medieval Khazar2, este destul de rar abordat în lucrările de specialitate şi de aceea este dificil de argumentat o teorie sau alta3; rămâne desigur arealul vast şi dinamic al etnografiei care se hrăneşte cu numeroase elemente de civilizaţie, conservate foarte bine în eşafodajul său cultural.4

Am construit studiul de faţă pe două elemente principale: istorică şi etnografică, elemente prin care încerc să prezint eventuale influenţe de civilizaţie ale evreilor khazari, primite de români la începutul evului mediu. Elementul istoric va fi grefat pe influenţa maghiară în Transilvania veacurilor IX-XI iar elementul etnografic, pe cercetările de teren realizate în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea de filologul Lazăr Şăineanu în Oltenia.

Nu voi insista asupra elementelor constitutive de istorie khazară, ele fiind în cuprinsul a sutelor de cărţi care au apărut cel puţin de la 1900 încoace.5  Statul khazar s-a constituit la nord de munţii Caucaz, între Marea Caspică şi Marea Neagră, începând cu secolele VI-VII. În cursul secolelor VIII şi IX, acesta s-a extins spre nord, est şi vest, cucerind noi teritorii. Spre nord influenţa lor a atins regiunea Vladimirului şi a Moskovei, spre vest linia Nistrului iar spre est, munţii Ural şi lacul Aral, unde locuiau turcii oghuzi. La sud de Caucaz, influenţa khazară a fost oprită cu greu de califatele arabe care stăpâneau Armenia şi platoul Iranului. Cea mai importantă cucerire a imperiului khazar a rămas peninsula Crimeea, unde vor supravieţui comunităţi khazare până în perioada modernă. Acest imperiu controla spaţiul carpatic, câmpia panonică şi linia Dunării mijlocii şi de jos.6 Această situaţie a durat până către secolele X-XI, când imperiul khazar cunoaşte un recul teritorial, pe fondul invaziilor neamului rhus, originar din Scandinavia. Cu acest prilej, sunt pierdute teritoriile aflate la nord de Marea Neagră. Invazia mongolă din secolele XII-XIII va distruge statul khazar care supravieţuia între Marea Caspică şi Marea Neagră.7      

Elementul istoric fundamental al  khazarilor a fost trecerea la religia iudaică în secolul al VIII-lea; iudaismul fiind singura religie care desfiinţează etnia8 pe când celelalte religii le acceptă ca atare. De aici şi extraordinara coeziune internaţională a sionismului. Dar, cea mai mare parte a poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o armată de călăreţi). Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a statului khazar, au fost purtători şi mediatori ai culturii elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu lumea elenistică şi erau bine organizaţi. Erau de asemenea evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi tradiţii iudaice!”9

Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, “goth”, maghiar, “roman” (posibil de origine romanică n.a.); statul khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-confesional.10  Khazaria era o ţară “cosmopolită, deschisă influenţelor culturale şi religioase de tot felul; era o ţară surprinzător de modernă în raport cu vecinii ei.”11 

 Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani, formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine, dintre mările Caspică şi Neagră.12

Lazăr Şăineanu şi studiile sale de folcor. O controversă etnografică.

Lazăr Şăineanu a fost un foarte valoros lingvist doar că strălucita sa carieră a fost oprită brusc şi violent către 1900. Astfel, într-o broşură publicată la 1901, în Franţa, şi adresată propriei sale fiice, el povesteşte “cum o comunicare făcută în cadrul lucrărilor Academiei Române şi un articol în revista  Romania , din Paris, în care autorul (el însuşi probabil de origine khazară) încerca să meargă pe urmele primelor aşezări khazare din Oltenia cu descrierea fizică a acestor noi locuitori şi reconstituirea graiului lor, a stârnit o atât de îndârjită opoziţie din partea academicienilor, încât cercetătorul a fost nevoit să emigreze.”46

În broşura amintită, Şăineanu spune că “în anul 1887 am publicat în Convorbiri Literare un studiu intitulat Jidovii sau Tătarii sau Uriaşii, în care îmi propuneam să elucidez această bizară asociaţiune de nume etnice prin emiterea unei ipoteze istorice. După ce grupez toate elementele disponibile de natură lingvistică, arheologică şi topografică, care constată identificarea, în tradiţiunile poporului nostru, a Jidovilor cu Tătarii şi cu Uriaşii, îmi pun următoarea întrebare: Fost-a în trecut vr’un popor despre care să se poată susţine cu siguranţă, că a fost tătar şi jidov în acelaşi timp?

La această întrebare, răspund că un asmenea popor a existat şi este cunoscut în istorie sub numele de Cazari, un neam tătăresc care a ocupat mai toată Rusia meridională şi care adoptând Judaismul în secolul al VIII-lea, a subsistat ca stat judaic peste trei secole (1016). După ce şi-a întins dominaţiunea asupra Europei Orientale, aceşti Tătari-Jidovi dispar deodată de pe scena istoriei. Ce s-a ales dintr’înşii?

Aceşti cazari, după stingerea puterii lor, se contopiră cu celelate neamuri tătare de pe lângă Marea Neagră47, dar ecoul originii lor nu dispăru cu desăvârşire din memoria oamenilor. Parte din aceşti cazari vor fi căutat de timpuriu un adăpost în Ardel (Transilvania n.n.), de unde trecură în ţările dunărene, în special în Muntenia, mai cu seamă în districtele Muscel şi Romanaţi, unde pare a se fi concentrat amintirile tradiţionale privitoare la dânşii.48 Au ei vor fi săvârşit acea clădire cu aspect ciclopic-jidov despre care singur numele mai povesteşte despre acele timpuri depărtate?

Aşezămintele şi locuinţele lor au lăsat urme însemnate, care luară în închipuirea poporului proporţiuni colosale.49 Oameni de o mărime supranaturală vor fi trăit – după gura veacului – într-o vreme străveche, despre care cei mai bătrâni abia îşi mai aduc aminte, şi pe acei oameni uriaşi ţăranul nostru îi numeşte Jidovi sau Tătari.

Este foarte probabil că acei Tătari judaizaţi să-şi fi păstrat religiunea în mijlocul unei populaţiuni paşnice şi îngrozite de puterea lor impunătoare şi că în vinele păturii primitive a Evreilor români să curgă sânge cazar. (…)Iată studiul absolut obiectiv care mi-a provocat calomnia, că aş fi scris în contra ţării mele.”50

În argumentele sale, Şăineanu aduce o serie de informaţii interesante, cercetate şi culese pe teren şi cuprinse “în chestionarul arheologic al domnului Odobescu, azi în posesiunea Academiei”. Astfel, “ţăranul român întrebuinţează vorba Jidov în diferite accepţiuni, care toate s’ar putea deduce de la sensul fundamental de Uriaş. În comuna Dragoslavele din fostul judeţ Muscel(astăzi Argeş) a persistat tradiţia potrivit căreia “ar fi fost nişte jidovi în piatra Ghimbavului unde e o gaură, în care curge lapte de piatră; şi că un fiu al unui Jidov din piatra Galbenă, iubind pe fiica unui Jidov din piatra Ghimbavului, ar fi plecat pe sub ascuns să se ducă la ea. Tată-său, zărindu-l pe vârful muntelui Prislop, aruncă după dânsul un bolovan, ca să-l lovească, dar se zice că nu-l lovi. Acest bolovan se vede până astăzi în vârful muntelui Prislop şi este de mărime ca de 2000 oca.”51

Mai departe, Şăineanu argumentează “locuţiunea tipică: de când cu Jidovii sau cu Tătarii sau cu Uriaşii spre a desemna o vechime adâncă, ce ţăranii atribue zidurilor surpate, despre care nu-şi mai amintesc din ce vreme datează”. Autorul prezintă şi două exemple. Prima se referă la informaţii culese din comuna Radomir, plasa Ocolu din fostul judeţ Romanaţi (astăzi Olt). Aici, “spre apus de această comună se mai cunosc ruine de cele bătrâneşti, care spun bătrânii că au fost oraş vechiu de când cu Tătarii şi Jidovii.” Celălalt exemplu se referă la comuna Peatra din plasa Oltul de Sus, fostul judeţ Romanaţi în preajma căreia se afla comuna Emulşeşti. Aici, cu prilejul amenajării liniei de cale ferată a fost secţionat un “cap de deal cu o adâncime de un stânjen” unde “s-au găsit mai multe ziduri de piatră mică şi cărămidă foarte mare precum şi cioburi de oale foarte mari şi groase ca de două degete. De aci se înţelege că acel loc a fost vreun aşezământ strămoşesc sau după vremile când cu Uriaşii ori cu Jidovii.”52

Foarte interesant rămâne toponimul Jidova (locul Jidovilor/Uriaşilor) sau Uriaşa de lângă Câmpulung. Această localitate se afla în comuna Poenari, plasa Argeşel din fostul judeţ Muscel (astăzi Argeş). Aici se aflau ruinele cetăţii Jidova care “după spusa bătrânilor noştri e un zid foarte vechiu”. Apoi, în comuna Schitu-Goleşti, plaiul Nucşoara din fostul judeţ Muscel se afla cătunul Valea-Uncheaşului care “este o cetate foarte ruinată de zid. Această cetate numită Jidova se zice că este construită de Tătari şi Jidovi.”

Toponimul Jidova este întâlnit şi în cazul unor forme de relief. Astfel, în comna Ianca, plasa Balta din fostul judeţ Romanaţi, “este o măgură, care se zice că e scoasă de Jidovi din pământ, care se cheamă şi măgura Jidova, căci locul sau groapa, de unde au scos-o se cunoaşte şi astăzi, care este spre răsărit de dânsa.”

Apoi, în comuna Râureni, plasa Râurile din judeţul Muscel, “se mai vede o movilă având înălţime de 8 stânjeni şi jumătate, ocolul ei de 30 de stânjeni, este rotundă cu vârful ţuguiat, despre care este vorba că e făcută de Jidovi. Şi mai la vale, în aceeaşi comună, se află în pădure o poiană de 50 de stânjeni lungime, acolo zice că au fost odinioară tabăra Tătarilor.” O astfel de movilă cu acest toponim exista şi în comuna Cacaleţ, plasa Ocolul din Romanaţi. Sub această movilă “mare de pământ, înălţime de 5 stânjeni şi ocolul de 27 stânjeni şi vârful trunchiat, (…)se află oase de Jidovi.”53

Şăineanu aduce ca argument şi “metafora populară muncă jidovească pentru a caracteriza o muncă foarte grea care trece peste puterile omului de rând, o muncă neobosită şi îndărătnică.” El aduce exemple luate din basmele româneşti din regiunea sudică a ţării; astfel în basmul Pipelcuţa sau Cenuşăreasa aflăm: “fata învăţată de mică copilă cu nevoia, muncea ca Jidovii din zi până în noapte şi făcea toate slujbele cele mai grele.”54

Autorul concluzionează afirmând despre cuvântul “jidov în sens de uriaş” că este “un reflex vag de la primele invasiuni tătare în aceste ţări. El concentrează în sine amintirea unui popor turanic judaisat, dispărut mai târziu ca naţiune cu desăvârşire, care s-a strecurat asemenea prin valea Dunării şi dintre care o parte va fi stăruit în aceste locuri, formând sâmburele etnografic al judaismului din ţările dunărene.”55

În continuarea argumentelor de mai sus care susţin prezenţa unor comunităţi khazare în spaţiul etnografic românesc vom aduce în discuţie un element de mitologie românească: Împăratul Roşu. Ce legătură poate avea acest personaj de basm malefic cu evreii khazari? Dacă Tătarii-Jidovi sau Uriaşii cu puteri supranaturale puteau avea deplină putere de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, Împăratul Roşu din basmele româneşti concentrează în sine toate forţele răului.

Evreii khazari descrişi de contemporani, aveau ochi albaştri şi părul roşiatic; “această culoare deschisă a părului este inevitabil un procent preponderent la evreii Est-Europeni iar această culoare deschisă a părului generalizată ar putea fi o moştenire a unei infuzii medievale cazare.”56

Potrivit lui Koestler, “culoarea tenului a evreilor cazari era albă, ochii lor erau albaştri iar părul lor era predominant roşiatic, trupurile lor erau mari, puternice iar felul de a fi rece, distant. Aspectul lor general este sălbatic.”57 De aici probabil asociaţia cu Uriaşii în mitologia românească.

În legendele populare evreeşti “nu se aminteşte de un regat khazar ci de un regat al evreilor roşii”58, roşul fiind culoarea părului şi poate datorită pigmentaţiei mongoloide a multor kazari.”59 Indubitabil,  Împăratul-Roşu din basmele româneşti poate fi identificat cu evreul khazar. În mitologia românească, însuşi Diavolul “se înfăţişează sub chipul unui om roşu şi el locuieşte în Dealul Roşu.” Omul roşu e considerat în popor “ca o piază rea, ca o mare primejdie.” În basmul moldovenesc Harap-Alb se spune: “Ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta o să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roşu, iar mai ales de cel spân, cât ai putea să nu ai de a face cu dânşii.”60 Omul spân, poate fi asemuit cu tătarul care adesea îşi rade părul de pe cap.

 În basmul românesc, Împăratul roşu, este adversar perpetuu al unui alt personaj, Împăratul Verde sau Împăratul Alb. Potrivit lui Şăineanu, “împăratul care poartă în poveşti acest epitet e caracterizat ca cel mai crunt tiran al timpului sau, în opoziţie cu Alb-Împărat, reprezentantul poporal al blândeţei şi al dreptăţei. În timpul acestui împărat se petrec lucruri afară din cale: zmeii fură soarele şi luna. Ca şi demonul, Roş-Împărat afecţionează enigmele şi ameninţă cu moarte pe potrivnicul său, de nu va fi în stare să le dezlege. În slujba sa stau monştri infernali, ca Jumătate-de-Om, care moare şi înviază în acelaşi timp.” Apoi să nu uităm straniul personaj “fata cu urechea roşie, care moartă fiind, se ridică la miezul nopţii din coşciug cu un rât de porc şi ameninţă să înghiţă pe paznicul ei.”61

Aceste personaje de basm, acoperă toate zonele etnografice româneşti! Basme din Moldova sau Transilvania, din sudul ţării sau Bucovina, te sfătuiesc că Împăratul Roşu trebuie evitat.62

În basmul Bărnuşca cules de Simion Florea Marian, se spune: “Băiatul auzise încă de mai înainte că oamenii cei însemnaţi precum (…) şi cei cu barba roşie ca para focului, iară cu părul capului negru ca pana corbului sunt foarte răi la inimă şi primejdioşi.”63

            Aici trebuie să punctăm descrierea lui Koestler care se asociază basmului: Khazarii “au părul negru şi sânt de două soiuri: unii numiţi kara-khazari (khazarii negrii)oacheşi la faţă, aproape măslinii de parcă ar fi indieni şi ceilalţi, albi (ak-khazarii) uluitori de chipeşi.”64

În povestea săsească Cei trei inşi cu barba roşie“un om îmbrăcat într-o manta cenuşie sfătuieşte pe cei trei feciori ai unui bătrân sărman să se ferească de oamenii cu barba roşie, că nu-i lucru curat. Şi într-adevăr, cei trei inşi cu barba roşie erau trei draci, iar omul cu mantaua cenuşie era însuşi Dumnezeu.” Apoi, o zicătoare ungurească spune “Cîine roşu, mânz roşu, om roşu, nici unul nu-i bun.”65

Mai mult, “într-o variantă a unui basm sud-slavic figurează Vântul-Roşu”, care este “o fiinţă îngrozitoare, care mânca oameni şi-ii chinuia cumplit”iar în poveştile maghiare, “ţiganul trădător e poreclit Cavalerul-Roşu.”66

În mitologia românească, tătarii sau jidovii asociaţi cu uriaşii, fiinţe ciclopice cu puteri supranaturale, sunt “mâncători de oameni”.67 Potrivit lui Şăineanu, “principiul care se bazează pe asemenea nomenclatură e caracterul mai ales păgân al popoarelor respective, la care se adaugă depărtarea în timp şi spaţiu. Astfel, la sârbi, uriaşii sunt ascociaţi cu iudeii, la cehi cu avarii iar la germani cu hunii.68

Întotdeauna, conflictul dintre Roşu Împărat şi Verde sau Alb Împărat,  finalizat în defavoarea primului, are o rezolvare prin decodificarea visurilor. Visul “este un factor mitopeic de primă ordine” în basmul românesc. Astfel, “în povestea bănăţeană Roş-Împărat şi Alb-Împărat, împăratul discută cu învăţaţii despre adâncimea viselor şi fie-sa scapă în două rânduri împărăţia de primejdie cu visele ei, care negreşit vin de la Dumnezeu. Visul nu-i în poveşti decât un antemergător al realităţii viitoare.”69

La khazari, exista secta vânătorilor de vise, o sectă creştină de preoţi khazari care “ştiau să citească visele altora, să locuiască în acestea ca în propria lor casă.” Deşi aceştia “s-au dus de mult”, totuşi, “li s-au păstrat solomoniile”.70

În mitologia românească există o serie de personaje stranii numite solomonari, cu “atribute şamanice, capabile să încalece pe balauri, să facă ascensiuni cereşti deasupra norilor”. De remarcat faptul că “numele lor – solomonar ori şolomonar – şi puterile lor magice se explică prin faptul că sunt succesorii înţelepciunii şi ai însuşirilor vrăjitoreşti ale regelui Solomon. (…) Ei sunt recrutaţi dintre oameni, aduc a uriaşi sălbatici (versiunea Şăineanu, n.n.), au chica roşcovană, ochii bulbucaţi, trup păros cu coadă; îmbracă ţundre albe sau umblă modest în haine numai petice (înfăţişare a căruţelor de evrei orientali care emigrau prin ţările române şi descrise de contemporani, n.n.), poartă traiste cu unelte magice, printre care o toporişcă de fier, frâu de mesteacăn, o carte de înţelepciune” (solomoniile de care vorbeşte Pavici, n.n.), (…). Privind originea credinţei în solomonari, este amintită şi “influenţa figurii rabinului (kabbalistului, hasidicului) evreu, mitizat în folclor, deoarece prin Bucovina se spune că “şolomonarii ies numai dintre jidovi.”71

Prezenţa unor personaje în mitologia românească precum uriaşii-jidovi sau solomonarii “cu chica roşcată”, în principalele regiuni etnografice din spaţiul românesc, poate demonstra faptul că acest teritoriu s-a aflat sub controlul direct al imperiului khazar care probabil l-a avut în posesie fie o parte, fie în totalitate o perioadă limitată de timp. Mai mult, tot în Oltenia, “Avraam este numele unui colac preparat la înmormântare.”72

            Doresc să semnalez aici un alt element etnografic care îi priveşte pe secui de această dată. Secuii au un tip de monument funerar reprezentat dintr-un stâlp de lemn din esenţă tare (pentru a rezista cât mai mult timp), în care se sculptau prin variate simboluri, cele mai importante întâmplări (reuşite sau eşecuri) din viaţa defunctului; acest tip de mesaje nu pot fi decodificate decât în interiorul comunităţii iar o bună parte din înţelesul lor s-a pierdut. La cimitirul secuiesc din Sf.Gheorghe am văzut astfel de monumente impresionante, multe de dată recentă. Pare a fi o tradiţie turanică întrucât şi khazarii “îşi crestau pe toiag evenimentele cruciale ale vieţii lor, iar acele însemnări aveau forma unor animale care semnificau stări sufleteşti, nicidecum întâmplări. Animalul care apărea cel mai des pe baston dădea apoi forma mormântului deţinătorului acelui baston.”73

Toate aceste simboluri mitologice sau culturale sunt desigur rămăşiţele unei posibile influenţe directe khazare în spaţiul românesc, fie printr-o perioadă de dominaţie temporară, fie printr-o convieţuire prelungită, care a urmat perioadei de dominaţie. Deşi nu face parte din tema demersului de faţă, amintim faptul că în majoritatea opniilor recente privind etnogeneza evreimii răsăritene, se susţine rolul important al elementului khazar. De fapt, a fost vorba de un sincretism şi un proces aculturaţie dedurată care s-au petrecut pe o arie vastă din Europa Centrală. Potrivit autorului David Keys, “în veacurile 9-13, pe fondul dezintegrării statului Khazar şi al invaziilor de mai târziu al hoardelor cumane şi mongole, un mare număr de refugiaţi khazari şi grupuri influente khazare care profesau iudaismul, au migrat în Estul Europei, unde s-au amestecat cu alte grupuri de evrei semite din Est, din Germania şi Italia de Nord.”74

Rămâne în final problema nerezolvată a identificării etnografice a legendei româneşti amintite de Baron şi Koestler. Basmele şi mitologia românească precum şi o serie de toponime, amintesc prezenta evreilor khazari în principalele regiuni etnografice româneşti. Invazia evreilor khazari s-a petrecut probabil prin penetrarea periodică a Carpaţilor Orientali sau invers, prin culoarului Mureşului, dinspre Ungaria. Rămâne desigur şi varianta penetrării Carpaţilor Meridionali în direcţia Olteniei,  unde persistă imaginea jidovilor uriaşi care locuiau din vechime în munţi.

 Un alt culoar pe care armatele khazare angajau campanii militare pentru a-l controla, este linia Dunării de jos şi a Dunării mijlocii, până spre Ungaria, străvechi drum comercial. Aşadar, se pare că întreg spaţiul românesc a fost afectat cumva de prezenţa khazară iar legenda invaziei se referă probabil la această realitate. Prezentul excurs istoric şi etnografic poate fi completat cu cercetări de teren, în toate regiunile etnografice româneşti întrucât, pe această temă, nu s-a direcţionat o muncă laborioasă, în afară de cercetările de scurtă durată ale lui Lazăr Şăineanu.

autor  Adrian MAJURU   http://www.e-antropolog.ro


1 Din vasta bibliografie pentru acest subiect amintesc selectiv: Artamonov, M.I., Khazar History , Leningrad, 1962; Bartha, A., A IX-X Szazadi Magyar Tarsadalomn (Hungarian Society in the 9th –10th Centuries), Budapest, 1968; Dunlop, D.M., The History of the Jewish Khazars, Princeton, 1954; Frazer, Sir James, The Killing of the Khazar Kings, Folklore, XXVIII, 1917;Graetz, H.H., History of the Jews, Philadelphia, 1891-1898; Kokovtsov, P., The Hebrew-Khazar Correspondence in the Tenth Century, Leningrad, 1932; Kutschera, Hugo Freiherr von, Die Chasaren, Wien, 1910; Landau, The Present Position of the Khazar Problem”, Zion, Jerusalem, 1942; Poliak, A.N., The Khazar Conversion to Judaism, Zion, Jerusalem, 1941 şi Khazaria – The History of a Jewish Kingdom in Europe, Mossad Bialik, Tel Aviv, 1951; Roth, C., The World History of the Jewish People, vol.II: The Dark Ages, London, 1966; Shapiro, H., The Jewish People: A Biological History”, UNESCO, Paris, 1953; Vetulani, A., The Jews in Medievael Poland, Jewish J. of Sociology, December, 1962; Zajackowski, The Khazar Culture and its Heirs, Breslau, 1946 şi The Problem of the Language of the Khazars, Proc.Breslau Soc. Of Sciences, 1946; Zborowski, M., and Herzog, E., Life Is With People – The Jewish Little-Town of Eastern Europe, New York, 1982

2 În cursul secolului X, Imperiul Khazar a atins ca frontieră vestică linia fluviului Nistru.

3 Din cele câteva lucrări apărute în limba română care abordează în subsidiar chestiunea khazară amintesc: Victor Neumann, Tentaţia lui Homo Europaeus, Geneza ideilor moderne în Europa centrală şi de sud-est, Editura All, 1997, Bucureşti; V.Spinei, P.Diaconu şi I.Ferenczi, Migratori la cumpăna dintre milenii: ungurii, pecenegii, uzii şi cumanii apud Istoria Românilor, vol.III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Mult mai documentată este lucrarea : Paul Lazăr Tonciulescu,Ardealul pământ şi cuvânt românesc, Editura Miracol, 2001, Bucureşti. Între lucrările de ficţiune amintesc aici pe Milorad Pavici, Dicţionarul khazar, roman-lexic în 100 000 de cuvinte, exemplar feminin, Editura Nemira, 1998, Bucureşti. Milorad Pavici a publicat şi exemplarul masculin al Dicţionarului khazar, publicat la editura Paralela 45.

4 Între cele mai importante lucrări ale filologului Lazăr Şăineanu, amintesc selectiv: Elemente turceşti în limba română, Bucureşti, 1885; Studiu dialectologic asupra graiului evreo-german, Bucureşti, 1889; Istoria filologiei române. Studii critice, Bucureşti, 1892; Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice. Studiu comparativ, Bucureşti, 1895; Studii folclorice. Cercetări în domeniul literaturii populare, Bucureşti, 1896; Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, Bucureşti, 1900.

5 Lucrarea care a impulsionat cercetarea evreilor khazari a fost aceea scrisă de Arthur Koestler, Al XIII-lea trib. Imperiul khazarilor şi moştenirea sa. Pentru versiunea în limba română a se vedea versiunile publicate la Editura Nagard, Roma, 1987 şi Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2002

6 “In the early Middle Ages a powerful state, inhabited by the Khazars, existed on the coast of the Black Sea.” (Raymond Leslie Buell, Polland: Key to Europe, New York, N.Y.:A.A.Knopf, 1939, p.288)

“The immigration (originally transmigration) of fews to Polandstarted in the middle of the IX century. (…) Chazars was situated in the vicinity of Kievand extended to the Dniestr(Nistru n.a.), it ceased to exist in 1969.” (Michal M.Borwicz, A Thousand years of Jewish Life in Poland, Paris, 1955, p.18)

7 vezi Khazaria (586-1083 A.D.), essay bassed on Dennis A.Leventhal’s article, Suggested Modifications to an MW Army List: The Khazars, Saga, no.73, February 2000, pp.31-35

8 “(…)kaghanul se îndreptă spre trimisul evreilor întrebându-l ce avea de zis despre religia sa. Rabinul Isaac Sangari îi răspunse că, de fapt, khazarii nici nu trebuiau să treacă la o nouă credinţă. Să se ţină de cea veche. Cum toţi păreau miraţi de gândirea lui, rabinul le explică: Voi nu sunteţi khazari. Sunteţi nişte evrei care vă întoarceţi acolo unde vă e locul: către adevăratul Dumnezeu al străbunilor voştri.” (Milorad Pavici, op.cit., pp. 228-229)

Răspunsul teologului grec de la universitaea din Constantinopol, a fost următorul: “Noi grecii, dându-vă crucea, n-o să vă luăm şi cuvântul ca zălog, aşa cum ar face-o sarazinii ori evreii. Nici n-o să vă cerem ca o dată cu crucea să vă însuşiţi şi limba noastră greacă. Dimpotrivă, ţineţi-vă sănătoşi limba voastră khazară. Dar aveţi grijă, dacă veţi trece la legea iudaică ori la cea mahomedană, n-o să mai fie tot aşa. Căci o dată cu credinţa lor o să trebuiască să le însuşiţi şi limba.” (idem, p. 130)

9 vezi site-ul The Khazar Heritage, cap. The Jewish Kingdom of Khazaria. Despre teritoriul imperiului khazar, aflăm: “The geographical expansion did not decrease until the khazar empire covered an area from Hungary-Austria in the west to the Aral sea in the east, Kiev-Upper in the North and the Black and Caspian seas and Caucasus in south. They installed counts (the so called Jewish princes) in Hungary-Austria, they taxated Goths in Crimeea and Greek-Byzantine towns and laudlords at the northern shores of the Black sea, they taxated Rhus merchands and raiders and all other trading through their territory.”

10 “A khazar official could be of Turk, Slav, Greek, Rhus, Arab, Goth, Roman and Magyar ethnical origin, as well as a confessional Christian, Jew, Muslim or maybe just pagan. They then just had to be multilingual and capable of communicating with all these nationalities.” (ibidem)

 

“(…)În capitala khazară, după datină, sânt şapte judecători. Dintre aceştia doi sînt pentru musulmani, doi pentru khazari – care judecă după Tora, doi pentru creştini – care judecă după Evanghelie şi unul pentru saqualiti, neamul rhus şi alţi păgâni, care judecă după legea păgânească. În oraşul lui (al kaganului, n.a.), sânt mulţi musulmani, negustori şi meşteşugari care au venit înţaraasta datorită dreptăţii şi adăpostului de primejdii pe care le asigură.” (ibidem, p. 52) Khazaria era singurul refugiu, singura “formă de îndurare manifestată în istorie faţă de cei care au luat calea surghiunului, sau au fost împinşi pe ea”. Khazaria devenise un adevărat “cămin naţional” pentru toţi bejenarii din Bizanţ, din califatul arab sau de aiurea, imagine pe care a avut-o şi continuă să o aibe S.U.A, astăzi.

 

46 Mioara Cremene, Dicţionar iniţiatic al ordinelor cavalereşti, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1998, p. 449

47 O realitate interesantă este amintită de Larry Wolff despre “tătarii cerchezi care locuiau la gurile fluviului Volga” şi anume, “bărbaţii erau circumcişi” dar “respectă şi alte datini muslmane”. (Inventarea Europei de Est, Humanitas, 2000, pp. 256-257)

48 “Jidovii este sinonimul Uriaşilor în mitofolclorul românesc, cuvântul fiind uzitat mai ales în Oltenia. Sunt puşi în legătură cu zidirea unor construcţii ciclopice, cu mutările albiilor unor râuri şi cu strămutările de munţi. Numele acesta se întâlneşte frecvent în toponimia românească având un substrat mitic: Jidova, Jidovin, Jidoştiţa, etc. Originea mitologemului, ca şi numele uriaşilor, sunt greu de stabilit, mai ales când se caută neapărat nişte identificări istorice. După Lazăr Şăineanu, credinţa în Uriaşi ar proveni de la kazari, o populaţie de origine asiatică de rit mozaic care şi-a întemeiat un regat nu departe de Carpaţii Orientali. (…)Există şi o părere după care numele acestora  ar fi ecoul cuceririlor romane, deoarece în armata lui Traian erau mulţi militari, originari din Judeea, sau că avem un mitologem explicativ pentru construcţiile megalitice din Europa preariană (V.Kernbach).” (Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord,Timişoara, 1998, p. 205

49 “(…)Martori oculari aveau să consemneze că umbrele caselor din capitala khazară nu voiau să se năruie, deşi nici un zid nu mai era în picioare. Au mai dăinuit o vreme în bătaia vântului şi pe apa Volgăi.” (Milorad Pavici, op.cit., p. 11)

50 Lazăr Şăineanu, O carieră filologică(1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, Bucureşti, 1901, pp.17-18

vezi şi Lazare Şăineanu: Une carriere philologique en Roumanie (1885-1900). I: Les peripeties d’une naturalisation. Memoire auto-biographique, Bucarest: Emile Storck şiParis, Larousse, 1901.

51 Lazăr Şăineanu, O pagină din istoria medievală. Excursiune istorico-linguistică. Jidovii sau Tătarii sau Uriaşii, Convorbiri Literare, XXI, 1887, Bucureşti, p. 523

“(…)Pentru ţăran deci, Jidovii sau Tătarii sunt oameni de o mărime nefirească, novaci puternici, încât unul singur poate lua în braţe douăzeci şi patru boi deodată: Uriaşii sunt sinonimi cu Jidovii în limba poporului.” (ibidem, p. 524) Şi astăzi există în nord-estul judeţului Gorj un orăşel cu numele Novaci.

 

ci ori pricolici, cu care şedeam frumos la masă, le mai dădeam câte un ciur ca să le numere găurile, ca după aia să le găsim în spatele casei codoaiele năpârlite.” (Milorad Pavici, op.cit., p. 52)

62 În povestea moldovenească Harap-Alb aflăm: “Unii spuneau că Împăratul Roşu, având inimă haină, nu se mai sătura de a vărsa sânge omenesc; altul spunea că fata lui este o farmazoană cumplită şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe.” (Ion Creangă, Scrireri, vol.I, p.32)

În basmul transilvănean Năzdrăvanul, Împăratul Verde şi Împăratul Roşu aflăm: “Iată că într-o zi se pomeneşte Verde-Împărat cu un sol cu carte de la Roş-Împărat, aducând-i o bâtă de o formă groasă de ambele capetele, cu poruncă ca în trei zile să-i deie răspuns (…)că de nu, nu-i stă capul, unde-i stă, şi să steie cu el gata de război.” Verde Împărat scapă în urma unei acţiuni interesante ca trimitere simbolică: “năzdrăvanul” a săgetat lingura împăratului înaintea primei îmbucături în ziua de Paşti. Acum care Paşti? Cel evreiesc sau cel creştin? Rămâne de identificat un obicei similar cu această întâmplare. Concluzia basmului: “Ce ne-am fi făcut, dacă nu era el(voinicul n.n.), să ne mântuie pe noi şi-mpărăţia de urgia lui Roş-Împărat?” De subliniat că respectivul “voinic” era şi el un străin “însemnat” descoperit spontan în pădure de Verde Împărat şi închis într-un zid de acesta doar pentru că visase că îşi va pierde împărăţia în mâinile străinului. Dar, acest personaj fără de nume reuşeşte să decodifice toate mesajele Împăratului Roşu şi să salveze de la distrugere Împărăţia lui Verde-Împărat. Probabil, este vorba de vechiul conflict dintre khazarii negri(voinicul) şi khazarii albi (Împăratul Roşu), care a ruinat Imperiul Khazar în ultima sa perioadă de existenţă. (volumul Poveşti din Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, pp. 150-155

63 S.Florea Marian apud. L.Şăineanu, op.cit., p. 25

Într-un alt basm ardelean, Nu-ştiu-Împărat, “un om bătrân sfătuieşte pe fiul său în ceasul morţii să se ferească a sluji la oameni cu părul roşu, căci aceia sunt oameni răi. Şi într-adevăr, erau zmei cu chip de oameni.” (idem)

 

“(…)Trebuie spus că în neamul Brankovicilor moştenirea se împărţea pe culoarea bărbii. Toţi moştenitorii cu barba arămie (pe care o moşteneau pe linie maternă pentru că Brankovicii se însurau cu femei roşcovane) pierdeau întâietatea în faţa bărboşilor bruneţi, întrucât barba neagră dovedea că erau moştenitori pe linie paternă.” (Milorad Pavici, op.cit., p. 32)

 

67 “(…) Începând de la Huni, căpeteniile tuturor seminţiilor fino-tătare numite în limba lor Cagan, care în cronicile medievale derivă: Cappanus sau Cacanus şi chiar Capcanus. Din Capcanus se făcu româneşte Căpcăn, devenit în urmă prin anologie populară Capcăn adică cap de câine. Înţelesul fundamental al cuvântului căpcăn este deci monstrubarbar considerat ca popor sau ca individ. Este porecla caracteristică neamurilor străine, care au însemnat cu sânge trecerea lor pustiitoare prin aceste ţări. (…) Cuvântul căpcăun, este o veche amintire care zugrăveşte spaima lăsată în urmă de primele apariţii ale seminţiilor asiatice; un martor elocvent care sigur a supravieţuit acelor vremi cumplite, un ecou puternic din timpul lui Atila sau vreunui Cagan avar.” (L.Şăineanu, O pagină din istoria medievală. Excursiune istorico-lingvistică. Căp-căn – Căpcăun – Cătcăun, Convorbiri literare, 5 august 1887, pp. 413-420)

68 L.Şăineanu, Basmele.., cap.IX, Ciclul Uriaşilor şi Piticilor, p. 527

 

70 Milorad Pavici, op.cit. p.112 şi p. 151. Vânătorii de vise, “ajunseseră să meargă pe urma acelor personaje care apăreau în visele altora şi pe care le hăituiau ca pe un vânat, de la un om la altul, chiar dacă se găseau în visele animalelor ori ale demonilor.”

Pe de altă parte, “khazarii vedeau în visele oamenilor litere în care îl căutau pe omul primordial, pe veşnicul Adam Kadmon, deopotrivă bărbat şi femeie. Ei credeau că fiecăruia din noi îi revine câte o literă din alfabet, şi că fiecare din aceste litere înseamnă o părticică din trupul lui Adam Kadmon cel de pe pământ, iar că în visele lor oamenii combină literele, însufleţind astfel trupul lui Adam.” (Ibidem, p. 205)

 

72 Coordonator Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri, vol. I, Oltenia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vezi Glosar, p. 371

Tot aici, potrivit ultimelor date adunate de pe teren, din sate din Oltenia, Uriaşii sunt asociaţi jidovilor în majoritatea localităţilor cercetate. Ca înfăţişare, uriaşii sunt “oameni mari şi puternici; se zice că s-ar fi găsit măsele de ale jidovilor; Există o legendă a lui Novac, care este considerat uriaş”; sunt “fiinţe neînchipuit de mari şi de puternice.” Ca manifestare, uriaşii-jidovi, “ţineau oamenii în mâini şi spuneau că aceştia vor moşteni pământul; îşi făceau case foarte mari; luau o poală de pământ şi făceau morman cât casa; au fost măguri formate de jidovi; Se zicea că trăiau cândva pe munţi.” (ibidem, pp. 358-359)

73 Milorad Pavici, op.cit., p. 138

74 David Keys, Catastrophe: An Investigation into the Origins of the Modern World,New York,N.Y.: Balantine Books, 2000, pp.100-101

====================

„Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura”, afirma scriitorul sârb Milorad Pavič în romanul lexicon „Dicţionarul khazar”. Putem oare considera România, din punctul de vedere al literaturii şi al înaltei societăţi, că se află în afara acestei ecuaţii enunţate de Pavič? Nicidecum!

De ce se referă Milorad Pavič la acest crud adevăr istoric? În primul rând, din perspectiva ţării sale. Teritoriile nu aparţin celor care le revendică, ci numai celor care le stăpânesc! De pildă, Kosovo este vatra de formare a poporului sârb. Astăzi este o zonă locuită în majoritate de albanezi. Musulmani. Sunt în istorie circumstanţe istorice care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi. Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală faţă de puterea de reacţie şi diminuare la adaptare. Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu. Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire o ţară? Ce faci cu poporul care o locuieşte?

Milorad Pavič avertizează de fapt asupra celei mai teribile arme de distrugere a unui popor. Este vorba de cea mai primejdioasă realitate cu care s-ar putea confrunta un popor înainte să dispară din istorie: alterarea valorilor!

Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate devein foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional. În fond, procesul de romanziare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani!

România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.

Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura”. Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič. Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:

„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie – rezultatul s-a văzut!”.

Alterarea culturală este determinată pe trei căi:

1. slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului. Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.

2. asimilarea cu altă etnie şi aici vezi asocierea dintre „rrom” şi „român”; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).

3. diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi. Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.

Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare, care pentru un zece arginţi vând tot.

Ce vor khazarii? Patria lor! ar putea fi răspunsul. Care patrie? Cine sunt ei? Khazarii sunt turci iudaizaţi în secolul VIII şi care au rămas aproximativ în vatra imperiului lor din Europa Orientală (Ungaria, Polonia, sudul Rusiei). Acest imperiu a existat între Marea Caspică, Munţii Caucaz şi fluviul Nistru la apus. Dar spaţiul românesc de azi nu a fost în afara zonei lor de stăpânire şi influenţă. Nu insist aici asupra acestor detalii atât de îndepărtate, le-am publicat în studiul meu „Evreii khazari. Istorie şi etnografie românească” (revistele „Altera”, anul IX, nr. 20-21, Tg.-Mureş, 2003, şi „Plural”, nr. 27, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006, dar şi volumul „Legenda Khazară”, Editura Caligraf, 2008).

Revenind la întrebarea din titlu, îmi amintesc de câteva precedente istorice, pentru care istoria încearcă diferite abordări. Sub Stalin, prin anii 1945-1948, a existat proiectul unui stat iudeu în Crimeea, dar Stalin s-a opus acestui proiect argumentând, într-un final, că există deja o republică evreiască cu centrul la Birobidjan, pe fluviul Amur, în Extremul Orient, îndepărtând acest proiect de Europa. Într-un târziu a fost îndepărtat şi el, prin otrăvire, fiind cunoscut deja publicului larg „complotul medicilor evrei de la Kremlin”.

Dar khazarii sunt poate cel mai fascinant popor din istorie. Au dispărut în aparenţă fără urmă prin anul 1000, dar au rămas totuşi aici. Prin disimulare, substituire şi întotdeauna printr-o foarte abilă şi subtilă particularitate. Iată un detaliu banal în aparenţă: Ungaria este o ţară catolică, dar maghiarii ardeleni sunt astăzi reformaţi. Iar partea cea mai arhaică a Transilvaniei, vechii soldaţi de frontieră, avangarda cuceririi Transilvaniei în Evul Mediu îndepărtat, este din nou aruncată în faţă! Secuii, care nu sunt maghiari etnic vorbind, ci „evrei neofiţi”, după cum spun unii ardeleni, sunt îndemnaţi la nesupunere civică şi sunt invitaţi la referendum local în martie 2012, pentru mult visata autonomie. Dar se pare că nu numai Transilvania este miza, ci întreaga Românie.

De aceea, indiferent ce vor khazarii în final, ne oprim aici şi spunem o rugăciune, preluată şi ea din articolele prezente pe internet:

„Te rugăm pe Tine, Prea Deşteptule Israel, Te rugăm pe Tine, Prea Descurcăreaţă Franţă (etc. că sunteţi mulţi) – fie-vă milă, o Vouă Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie neştiutoare dar şi nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Grădină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci- pe principiul cade omul din pom şi păcat să nu tragă un pui de somn – noi v-am dat vouă această Grădină pe degeaba iar acum suntem goi în toate! Iar de-o fi să nu ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi voi pentru noi şi să ne culegeţi şi nouă roadele!

Acest mesaj nu este îndreptat împotriva vreunui popor pomenit în aceste rânduri, ci dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora!”.

Concluzie:

  1. „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura” (Milorad Pavič)
  2. „De la o ţară atât de mică ca a noastră este aproape uluitor. Cumpărăm Manhattan, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România şi cumpărăm Polonia. După cum văd eu nu avem probleme. Cu talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru ajungem aproape peste tot” (Shimon Perez, 10 octombrie 2007, Tel Aviv).

de Adrian Majuru

http://www.cotidianul.ro/ce-vor-khazarii-164609/

Anunțuri

One response to “Cine sunt de unde sunt si ce vor khazarii?

  1. Ei au fost in Romania stapanitori cruzi vreme de secole…

    In the eighth century it is said that an armed force of Jews from southern Russia, presumably the Chazars, entered both Moldavia and Wallachia and united with the Jews who were already living there; and „for a number of years the Jewish religion reigned supreme in the country.”

    After about 400 years, during which nothing is heard of Jews in Rumania,

    http://www.jewishencyclopedia.com/articles/12939-rumania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s