Paradis sau iad? Efectele legalizării prostituției, drogurilor și eutanasiei

Paradis sau iad? Efectele legalizării prostituției, drogurilor și eutanasiei în Olanda

Olanda, acea țară odată calvinistă, a întrecut cu mult celelalte țări în legalizarea „crimelor fără victime”, precum prostituția, folosirea drogurilor și eutanasia. În prezent, ea se confruntă cu consecințele neintenționate ale acestui fapt, precum creșterea fulminantă a crimei organizate, a sărăciei sociale și a turismului sexual, al drogurilor și al morții.

Prostitutie si imoralitate sexuala

În anul 2000, guvernul olandez a decis să le ușureze și mai mult viața proxeneților, traficanților si a clienților acestor bordeluri, legalizând comerțul și așa dezvoltat și evident al bordelurilor. Să o transformăm într-o meserie ca oricare alta! O dată eliberate femeile din această lume interlopă, șarlatanii, traficanții de droguri și cei de persoane vor dispărea!

bordel-amsterdamConform articolului „De ce nici măcar Amsterdamul nu-și mai dorește bordeluri legale” semnat de Julia Bindel în „The Spectator”, la 12 ani distanță, putem observa rezultatele acestui experiment. În loc să ofere o mai bună protecție femeilor, doar s-a ajuns la dezvoltarea acestei piețe. În loc să concentreze bordelurile într-o zonă discretă și (retrasă) a orașului, industria sexului a împânzit întreg Amsterdamul – acesta fiind practicat chiar și în stradă. În loc să acorde „drepturi la locul de muncă”, prostituatele au ajuns să fie tratate de proxeneți mai agresiv ca niciodată. Sindicatul format la inițiativa guvernului în vederea protejării lor este ocolită de majoritatea prostituatelor, cărora le este prea teamă să depună plângeri.

Conform noii legislații, proxeneții sunt denumiți acum oameni de afaceri sau antreprenori; abuzurile suferite de femei sunt considerate acum „riscuri profesionale”, asemenea riscurilor la care sunt expuși cei de pe șantiere. Industria turismului sexual s-a dezvoltat mai rapid în Amsterdam decât orice alt tip de turism normal: iar pentru că orașul a devenit bordelul Europei, traficanții importă femei din Africa, Europa de Est și Asia pentru a face față diversității de cereri. Altfel spus, proxenetismul a rămas același, doar că acum este legal – violența încă este inerentă meseriei, iar traficul a crescut și mai mult. Consilierea femeilor să părăsească această meserie este aproape inexistentă. Imaginea murdară a meseriei nu a reușit să fie spălată prin binecuvântarea legală.

Guvernul olandez a sperat să joace rolul proxenetului cinstit, percepând o cotă-parte din practicarea prostituției prin intermediul impozitului. Însă, doar 5% dintre femei s-au înregistrat pentru plata impozitului, deoarece, oricât de legal ar fi, nici una dintre femeile implicate nu-și dorește să fie cunoscută ca fiind prostituată. Ilegalitatea doar a căpătat o formă nouă, ducând la creșterea traficului, a bordelurilor fără licență și a proxenetismului; iar fără nici o implicare din partea poliței, a fost și mai ușor să se încalce și restul legilor. Să procuri femei din afara Uniunii Europene, disperate după o viață nouă, continuă să fie ilegal. Însă niciodată nu a fost mai ușor să se facă acest lucru!

Legea a impus înființarea de bordeluri în toate regiunile Olandei, indiferent dacă acestea le vroiau sau nu. Chiar dacă se opunea înființării bordelurilor, un oraș sau o localitate trebuia să permită măcar funcționarea unuia singur – iar refuzul de a acționa astfel era considerat o încălcare a legii federale fundamentale a muncii. Pentru mulți olandezi, legalitatea și decența au ajuns ireconciliabil separate. S-a dovedit a fi un eșec social, legal și economic – și în sfârșit, acest haos se apropie de final.

„Explozia” bordelurilor s-a încheiat. O treime din bordelurile din Amsterdam au fost închise pe motivul implicării crimei organizate, a traficanților de droguri și a creșterii traficului de femei. Poliția recunoște acum că districtul felinarelor roșii s-a transformat într-un port global al traficului de persoane și a spălării de bani. Străzile au ajuns împânzite de gangsteri care caută fete tinere, vulnerabile, pentru a le vinde bărbaților drept virgine supuse care îndeplinesc tot ceea ce li se spune. Mulți dintre cei care operează în domeniul turismului obișnuit – cel al muzeelor și al canalelor – se tem că vizitatorii acestora vor dispărea, o dată cu reputația orașului.

Primarului orașului i-au trebuit 6 ani să recunoască public că acest experiment a fost un dezastru, un magnet pentru femeile traficate, traficanții de droguri și fetele minore. Zone din Rotterdam, Haga și Heerlen au fost închise în condiții similare. Soluția în acest caz este clară: anularea legalizării. Legalizarea nu a adus emancipare. Dimpotrivă, a dus la tratamentul îngrozitor, inuman și degradant al femeilor deoarece a declarat ca fiind acceptabilă vânzarea de ființe umane. Și pe măsură ce guvernul olandez se va auto-reforma din proxenet în protector, va avea timp să mediteze asupra prejudiciilor aduse femeilor afectate de acest experiment social dezastruos.

O cultură a drogurilor

Conform articolului Ceciliei Rodriguez, „Olanda se apleacă asupra propriului Turism al Drogurilor și al Morții” publicat în revista Forbes, două vechi dezbateri au ajuns din nou în centrul atenției în Olanda, ambele referitoare la forme de „turism”: „turismul negativ”, „turismul medical” sau mai puțin controversatul „turism nou”. Lăsând la o parte etichetele, acestea sunt de fapt îndelung controversatele și speculatele turism al drogurilor și turism al suicidului asistat. Ambele forme au ținut titlurile primei pagini a ziarelor, deoarece guvernul conservator olandez dorește să elimine turismul drogurilor și să-l reducă pe cel al eutanasiei, împotriva opoziției vehemente a partidelor liberale, oficialilor locali și mișcărilor civice care se tem de efectele pe care aceste măsuri le-ar putea avea asupra economiei naționale și locale.

Pentru mulți tineri europeni, prima lor călătorie în Amsterdam, neînsoțiți de părinți, este considerată un ritual al devenirii, și aceasta nu datorită arhitecturii unice, a frumoaselor canale și a muzeelor bogate în artefacte, ci mai degrabă pentru posibilitatea de a explora cafenelele de renume internațional unde pot achiziționa marijuana în cantități reduse pe care să o poată consuma în mod legal.

Însă aceasta este o afacere de proporții uriașe. Conform lui Tahira Limon, purtătorul de cuvânt al municipalității, din cei 4 – 5 milioane de vizitatori anuali ai Amsterdamului, 23% declară că vizitează o „cafenea” olandeză. Guvernul federal dorește să oprească acest lucru și a adopat diverse metode în vederea atingerii acestui scop. Mai întâi, începând de anul trecut, au interzis în orașele de sud, printre care și Maastrichtul, vânzarea marijuanei tuturor străinilor, cu excepția germanilor și belgienilor, în vederea diminuării traficului. Apoi, această prohibiție a fost extinsă asupra tuturor regiunilor și vizitatorilor. Amsterdamul a fost exclus, deoarece guvernul local nu accepta restricțiile, iar cafenelele au reușit să exercite suficientă presiune împotriva întârzierii aplicării lor. Dar asta până acum.

Dacă premierul Mark Rutte reușește să-și impună punctul de vedere, orice rezistența va deveni inutilă. Menționând, printre altele, industria ilegală a drogurilor presupus a fi desfășurată în jurul cafenelelor, luna viitoare guvernul plănuiește să demareze prima etapă a programului de reducere a activității cafenelelor, sperând prin aceasta la eradicarea întregului turism al drogurilor până la finele anului.

O cultură a eutanasiei și a morții

Referitor la celălalt „turism” incriminat mai sus, cel al morții, în mod oficial, doar rezidenții olandezi ar trebui să primească asistență medicală în efectuarea eutanasierii. Însă legea nu interzice doctorilor să realizeze eutanasiere și non-rezidenților. Olanda a fost prima țară care a legalizat sinuciderea, iar legalizarea dreptului de a se sinucide este considerat cel mai liberal drept în întreaga lume, deși se aplică doar cazurilor de suferință „insuportabilă și iremediabilă”. (Cu toate acestea, Olanda nu este unica destinație pentru efectuarea unei eutanasieri legale. Prima și cea mai căutată este Zurich, în Elveția, unde sute de turiști, în special britanici, călătoresc pentru a-și pune capăt vieții.)

Nu industria suicidului asistat se gasește în spatele ultimei controverse, ci mai degrabă pericolele ulterioare care ar putea degenera din această situație, asemenea cazului „cafenelelor”, datorită a două noi inițiative promovate de organizația „Dreptul de a Muri”: transformarea eutanasiei în ceva universal acceptat, prin crearea unor echipe mobile care să asiste pacienții în efectuarea eutanasierii lor acasă; și prin propunerea unei legislații care să acorde dreptul de a deceda tuturor persoanelor de peste 70 de ani.

Membrii conservatori ai guvernului și diverse organizații religioase se tem că astfel de măsuri ar putea genera o creștere a turismului eutanasiei. Corectă sau nu, reputația îndelungată a țării ca refugiu al cazurilor de trăiește-și–lasă să trăiască – sau mori-și-lasă să moară – este atacată mai mult ca niciodată.

Postat de

Cum legalizarea eutanasiei a schimbat pentru totdeauna Belgia

de Tom Mortier și Steven Bieseman

eutanasie-sinucidere-asistata-romaniaÎn 2002, Belgia a devenit a doua țară din lume, după vecina sa, Olanda, care a legalizat eutanasierea. În următorul deceniu, țara noastră a devenit un adevărat laborator al schimbărilor sociale radicale. Cu atâtea alte țări preocupate astăzi de legalizarea eutanasierii, acum este un moment propice să stăm o clipă și să analizăm cu atenție rezultatele.

Belgia era guvernată atunci de o coaliție a liberalilor și social-democraților. Fuseseră excluși creștin-democrații ceva mai conservatori. Cu albastru drept culoare a liberalilor și roșu a social-democraților, presa a supranumit guvernarea: Coaliția Mov.

Creștin-democrații deși au adoptat o poziție difuză privind eutanasierea, se aflau totuși în opoziție. Coaliția Mov era liberă să adopte o lege a eutanasierii în baza argumentului că o persoană ar trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a „alege liber” dacă să moară sau nu. Astfel că, absolutizând ideea auto-determinării persoanelor, cele două aripi, dreapta și stânga, au găsit numitor comun.

Legea stipulează că doctorii pot ajuta pacienții să moară dacă aceștia își exprimă liber acest lucru pentru că manifestă dureri netratabile și insuportabile. Procedura menționează că pacientul trebuie să consulte un al doilea doctor independent, iar în cazul bolilor non-terminale trebuie obținută și aprobarea unui medic psihiatru independent. În practică, totuși, această independență este irelevantă. Belgia este o țară mică, în care se găsesc cu ușurință doctori îngăduitori.

O serie de cazuri recente nu lasă nicio îndoială asupra faptului că legea eutanasierii a schimbat drastic și din temelii societatea belgiană. Anul trecut, unei perechi de frați gemeni surzi de 45 de ani care nu au putut accepta ideea de a rămâne orbi i s-a admis posibilitatea eutanasierii. Doctorii au aprobat cererea lor deoarece ei oricum „nu mai aveau pentru ce trăi”. Potrivit doctorilor care au făcut injecția letală, nu a fost „mare lucru”.

În alt caz, o femeie în vârstă de 44 de ani care suferea de anorexie nervoasă cronică a fost eutanasiată. Ulterior, o altă femeie, de 64 de ani, care suferea de depresie cronică a fost eutanasiată fără a fi informate rudele. Doctorii și-au apărat deciziile explicând faptul că aceste cazuri extreme și excepționale au fost legitime pentru că toate condițiile legale au fost respectate.

Eutanasia se transformă din opțiune medicală în ideologie. Doctorii belgieni care practică eutanasierea au chiar convingerea că sunt plini de omenie deoarece îi eliberează pe oameni de suferință. Umaniștii fundamentaliști merg mai departe și descriu eutanasierea drept apogeul auto-determinării. Opinia familiei pacientului nu are oricum nicio greutate. Un doctor este îndreptățit să eutanasieze mama unei familii fără a oferi vreo explicație copiilor ei. Eutanasierea este promovată ca o modalitate „frumoasă” și pozitivă de a muri. Astfel că doctorii fac transplant de organe de la pacienții care mor în operații, pentru că se spune că le umple de sens viața. În curând, legea s-ar putea să permită ca şi copiii și pacienții care suferă de nebunie să fie eutanasiați.

Din 2002 cei care s-au opus legii, ca și noi, au fost marginalizați și tratați ca niște conservatori rigizi și lipsiți de inimă care nu se integrează în societatea postmodernă, pluralistă și progresistă a Belgiei [1]. Creștin democrații s-au dezis de valorile lor tradiționale și susțin legea. Examinarea problemei a devenit taboo pentru că aceasta ar însemna ca dreptul absolut al individului să fie violat.

Există însă critici importante la adresa legii, venite și din altă direcție decât cea a Bisericii Catolice. Filozoful belgian Herman De Dijn este un oponent declarat. El descrie Belgia drept o „societate sentimentalistă” în care valorile tradiționale au fost drastic minimizate și înlocuite de preferințe subiective [2]. O societate sentimentalistă nu mai poate subscrie valorilor etice, altele decât cele care privesc căutatea fericirii individului, adică autonomie și lipsa suferinței. Responsabilitățile specifice unei comunități și instituțiile morale sunt anulate în acest proces de căutare a bunăstării individuale; interdependența și conectivitatea sunt ignorate.

De Dijn simte că acesta este esența problemei. O persoană nu este numai un mănunchi de sentimente, opinii și preferințe individuale, ci este parte a unei specii, membru al omenirii, o verigă vitală în ecologia morală în care fiecare persoană are o valoare simbolică unică. Respectul pentru demnitatea umană include nu numai respectul pentru opiniile personale, ci și pentru conectivitatea cu cei dragi și cu societatea.

Susținătorii regimului eutanasierii resping această critică seculară, precum și influența dăunătoare a Bisericii Catolice [3]. Ideologia lor de autodeterminare absolută a devenit atât de puternică încât se transformă într-o teologie, într-un fanatism cvasi-religios. Au inventat simboluri și ritualuri încurajatoare pentru a-și exprima convingerile. Un card de auto-determinare conține ultimele dorințe ale pacientului, astfel încât serviciile sociale să știe ce au de făcut în cazul unei boli terminale. Există centre unde oamenii pot adresa întrebări despre practica eutanasierii. Se manifestă azi un fenomen de îndoctrinare pe tema autodeterminării a doctorilor și voluntarilor care poartă certificatele de eutanasiere ca niște insigne de onoare.

Cu toate acestea, noi avem nădejde. Cu siguranță există metode de a convinge publicul belgian că ceva este teribil de greșit atunci când politicienii dezbat dacă este legal sau nu ca părinții să reducă la tăcere proprii copii. Nu este omenesc și nu este științific. Nu există o scală științifică pentru a determina o suferință insuportabilă. Luând în calcul avansul cercetărilor în alinarea durerilor, eutanasierea nu este nici măcar necesară.

Ideea-cheie a mișcării verzi este că toate formele de viață sunt interconectate – chiar și noi oamenii. Mai ales noi oamenii. Treaba politicienilor este de a proteja această conectivitate. Altfel, de ce ar trebui să le pese părinților de copilul lor dependent? De ce ar trebui să le pese copiilor de părinții lor dependenți? Odată ce pierdem această conștiință că suntem legați unii de alții prin frățietate, vom sfârși prin a ucide pe toți aceia considerați poverile societății. Și într-o oarecare măsură, fiecare în parte este o povară.

Eutanasierea nu reprezintă o amenințare la adresa dogmelor religioase. Bisericile vor sta deschide indiferent de ce se întâmplă în spitale și în centre de îngrijire. Ceea ce este amenințat acum este umanismul. În loc să stăm puternici, uniți ca frații, această dogmă a autodeterminării ne separă, ne izolează pe fiecare în parte și apoi ne propune să ne omoare – dacă dorim. În Belgia zilelor noastre cu toții suntem în primejdie.

Tom Mortier și Steven Bieseman predau la Universitaea Leuven din Belgia. Ei doresc să mulțumească Profesorului emerit Herman De Dijn pentru valoroasele discuții și Sylviei Statz pentru îndrumările privind traducerea textului.

[1]. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 71-89. [2]. De Dijn H., Taboes, monsters en loterijen, Uitgeverij Pelckmans, Kapellen (2003), S. 23-25. [3]. Burms A. and De Dijn H., De sacraliteit van leven en dood, Pelckmans Uitgeverij nv, Kalmthout, (2011), S. 91-99.

Sursa: MercatorNet. Adus în românește de Vremuri vehi și noi

Anunțuri

2 responses to “Paradis sau iad? Efectele legalizării prostituției, drogurilor și eutanasiei

  1. Cutremurator! Drumul spre iad e larg, fereste-ne, Doamne, de-al urma!

  2. Cred ca corecta este prima varianta.Asa ca o las pe aia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s