Iisus Hristos şi învăţăturile Lui nu sunt deloc pe gustul omului de azi,Europa va deveni un imens muzeu al creştinismului

 

După ce Herta Muller şi Adam Michnik au vorbit despre rolul disidenţei în comunism, cardinalul Gianfranco Ravasi şi Horia-Roman Patapievici au tratat un subiect la fel de sensibil: situaţia creştinătăţii în Europa secolului XXI.
În martie anul acesta{2011}, Vaticanul a lansat un program de dezbateri numit „Curtea Neamurilor”. Prin acest proiect, Biserica Romano-Catolică a dorit să iniţieze dialoguri atât ecumenice, între confesiuni şi religii diferite, cât şi între Biserică şi societatea civilă şi între credincioşi şi atei. „În vechiul Israel, în templu puteau pătrunde doar credincioşii evrei, dar într-o curte separată de templu cu un zid aveau acces şi „păgânii” care puteau vedea şi auzi ce se petrece înăuntru. Acest loc se numea Curtea Neamurilor şi era un spaţiu de dialog interconfesional. Mai târziu, la venirea lui Iisus, după cum scrie Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni, zidul dintre evrei şi neamuri a fost dărâmat de Mântuitorul”, a spus la începutul discuţiei cardinalul Ravasi. „E adevărat, dar măcar păgânii aceia credeau şi ei în ceva, credeau în zeii lor, pe când astăzi mulţi dintre contemporanii noştri nu mai cred deloc”, a replicat Patapievici. „Pe atunci se spunea ca în Psalmi: „Zis-a nebunul în sinea lui: nu este Dumezeu”, pe când azi este mai potrivit: „Zis-a ciudatul în sinea lui: este Dumnezeu.” Credincioşii au devenit o minoritate ciudată.” „Tocmai de aceea, în lumea secularizată de astăzi este oportun ca între credincioşi şi necredincioşi să se iniţieze un dialog într-o nouă Curte a Neamurilor, iar primul pas este acela de a-l asculta pe celălalt”, a fost de părere Cardinalul Ravasi. „Între un ateu sincer şi un credincios mediocru, îl voi respecta întotdeauna pe ateu. În Apocalipsă se spune: „Pe cel căldicel îl voi scuipa din gura mea”, deci cel care nu este nici rece, nici fierbinte, cel care modelează moralitatea după nevoile lui şi nu după învăţăturile Bisericii şi ale celor 10 porunci este mai rău decât un ateu”, a mărturisit teologul.

Cei doi parteneri de dialog au pus apoi semnul egalităţii între Europa şi religia creştină. Europa ca civilizaţie a fost creată de creştinătate şi creştinismul face parte din actul nostru de identitate, în plus, nimeni nu poate nega faptul că 90% din tot ceea ce înseamnă cultură este într-un fel sau altul legat de Biblie. Un viitor fără cunoştinţe religioase este unul complet acultural, au avertizat cei doi interlocutori. Dacă nu citim Biblia, nu vom avea codul de descifrare a culturii. Vom intra într-o pinacotecă şi nu vom înţelege picturile religioase ale maeştrilor, vom citi marile cărţi ale literaturii şi nu le vom înţelege. Şi ca un efect de bumerang, nu doar lucrările credincioşilor nu le vom mai putea pricepe, ci, paradoxal, nu vom mai avea acces nici la mesajul ateilor. Fără lecturile obligatorii din Biblie nu-i vom putea gusta pe Voltaire sau pe Cioran. Nu vom înţelege de ce era Nietzsche atât de supărat pe Dumnezeu încât îi dorea moartea.

„Iisus nu mai e cool”

După cum remarca Patapievici, deşi civilizaţia europeană este strâns legată de creştinism, în preambulul Constituţiei Uniunii Europene nu şi-a putut face loc nici măcar o singură referire la identitatea creştină a acestui continent. „Ce se întâmplă cu noi, europenii? Parcă am înnebunit! Am deviat de la valorile nostre, ne renegăm trecutul şi tradiţia, am ajuns să trăim, cum spun psihiatrii, „in denial“ şi într-o puternică ură de sine, parcă am vrea să murim”, a comentat  eseistul. „La Dostoievski, Marele Inchizitor l-a pus în lanţuri pe Iisus, dar hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Cum am reacţiona noi astăzi dacă ar veni Mântuitorul? S-ar anunţa la televizor, breaking news la ştiri, că e un nebun în piaţă care pretinde că e Iisus. S-ar repezi cu camerele de filmat pe El şi L-ar chema la un talk-show. Şi hai să spunem că El s-ar duce. Ce s-ar întâmpla? Ei bine, nu ar face rating. După cinci minute, realizatorii L-ar arunca în stradă. Pentru că Iisus şi învăţăturile Lui nu sunt deloc pe gustul omului de azi. Iisus nu mai e „cool,” a glumit cu amar Patapievici. „Ca şi Iisus, creştinismul este astăzi alungat de peste tot, din învăţământ, din spaţiul public. Şi ce vom face cu toată tradiţia noastră creştină? Probabil vom face un muzeu, că la asta ne pricepem. Vom face un muzeu al creştinismului,” a spus eseistul român. „Foarte puternică metafora dvs cu muzeul. Dar, din păcate, vreau să vă anunţ că în Occident chiar avem astfel de muzee. Toate marile catedrale sunt deschise două ore dimineaţa pentru Sfânta Liturghie la care participă o mână de credincioşi, iar după aceea, tot restul zilei, până noaptea, bisericile primesc turişti. Superbele catedrale ale creştinătăţii occidentale au ajuns astfel nişte magnifice cochilii goale”, a remarcat trist teologul catolic. „Credincioşii se mai adună astăzi împreună doar la marile sărbători şi la ocazii excepţionale. La beatificarea Papei Ioan Paul al-II-lea, de pildă, la Vatican au fost zeci de mii de oameni uniţi doar de credinţă pentru că altfel erau de o diversitate lingvistică absolută. Dar în afară de aceste rare excepţii când mai vezi mulţimi de oameni ieşiţi în stradă? Vă spun eu: când se adună să strige că nu au ce mânca şi ce bea”.

de Gabriela Lupu

http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/europa-va-deveni-un-imens-muzeu-al-crestinismului-240853.html

 

Relativismul alungă creştinismul din spaţiul public

    Creştinismul va deveni, în deceniile următoare, o religie căreia i se va permite din ce în ce mai puţin să se exprime în spaţiul public, a declarat arhiepiscopul Charles Chaput, prezent la cel de-al XV-lea simpozion al Asociaţiei Legii Canonice, desfăşurat în Slovacia. O societate în care credinţa nu mai poate fi exprimată în spaţiul public este o societate în care statul s-a transformat într-un idol, a mai precizat Chaput, notează Christian Telegraph.

 

Foto: clevland.com    Scoaterea religiei în afara spaţiului public se datorează, în opinia arhiepiscopului, unui model economic bazat pe consum şi unei viziuni politice seculare. De exemplu, în Statele Unite, unde populaţia este majoritar creştină, agenţiile şi organizaţiile guvernamentale tind să impună tot mai mult bisericilor modul în care acestea să acţioneze, ceea ce înseamnă de fapt o distrugere a identităţii lor. Susţinerea unor principii morale de către creştini şi contestarea publică a unor realităţi care contravin acestor principii, precum imoralitatea relaţiilor homosexuale, sunt interpretate drept „discursuri ale urii”.

„Occidentul se îndreaptă, acum, în mod hotărât, în direcţia unui «umanism inuman»”, a spus Chaput.

 

Statele occidentale au făcut din relativism o religie civilă şi o filozofie publică. La nivel de argumentaţie, se susţine că niciun individ sau grup nu are monopol asupra adevărului. Ceea ce este veridic şi de dorit pentru o persoană, poate să nu fie adevărat, nici de dorit pentru altă persoană. Toate culturile şi religiile ar trebui să fie considerate egale. În practică însă, lipsa unor principii morale ferme şi respingerea ideii că există şi adevăruri transcendente au determinat transformarea instituţiilor politice în instrumente ale intoleranţei, susţine Charles Chaput.

„Dacă drepturile omului nu vin de la Dumnezeu, atunci ele rămân în sarcina convenţiilor arbitrare ale bărbaţilor şi femeilor. Statul există ca să apere drepturile omului şi ca să promoveze prosperitatea fiinţei umane. Statul nu poate fi niciodată sursa acestor drepturi. Când statul îşi arogă această putere, chiar şi o democraţie poate deveni totalitară.”

http://www.semneletimpului.ro/stiri/Relativismul-alunga-crestinismul-din-spatiul-public-1459.html

 

Creştinismul a învins, dar Hristos este, adesea, alungat din cetate

Nevoia de viaţă creştină autentică

Î

Despre Hristos s-a spus, încă din pruncia Sa pământeană, că va naşte împotriviri (Luca 2, 34). Mai târziu, El avea să mărturisească că a venit să arunce foc pe pământ (Luca 12, 49), să aducă sabia, nu pacea îndelung aşteptată (Matei 10, 34).

Biserica, în esenţa sa fiind o prelungire a lui Hristos în istorie, rămâne aceeaşi realitate care naşte împotrivire, care incendiază lumea, care taie şi sfărâmă orice duh de comoditate, conformism şi status quo.

Cu rare excepţii, Biserica primelor veacuri a trăit în această stare de „nebunie pentru evrei“ şi „sminteală pentru păgâni“ (I Cor. 1, 23). Totul era trăit în neconformitate cu spiritul vremii. Iubirea vrăjmaşilor, concepţia că murind pentru Hristos este calea înmulţirii numărului de creştini, calea spre fericire dobândită prin renunţarea la plăcere, avere şi putere crease o lume care răsturna temeliile lumii vechi.

Libertatea obţinută prin Edictul de la Milan a adus beneficii imense Bisericii creştine. A fost, în acelaşi timp, şi o mare provocare căreia mulţi creştini nu i-au putut face faţă. Apar „imperii creştine“, „societăţi creştine“; totul este impregnat de creştinism: politica, armata, administraţia, economia, educaţia etc. Hristos, însă, cu al Său foc, cu a Sa sabie, cu a Sa Cruce dătătoare de Înviere nu mai este înţeles şi trăit ca în perioada pre-constantiniană. Acesta era paradoxul: creştinismul învinsese, dar Hristos Cel smerit, Cel jertfelnic, Cel iubitor de vrăjmaşi era, adesea, alungat din cetate.

Avem nevoie de arhierei, preoţi de parohie şi vieţuitori de mănăstire care să trăiască „viaţa în Hristos“ în mod autentic

În acest moment au apărut monahii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit ca viaţa creştină autentică, trăită în arenele persecuţiilor, să-şi găsească un alt loc de manifestare: singurătatea pustiei.

În interiorul imperiului creştin, creştinii încercau să trăiască taina credinţei cât mai intens cu putinţă. Euharistia, caritatea, misiunea printre păgâni şi eretici, viaţa curată de familie constituiau elemente şi focare de intensă viaţă creştină. Presiunea exercitată de acomodarea creştinismului la „cerinţele vremii“ a făcut, totuşi, ca „viaţa în Hristos“ în adevăratul sens al cuvântului să devină de neatins întru totul pentru cei mai mulţi creştini. Cazuri de „Petru şi Andrei“ (Matei 4, 19) care-şi lasă corăbiile pline de bogăţie şi-L urmează necondiţionat pe Hristos erau din ce în ce mai rare. Anania şi Safira (F.A. 5, 1-10) se regăseau în mulţi creştini care trăiau o viaţă dublă: creştină în aparenţă, necreştină sau insuficient creştină în realitate.

Putem afirma cu certitudine că vremurile pe care le trăim, ca fii şi fiice ale Bisericii lui Hristos din România de azi, sunt asemănătoare celor de după persecuţiile romane împotriva creştinilor. Acum, ca şi atunci, Biserica se bucură de libertate, construim biserici de parohie şi mănăstiri, aşezăminte de caritate şi educaţie, religia se predă în şcoală, preoţii sunt prezenţi în spitale, armată sau penitenciare. Cu toate acestea, provocările la adresa Bisericii sunt imense. Persecuţia nesângeroasă, neconstrângătoare fizic a secularizării, sub toate formele ei, face multe victime între creştini. La o analiză de suprafaţă, societatea românească actuală ar avea o înfăţişare creştină. Sondajele de opinie arată că românii sunt cel mai religios popor european. La noi, Biserica se bucură de cea mai mare încredere. Totul pare ideal. După perioada de persecuţie a Bisericii sub regimul totalitar ateu, cu mii de victime între preoţi şi călugări şi cu biserici dărâmate, acum ar fi vremea Bisericii.

O analiză atentă  a ceea ce se petrece real, nu imaginar, în societatea românească, în aparenţă creştină, mărturiseşte tocmai contrariul, şi anume despre drama avorturilor, tragedia divorţurilor, înmulţirea sinuciderilor, generalizarea desfrâului, invazia sectelor etc.

Un pericol mare îl constituie, de asemenea, o anumită comoditate, „căldiceală“ ar spune Apocalipsa, a unora dintre creştini. Această comoditate se manifestă prin atitudini sincretiste în materie de credinţă, prin compromisuri morale. Pe de altă parte, se observă la unii monahi şi preoţi de parohie şi, din ce în ce mai mult, la unii credincioşi, manifestări de intransigenţă violentă şi exclusivism care nu au nimic în comun cu datoria sfântă de a apăra, chiar cu preţul vieţii, integritatea doctrinară a Sfintei Biserici Ortodoxe.

În acest context, avem nevoie ca de aer de arhierei, preoţi de parohie şi vieţuitori de mănăstire care să trăiască „viaţa în Hristos“ în mod autentic, adică smerit, luminat şi jertfelnic. Este absolut necesar ca Taina Sfintei Evanghelii, adică Întruparea, Viaţa, Moartea şi Învierea lui Hristos, să fie trăită până la ultimele ei consecinţe de către cel ce doreşte să fie fiu al Bisericii. Ceea ce mărturisesc Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi este pentru un creştin „Cale, Adevăr şi Viaţă“ în orice manifestare a sa. Atât în viaţa de familie, cât şi în activitatea politică, economică, educaţională sau, în general, socială, creştinul este chemat să înţeleagă unicitatea adevărului care este Hristos şi să vieţuiască în consecinţă. Această atitudine nu exclude capacitatea de a accepta pe celălalt, puterea de a-i înţelege şi ierta slăbiciunile, de a sesiza ce este bun şi frumos în viaţa şi credinţa lui. (*Intertitlul aparţine redacţiei)

http://ziarullumina.ro/cuvantul-ierarhului/nevoia-de-viata-crestina-autentica

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s