Voievozii care au biruit imperiul şi au câştigat Împărăţia

Poetul Ioan Alexandru despre martiriul Sfinţilor Brâncoveni

Voievozii care au biruit imperiul şi au câştigat Împărăţia

De la sacrificiul fraţilor Macabei din Vechiul Testament, Europa nu a mai cunoscut decât în martiriul Sfinţilor Români Brâncoveni o pildă zguduitoare de credinţă şi jertfă care să se întipărească atât de adânc în gena unui popor. Despre martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi au scris foarte mulţi, dar cel care a reuşit să surprindă într-o manieră cuprinzătoare lupta şi biruinţa lor a fost poetul creştin Ioan Alexandru, într-un imn de viaţă şi jertfă înălţat Brâncovenilor.

Poetul Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi în antreul întunecos al casei sale pentru a simula închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol în care au fost închişi şi chinuiţi domnitorul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi. Numai aşa, prin experienţa personală a frigului, a solitudinii, Ioan Alexandru a putut apropia timpul ca o boltă pentru a pătrunde în gândul sfântului domnitor şi a afla ce le putea spune el copiilor săi pentru a nu se lepăda de credinţă şi a prefera în schimb decapitarea. Ultimul domnitor din viţa Basarabilor, întemeietori ai Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu a fost şi ultimul basileu creştin al Europei care a sfinţit prin sângele vărsat locul unde Ortodoxia răsăriteană îşi avea inima, Constantinopolul. Acolo, poporului român i-a fost răpit cel mai bun vlăstar al său, adevăratul domn, întemeietor al credinţei şi cinstitor al Sfintei Treimi. Pentru poetul Ioan Alexandru, sacrificiul Brâncovenilor este o prelungire a jertfei lui Hristos în sânul unui popor care devine părtaş al unei istorii sfinţite de Duhul Sfânt, al unei istorii departe şi nesupuse alianţelor, războaielor şi meschinăriilor lumii profane.

Martor al suferinţelor Brâncovenilor

Ioan Alexandru a mers în căutarea Brâncovenilor cu ochii minţii atât de departe, încât a cunoscut chinurile, emoţiile şi suferinţele martirilor închişi la Constantinopol ca unul ce a fost acolo, închis cu ei şi împreună pătimitor cu ei: „…erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea mama şi surorile batjocorite de călăi în faţa ochilor lor, şi iar băgaţi în groapă pentru a li se pune pe creştet cununi de fier strânse cu potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele lor a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copiii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit Brâncovenii între ei astfel încât la momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere să-l refuze?”. La un moment dat, tatăl împreună cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, ca să fie una, ca să poată înfrunta furia Imperiului Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni despuiaţi de averea pământească şi de ultima brumă de avere a trupului, însângeraţi şi răniţi, cu coroane de fier înroşit pe creştetul lor, care nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor, „au început să se strângă, să se ia la luptă cu imperiul decăzut şi să-i vestească ca o flacără olimpică că s-a sfârşit”. În ziua de adormire a Maicii Domnului, când Brâncoveanu împlinea 60 de ani, s-a strâns tot corpul diplomatic al lumii occidentale, a venit şi sultanul pentru a umili ultima rămăşiţă a Europei creştine, pentru a umili un domnitor despre care se credea că banul şi puterea erau singurele lui valori. Fără să îşi dea seama, toţi aceşti spectatori haini au căzut în capcană, pentru că cei umiliţi şi batjocoriţi atunci şi pentru veşnicie au fost ei. „I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!”, îşi spunea sultanul. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu, ca să-şi scape fiii, va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească. Ei nu ştiau nimic despre acest domnitor creştin, ei nu ştiau că Brâncoveanu era un om calculat, un negustor, care a cântărit foarte bine ce face. „Orice, dar asta nu se poate! Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac! Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat ţara din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa! (…) Să mă lepăd de El? Doamne fereşte!”

„Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!”

Fără să ştie, turcii îi îmbrăcaseră în cămaşă albă pe toţi, pentru că purtau deja slava Împărăţiei cerurilor, înainte ca să fie aşezate pe butuc capetele lor. „Întâi Constantin, – Te lepezi de Hristos? – Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat. Apoi Ştefan, – Te lepezi de Hristos? – Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. A venit rândul lui Radu, care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă, dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochii înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire: – Tată, aş vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul a înfruntat Imperiul Otoman. – Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte! Şi a căzut căpşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir, surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit imperiu. – Sfinte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor! Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir… Şi mama lor era de faţă, şi sultanul era de faţă şi au văzut ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în secolul 18, când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminism cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată, aşa se spune,… se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase. Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!”

Marius Nedelcu

sursa articol

http://ziarullumina.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s