Ni se cere exact la fel: puteţi fi creştini, dar să nu ziceţi că aia e păcat, să nu arboraţi însemnele voastre de credinţă, să nu-i învăţaţi pe copii credinţa voastră.

Noua problemă veche de 2.000 de ani

 

Cu cât trece timpul şi se înmulţesc controversele pe teme de creştinism asumat în societatea de astăzi, îmi dau seama care e problema: sunt două discursuri paralele, două planuri, unul al lumii acesteia, altul al lumii ce va să fie. Unii vor o viaţă liniştită, alţii vor o veşnicie tihnită. Unii vor să nu-şi supere vecinii şi rudele cu credinţa lor, alţii vor să nu-L mânie pe Dumnezeu cu relativizarea. Unii înţeleg şi asumă creştinismul doar la nivel de cod etic, înţelegându-l numai ca pe un soi de invitaţie la un nivel crescut de igienă socială, care să dea ordine, respect, bună vecinătate, alţii pricep creştinismul ca pe drumul de întoarcere acasă, la Dumnezeu, pe singura cale. Unii vorbesc de religii care trebuie tratate egal, să nu cumva să supărăm cu creştinismul nostru pe cineva, alţii înţeleg că mărturisirea e obligaţia fundamentală a creştinului, că Hristos nu e egal cu nimeni şi nu toate căile sunt la fel de bune, chiar dacă suntem în pace. Unii pretind că vor pace, dar, vrând-o cu orice preţ, o pierd, renunţând chiar la Domnul Păcii, alţii o capătă pentru totdeauna, lăsându-se marginalizaţi sau ucişi pentru acelaşi Domn. Începuturile creştine s-au făcut prin martiraj, mărturisire în condiţii ostile, renunţare la lumea aceasta pentru cealaltă, la regele aparent atotputernic de pe pământ, pentru Împăratul Cel din veac. Cum ar fi fost dacă soldaţii romani ai Legiunii a XII-a Fulminata care L-au mărturisit pe Hristos ar fi pretins că şi celelalte credinţe ale vremii sunt bune, şi ei nu sunt contra? Am fi avut cu 40 de mucenici mai puţin. Martirii primelor secole nu au considerat că şi zeii sunt buni, dacă totul se termină cu bine pentru ei, deşi unii puternici ai vremurilor mergeau exact pe un „politically correct“ concretizat într-o propunere cunoscută şi nouă: jertfiţi şi voi zeilor de ochii lumii, şi treaba voastră cum vă rugaţi în taină, la voi acasă. Ni se cere exact la fel: puteţi fi creştini, dar să nu ziceţi că aia e păcat, să nu arboraţi însemnele voastre de credinţă, să nu-i învăţaţi pe copii credinţa voastră. În rest, credeţi ce vreţi, acolo, la voi în camere, în catacombe. Poţi să crezi, dar să nu mărturiseşti. Sau, dacă mărturiseşti, să nu o faci în văzul lumii, că nu e democratic. Să nu afirmi hotărât, ci doar să-ţi dai cu părerea. Să fii civilizat, manierat, să-i laşi lui dracul loc de bună-ziua, n-ai decât să te şi eutanasiezi dacă te doare piciorul, dar nu să mori pentru Hristosul tău. Asta nu-i frumos! Se vrea un creştinism cuminte, eventual care să nu facă noi adepţi, soft, fără hotărâri de viaţă şi de moarte, relaxant, un fel de terapie antistres. Să laşi loc de alţi dumnezei, că doar oameni suntem. Nimic nou sub soare. Şi la fel de cunoscut şi de vechi este şi răspunsul corect din punct de vedere creştin, singurul răspuns pe care poţi să-l dai: afirmarea credinţei aşa cum este ea, a mesajului hristic aşa cum este el şi cum a fost de la începuturi. Chiar dacă sunt bine intenţionaţi, unii dintre aceşti propovăduitori ai amestecului relaxant de valori nu sunt mai puţin în eroare. Din moment ce Îl văd pe Iisus Hristos ca pe un profesor de etică, luând în calcul doar părticele ale mesajului hristic pe care le întorc chiar împotriva esenţei mesajului – cum ar fi îndemnul la pace şi iertare, răstălmăcit ca temei pentru a accepta toate religiile şi căile, de dragul a nu supăra pe nimeni -, ce să negociezi? Orice negociere înseamnă părăsirea lui Hristos. Nu poţi scoate o icoană de pe perete, ca să nu ofensezi – vezi Doamne! – pe necreştini, şi să te mai simţi creştin. Nu poţi să legiferezi un străvechi păcat, dar să rămâi pe drumul de răscumpărare a Evei şi-a lui Adam. Unul vrea aparenţa unei concordii sociale bazate pe neafirmarea cu tărie a nici unui adevăr fundamental de credinţă, altul nu poate trăi fără mărturisire. Ighemonul din vechime, care le promitea creştinilor însângeraţi pentru credinţa lor funcţii şi bani, ca să se lepede de Hristos, este acelaşi ighemon care s-a îmbrăcat la costum, a citit mai multe cărţi, e spilcuit şi educat, bun şi mărinimos cu toţi care cred de toate şi nimic, ca să nu deranjeze pe nimeni. Oricine e azi mai iubit decât creştinul mărturisind.

Dan CÂRLEA

sursa articol

http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/noua-problema-veche-de-2000-de-ani

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s