Despre smerenie

Smerenia adevarata si falsa

“Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat, bun, drept sau să fac ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie să învăţ să-I mulţumesc pentru asta.”

Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât  cu adevărat poate vorbi  despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte  ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.

Când gândim la smerenie,  în cea mai mare parte gândim la comportamentul unui om pe care toţi îl  laudă şi-l vorbesc de bine, iar acesta încearca să-i convingă că nu e  aşa ; sau la comportamentul omului care, atunci când gândeşte că a făcut  ceva bun sau drept, alungă îndată  acest gând, din teamă să nu cadă în  mândrie. Ambele mi se par incorecte nu doar faţă de sine, ci şi faţă  de Dumnezeu : a considera că, odată ce am spus ceva sau am făcut, acest  lucru deja nu poate fi bun sau că a recunoaşte ceva bun în propria  persoană duce la mândrie este greşit.  E nevoie aici de o reorientare.  Dacă Dumnezeu mi-a dat să vorbesc ceva adevărat, bun, drept sau să fac  ceva vrednic de El şi de mine ca om, trebuie să învăţ să-I mulţumesc  pentru asta.  Să n-o iau, desigur, ca merit personal, dar nici să nu neg  fapta în sine, ci să ne repliem de la mândrie şi slava deşartă spre o  recunoştinţă plină de mirare şi duioşie.

E primul lucru care  trebuie spus despre smerenie, întrucât e primul obiectiv ce ne stă în  faţă. Falsa smerenie este unul dintre cele mai distructive lucruri ; ea  duce la negarea binelui pe care îl deţinem în sine şi este, pur şi  simplu, nedreaptă faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne dă şi cuget, şi inimă,  şi bunăvoinţă, şi circumstanţe, şi oameni cărora le putem face bine ; şi  binele acesta trebuie făcut cu conştiinţa faptului că este un bine,  însă că nu este de la noi, ci este dat de la Dumnezeu.
Al doilea :  pe partea cealaltă a balanţei se pun, de obicei, mândria şi slava  deşartă. Însă între acestea două este o foarte mare diferenţă.
Un  om cu adevărat mândru este  cel ce nu recunoaşte deasupra sa niciun fel  de lege, nici a lui Dumnezeu, nici omenească ; acesta îşi este sieşi  lege. În viaţa Avvei Dorothei avem o povestire despre o vizită a sa la o  mănăstire, unde i s-a spus ca vieţuieşte acolo un monah tânăr, care  este întruchiparea smereniei : nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu  se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât. .  Experimentatul Dorothei nu a crezut şi l-a invitat pe tânăr la el : « În  ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, sa nu te revolţi atunci  când eşti înjosit, ocărât, jignit ? », întrebă stareţul. Tânărul monah  răspunse : « De ce m-aş revolta la lătratul unor câini ? » Starea   sufletească a acestuia era nu smerenia, ci libera opinie, nesupusă nu  doar condamnării  oamenilor, ci nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa  ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor  lucrurilor. Reiese de aici că Judecata Dumnezeiască este concediată,  rămâne doar cea proprie. Este starea de singurătate extremă, starea în  care omul nu mai are Dumnezeu şi nu mai are judecată în afara sa.

Slava deşartă,  altfel spus – vanitatea, se deosebeşte mult de  mândrie. Ea se rezumă la  o dependenţă deplină de  părerea şi judecata omenească, însă nu şi de  cea divină. În această stare omul caută laudă, încuviinţare, şi cel mai  umilitor e că cerşeşte ovaţii chiar şi de la cei cărora nu le respectă  câtuşi de puţin părerea, vrea doar să fie lăudat. Şi în momentul când  cineva începe să-l laude sau pur şi simplu să-l încuviinţeze, cel ce  laudă capătă brusc  diverse calităţi intelectuale şi sufleteşti, se  transformă în ochii lui în judecător priceput şi  drept. Mai există aici  o latură : dacă începe să tragă nădejde că  cineva îl va lăuda, acest  om  va căuta să fie lăudat nu doar pentru cele înălţătoare, nobile şi  vrednice de Dumnezeu fapte, ci pentru orice, la întâmplare. Într-o  ultimă instanţă devenim tot mai mărunţi, întrucât căutăm încuviinţare  pentru orice, doar-doar să fim lăudaţi ; şi suntem judecaţi de oameni  necugetaţi, ce nu au niciun criteriu Dumnezeiesc al judecăţii şi ne  laudă, de obicei, pentru fleacuri. Astfel, omul vanitos depinde  totalmente de părerea şi încuviinţarea omenească ; mai mult ca atât,  acesta se mulţumeşte cu lucruri mărunte, neînsemnate, doar pentru a  căpăta prin ele lauda râvnită.

Smerenia este cu totul  altceva. Nu este o simplă absenţă a vanităţii : lipsa vanităţii este,  cum s-ar spune, un produs secundar al smereniei. De asemenea, nu este  doar o lipsă a mândriei, adică a unei autoizolări depline, integrale,  chiar dacă această autoizolare se sparge de smerenie. Smerenia, dacă e  să vorbim de etimologia rusă a  termenului,  începe din momentul în  care intrăm în starea unei păci interioare : a împăciuirii cu Dumnezeu,  cu conştiinţa şi cu oamenii a căror judecată o exprimă pe cea a lui  Dumnezeu ; este, deci, o împăcare, o împăciuire. »
Smirenie(rus.) are ca rădăcină cuvântul mir, ce poate fi tradus atât ca lume, cât şi ca pace.

 « …smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte tăcut, supus, orice i se dă şi din tot ce i se dă aduce rod. »     ***      « Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia activă, împăcarea activă,  lumea interioară activă fac din noi soli şi apostoli, oameni trimişi în  lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu că acolo le este locul  firesc şi acolo vor agonisi harul. »     ***      « Un scriitor englez a spus că smerenia este înainte de toate realism ;  atunci când îmi vine gândul că sunt genial îmi răspund calm : nu fi  naiv, eşti chiar foarte mediocru !– acesta este începutul smereniei,  care provine de la vederea reală a lucrurilor. »

Smerenia « …este o  împăcare cu toate circumstanţele acestei vieţi, e starea omului care,  orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâinile lui Dumnezeu. […]  unul dintre părinţii Bisericii spunea că toate evenimentele istorice la  scară universală sau în ceea ce priveşte viaţa fiecăruia dintre noi,  sunt determinate  de corelaţia dintre trei voinţe : voia lui Dumnezeu,  mereu bună, atotputernică, însă care şi-a fixat drept limită libertatea  omenească de a alege ; voinţa satanică, mereu malefică, însă nu  atotputernică, incapabilă de a produce răul, întrucât diavolul nu este  stăpân peste făptură ; şi între acestea două, voinţa omenească, mereu  îndoioasă, care răspunde atât apelurilor Dumnezeieşti, poruncilor şi  rugăminţilor lui Dumnezeu, cât şi intrigilor satanei, falselor  promisiuni, atracţiei către rău, pe care omul o simte în sine. Apostolul  Pavel spune că deosebeşte în sine însuşi două stihii : legea vieţii  veşnice, ce tinde spre Dumnezeu, şi legea stagnării, legea care duce  către distrugere, către degradare. Aceste stihii sunt în fiecare dintre  noi. De aceea, între influenţa voii Dumnezeieşti şi a celei satanice nu  facem mereu alegerea cea bună : ezităm, facem adesea  alegerea greşită,  dar uneori şi pe cea bună. Nu orice eveniment poate fi definit ca act  al voii lui Dumnezeu.De obicei, situaţia este mult mai complexă, după  cum omul  este sau nu lucrător al voii lui Dumnezeu, sau conducător al  voinţei rele satanice. Însă chiar şi  în faţa celei mai întunecate,  celei mai fioroase situaţii Dumnezeu ne poate spune :  exact aici  trebuie să aduci lumină, în această zonă a urii trebuie să aduci  dragoste, în acest haos trebuie să faci armonie ; sau : locul tău este  acolo unde voinţa satanică acţionează cel mai distructiv, mai  hotărât…În acest sens, părinţii Bisericii priveau situaţiile în care  se aflau ca act al voinţei lui Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu ar fi  înrăutăţit în mod intenţionat situaţia, ci că anume acolo era locul lor.  Împăcarera interioară cu circumstanţele  nu înseamnă că trebuie  să-i considerăm pe toţi din jurul nostu a fi oameni buni, ci că locul  nostru este printre ei pentru a le aduce ceva.  Dacă etimologia  termenului slav ne duce cu gândul la împăcare, linişte interioară, şi  provenienţa latină a termenului humilitas, descoperă noi sensuri ale  acestui cuvânt. Humilitas provine de la humus, pământ roditor adică, sau  pur şi simplu pământ. Exprimându-ne alegoric,vedem pământul, iată,  tăcut, întins sub cer ; primeşte deopotrivă şi ploaia şi soarele, şi  seminţele, cu aceeaşi neîmpotrivire ; primeşte bălegarul şi tot ceea ce  aruncăm  din viaţa noastră ; în el se înfige plugul şi-l răneşte adânc,  iar el stă tăcut, primindu-le  pe toate şi aducând rod. După cum au spus  unii gânditori,smerenia este starea sufletului omenesc care primeşte  tăcut, supus, orice i se dă şi din tot ce i se dă aduce rod.

Aşadar, căutând smerenie, e binevenită întrebarea : cum privim la faptul că Dumnezeu ne trimite într-o situaţie sau alta ? Cu împăcare lăuntrică sau cu protest, sau selectiv ? «  Nu vreau asta, vreau alta – de ce m-ai trimis aici ?  Eu vreau bine,  trebuie să mă trimiţi într-o atmosferă unde să roiască doar oameni buni,  care să mă inspire, să mă ajute, să mă poarte pe braţe ; de ce mă  trimiţi  acolo unde totul e beznă, totul e rău, totul e lipsă de armonie  ? »  E reacţia noastră obişnuită şi este un indiciu al faptului că  reacţia noastră nu este una smerită.  Iar când spun « smerită » nu am în  vedere sentimentul împăcării cu înfrângerea: “Ce să faci, cu Dumnezeu  nu te pui, mă voi smeri…”. Nu sentimentul înfrângerii, ci smerenia  activă, împăcarea activă, lumea interioară activă fac din noi soli şi  apostoli, oameni trimişi în lumea întunecoasă, grea şi amară, care ştiu  că acolo le este locul firesc şi acolo vor agonisi harul. Continuând tema pământului : [Sfântul] Teofan Zăvorâtul scrie în una din scrisorile sale unei corespondente : «  Sunt uimit… Aţi plecat la băile de nămol să vă tămăduiţi reumatismul,  iar când asupra Dvs. Se aruncă cu noroi, pentru a vă vindeca sufletul de  neajunsurile lui – atunci vă plângeţi ».

O astfel de  tratare a  întrebării este una foarte interesantă. Într-adevăr, băile de nămol le  alegem singuri, iar cele de noroi ni le aleg alţii, şi ne plângem. Şi  aici este aproape întotdeauna  toată deosebirea. [Sfântul] Serafim de  Sarov spunea că Trebuie pur şi simplu orice faptă asumată la alegere  este mai uşor de îndeplinit, întrucât mândria, orgoliul, îi va da  suficientă energie pentru asta, pe când să învingi ceea ce îţi pune în  faţă soarta este cu totul altceva : doar nu am ales eu asta ! să ne  plecăm în faţa lui Dumnezeu ; nu cu pasivitate, ci ca o plecăciune  adâncă de cerere a binecuvântării de a purcede la lucrarea smereniei.

Şi încă ceva : nu  cred că smerenia este faptul de a lăsa pe cineva să te faca una cu  noroiul; orice fel de şef – ofiţer sau preot, sau brigadier – poate fi  profund smerit, însă conform responsabilităţii asumate să acţioneze  aspru , tare şi hotărât. Nu cred că un asemenea şef, fie egumen la  mănăstire, preot de parohie sau ofiţer de armată trebuie să admită haos  pe motiv că nu poate lua hotărâri şi nici să le implementeze pe motiv de  smerenie. Smerenia e cu totul altceva.

[…] Un scriitor englez  a spus că smerenia este înainte de toate realism ; atunci când îmi vine  gândul că sunt genial îmi răspund calm : nu fi naiv, eşti chiar foarte  mediocru ! – acesta este începutul smereniei, care provine de la vederea  reală a lucrurilor. In acest sens realismul  poate fi educat  chiar şi  prin simţul umorului. Adesea te poţi privi cu un zâmbet: cât de hazliu  eşti când te umfli în pene ![…] La o atitudine corespunzătoare în  acest sens, adesea putem păşi pe tărâmul smereniei, care provine doar  din realism.

Însă cel mai profund   tip de smerenie este smerenia sfinţilor, care-şi are provenienţa în  vederea frumuseţii şi a sfinţeniei lui Dumnezeu. Nu din motiv că s-ar fi  realizat , prin comparaţie, nimicnicia, ci pentru că, răpuşi  de acea  frumuseţe de nedescris, nu le rămâne decât să cadă  în genunchi într-o  cucernică frică, în dragoste şi în mirare, şi atunci nu îşi mai amintesc  de sine, pentru că nu îi mai interesează să o facă : cine doreşte să se  uite la sine atunci când poate să privească ceva ce depăşeşte orice  închipuire a frumuseţii?

Mitropolitul Antonie – Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s