Sclavi in propria tara

PATRIA NOASTRA, PAMANTUL NOSTRU si STILUL NOSTRU DE VIATA

Fiecare dintre noi, românii pămînteni, care ne-am întemeiat o familie şi nu mai sîntem la vîrsta migrării spre alte zări în căutarea unui loc de muncă, avem copii ajunşi, la rîndul lor, la vîrsta maturităţii, care urmează să ne înlocuiască muncind ca ţara să meargă înainte. Numai că distrugerea industriei şi a agriculturii de către conducătorii post-decembrişti a dus, inevitabil, şi la reducerea semnificativă a locurilor de muncă, la creşterea şomajului, la schimbarea în esenţă a raportului cerere-ofertă pe piaţa forţei de muncă. Pe acest fundal, apariţia firmelor străine şi, mai ales, a multinaţionalelor a reprezentat o mare gură de oxigen pentru tinerii absolvenţi de facultăţi care erau, cu mici excepţii, ca şi în prezent, sortiţi şomajului.

Ca urmare, România are, în continuare, o forţă de muncă obligată să se vîndă ieftin, probabil şi pentru faptul că angajatorii trebuie să plătească statului dări, care pot ajunge pînă la jumătatea salariului brut al angajatului. Şi totuşi, statisticile spun că, la fiecare euro investit într-un salariat român (în costurile cu salariile, cu bonusurile, cu programele de training sau prin contribuţiile sociale etc.), o multinaţională cîştigă, în medie, 1,53 euro.

Cîştigul per angajat al unui investitor străin în România este mai mare cu 30% faţă de cel al unui omolog dintr-o multinaţională din Europa de Vest. Este clar, deci, că o multinaţională vine în România ca să facă profit, nu ca să fie mama răniţilor pentru toţi cei care au impresia că sînt buni într-un domeniu. Interesul lor este să scoată bani şi din piatră seacă.

Angajaţii români din multinaţionalele locale au generat un profit brut anual mai mare cu aproape 8% faţă de cel generat de angajaţii din Europa de Vest, după cum arată un studiu realizat de firma de audit şi consultanţă Pricewaterhouse Coopers (PwC) România. Marile companii au o politică foarte simplă: îţi dau de lucru cît poţi duce, şi chiar un pic mai mult.

Şi astfel a apărut termenul de sclav în multinaţională, expresia favorită a majorităţii românilor cînd vine vorba de o companie mare. Multinaţionalele ţin într-un birou un sclav în loc de trei, iar acesta munceşte, preponderent, „de foame“, sau „pentru că are rate“ şi face şi treaba colegilor inexistenţi, încasînd cam un sfert din suma totală necesară în cazul unei încadrări normale cu personal.

Nu e dificil să prinzi un job bun. E dificil să rezişti într-un job bun, cînd ţi se impun termene-limită foarte strînse – de genul „munca pe care o faci în mod normal şi normat în 3 zile să o faci într-o oră şi să prezinţi raportul… ieri“ -, multe sarcini de îndeplinit în acelaşi timp şi pentru care se cere un timp record de rezolvare. Rapiditate, eficienţă şi acurateţe maximă!

De multe ori, nici un robot nu ar putea îndeplini aceste cerinţe, uneori absurde, imposibile chiar, iar ulterior poţi să descoperi că unele dintre rapoarte erau inutile şi nici pe departe atît de urgente. Şi atunci, de ce se cere „repede, repede, şi cît mai mult“? Ar putea fi o strategie prin care omul să fie determinat să muncească mai mult prin stress, nu contează cît timp rezistă, pentru că există oricînd înlocuitori?

Politica de sclavizare a românilor din multinaţionale a devenit evidentă. În primul rînd, se angajează la nivel mediu manageri români. Pentru că ei sînt cei care cunosc cel mai bine mentalităţile angajaţilor şi îi pot pune la treabă cît mai profitabil. Nici un străin nu va scoate maximum din angajaţii români cum o poate face un român. Pentru că tocmai de aceea au ajuns buni românii pentru multinaţionale: au învăţat să facă lucruri mari cu puţin şi pentru puţin.

Şi cînd asta se traduce în bani şi maximizare de profituri, e clar că situaţia nu se va schimba. De ce se întîmplă acest lucru? Pentru că la noi nu există legi cum sînt în Vest, care să apere angajaţii faţă de abuzurile angajatorilor, iar românul nu ştie să negocieze condiţiile de muncă. Vezi cazul acelei femei în floarea vîrstei, care a murit de extenuare, devenit emblematic cînd vine vorba să ne raportăm la viaţa într-o multinaţională.

Ca un făcut, sindicatele sînt slabe, iar liderii lor au fost ademeniţi cu fel de fel de avantaje personale, ori s-au dedulcit la oala cu smîntînă, astfel încît numai interesele salariaţilor nu le reprezintă, dar sînt şi cazuri în care acestea lipsesc cu desăvîrşire din companiile multinaţionale, şi nu numai. Iar românii nu au limită, aşa cum în general le lipseşte simţul măsurii în mai toate. Ei nu realizează că, în primul rînd, trebuie să-şi facă treaba foarte bine. Ei ştiu doar să muncească, de regulă mult, dar de calitate medie.

Nu ştiu să-şi apere drepturile, nu vor să-şi ceară drepturile cînd nu mai rezistă şi, în general, invită companiile să-i calce în picioare, pentru că la poartă aşteaptă alţii să-i înlocuiască şi teama de şomaj învinge orice. Un studiu foarte recent al IRES (Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie) arată că 77% dintre repondenţi consideră găsirea altui job de acelaşi calibru extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, în condiţiile în care 68% declară că sînt nevoiţi să presteze ore în plus la actualul loc de muncă, adică 10, 12, 14 şi chiar 16 ore pe zi, pentru ca dimineaţa următoare să o ia de la capăt. Se munceşte sîmbăta, chiar şi duminica şi uneori în zilele de sărbătoare, de multe ori fără plata orelor suplimentare. De fapt, angajatorii chiar îşi selectează personalul în funcţie de timpul pe care oamenii sînt dispuşi să îl acorde companiei.

În Occident, însă, legislaţia e bine pusă la punct, contractele sînt atent negociate şi politica de personal este în acord cu acestea. La noi, piaţa de muncă este prost reglementată, iar angajatorul scoate din asta maximum de profit, mai ales cînd este o multinaţională cu pretenţii de mare investitor străin căruia, după ce i s-a aşternut covorul roşu la venire, i se acceptă jugul prezentat ca o izbăvire. Aşa românii au ajuns sclavi şi în propria ţară, nu numai în exterior.

Vinovaţii principali: toţi cei care au contribuit, într-un fel sau altul, la devalizarea acestei ţări, din 1990 şi pînă în prezent. Oare cît or mai zice românii „bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război“? Bine că măcar ne-a ferit Dumnezeu de alte nenorociri: cutremure, incendii devastatoare, războaie etc.

Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU, Membru al Parlamentului European

SURSA ARTICOL

http://piatza.net/romanii-sclavi-in-propria-tara/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s