“Ți-am pregătit un “munte”, dar lasă-l să mai crească!”

PărinteIe arhimandrit Ioan Iovan

Ioan Iovan (n. 26 iunie 1922, Husasău de Criș, jud. Bihor – d. 17 mai 2008, Mănăstirea Recea) părinte arhimandrit, mare duhovnic și teolog român, a fost fiul spiritual al Părintelui Arsenie Boca, și duhovnic la Mănăstirea Vladimirești, Plumbuita și Recea. A fost închis în închisorile comuniste de la Galați, Văcărești, Jilava, Gherla și Aiud.

Biografie

Pe 26 iunie 1922, se naște Silviu Cornel – al optulea copil al preotului Gavriil și prezbiterei Maria Iovan, din Husasău de Criș, jud. Bihor.

Studiile si formarea

A frecventat primele trei clase, la școala primară din satul natal iar clasa a-IV-a o termină la Oradea.

Între anii 1934-1942 a urmat studiile medii la liceul Emanuil Gojdu din Oradea, din care ultimele două sub ocupație maghiară – la Liceul Sf. Ladislau, secția română, cu profesori maghiari.

Perioada 1942-1946 este cea în care a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj, nerecunoscută de statul maghiar, dar care funcționa cu sprijinul consulatului român. Teza de Licență, susținută la Facultatea de teologie din Sibiu era intitulată: “Sfânta Euharistie și viața mistică”. Tot în 1946, s+a înscris la doctorat, la catedra de dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloaie. A urmat cursurile pentru doctorat, timp de 2 ani, perioadă în care a susținut și câteva lucrări. În paralel, a studiat dreptul- la Facultatea de Drept din Cluj.

După terminarea Facultății de Teologie, a primit cea mai bună catedră de profesor de religie, la Liceul Gheorghe Barițiu din Cluj și la Liceul Comercial de fete. L-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și pe Măicuța Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești, venită acolo în căutarea unui duhovnic. Părintele Arsenie, care fusese câteva luni, duhovnicul Mănăstirii Vladimirești, i-a spus Măicuței: “Ți-am pregătit un “munte”, dar lasă-l să mai crească!”

Hirotonirea și tunderea în monahism

Pe 26 mai 1948 a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari – singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc și în prezența episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimirești, cu Hramul Adormirea Maicii Domnului, din loc. Tudor Vladimirescu, situată între Tecuci și Galați.

Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către P.S. Antim Nica, Episcopul Galațiului, la Mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de IOAN.

Între 1948 și 1955 Părintele Ioan a slujit la Mănăstirea Vladimirești.

„Deasa împărtășire” și spovedania în comun

Părintele Ioan invocând Duhul Sfânt.jpg

La sugestia Măicuței Veronica, a adus inovația desei împărtășiri cu Hristos Euharistic, așa cum făceau primii creștini, și fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioși veniți la locul sfânt și sfințitor, pentru a-i ajuta pe toți, a purces cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici, la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare). La acuzațiile că spovedește în bloc, Părintele răspundea: “Și diavolul fură sufletele tot în bloc!”A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic și la ordinul organelor de represiune ale statului (și chiar ale celor de la Moscova), încep presiunile asupra Părintelui Ioan și a Mănăstirii Vladimirești. Episcopul de Galați îl somă să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în București, iar în ultimul rând să-și ia concediu medical. Aceste somații, după cum au recunoscut cei din conducerea Bisericii, erau din rațiuni de stat. Caterisirea și prigonirea

Pe 27 ianuarie 1955 a avut loc la Consistoriul eparhial monahal din București, procesul de caterisire al Părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai ușor pe mâna autorităților. Pe 21 februarie 1955 i s-a înmânat Sentința de caterisire și excludere din monahism, pe care pe bună dreptate Părintele o considera netemeinică și nelegală în fața Lui Dumnezeu și continuă să slujească și să-l mărtuirisească pe Hristos cu același foc. I s-a luat dreptul de a mai sluji, nu însă și harul.

Pe 29 martie 1955 sute de ostași înarmați au invadat în forță Mănăstirea și l-au arestat pe Părintele Ioan, pe Măicuța Veronica și pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu Maica Teodosia și Maica Mihaila Nicoară, secretara Mănăstirii. Un an mai târziu a fost desființată Mănăstirea Vladimirești și maicile împrăștiate. S-a judecat Procesul, în care sentința dată a fost condamnarea la moarte, comutată în muncă silnică pe viață.

Executarea sentinței a început la Penitenciarul Semicerc din Galați, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiții de exterminare. A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei și frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomenești, ca să se roage de fiecare dată în poziția de rugăciune, în picioare. A fost transferat la Spitalul închisorii Văcărești de deținuți politici. A urmat apoi să slujească în cele mai mari “Catedrale” ale țării: Jilava, Gherla, Aiud. Amintirile din închisoare sunt prezentate în capitolul «Memorialul Durerii ». Întărește cu cuvântul și cu Sfânta Împărtășanie, mii de deținuți. Refuzând reeducarea, a fost totuși eliberat de la Aiud, în urma Decretului de amnistiere, la 1 august 1964.

Securitate însă îl tracasa în continuare, atât pe Sfinția Sa cât și familia și de aceea s-a mutat la București, într-o locuință a unei foste maici de la Vladimirești. In 1966, continuându-și misiunea de preot, așa cum a făcut și în închisoare de altfel, i s-a înscenat un proces, judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcție”, respectiv oficierea Sfintelor Taine – spovedanie și împărtășanie – fiind caterisit. Din nou a fostcondamnat și obligat să execute pedeapsa prin muncă. După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, la sora Maicii Marionila, dar era ținut sub aceeași minuțioasă supraveghere de catre Securitate, uneori fiind chiar agresat. In august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credința soborului risipit al Mănăstirii, a fost arestat a treia oară și dus la închisoarea din oraș. In același an în octombrie a fost condamnat la 1 an închisoare.

Revenirea

In august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ținta unor calomnii și scenarii compromițătoare. În această atmosferă tensionată, obosit și decepționat sufletește, a început sa se preocupe de revenirea în cler. A facut zilnic următoarele drumuri: la Sfintele Moaște, Patriarhie și Securitate, rugându-se și la Dumnezeu și de puternicii zilei. Patriarhul Justinian însă rămânea ferm pe poziția lui, dând vina pe Securitate, iar aceasta pe Patriarhie.

În sfârșit, pe 26 iunie 1979 (ziua de naștere) după 24 de ani de caterisire, obținu aprobarea de a sluji oficial. Fu trimis la Mănăstirea Cernica, unde i se permise să slujească odată pe săptămână iar în 1980 i se dadu voie să oficieze Sf. Liturghie la Mănăstirea Plumbuita din București, de data aceasta, în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. Aici reuși oarecum, să continuie Lucrarea sa duhovnicească de mântuire a oamenilor, prin spovedanie și împărtășanie mai frecventă, până în 1989. Se redeschide Mănăstirea Vladimirești, dar Părintelui Ioan nu i se dădu voie să vină.

Rămase la Plumbuita unde stareț era Simion Tatu – fiul duhovnicesc al Părintelui Ioan. În 1991 fu transferat la Mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureș, și era considerat cel mai mare Duhuvnic al Ardealului și chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganței” – al lui Hristos – pe pământ, având aceiași naturalețe ce l-a caracterizat toată viața. A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, din postura de teolog autentic, adică, nu numai vorbește despre Dumnezeu ci și trăiește în Dumnezeu cu care s-a unit. A dobănditRugăciunea inimii” încă din tinerețe, dar a desăvârșit-o, ajungând la stadiul de “clarvedere”. În 1991-2006 asistă în tot acest timp la imaginea dureroasă, a unei lumi ce se predă treptat, neputincioasă în fața răului. Colectivul mănăstirii îl protejează, ținându-l în chilie și îndemnând vizitatorii să-și caute alt duhovnic. Însă Părintele Ioan, chiar bolnav fiind, iese întotdeauna – la Sf. Liturghie, spunând: “Îmi iubesc nespus neamul acesta și vreau să-i slujesc cu orice preț, până la capăt!”

Moare pe 17 mai 2008, la Mănăstirea Recea.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Iovan

 

Mărturisitori Pr. Ioan Iovan
Autor: Dimcică Sima
După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.

Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.

Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.

Apoi a zis:

– Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?

Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.

S-a făcut o linişte de mormânt.

Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.

Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.

La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.

– Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.

Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:

– Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!

Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:

– Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 196-197)

Autor: Aspazia Oțel-Petrescu
Silviu Iovan - student la teologieDintre  toţi  închişii  care  într-un fel  sau altul  s-au  bucurat  de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca n.n.],  cea mai  mare condamnare a avut-o părintele loan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.

Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica,  pe  părintele loan l-a iubit  mult  Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

Autor: Pr. Liviu Brânzaș
A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:

– Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. (…)

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.

Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.

Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. (…)

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. (…)

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miracoloase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Am creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?”3 Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”4

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.

Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.”5 Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.

Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.”6 Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.

În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.”7 Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”8

Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”9

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela”10 şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea”11 Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.12

Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare

Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.

Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.”13 Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”14

În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan „recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.”15 Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că „în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”16

De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”

Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa: „Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.”17 În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””18

Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”19

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”20

În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”21

Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh22, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „23

Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…”24 Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar.25 Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.

Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.

În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”26

Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „27 Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?

(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

http://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-iovan/65-parintele-ioan-iovan-de-la-recea

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s