Iesirea din dictatura “statului magic”

Profesorul Ilie Badescu despre singura cale de iesire din dictatura “statului magic”. Interviu despre lupta si credinta, de Virgiliu Gheorghe, pentru Familia Ortodoxa

 

Profesorul Ilie Badescu vazut de Fotografu Ro Dinu Lazar c via Roncea RoINTERVIU IN “FAMILIA ORTODOXA”, nr. 3 (50)/2013:

Profesorul Ilie Badescu despre „cultura mortii si cultura vietii” (I)

Profesorul Ilie Badescu este unul dintre cei mai importanti sociologi romani dupa ’90. Autor prolific, dar si un profesor foarte iubit de studentii sai, fost presedinte al Asociatiei Sociologilor din Romania si fost director al Institutului de Sociologie al Academiei Romane, Domnul profesor Ilie Badescu este si un aristocrat al spiritului crestin. Marturia sa este a unei intelegeri profunde a mesajului evanghelic, ceea ce dovedeste inca o data ca divortul dintre stiinta si credinta apare doar atunci cand ideologia isi spune cuvantul sau cand demersul stiintific este unul al mediocritatii si oportunismului. Dar Dumnezeu ne asteapta sa-L aflam si sa ne intoarcem la El, dupa cum s-a intamplat si cu Profesorul Ilie Badescu, in urma cu douazeci de ani…

– Domnule profesor, ati fost dintotdeauna tot atat de apropiat de Biserica pe cat sunteti astazi?

– E foarte curioasa biografia intelectualu­lui in general, iar a intelectualului roman in particular. Lumea in care m-am format, co­pil fiind, a fost o lume de oameni credinciosi. Datorez enorm bunicii mele, care era o fe­meie extrem de bisericoasa, si prin ea mer­geam si eu aproape Duminica de Duminica la slujbele din sat. Dupa care a urmat o foarte ciudata indepartare a mea de Biserica.

Cred ca o astfel de optiune este de inspiratie luciferica — ceea ce s-a intamplat, de altfel, si cu lumea moderna, tot de aceasta inspiratie lucife­rica tine, iar cele mai expuse sunt mintile tinere. Programul cel mai pervers de castigare a mintilor tinere este invitatia la orgoliu, la parerea de sine. In momentul in care, sa spunem, crezi ca esti cel mai destept, in momentul acela riscul ca un tanar sa alunece este foarte mare. Şi bineinteles ca am alunecat in aceasta indepartare, cadere, distantare de Biserica; altminteri spus, pierdere a legaturii cu Biserica, ajungand la acea nesimtire, „indiferenta impietrita”, cum spune Sfantul Ioan Gura-de-Aur.

Am trait in acest intuneric pana la momentul in care, prin 1992, am avut o anumita experienta. O criza teribila, brusc survenita chiar in timpul in care tineam un curs interesant; aveam foarte multi studenti la curs. Dupa aceasta, iar s-a intamplat ceva pe care nu pot sa-l explic, adica revenirea mea in Biserica. Şi aceasta revenire a fost puternica si fara nici un fel de poticnire. Am inteles ca intot­deauna Dumnezeu ne cauta, ne cerceteaza si ne atrage la El, dar fara sa forteze intrucatva libertatea noastra. Am avut tot timpul sentimentul — si in acest mod am interpretat dimensiunea apofatica – ca Dumnezeu se apropie de om prin retragere. Deci nu vine, cum sa spun, agresiv asupra lui, ci il lasa pe om sa inainteze. Şi atunci, Dumnezeu are grija de noi, dar in functie de puterile noastre.

Foarte multa cerneala a curs ca sa se ex­plice momentul in care omul se intoarce la Dumnezeu — in care, altminteri spus, se petrece regasirea ta in relatie cu Dumnezeu. Şi regasirea aceasta este confirmata de momentul in care tu ajungi sa mergi regulat la biserica, Casa si lo­cul in care Dumnezeu te cheama, si, in al doi­lea rand, cand cunosti lucrul acesta minunat pe care il reprezinta rugaciunea. Cea mai puternica lucrare, o experienta spirituala, pe care eu am trait-o in tot intervalul acesta este rugaciunea. Am spus intotdeauna si celor tineri cu care am discutat sa nu piarda din vedere aceasta putere, acest potential extraordinar. Rugaciunea este extraordinar de puternica — si rugaciunea individuala, si rugaciunea in comuniune, adica in cadrul Dumnezeiestii Liturghii. In manifestarea liturgica regulata, sistematica, rugaciunea te in­tareste in fata multor incercari si in fata multor primejdii — este o experienta pe care eu am trait-o si asupra careia pot sa depun marturie…

Deci eu am cunoscut iadul, am cazut in acest infern al nesimtirii impietrite fata de Dumnezeu, care face ravagii in Occident in momentul de fata, si care ameninta si lumea tanara romaneasca — lume foarte expusa la tot felul de rataciri, intre care cea mai grava este aceasta cadere in indife­renta fata de Dumnezeu, fata de credinta, fata de religie. Asta este, dupa parerea mea, cea mai mare primejdie in fata mintii tanarului de astazi.

„Schimbarea lumii trebuie sa inceapa ca schimbarea ta”

– Ce aduce aceasta cadere in viata lui?

– In primul rand, caderea survine in momen­tul in care el imbratiseaza civilizatia de tip mo­dern, de tip postmodern, care este una rupta de Dumnezeu; o civilizatie care a incercat sa-si re­zolve problemele prin strategii istoriciste, imanentiste, solipsiste, centrate pe eul omului, care a pierdut puterea de a se deschide, care L-a pierdut pur si simplu pe Dumnezeu. O civilizatie inchisa, care nu este dialogala, desi in mod paradoxal este obsedata la nivelul discursului ideologic de ideea deschiderii, de ideea de dialog; dar omul civiliza­tiei postmoderne nu dialogheaza cu nimeni, nici chiar cu el insusi, pentru ca nu mai poate — se misca in cerc inchis, cercul propriului eu.

Dupa parerea mea, optiunea aceasta de tip civilizational este cauza principala a ruperii de Dumnezeu, a instrainarii tanarului in toate epocile, dar mai cu seama in epoca aceasta postmoderna. E o forta teribila. Noi ignoram forta stihiala a civiliza­tiei de tip modern, bazata pe idolatria consumului, pe dorinta, pe idolatria ideologiilor – credinta oarba intr-o ideologie, fie ca e vorba de comunism, de marxism, de liberalism si asa mai departe. Acestea sunt structuri de gandire care au o functie si o putere relativa. Ele sunt imbratisate ca si cum ar fi dumne­zei. Şi din aceasta optiune deriva multe din rataciri, iar cea mai teribila este caderea in nesimtirea impietrita, cand s-a impietrit sufletul. Atunci esti mort: optiunea ta este pentru materie.

Iar instrumentele si tehnicile prin care esti chemat la aceasta optiune sunt multiple. Uite, televiziunile, de exemplu, sunt o asemenea teh­nica, sau cultura mall-ului – invitatia la stilul acesta de viata bazat pe prioritatea obiectului, si nu a persoanei. Sunt tehnici la care individul are acces cotidian, clipa de clipa, ceas de ceas – acces atat de comun, atat de curent si de in­sidios, atat de prezent, incat aproape ca nu mai are loc sa opteze, nu mai gaseste alternativa.

Puterea „statului magic” este extraordinara. Noi am intrat sub aceasta dictatura a statului magic, care a inceput cu una dintre cele mai teri­bile revolutii, si cea mai primejdioasa, care a fost revolutia sexuala. Or, utilizarea acestor puteri ale trupului — care sunt puterile perisabile ale lucru­lui mort —, utilizarea puterilor trupului impotriva sufletului este o tehnica diavoleasca, cea mai eficienta pentru devierea omului. Fiindca acolo sunt promisiunile prin placeri, acolo sunt toate. Din momentul in care pornografia devine domi­natoare, stapaneste spatiul intim, privat, relatia barbatului cu femeia; fortele sufletesti ale omului sunt confiscate de aceste puteri demonice ale sta­tului magic. Şi atunci omul nu-si mai apartine. Din clipa aceea, el nu mai are controlul propriei sale persoane. E inconjurat de alte forte.

– Cum vedeti iesirea?

Singura cale de iesire, dupa parerea mea, este adusa prin cultura credintei si a vietii. La cultura vietii noi putem cauta. Fara indoiala, sunt diverse cai de intoarcere de la moarte la viata ale omu­lui modern — pentru ca acesta a murit sufleteste, dupa cum spune Tolstoi, este „cadavru vertical” — si cea mai sigura este calea credintei. Nu vad o cale mai sigura decat calea prin credinta. De aceea este extrem de importanta nu numai „stra­tegia” liturgica a Bisericii, ci si strategia ei misio­nara, fiindca omul trebuie intalnit, trebuie cautat si pe strada. Şi, ca sa-l cauti pe strada — sa-l cauti, altminteri spus, in momentele neconventionale -, pentru asta trebuie ca tu insuti, cu adevarat, sa fii urmator al lui Hristos. Adica sa devii pro­povaduitor, sa devii apostol. Dupa parerea mea, lucrul cel mai important este functia de apostolie a credinciosului. Fiecare trebuie sa-si asume o asemenea functie, adica sa-L propovaduiasca pe Hristos in toate formele cu putinta. Şi atunci creste puterea Bisericii — in fond, asta inseamna Biserica: suntem noi, toti, Trupul lui Hristos.

Daca insa crestinul cade in capcana schizoidiei — este una la biserica si alta dupa ce a iesit de la Liturghie — atunci el nu mai devine o forta pentru restaurarea si regasirea celorlalti. Din contra, este o forta vicleana. Prin urmare, el trebuie sa fie una in cuvant si fapta. Una in Dumnezeiasca Liturghie si acelasi dupa Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie ar­monizata viata cotidiana cu invatatura evanghelica. Nu se poate altfel. Daca el nu face din ciclul acesta al Evangheliei ciclul vietii lui, al biografiei lui, atunci nu are nici o putere — si nu-l urmeaza nimeni.

De aceea, cred ca schimbarea lumii trebuie sa inceapa cu schimbarea ta, cu tine insuti. Asa cum ne spune Mantuitorul in pericopa evan­ghelica a femeii lapidate — cand le spune tuturor sa loveasca cu piatra cel care nu are nici un pa­cat, si in momentul acela, mustrati fiind de cu­get, au lasat toti pietrele si au plecat. Cu asta incepe, cand te poti uita inlauntrul tau si vezi cat esti de pacatos si cat ai de lucru cu tine — atunci incepe schimbarea lumii, acolo incepe in­totdeauna transformarea universala a existentei: cu tine, cu transformarea ta se petrece un lucru de incidenta universala, cosmica.

De aceea nu e mai important un savant care a luat un premiu Nobel, cum spune Petre Ţutea, decat o taranca analfabeta care se roaga. Cu ea incepe transformarea lumii la scara universala — nu cu savantul, cu ala nu se intampla nimic, e in moarte. El poate sa fie pentru ceilalti marturia mortii.

Da, dar un savant care a luat premiul Nobel, cum ar fi trebuit sa-l ia Paulescu, si are si credinta lui Paulescu, poate schimba si o lume.

Atunci poate schimba si o lume.

„Moartea e moarte, nu este alternativa la viata!”

Virgiliu Gheorghe si Ilie Badescu la Sociologie - Foto Victor Roncea– Pana la urma, cum a fost perceputa de comu­nitatea stiintifica intoarcerea dumneavoastra la cre­dinta si marturia pe care o dati in mediul universitar?

– Sigur, sunt oameni care au intelegere si con­simt la tipul acesta de experienta. Sunt insa foarte multi care o privesc ca pe-o ciudatenie, adica nu se­sizeaza incordarea gandului celui care vrea sa aduca in actul de cunoastere aceasta noua unitate intre stiinta si credinta. Şi atunci il vad ca pe un om care e si el pe-acolo, care trebuie tolerat. Ei aplica stra­tegia „multiculturalismului”. Adica: „Domnule, este si asta, sigur ca da, il lasam deocamdata — dar totusi sa fim atenti asupra lui, ca s-ar putea sa fie un fundamentalist periculos, care nu este in conformitate cu corectitudinea politica, ca uite, nu-i de acord cu homosexualii, cu pornografia, cu nu stiu ce. Şi atunci trebuie sa fim atenti, ca are alune­cari fundamentaliste”. Deci sunt si dintre acestia.

Ca tot ati adus vorba despre homosexuali, de curand a fost un intreg scandal legat de faptul ca, de cativa ani, in Liceul „George Cosbuc” din Bucuresti se face propaganda homosexuala. Sunt deja copii care sunt influentati si care sunt solidari cu „destinul gay-lor”, altii care sunt timorati si nu spun acasa, pentru ca o reactie a parintilor le poate crea necazuri la scoala… In ce masura se justifica — inclusiv din punctul de vedere al libertatii — sa vii intr-o tara ca a noastra, cu traditia ei, si sa incepi sa faci propaganda „gay” in numele diversitatii?

– Nu se justifica, pentru ca, vedeti, aceasta pro­paganda bizara este contrara programului oricarui principiu de ordin pedagogic. Şi asta in privinta scopului pentru care functioneaza unitatile sco­lare, care sunt constituite pentru un program de instruire. Programele formative pot sa fie eventual adiacente, corelative programelor de instruire — si, in general, ele sunt cumva libere, deci nu pot sa de­vina program al scolii. Dupa opinia mea, o scoala care adopta un asemenea program incalca legea.

Cum erau comunistii prin anii ’40…

Exact, cei care mai ieri erau in ilegalitate, acum organizeaza marsuri, parade si incearca sa se impuna la nivelul tuturor institutiilor, ca si cum s-ar incerca instaurarea unui nou tip de totalitarism.

In ceea ce priveste aparitia propagandei “gay” in sistemul de invatamant romanesc, cred ca problema este legata de optiunea ferma a institutiilor statului. Daca in modul de concepere si de organizare a po­liticilor scolare nu sunt principii ferme, clare, atunci pot aparea asemenea alunecari. Eu, de pilda, sunt un credincios, dar la cursul meu de istoria sociologiei nu predau convingerile mele de credinta, ci tin cursul de istoria sociologiei. Pentru asta sunt chemat acolo. Sigur ca il gandesc intr-un asemenea mod incat sa atrag atentia asupra unui caracter mai cu­prinzator al cunoasterii in sociologie, datorat mari­lor sisteme sociologice, dar nu pot sa deviez. Cand il prezint pe Max Weber, il prezint pe Max Weber. In momentul in care as veni cu asemenea chestiuni adiacente la o programa scolara, as incalca legea.

Astfel de lucruri sunt insa posibile daca in­stitutiile statului nu sunt eficiente, daca nu sunt clare in ceea ce priveste optiunea pentru o conceptie pedagogica de formare a tineretului. Daca noi vrem, prin politica statului, sa cream un tineret receptiv la familia heterosexuala, ca­pabila de procreare, atunci sigur ca eu nu pot sa consimt ca scoala, de pilda, sa promovez „fami­liile” de alt tip, care contrazic modelul familiilor heterosexuale — decat daca admit ca asta nu e o problema a statului roman. Daca nu e o pro­blema a statului roman, atunci da. Deocamdata vedem exact care este problema statului roman.

Deci avem in fata o chestiune foarte serioasa. Nu exista nici o dezbatere publica pe aceasta tema in momentul de fata, si din cauza aceasta exista si o asemenea confuzie. Pentru ca cei care ar trebui sa organizeze o dezbatere publica sunt timorati (ma refer la institutii, la cultura institutionala), iar in rest cei care promoveaza aceste modele socotesc ca sunt „modele alternative”. Dar nu e un „model alternativ”, dupa cum moartea nu poate fi o alter­nativa la viata. Moartea e moarte, nu este alterna­tiva la viata. E moarte, e sfarsitul vietii. Daca nu e familie heterosexuala, inseamna ca nu e familie, nu are una dintre functiile fundamentale ale familiei, care este procrearea, nasterea de copii.

Adica are nevoie statul roman sa aiba copii, sau nu are? Daca nu are, atunci sigur ca se poate dis­pensa de politica in domeniul asta. Dar daca are ne­voie de copii, are nevoie de soldati, are nevoie de platitori de impozit si celelalte, atunci totusi trebuie sa aiba grija de familia heterosexuala. Este o problema-cheie in orice sistem, una dintre problemele care trebuiesc discutate la nivel de politica a statelor. Or, in clipa de fata, ciudatenia este ca sunt state care se abat de la acest principiu. Adica stim foarte bine ca sunt legi care creeaza confuzie, adica duc la o stare de confuzie si de anarhie intr-o societate — si atunci, intr-un asemenea stat, sigur ca este foarte greu sa lupti impotriva acestor curente ale disolutiei.

„Lumea se gaseste in momen­tul acesta intr-o criza de mame”

Parerea mea este ca, si in aceste situa­tii, tot prin credinta vine salvarea. Tot prin cultura credintei, adica tot optiunea catre cultura vietii. Noi nu am definit foarte bine ce inseamna si despartirea asta intre cul­tura vietii si cultura mortii. Noi credem, de exemplu, ca stilurile de viata care se ba­zeaza pe consum si pe placeri sunt „adevarata viata”. Nu este adevarat! Acolo e moar­tea. Dar toate lucrurile acestea, nici ele nu sunt lamurite, nu sunt dezbatute. Tinerii afla foarte tarziu — de obicei cand se intam­pla ceva in viata lor, care ii readuce la redes­coperirea dimensiunii sufletesti, adica a chi­pului divin din ei. Pana atunci stau rataciti.

Practic, societatea nu le mai ofera alternativele sanatoase, sau acestea nu mai sunt deloc evidente.

Da, sigur. Iar daca exista, sunt ime­diat etichetate ca fiind „fundamentaliste”. Intotdeauna raul este abuziv, zgomotos si obraznic, in timp ce binele e silentios. Dumnezeu este delicat. Cultura vietii este, in fond, cultura mangaierii. Dumnezeu mangaie. Eu am doua nepotele care sunt o minune, si mi-am dat seama si prin experienta lor cat de importanta este maternitatea, mama. Este fundamentala. Cat de mult a insemnat faptul ca mama lor le-a dus la biserica sistematic, le-a impartasit! Deci mama este de o importanta cruciala in tot ce inseamna cres­tere spirituala a copilului. Traian Braileanu spunea ca din egoul matern se naste spiritual copilul – insa, daca este sa fim mai precisi, eu as zice ca din inima mamei se naste spiri­tual copilul, din dragostea ei, din dragostea ei pentru Dumnezeu. Parintele Nicolae de la Manastirea Sitaru spunea ca lumea se gaseste in momentul acesta intr-o criza de mame, intr-o criza a maternitatii, si ca asta este una dintre cauzele ratacirilor. Conteaza enorm ce face mama cu copilul ei. E o cheie, acolo se pune „caramida zidirii”. De aceea, zic eu, in tot ce inseamna binele acesta al familiei, al copilului, al comunitatilor in care traim, nu trebuie sa asteptam prea mult de la civilizatia actuala sau de la cultura institutionala.

Ci de la Dumnezeu, sa cerem de la El…

Da. Şi nici sa nu ne mire cand nu ne vin ajutoare din cele care tin de starea lumii, adica de la civilizatie, de la institutie. Nu trebuie sa ne mire si nici nu trebuie sa ne suparam, fi­indca, asa cum spuneam, omul, vrand-nevand, tot e legat in chip firesc, relational, de ceea ce este marturia lucrarii lui Dumnezeu in lume. Cultura mangaierii. Dumnezeu mangaie sufle­tul, deci vine prin mangaiere, prin alinari, nu vine in formele in care vine civilizatia, bruscand.

Şi muzica moderna, si toate formele acestea de manifestare a civilizatiei sunt o nenorocire. Eu nu merg neaparat pe ideea lui Freud a „raului civiliza­tiei” – pentru ca Freud, saracul, deplangea faptul ca civilizatia il opreseaza si il indeparteaza pe om de placere. Şi cerea chiar mai multa placere in lume,el vedea eliberarea in placere. Or, in placere nu este eli­berare, este inlantuire. Placerile te inlantuiesc, sunt vicii – altminteri spus, dependente. Asa cum e de­pendenta de pornografie. Ati vazut, cand ati facut aceste studii ati descoperit cateva tipuri de adictii noi, de dependente noi: dependenta de televizor, de pornografie, de Internet, de telefonul mobil…

Eu cred ca noi ar trebui sa ne asumam aceasta responsabilitate – ma refer la intelectualul din Biserica, cel care este chemat sa promoveze ceea ce eu as numi cultura vietii. Este raspunderea lui. Şi aici intelectualul specialist intr-un domeniu sau in altul trebuie sa-si asume aceasta raspun­dere. De pilda, este clar ca biologul trebuie sa dea un raspuns la ce inseamna „cultura vietii” atunci cand este privita din biologie. Ce inseamna „cul­tura vietii” atunci cand este privita din fizica. Ce inseamna „cultura vietii” atunci cand este privita din medicina, din sociologie, din psihologie… Astea sunt raspunsuri pe care, dupa parerea mea, intelectualul militant din Biserica, marturisitor al lui Hristos, trebuie sa si le asume.

Cultura morţii şi cultura vieţii (II) 

Domnule profesor Bădescu, vorbeaţi despre contribuţia pe care trebuie să o aibă biologul, fizicianul, intelectualul în general, la ceea ce înseamnă „cultura vieţii”. Mai este, oare, posibil acest lucru, atâta timp cât cel puţin în mentalitatea ştiinţei de popularizare care domină massmedia astăzi se manifestă un adevărat conflict între ştiinţă şi credinţă?

‑ Sunt convins. Dumnezeu aşteaptă asta de la noi. Şi, în felul acesta, fapta noastră devine rugăciunea noastră cea mai importantă – căci există şi o „rugăciune a faptei”, când întoarcem către Dumnezeu, ca ofrandă, darul pe care l‑am primit de la El. Şi atunci, dacă în fapta noastră, ca intelectuali, facem asta, avem intr‑adevăr mari bucurii pe linia căutării şi întâlnirii cu Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că am pierdut această bătălie, şi eşecul acesta e răspunderea noastră. Deci misiunea intelectualului din Biserică este de importanţă, după părerea mea, universală. Chiar dacă aparţine unei ţări mici, unei culturi cât ar fi ea de provincială, funcţia lui rămâne una universală – în măsura în care îşi asumă această misiune.

Toată chestiunea se reduce la rezolvarea acestui prag critic, raportul dintre ştiinţă şi credinţă. Ele au fost separate după „Secolul Luminilor”, şi de atunci s‑a constituit conglomeratul pozitivismului modern, care este gândit, conceput ca act de cunoaştere în afara cunoaşterii revelate, în afara lui Dumnezeu. Or cunoaşterea în afara cunoaşterii lui Dumnezeu, deci în afara fundamentelor biblice, este oarecum imposibilă. Aceasta este una dintre marile probleme ale culturii europene moderne – şi nici o cultură, nici chiar cultura europeană, n‑ar putea soluţiona un asemenea conflict prin ignorarea religiei, a credinţei.

Căci, în momentul în care omul declară că totul în lume este materie, că totul în structura existenţei se reduce la materie (adică atunci când se sprijină pe postulatul materialismului), în momentul acela omul nu mai poate sesiza latura spirituală decât ca epifenomen – ca fenomen secundar, născut din funcţionarea creierului. Este vorba despre acele paradigme care încearcă să explice funcţia spirituală pornind de la o neurobiologie de tip imanentist, materialist etc.

Această direcţie a fost răsturnată de o reconstrucţie teribilă datorată unuia dintre premiaţii Nobel, australianul Sir John Carew Eccles, care a demonstrat că nu putem explica în nici un caz mintea prin dinamismul creierului. Şi atunci a lansat teoria dubletului creier‑minte, arătând că, de fapt, mintea are propriile sale legi. Creierul, cu structura lui cerebrală, din punct de vedere fiziologic moare în momentul în care a murit persoana, individul. Mintea, nu. Asta este o demonstraţie extraordinară pe care o face acest mare medic australian! Şi cred că, din punctul acesta de vedere, tot ce s‑a întâmplat în ultima perioadă duce intr‑o singură direcţie: intr‑o redescoperire a unei noi unităţi aflate la baza ştiinţelor, a cunoaşterii.

O ştiinţă atee justifică orice comportament criminal

De asemenea, mai sunt cercetări noi care arată că însăşi inima are o anumită inteligenţă. Inima, ca organ, are un sistem neuronal, produce foarte mulţi neurotransmiţători. Aceşti neurotransmiţători dau anumite stări legate de stările de conştiinţă. Şi chiar cercetătorii americani arată că neurotransmiţătorii aceştia apar în tot corpul – deci nu numai în creier, nu numai în inimă – şi generează anumite stări de conştiinţă. Până la urmă, problema asta este: oare ştiinţa, în momentul acesta, a ajuns intrun fel de impas epistemologic, în care inevitabil trebuie să apeleze la credinţă?

‑ Eu sunt absolut convins… Ştiinţa, cunoaşterea se găsesc astăzi intr‑un fel de bifurcaţie. Adică ori este regândită, epistemologic vorbind, prin ochiul credinţei, ori rămâne în fundamentele ei tradiţionale – şi atunci eşuează în ideologie, adică îmbrăţişează teze precum cele vizând imanentismul sau istoricismul, criticat, de pildă, de Karl Popper. Interesant este că, referindu‑se la mizeria istoricismului, acest mare filosof arată că istoricismul este răspunzător pentru deznodăminte criminale, cum este cel al efectelor marxismului. În contextul acestor teorii atee, Marx a lansat un fals model de rezolvare a problemelor istorice ale omenirii, inventând un fel de inamic universal, care în concepţia marxistă trebuie lichidat pentru a elibera omenirea; iar de aici şi până la teza lui Lenin, a statului care trebuie să lichideze o clasă, nu‑i decât un pas – care s‑a şi făcut.

Prin urmare, teza revoluţiei care triumfă dacă proletariatul lichidează clasa burgheză este teza îmbrăţişată. Ea a devenit element de doctrină în organizarea regimurilor politice din perioada comunistă.

„Omul nu dialoghează decât cu sine însuşi”

Aşadar, eşuarea epistemologiei ştiinţifice în ateism a contribuit decisiv la apariţia totalitarismelor secolului al XXlea?

 ‑ Desigur. Dacă, de pildă, nu admitem în istorie ideea că lumea are un alt tip de ordine decât cea derivată din imanenţa istoriei – şi mă refer la ordinea sa religioasă, creştină – atunci se ajunge la concluzia că omul este atotputernic. Iar dacă nu mai există o altă ordine morală sau spirituală mai înaltă la care să se raporteze, omul se simte îndreptăţit să procedeze cum îl taie capul, iar prin aceasta se justifică istoric orice dictatură, orice comportament criminal.

Acum se iveşte şi o altă problemă: că dintr‑o asemenea viziune, de pildă, rezultă şi o concepţie foarte stranie asupra statutului de subiect al omului. Căci, dacă admitem viziunea aceasta, înseamnă că subiectul cunoscător este singur în faţa obiectelor – cu alte cuvinte, toţi ceilalţi sunt obiecte, iar nu subiecte (cum foarte frumos spune Traian Brăileanu). Deci, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că subiectul este singur în faţa celorlalte obiecte, a subiectivităţilor reduse la statut de obiecte. Dacă este singur în faţa lor înseamnă că el nu dialoghează decât cu sine însuşi, şi în felul acesta se ajunge intr‑un impas total al cunoaşterii, deci totul este mişcare în cerc. Nu există cunoaştere efectivă. Cunoaşterea este dialogală. Deci dincolo de tine, de subiect, cine este?…

Or asta duce, cum spune Habermas, la paranoia raţiunii, adică la ceea ce au fost, de fapt, programele totalitariste moderne, şi la ceea ce sunt, în ultimă instanţă, şi idolatriile de tip postmodern – idolatria ideologiilor. Totul este explicabil intr‑o ideologie. Totul este reductibil intr‑o ideologie. Sau la idolatriile consumeriste, adică cele care împing individul spre această evaziune în cultura morţii

Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea revelată

Şi avortul, eutanasia pot fi considerate tot consecinţele acestui fenomen cultural?

 ‑ Toate de aici decurg. Aţi văzut, de pildă, că acum marea dezbatere a unor mari personalităţi din lumea şi din domeniul ştiinţelor, dar şi din domeniul afacerilor din S.U.A., este tocmai asta, că spun: „Domnule, lumea a ajuns în impas, fiindcă omenirea atinge pragul acela de creştere, de explozie demografică care face imposibilă conservarea – să spunem energetică – a unui mediu de supravieţuire comună pe planetă”. „Şi atunci”, spun ei, „consecinţa care decurge de aici este să lichidăm circa şase miliarde şapte sute de milioane, ca omenirea să ajungă la cele trei sute de milioane cât ar fi pragul sau punctul de echilibru pe planetă”. Numai că ei nu sesizează un lucru foarte interesant, şi anume că din cele şapte miliarde, numai 5% sunt cei care controlează resursele, în ultimă instanţă tot ceea ce este bogăţia lumii. Deci responsabilitatea, potenţialul acesta distructiv al omenirii acolo se găseşte, la cei 5%, nu la cei 95%! Prin urmare, dacă ai lichidat 95% şi rămân cei 5%, în momentul respectiv practic ai ocolit problema‑cheie. De ce un sistem care permite unora să acumuleze bogăţii în proporţie de 95% conduce la aşa ceva? Că nu e posibil un asemenea sistem decât prin dezvoltarea fantastică a consumului. Dacă nu ai consum, nu ai nici încasări. Şi nu constitui nici baza investiţională în zona afacerilor.

Marile corporaţii se sprijină obligatoriu pe aceste mari mase de consumatori. Acestea sunt legate una de alta. Sunt în logica sistemului. Prin urmare, eroarea este că sistemele inventate în epoca modernă convertesc ordinea firească creaţională a lumii intr‑o subordine nefirească, în cultura morţii. Se ajunge, de pildă, ca în sistemul bancar‑monetar din lume, doar 3%, să zicem, din moneda aflată în circulaţie să aibă acoperire în valoare – restul e credit monetizat. Adică restul e monedă speculativă, care ce generează? O societate îndatorată, cum remarcă specialiştii occidentali şi români. Deci un asemenea sistem se bazează pe sclavia imensei majorităţi a populaţiei şi a generaţiilor care vor veni, fiindcă ele preiau povara îndatorării predecesorilor…

– Căci, dacă nar exista industria de consum, nu sar consuma atât; dacă nu sar consuma atât, nu sar îndatora oamenii; dacă nu sar îndatora oamenii, nar pierde puterea lor. Până la urmă, ceea ce consumă ei este însăşi puterea lor, viaţa lor…

 ‑ Sigur. De asta spun, revenind oarecum, că marile sisteme de cunoaştere s‑au afirmat intr‑o compatibilitate cu fundamentele biblice. Actul de cunoaştere, acolo unde e vorba despre marile sisteme ale cunoaşterii, are intr‑o formă sau alta un fel de comunicare secretă, o sinergie cu fundamentarea biblică a cunoaşterii revelate. Şi de aceea spun că tot ce s‑a întâmplat după ei a fost cădere, şi asta s‑a datorat unei devieri care aparţine modernităţii şi postmodernităţii. Marile sisteme aşa au apărut, intr‑o tentativă fantastică de a pune intr‑o unitate religia şi ştiinţa. Ea a fost pierdută – şi aceasta duce, în ultimă instanţă, la impasul actual al ştiinţei.

Aşadar, ştiinţa trebuie să se întoarcă la unitatea dintâi, dintre cunoaşterea imanenţei lucrurilor şi cunoaşterea revelată. Adică la cunoaşterea unui tip de ordine mai adâncă, mai profundă. Prin această cunoaştere, omul se poate elibera din închisoarea aceasta a simţurilor, a culturii consumului, a culturii morţii

De la moarte la Viaţă

Dar dacă nu se întoarce, ce se va întâmpla?

 ‑ Dacă ştiinţa nu se va întoarce (ăsta este un scenariu, sigur, absurd după părerea mea), asta ar însemna o blocare totală a civilizaţiei întemeiată pe un asemenea impas.

Adică ştiinţa va ajunge să fie o armă îndreptată împotriva oamenilor?

‑ Exact. Asta este şi previziunea unor mari savanţi. Este foarte clar că în clipa de faţă ne găsim intr‑o fază de sfârşit de ciclu civilizaţional, este o civilizaţie care a intrat în momentul ei critic. De aici încolo, pe fundamentele ei nu se mai poate înainta. Este o civilizaţie care nu mai are perspectivă.

Deci în momentul acesta, practic, suntem în faţa unei mari experienţe la scară universală, pe care omenirea o traversează – sau, dacă nu o traversează, se autolichidează, se autonimiceşte. Asta este problema. Civilizaţiile de tip modern, postmodern, civilizaţia aceasta nu are în clipa de faţă răspuns la această problemă, deşi ea a creat sisteme care cuprind răspunsuri în toate domeniile cunoaşterii.

Oare depresiile, bolile mentale, problemele sociale nu sunt, toate, simptomele acestei boli care a avansat şi în care, dacă nuşi găseşte soluţia, omul simte că se alienează?

‑ Ba da, este incontestabil că aşa‑numitele boli ale civilizaţiei sunt legate de criza spirituală în care se găseşte omul modern. Noi ştim din Sfânta Scriptură un lucru foarte interesant, pe care ni‑l dezvăluie „Cartea lui Iov”. În „Cartea lui Iov”, Dumnezeu pregăteşte sfat cu îngerii, şi vine şi diavolul la sfat, şi când este întrebat de Dumnezeu: ,,Ce‑ai mai făcut?”, răspunde: ,,Am bătut marginile pământului, şi am văzut, Doamne, şi pe Dreptul Iov, dar nu e chiar aşa de nu‑ştiu‑ce”. Şi pune acea variantă că, adică, ,,credinţa lui n‑ar mai fi aşa de statornică dacă el n‑ar fi primit atâtea daruri de la Tine!”. Şi atunci Dumnezeu îi spune: ,,Bine, te las să faci ce vrei cu averea lui, dar de viaţa lui să nu te atingi!”. Ce înţelegem de aici este că puterea distructivă în lume are şanse numai în cultura morţii! Adică în cele materiale, în avere – nu în cele care ţin de viaţă.

Deci pentru ca omul să nu fie înfrânt, el trebuie să opteze, să treacă de la moarte la viaţă. Însă în clipa în care a trecut la plăcere, la obiecte, la avere şi aşa mai departe, în momentul respectiv a optat pentru cultura morţii. El a trecut în cultura morţii, şi acolo este stăpânit numai de forţele distrugerii – pentru că acolo este stăpânirea (cum spune fizica) principiului al doilea al termodinamicii, a legii entropiei. Totul este distrugere acolo, este perisabilitate, totul se nimiceşte. Cum spune Mântuitorul: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” Matei 6:21. Dacă ţi‑ai făcut casă şi ai adunat averi, molia şi rugina le vor mânca cf. Matei 6:19. Unde nu are putere forţa distrugerii? Acolo unde este viaţa. Acolo unde este viaţa nepieritoare, unde este sufletul, acolo nu are putere. Asta ne spune Dumnezeu în „Cartea lui Iov”.

Ceea ce‑i interesant este că şi Adam, în momentul în care cade în greşeală, de fapt a făcut aceeaşi opţiune: de la cultura vieţii la cultura morţii. Dumnezeu l‑a prevenit pe Adam ca să‑l protejeze – nu prin interdicţie, ci din grijă pentru făptura Sa. Şi i‑a spus: ,,Ai grijă să nu mănânci, că atunci când vei mânca din pomul acela, vei muri” cf. Facerea 2:17. Adică vei deveni muritor. Dar el a făcut gestul, a trecut din cultura vieţii la cultura morţii, şi a avut de suportat toate consecinţele, adică moartea.

Deci asta este o problemă universală – toate civilizaţiile istorice se regăsesc la un moment dat în faţa unei asemenea opţiuni. Adică optează ca şi Adam: trec de la cultura vieţii la cultura morţii. Civilizaţia europeană, la începuturile ei, a mers spre cultura vieţii. În momentul în care a optat pentru strategiile consumeriste, în momentul respectiv a făcut opţiunea pentru cultura morţii, şi din acel moment a început ciclul declinului. Adică a apărut căderea, cum spune Spengler, „declinul Occidentului”, declinul civilizaţiei care optează pentru cultura morţii, pentru moarte, cu tot ce decurge de aici. Cum a făcut şi Adam opţiunea lui, a făcut şi Europa acea opţiune – a optat pentru moarte.

Însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru aceasta a venit în lume: pentru a ne salva din această moarte la care ne atrage lumea, lumescul, cultura obiectelor şi a nimicului, iar aceasta prin însăşi jertfa Sa pe Cruce. Aşadar, nu numai intelectualul, ci tot omul care trăieşte în lume este chemat să se integreze în această cultură a vieţii, care nu este altceva decât pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă de aici de pe pământ. Acest lucru nu îl pot înţelege cu adevărat cei care se folosesc doar de raţionamente şi silogisme, hrănindu‑se, cu suficienţă, din acelaşi pom al cunoaşterii binelui şi a răului, ci cei care îşi hrănesc mintea din înţelesurile credinţei, hrănindu‑se din pomul vieţii – Care este Însuşi Hristos, începutul, cauza întregii umanităţi şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul existenţei omului în lume.

SURSA

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe pentru Familia Ortodoxa

 

 

 

Interviu realizat de Virgiliu Gheorghe

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s