Fara compromisuri

“- Parinte, povestiti-ne despre felul de presiune la care ati fost supus in cea de-a doua detentie!

– Din cand in cand anumitit senatori sau reprezentanti din America, din Departamentul de Stat, veneau in Romania si intrebau despre mine. De cate ori un senator sau altcineva, la nivel oficial, venea din America, eram adus de Securitate la Bucuresti si hranit bine. Sotia era invitata la mine si fiului meu ii era permis sa ma viziteze. Imi spuneau: „Vedeti, Parinte, ce bine santeti tratat aici. Acum si sotia poate sa vina saptamanal sa va viziteze!”. Asta dura numai vreo 2 sau 4 zile, caci dupa ce oficialii Americani paraseau Romania, eram trimis din nou la inchisoare. Cunosteam deja sistemul lor, nu era nimic nou pentru mine.
Insa o data unul dintre senatorii americani mi-a scris o scrisoare. Securitatea i-a dat scrisoarea sotiei, si sotia mi-a adus-o. Acest senator imi spunea ca daca semnez o scrisoare cerandu-i „Altetei Sale” Ceausescu sa ma ierte, voi fi eliberat. Vorbise cu oamenii apropiati lui Ceausescu, care il asigurasera ca daca semnez asa ceva, voi fi eliberat in trei zile. Sotia mi-a adus scrisoarea. Ea nu a spus nimic. Fiul meu, in schimb, a fost foarte impresionat de Securitate. Ei ii spusesera: „Tatal tau este foarte mandru. Nu este un preot adevarat! Din cauza mandriei lui, a refuzat sa semneze aceasta cerere si sa fie cu tine. Te-a abandonat chiar acum, cand ai nevoie de un tata sa te ghideze, sa te protejeze si sa te invete ce este bine si ce este rau”. Sotia mea nu a spus nimic, pentru ca si ea era impotriva Securitatii, insa fiul meu a fost influentat de ei. Mi-a spus: „Tata, esti atat de mandru! Nu ma iubesti. M-ai lasat singur. M-ai abandonat si preferi sa stai in inchisoare, sa mori acolo si sa te faci singur erou al Bisericii din Romania, in loc sa fii cu mine!”. Aceasta m-a ranit foarte, foarte adanc. Am fost foarte necajit. Nu am putut decat sa spun: „Andrei, daca semnez aceasta scrisoare si sunt eliberat, in doi ani iti vei pierde orice respect fata de mine. Lasa-ma sa stau aici!”. Si fiul meu a acceptat raspunsul. [nota: baiatul era de 15 -16 ani]
Asa ca m-am intors la inchisoare. Am fost mutat la Galati. Poate cea mai rea inchisoare a fost Galatiul. A fost foarte rau acolo. Mi-au repartizat 2 criminali in celula, insa nu erau periculosi. Acesti criminali cunosteau cate ceva despre credinta si mi-au cerut sa vorbesc cu ei despre Iisus Hristos. Am petrecut trei luni rugandu-ne impreuna. Nu stiam daca erau vinovati, nici daca dupa ce ne-am despartit, s-au intors la cele de dinainte. Insa in timpul celor trei luni ne-am rugat impreuna, am meditat impreuna. Le-am spus despre Iisus Hristos si despre Sfanta Scriptura. Le-am spus despre misiunea pe care o purtam si de ce eram in inchisoare. La inceput nu au crezut ca am fost inchis numai pentru ca predicasem cuvantul lui Dumnezeu, insa le-am povestit cele intamplate cu mine si m-au crezut. Inchegasem un fel de prietenie frateasca de credinta, locuind impreuna. [nota: acesta este varianta foarte romantata; cei 2 criminali fusesera pusi special cu parintele in celula pentru a-l omora, dar parintele i-a convertit pe cei 2, care in final i-au spus aprox. „nu te mai omoram, s-o fac ei daca vor”]
Dupa trei luni am fost trimis inapoi la Aiud. Eram foarte bolnav si din cauza aceasta m-au trimis apoi la spital la Jilava. Mi-a fost incredintat un gardian care era foarte salbatic si care m-a batut foarte rau [nota; parintele avea aprox. varsta de 58 de ani in acea perioada]. Poate ma presau prin aceasta sa semnez acea scrisoare. Dupa aceea a venit cineva, un ministru al statului, nu stiu cum il chema, pentru ca niciodata nu mi se prezentau pe nume.

Mi-a spus:”Parinte, te avertizez, daca nu semnezi aceea scrisoare, vei muri in inchisoare. Am decis sa nu te eliberam niciodata, pentru ca vrem sa te compromitem. Nu te putem elibera din inchisoare fara un compromis. Stii foarte bine ca studentii tai te adora. Sant gata sa te urmeze. Insa nu putem ingadui sa se intample ceea ce s-a intamplat cu cinci ani in urma. Fara un compromis nu te vom elibera niciodata. Si te asigur inca o data ca vei muri in inchisoare, iar sotia ta nu va sti niciodata unde iti sant ramasitele. Stii foarte bine ca sant sute si mii de oameni morti in inchisori ingropati peste tot. Pina la sfarsitul acestei lumi, nimeni nu va sti sau descoperi unde iti sant ramasitele pamantesti!”.
Astazi vedem cum ramasitele pamantesti ale unor ucisi in Romania si Rusia sunt descoperite. Dar la vremea respectiva ministrul era foarte convingator si imi daduse un motiv de gandire. In timp ce eram bolnav mi-a spus: ”Esti foarte bolnav – avem documentatie cum ca ai fost bolnav si ai murit din cauza bolii. Asa ca nimeni nu ne poate acuza ca te-am omorat”. Am fost foarte impresionat de aceasta. Era prima data cand cineva dintre ei era sincer cu mine si imi vorbea fara ocolisuri.
De multe ori au incercat sa-mi implanteze principiile comunismului, insa nici unul din ei nu a fost vreodata foarte sincer cu mine. Si am fost foarte speriat. Am raspuns:
„Domnule, stiu ca sant intr-adevar foarte bolnav si stiu ca voi muri aici, dar la fel de bine pot sa mor si afara. De ce as face un compromis numai ca sa mor afara, in patul meu? Prefer sa mor aici fara nici un compromis!”.
Astfel ca ministrul m-a lasat si nimeni nu m-a mai vizitat. Apoi, intr-o zi, seful Securitatii ma aduce pe mine la Bucuresti, la Securitate si-i cheama si pe sotia si fiul meu. Le spune sotiei si fiului:
„Vedeti, i s-a dat posibilitatea sa iasa din inchisoare si el a refuzat sa semneze. Este ultima oara cand il vedeti. Din acest moment nu-l veti mai vedea vreodata, numai daca semneaza cererea!”. Sotia mea, fiul meu si eu am inceput sa plangem, pentru ca eram convinsi ca e ultima oara cand ne mai vedem. N-au obtinut nimic de la mine. Dar in ziua urmatoare am fost eliberat. Pana in ultimul moment au incercat sa ma convinga sa semnez!

Trebuie sa spun ca sotia mea a fost atat de curajoasa, mai mult decat am fost eu. A reusit sa-mi creasca baiatul, sa-l educe si sa-l faca un tanar credincios, educandu-i spiritul, pentru ca atunci cand va veni in America, dupa multe privatiuni, multe persecutii si multe presiuni asupra lui, sa fie foarte tare. Nu a creat niciodata probleme aici: fara alcool, fara droguri, nimic. A studiat fara a avea bani, a reusit sa primeasca burse si acum, in 1997, se pregateste pentru un doctorat in Drept si sper sa fie un avocat pentru lumea crestina, nu pentru bani. Cred, intr-un fel, ca prin refuzul meu de a fi eliberat prin compromis, prin refuzul de a face ceea ce mi s-a cerut atunci, am contribuit la formarea lui. Daca as fi iesit din inchisoare ca un preot compromis, s-ar fi rusinat de mine in scurt timp. Astfel Domnul mi-a dat putere sa rezist la orice ispita.

Acum pare simplu sa va povestesc ca fiul meu a zis ceea ce a zis si ca senatorul mi-a scris acea scrisoare, dar trebuie sa va puneti in situatia mea de atunci. Era o problema pe viata si pe moarte. Nu era asa de usor sa iei o decizie, sa alegi moartea. Credeam intr-adevar ca fusesem condamnat la moarte. Comunistii nu puteau permite niciodata ca cineva ca mine sa fie eliberat fara sa fi fost compromis. Eram convins ca refuzul meu insemna moartea. Nu mi-a fost deloc usor. Dar Dumnezeu mi-a dat puteri!

Ca fiinta umana, cu pacatele mele, cu neputintele mele, cu indeciziile mele, cu imposibilitatea mea de a ajunge la Dumnezeu, nu puteam face nimic. A fost Iisus, au fost ingerii Sai. Dumnezeu mi-a aratat prin ingerii Lui ca intr-adevar Hristos a inviat, ca Iisus imi va da putere, ca El imi va pune pe buze ce cuvinte sa raspund. In sufletul meu m-am indoit si m-am intrebat: poate ca ar trebui sa semnez? Insa ceva mai puternic decat mine nu ma lasa. Ceva ce venea din afara mea ma forta sa spun: „Nu, prefer sa mor”. Eram speriat de moarte, dar preferam sa mor decat sa fac compromis, decat sa-L tradez pe Iisus Hristos, sa fiu un Iuda.

Trebuie sa stiti ca in momentul in care am decis sa raman in inchisoare, familia mea nu a mai insemnat nimic pentru mine. Tot ceea ce conta era pozitia mea in fata lui Dumnezeu. Stiam ca eram un pacatos, stiam ca nu aveam nici o valoare, insa stiam deasemenea ca Iisus Hristos ma iubeste. Numai prin iubirea Lui am fost capabil sa fac ceea ce am facut. Fara iubirea Lui, fara sprijinul Lui, nu eram nimic – si fara El nimeni nu inseamna nimic. „Nu va nadajduiti spre boieri, spre fiii oamenilor, intru care nu este mantuire” (Psalmul 145,3). Nu am avut incredere in fiii oamenilor. Nu m-am increzut in mine. Nu m-am increzut in senatori. Nu m-am increzut nici in ministrii statului, pentru ca toti erau fii ai oamenilor. M-am increzut in Iisus Hristos si eram indreptatit sa ma incred in El. Altfel nu as fi mai fi vorbit in fata voastra astazi si nu as fi putut sa va spun ca Iisus Hristos a lucrat minuni cu mine. Iisus Hristos m-a salvat.
Daca as fi semnat scrisoarea, ar fi fost diavolul care ma salva. Acum sant salvat de Iisus Hristos.

De cele mai multe ori in clipa in care ne-am pierdut nadejdea, Dumnezeu ne intinde mana si ne scoate din nevoi. Toate acestea sant niste lucruri divine, sant niste lucruri care stabilesc relatia noastra cu Dumnezeu si este pacat sa nu vedem interventia lui Dumnezeu in toate imprejurarile vietii noastre. Este mare pacat si acesta vine din scepticismul epocii noastre, cand incercam sa ne explicam totul prin mecanismele acestei lumi.”

Cuvinte vii – Parintele Gheorghe Calciu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s