Ce se întîmplă azi? Ce va fi mîine?

CUVÎNT DE ÎNCEPUT   

Toată industria presei scrise şi a audio-vizualului trăieşte (bine) de pe urma dorinţei omenirii de a afla răspuns la două întrebări: Ce se întîmplă azi? Ce va fi mîine? Şi îşi închipuie că va găsi răspunsuri în paginile ziarelor şi revistelor sau pe sticla „lanternei magice” a televizorului. Este o amăgire, pe care cei mai mulţi o simt, căci fiecare vede că răspunsurile se lasă aşteptate. Dar e în firea noastră să nădăjduim şi să aşteptăm lămuriri de la un „viitor” ce se amînă la nesfîrşit. Mulţi se întreabă dacă aceste răspunsuri există cu adevărat, dacă ceea ce numim „istorie” chiar are vreun înţeles. Şi aici sînt două păreri între care ne clătinăm, nehotărîţi să alegem. Cea dintîi, că totul este un joc al întîmplării şi că prin urmare întrebările nu-şi au rostul. Aceasta e credinţa cu totul deznădăjduită a gîndirii noastre atee. A doua părere e că zisa „istorie”se întîmplă după un „plan” dinainte hotărît. De către cine? De către o „forţă”, ce poate fi „dumnezeu” (care „dumnezeu”?): sau de către „nişte forţe” („puteri oculte” mai mult sau mai puţin politice) sau pur şi simplu de către astre (astrologia este mai la modă decît niciodată, precum vedem cu toţii). Aceasta e credinţa gîndirii noastre magice.

Amîndouă părerile sînt de înţeles într-o lume întoarsă din nou la păgînism (adică la necunoaştere, aici intrînd şiateismul, şi magia). Înfricoşător şi de neînţeles este cum de nu pricep ce se întîmplă cei cărora li s-au încredinţat toate cunoştinţele de folos în această lume, anume Creştinii Ortodocşi.

Căci, în marea Sa purtare de grijă, Dumnezeul a toate şi Ziditorul nostru nu ne-a lăsat întru necunoştinţă, precum sîntem plecaţi să credem de cele mai multe ori. Astfel, prin aleşii Săi purtători de Duh Sfînt, El ne-a învăţat întreaga istorie, de la ce a fost întru începuturi, şi pînă la ce va fi cînd ne vom întoarce la El întru viaţa cea de veci. Şi chiar ceea ce va fi după aceea. Şi toate acestea au fost cuprinse într-o singură carte fără început şi fără sfîrşitnumită chiar „Cartea”, „Biblia” – adică în Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.

Astfel, cărţile Vechiului Testament spun ce a fost de la facerea lumii simţite (a aceleia văzute cu ochii cei trupeşti) şipînă la întruparea lui Hristos Dumnezeu-Cuvîntul. Naşterea Mîntuitorului-Hristos, propovăduirea Sa, răscumpărareaomenirii prin moartea şi învierea Sa, toate acestea sînt cuprinse în Evanghelii. Mai departe, Faptele Apostolilor cuprind întoarcerea firii omeneşti la Dumnezeu-Tatăl, prin înălţarea lui Hristos Iisus la cer, şi înfiinţarea, prin pogorîrea Sfîntului Duh, a Bisericii, adică a adunării celor care se împărtăşesc de Hristos-Dumnezeu prin Sfintele Taine, şi mai ales prin Sfînta Taină a Împărtăşirii cu trupul şi sîngele Său. În sfîrşit, Apocalipsa (adică descoperirea) Sfîntului Ioan Teologul, ultima carte cuprinsă în canonul Noului Testament, povesteşte ce se va întîmpla de la zidirea Bisericii şi pînă la schimbarea acestei lumi (nu desăvîrşita ei nimicire!), cînd Hristos-Dumnezeu Se va pogorî în slavă, ca Împărat Judecător, şi o va reînnoi, şi îl va doborî pe diavol împreună cu toţi ai lui întru focul cel nestins şi îi va aduce lîngă Sine pe toţi ai Săi întru viaţa cea fericită; şi cînd astfel se va încheia istoria pricinuită de greşeala Evei şi a lui Adam, şi va începe o alta, pe care nu o putem decît bănui…

Ce ne-a lipsit pînă nu demult au fost tîlcuirile acestor cărţi ale Bibliei (care sînt scrise în scurt), şi anume tîlcuirile Sfinţilor lui Hristos, singurele de crezut, de vreme ce sînt insuflate (ca şi Scriptura) de Sfintul Duh-Dumnezeu. În ultimii ani, le avem şi pe acestea (în bună măsură), acesta fiind singurul folos al părutei noastre re-încreştinări de după desfiinţarea comunismului ateu. Acum însă mai e nevoie şi de scrieri care să pună întîmplările istoriei pe care o trăim în legătură cu înainte-vestirile Sfintei Scripturi, pentru a şti ce să înţelegem din ceea ce se petrece. Precum zice Sfintul Ioan Teologul: „Cine citeşte, să priceapă!” Căci, altminteri, la ce ar folosi proorociile, la ce ni s-ar fi lăsat Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament?

2. Tocmai acest lucru îl urmăreşte revista-carte pe care am numit-o Oglinda Vremii: sărăspundă (pe cît e cu putinţă) la întrebarea: Ce înţeles au lucrurile ce se întîmplă în jurul nostru şi împreună cu noi? Cu alte cuvinte: În care ceas al istoriei ne aflăm? Pentru ca, înţelegînd aceasta (iarăşi, pe cît e cu putinţă), să dobîndim frica cea bună şi să fim cu mai multă luare aminte la ceea ce facem, de vreme ce nimic nu e fără rost şi nimic nu e fără urmări nu numai aici, dar mai ales în viaţa cea viitoare şi veşnică. Pe scurt, urmărim ca revista pe care o începem să fie o oglindă teologică a istoriei vremii noastre, care să răsfrîngă (şi să lumineze totodată) înţelesurile ascunse ale acesteia.

Notiţă editorială

Oglinda Vremii nu e o scriere „frumoasă”, fiindcă e oglinda acestei lumi. De aceea am ilustrat-o cu imagini ale unor graficieni şi fotografi, care – în anti-creştinismul lor, în ura lor faţă de Adevăr, în demonismul lor sincer – au înfăţişat plastic lucrarea vrăjmaşilor lui Hristos şi ai omului.

Ne-am folosit de note marginale pentru a sublinia anumite locuri din texte şi pentru a uşura re-citirea acestora. Am lăsat anume locuri goale pe manşeta paginii, pentru ca cititorul să-şi poată adăuga propriile observaţii şi note.

Oglinda Vremii, martie 2007

PRINŢESA EUROPA ŞI MINOTAURUL

SCURTĂ POVESTIRE ZOOFIL ZOOTEHNICĂ

Învăţaţi să cinstim „cultura clasică greco-romană” încă din primele zile ale vieţii, noi nici nu ne putem închipui ce însemna lumea păgînă înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului şi de propovăduirea în toată lumea a bunei Sale vestiri (Evanghelia).

Să luăm de pildă legenda Europei, căci despre „Europa” va fi vorba în multe din paginile ce ne stau înainte. Întîi de toate, să zicem că etimologia numelui de „Europa” nu se cunoaşte, unii zicînd că e semitică, alţii că e celtică sau grecească. Ce se ştie e că numele se află pentru întîia oară în mitologia elină, Hesiod zicînd (în veacul al VII-lea înainte de Hristos) că Europa era ori una din cele trei mii de Oceanide

3, ori fiica regelui Tyrului, răpită de Zeus, această poveste fiind şi cea mai cunoscută. Să ne-o amintim cît mai pe scurt cu putinţă.

Aşadar, s-a întîmplat că Zeus – marele tartor al Elinilor

4 – a văzut-o pe fată pe cînd aceasta culegea flori şi, nestăpînit cum era de felul său, s-a aprins de dorinţă curvească pentru ea. Şi ce a făcut? S-a schimbat într-un frumos taur alb şi, luînd-o pe grumaz (ea ţinîndu-se de coarnele lui), a înnotat peste mare, ducînd-o în insula Creta. Iar acolo s-au împreunat – precum ne putem închipui – şi prinţesa i-a născut pe Minos, Sarpedon şi Rhadamante.

Dar povestea cu tauri albi nu se termină aici. Căci, înainte de a dobîndi tronul Cretei, Minos a avut de luptat cu fraţii săi pentru dreptul la stăpînire şi l-a rugat lui Poseidon („zeul” apelor, unchiul său după tată) să-i trimită un semn că „zeii” îi binecuvîntau domnia. Iar unchiul i-a trimis un frumos taur alb ca zăpada, care s-a ivit din apa mării (precum tatăl lui Minos cu ani în urmă). Minos ar fi trebuit să jertfească dobitocul, arătîndu-şi astfel supunerea către „dumnezeii” cerului şi ai pămîntului, dar nu a făcut aşa, ci l-a păstrat pentru sine. Cînd Poseidon a aflat despre lipsa de „evlavie” a nepotului, a făcut ca Pasipha, femeia acestuia, să se îndrăgostească nebuneşte de taur. Iar aceasta l-a pus pe Daedalus, vestitul arhitect, să-i facă o vacă din lemn goală pe dinăuntru. Şi, intrînd în forma aceea dobitocească, femeia s-a împreunat în chip dobitocesc cu taurul, ca şi soacra sa pe vremuri. Iar din împreunare s-a zămislit monstrul numit „Minotaur”, „taurul lui Minos”, o jivină cu cap şi coadă de taur şi trup de om.

Ce a urmat se ştie: Minotaurul a pricinuit atîtea rele pe insulă, încît Daedalus a trebuit să construiască pentru el, la cererea lui Minos, labirintul, în care a fost închis. Acolo, el primea spre mîncare tributul adus Cretei de către Atena, adică şapte tineri şi şapte fecioare în fiecare an. Asta pînă cînd a fost ucis de eroul Tezeu, povăţuit de firul Ariadnei, fiica lui Minos şi ajutat de sabia magică dată tot de ea.

Lăsînd de-o parte înfricoşătoarea şi scîrbavnica poveste, să ne gîndim că toate noroadele păgîne – începînd cu Babilonienii şi cu Egiptenii, cei dintîi închinători la idoli, adică la chipurile diavolilor – au avut drept „dumnezeu” cîte un taur: primii pe Baal-Moloch, iar cei de-al doilea pe Apis. Iar de la ei, animalul cornut a fost cinstit de toţi ceilalţi păgîni, ba chiar şi de norodul ales, atunci cînd acesta s-a smintit în pustie şi i-a cerut lui Aaron să le facă viţelul de aur

5. Şi pe cine închipuie animalul cornut şi copitat, desfrînat şi sălbatic? Ştim prea-bine, din întîmplările trăite de Părinţii Bisericii din pustie, aceia care au înfruntat duhurile necurate faţă către faţă: pe însuşi diavolul cel mare, începătorul răutăţii, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Iată aşadar „mitul întemeietor” al „Europei”, împărăţia zidită în vremile noastre de strănepoţii Minotaurului, despre care vom povesti în cele ce urmează.

1 Proorociile nu sînt ghicitorie, aceasta e a păgînilor şi vine de la duhurile cele căzute. De asemenea, şi cei căzuţi de la Hristos, ereticii de toate felurile se înşeală în proorociile lor, care vin tot de la „tatăl minciunii”, diavolul cel mare. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă şi să nu credem decît ceea ce ne spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos-Dumnezeu, Însuşi Adevărul întrupat, Biserică ce se numeşte de la o vreme „ortodoxă”, adică „drept-măritoare”.

2 „Teologia” înseamnă „vedere/cunoaştere a lui Dumnezeu”, şi de aceasta s-au învrednicit doar aleşii Săi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, singurii pe care trebuie să ne sprijinim.

3 Nimfe ale mării oceanice, „nimfele” fiind întruchipări ale nenumăratelor patimi omeneşti „mai mici”, iar „zeiţele” doar ale celor mai însemnate.

4 „Căci toţi dumnezeii neamurilor – adică ai păgînilor – sînt draci” (Psalmul 95:5) şi ipostazieri (personificări) ale patimilor. Iar Zeus era întruchiparea tiraniei, a bunului plac şi a mîniei.

5 Ieşirea, capitolul 32. De aceea a şi poruncit Dumnezeul a toate jertfele de tauri în Legea Veche, pentru ca Evreii să nu se mai închine acestei făpturi, ci să o închine Lui.

Scris de      Florin Stuparu

sursa

http://axa.info.ro/blog/oglinda-vremii/item/840-cuvint-de-inceput

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s