Patriotismul este un muzeu în care nu mai intră nimeni.

CE MAI ÎNSEAMNĂ ASTĂZI A FI PATRIOT?

 

Ca să fiu sincer, aproape că nu mai ştiam ce înseamnă să fii patriot, ba mai rău, nici nu mă mai interesa. Aşa se şi explică semnul întrebării din titlul acestor glose. Sentimentul patriotic nu mi se mai părea o trăire autentică, ci mai degrabă, fie o „sechelă” a vechiului regim, fie o „unealtă” a politicienilor ce joacă prost rolul lui Caţavencu sau Farfuridi şi nu ne mai sinchisim ca să le atragem atenţia asupra proastei prestaţii actoriceşti; ar fi chiar şi această atenţionare un semn al patriotismului. Cât despre literatura care să stârnească conştiinţa naţională, ce să mai vorbim. Doar nu suntem pe vremea paşoptiştilor? Răbufnirile naţionaliste nu trebuie să ne înşele, ele depăşesc limita naţionalului şi nu au de a face cu patriotismul. Nimeni nu mai ştie cât de mult a plâns Emil Cioran când a spus „Mi-e ruşine că sunt român”. Acum a-ţi batjocori ţara, a-ţi stâlci limba şi a blama personalităţile româneşti ( că ele există totuşi ) este ca o virtute. Patriotismul este un muzeu în care nu mai intră nimeni.Şi totuşi… cred că exagerez pentru că mai simţim mari emoţii în confruntările sportive internaţionale, ne mai bucură victoria unora numai pentru faptul că sunt români, mai lăcrimăm când, departe de meleagul natal fiind, mai auzi şi vorbindu-se de bine despre România. Lecţii autentice de patriotism mai primim din când în când. Se mai întâmplă şi fenomene extraordinare chiar acolo unde nici nu te aştepţi. O asemenea lecţie am primit-o în… Ungaria. Anul trecut oraşul maghiar Pécs a fost Capitală Culturală Europeană şi s-a întâmplat, să mă aflu şi eu pe acolo. Mă simţeam bine în mediul cosmopolit, eram european şi nu-mi mai păsa că sunt român. Nepăsarea mea a durat până în momentul în care am auzit doi compatrioţi vorbind tare pe stradă în limba română, crezând că nu-i înţelege nimeni, despre un posibil „curs de dansuri româneşti” care ar avea loc chiar în plin centru, în piaţă din faţa teatrului. Unul dintre ei era gata să pună pariu că un maghiar nu face niciodată aşa ceva. Întrebarea lui, „Cum poţi să crezi că un ungur ştie – şi mai vrea să şi înveţe pe cineva – dansuri populare româneşti?”, mă făcea curios încât m-am luat după ei spre piaţa teatrului unde, de fapt, şi trebuia să ajung ca să mă întâlnesc cu bunul meu prieten, criticul şi cercetătorul Halasz Attila. Ajuns acolo am rămas pur şi simplu uimit, perplex, cum se spune mai plastic. O orchestră ce cânta impecabil melodii populare româneşti, dar nici un membru al orchestrei nu ştia româneşte, o mulţime de oameni de toate naţiile şi de toate vârstele ascultau explicaţiile unui maestru coregraf, în maghiară şi engleză şi urmau paşii învârtitelor, horelor, ciuleandrei, sârbelor, căluşarilor şi, în final, al periniţei. O dansatoare, unguroaică bineînţeles, îi ţinea isonul şi lumea prindea repede ritmul şi mişcarea jocurilor noastre populare. O femeie mai în vârstă flutura un tricolor românesc. L-am văzut pe compatriotul neîncrezător că a început să plângă şi aplauda în neştire. Celălalt chiuia imitându-l pe dansatorul ungur şi eu eram cuprins de o emoţie de care nu mă mai ştiam capabil. Mă simţeam iar român şi mi-era ruşine că uitasem sentimentul acesta. Mă uitam cu admiraţie cum lumea învăţa dansurile noastre populare şi parcă nu le ştiusem frumuseţea până atunci. Halasz Attila, originar din Oradea, absolvent al secţiei române a Facultăţii de filologie din Szeghed, aşa mă găsise, trăind o bucurie imensă că mai pot avea emoţii generate de o undă a sentimentului patriotic. A trebuit să-i mărturisesc că ungurii lui m-au făcut patriot. M-a îmbrăţişat pentru că emoţiile mele le prelua şi el. Mi-a înlesnit apoi să fac cunoştinţă cu „profesorul” de dansuri populare româneşti care însufleţise toată piaţa, Lakatos András. Acesta este menegerul general al Ansamblului de dansuri romaneşti „Cerbul de aur” din Budapesta şi vorbeşte bine româneşte. A fost de câteva ori şi la Sibiu şi e încântat de cântecele şi dansurile din Mărginime. Aflu de la el că acest ansamblu s-a format pentru că publicul maghiar i-a fost dat rar să vadă pe scenele maghiare dansurile populare romaneşti şi în casele de dansuri nu s-au învăţat asemenea dansuri. Cei din ansamblul „Cerbul de aur” învaţă publicul să danseze ca în diverse regiuni folclorice româneşti. Şi când mi-a mai spus că acest ansamblu urmăreşte să prezinte publicului maghiar „varietatea acestei culturi populare unice şi foarte interesante”, mândria patriotică m-a copleşit. Eram fascinat de felul în care îmi vorbea despre splendoarea dansurilor noastre şi-mi venea să fâlfâi şi eu drapelul naţional. Vreţi, dragi români, să învăţaţi dansurile noastre populare, mergeţi la „Törekvés Művelődési Központ” din Budapesta şi lăsaţi politicienii români şi maghiari să se certe cât vor. Lakatos András şi Halasz Attila nu vor Ardealul, râd cu poftă când le spunem bancuri cu Funar sau Tökes şi ne învaţă ce înseamnă a fi patriot. ( Editorial din revista „Cenaclul de la Păltiniş” nr.17 )

Scris de SILVIU GUGA

 

Preluare dupa: http://reteaualiterara.ning.com/ VIA  www.ne-cenzurat.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s