Yearly Archives: 2011

Preacuviosul Dimitrie cel nou de la Basarabi

Acest cuvios Parinte, a fost pe vremea evlaviosilor împarati bulgari, dintr-un sat din Bulgaria ce se chema Basarabi, de pe marginea apei Lomului; si întâi a fost pazitor de vite într-o pestera ce era aproape de Basarabi si s-a facut calugar la o mânastire ce era înauntrul pesterii. Si cine poate spune luptele ce a suferit? Postul, rugaciunea si privegherile ce facea! încât si de harul facerii de minuni s-a învrednicit; înca si vremea iesirii sufletului sau din trup a cunoscut-o, pentru care intrând în mijlocul a doua pietre, asa si-a dat prealuminatul sau suflet în mâna lui Dumnezeu. Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele si pietrele de primprejur. Atunci au cazut în apa si cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; si mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: “De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui”; si daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei si asa adunându-se preoti si oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina si cei ce vedeau socoteau a fi comoara si au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg si luminat ca soarele si luându-l l-au dus în sat si mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns si la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a si trimis preoti si boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti Mergând trimisii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul si au purces sa mearga la Bucuresti, si sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii si boierii acea minune si nestiind ce sa faca, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga si asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basa-rabi în mijlocul satului si acolo a stat. Iar preotii si boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuiala de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a si fost asezat sfântul. Si multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au nazuit; si macar ca fiind satul mic si simplu si lipsit de oameni de stiinta, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici crestini le însemnam: Doua femei oarecare surori, Aspra si Ecaterina, de la satul ce se numeste Cernavoda, au facut o biserica prea frumoasa, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si au gândit întru sine, doara ar putea sa ia vreo particica din moastele Sfântului Dimitrie si sa o aduca în biserica lor; ca de a le lua cu totul, socoteau ele ca se la sfântul, în taina au luat o mica particica din moastele lui si vrând sa se duca, sezând în carutele lor, nicidecum n-au putut a se misca caii din locul acela, macar de-i si batea foarte vizitii. Iar ele cunoscând pricina si din carute pogorându-se, cu lacrimi au alergat si au cazut la sfântul si punând particica la locul ei, s-au rugat sa le ierte greseala, si asa s-au dus cu pace la satul lor. Altadata a venit preasfintitul mitropolitul Târnovului, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca sa se închine sfintelor moaste ale Sf. Dimitrie. Si închinându-se mai întâi mitropolitul si sarutând sfintele moaste si departându-se a sezut pe un scaun; apoi pe rând mergând si ceilalti ai sinodiei lui toti si sarutând sfintele moaste un oarecare monah anume Lavrentie, în vremea sarutarii, ispitindu-se sa rupa cu gura o mica particica din sfintele moaste ale Sfântului, a ramas cu gura cascata si toti cautând la dânsul si vazându-l cu gura cascata, nu se pricepeau ce a patimit. Iar mitropolitul i-a poruncit sa se dea înlaturi ca sa se închine si ceilalti. Iar el mut si fara de glas fiind deabea s-a departat putin de la sicriul sfântului. Iar dupa ce au iesit toti a cazut cu lacrimi rugându-se sfântului si cerându-si iertare si asa i s-a dezlegat limba si a grait ca mai înainte. Dupa aceea a mers cu mitropolitul la gazda si i-a spus toate cele ce a patimit. Iar el i-a zis: “O, omule, cum n-ai socotit ca de ar fi fost sa se împarta moastele la toti câti vin spre închinarea lor, pâna acum n-ar fi ramas nimic. Ci de acum caieste-te, ca ai gresit lui Dumnezeu si sfântului. Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslaviei, anume Ioanichie, cazând într-o boala foarte grea, încât de patru insi era purtat si neputând sa se vindece l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie si l-au pus cu asternutul lui înauntru în biserica si slujindu-se Sfânta Liturghie, dupa trei ceasuri s-a sculat sanatos si umbla pe picioarele sale, laudând pe sfântul si multumindu-i. Acestea si alte minuni a facut Sfântul Dimitrie, care nu s-au scris dupa cum s-a zis, pentru nestiinta locuitorilor. Iar în anii 1769 si 1774 fiind razboi între împaratia Rusiei si între Poarta Otomana si cuprinzând muscalii amândoua tarile acestea si trecând generalul Petru Salticov Dunarea, si dând razboi Rusciucului, a calcat si câteva sate de peste Dunare, orasul Cernavoda si altele susnumitul general, vrea sa le trimita în Rusia. Iar un evlavios crestin anume Hagi Dimitrie, întâmplându-se într-acea vreme lânga general, a cazut la dânsul cu rugaminte, ca sa nu înstraineze sfintele moaste, ci sa le daruiasca tarii ca rasplata pentru prazile si jafurile care au patimit din pricina razboiului si sa o mângâie cu acest dar al sfintelor moaste; si plecându-se generalul, le-a daruit tarii. Pe care primindu-le cu mare cinste si evlavie tot poporul, le-au asezat în biserica cea mare a sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfintitului mitropolit al tarii Chir Grigorie. Si îndata a simtit tot poporul ocrotirea si patimirea sfântului; ca nu numai razboiul dintre muscali si dintre turci l-a încetat, ci si boala ciumei cea înfricosatoare a contenit-o. Si mult ajutor si mare folos câstiga, toti cei ce cu credinta nazuiesc catre sfântul, pentru ale carui rugaciuni Dumnezeule miluieste-ne si ne mântuieste pe noi pe toti, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir sa surpe planurile ecumenistilor de aducerea a papei in Romania

Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe pagani. Deci precum mandria lui Lie ai infrant, si la lupta indraznet pe Nestor l-ai facut, asa, Sfinte Dimitrie, roaga-l pe Hristos Dumnezeu, sa ne daruiasca noua mare mila.

VIAŢA SF. DUMITRU IZVORATORUL DE MIR

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.

Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.

Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: “Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!

Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!” Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.

sursa http://apologeticum.wordpress.com

Placa tectonica Anatolia impinge placa Marii Negre si influenteaza zona Vrancea

Dupa Turcia, si Romania ar putea fi afectata de un cutremur mareInstitutul de Seismologie Aplicata din Romania spune exista o  legatura intre cutremurul din Turcia si zona Vrancea, astfel ca ne putem  astepta la un seism de mare magnitudine.

Placa tectonica Anatolia impinge placa Marii Negre si influenteaza zona Vrancea . De fapt, influenta vine din Indonezia spre Iran, Turcia, Marea Neagra  si Vrancea. Exista o legatura intre cutremurul din Turcia si zona  Vrancea, dar nu imediata. Faptul ca, la noi, in ultima perioada, au fost mai multe cutremure mici e de bun augur. Totusi, din 16 octombrie pana  astazi (n.r. ieri), cand s-au produs doua seisme in Vrancea, de 2.6 pe  Richter, a fost o pauza, ceea ce nu e prea bine.Este posibil sa se produca un cutremur mai mare, a declarat seful Institutului de Seismologie Aplicata, Victorin Toader.

In ultimile luni, in tara noastra, s-au inregistrat zilnic cutremure , dintre care cel mai ridicat a fost de 4,8 grade pe scara Richter, produs in data de 4 octombrie in zona Vrancea.

cutremur

Cutremur in Romania: 24 octombrie, ora 09.19, 4 grade Richter

Un cutremur cu magnitudinea de 4 grade pe scara Richter s-a produs in aceasta dimineata in zona Vrancea, la  ora 9.19. Seismul s-a produs la o adancime de 130 de kilometri, fiind  simtit in Gura Teghii, Lopatari, Nereju, Siriu.

Cutremurul de 7,2 grade pe scara Richter, din Turcia,  a lasat in urma un dezastru: peste 217 morti, peste 1.000 de raniti si  zeci de cladiri afectate. Seismul s-a produs la 10 km adancime si la o  distanta de 42 de km nord de orasul Van. Dintre replicile ce au urmat  cutremurului, cea mai mare valoare inregistrata a fost de 5,9.

Specialistii spun ca placa Anatolia, pe care se afla Turcia, este in  legatura cu placa Marii Negre si Vrancea, existand pericolul ca un seism  mai mare sa zguduie si Romania.

Scris de Carmen Ulian

Sursa: mediafax

Preluare dupa http://www.apropo.ro

MĂSURI DE PREVENIRE A INCENDIILOR SEZON RECE

 Statistica incendiilor arată că, anual, în medie, 14% din incendiile  care se produc în România la gospodării cetăţeneşti au loc ca urmare a  coşurilor de fum defecte sau necurăţate, respectiv 6% ca urmare a  mijloacelor de încălzire defecte, improvizate sau nesupravegheate. Din  păcate, majoritatea acestor incendii se soldează adesea cu tragedii. Având în vedere că temperaturile pe timpul nopţii au scăzut,  Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Gheorghe Pop de Băseşti” al  judeţului Maramureş recomandă cetăţenilor care utilizează la încălzirea  locuinţelor sobe sau aparate ori mijloace electrice de încălzire, să ia  următoarele măsuri specifice de prevenire a incendiilor de locuinţe: – Asiguraţi verificarea, curăţarea şi repararea, dacă este cazul, a coşurilor de fum de către o persoană specializată; – NU folosiţi decât materialul combustibil pentru care a fost destinată soba şi evitaţi supraîncărcarea acesteia; – NU folosiţi soba decât cu uşiţa închisă; – Aşezaţi o tăviţă metalică în faţa sobei, în dreptul uşiţei; – NU aşezaţi în apropierea sobei sau pe aceasta materiale combustibile; – Stingeţi focul din sobă înainte de a părăsi locuinţa; – NU adormiţi niciodată cu soba aprinsă; – Verificaţi integritatea aparatelor şi mijloacelor de încălzire  electrice, iar în cazul în care acestea sunt defecte, reparaţi-le cu  ajutorul unui specialist sau cumpăraţi-vă altele noi; – NU aşezaţi aparatele de încălzire electrice în apropierea materialelor combustibile; – NU aşezaţi materiale combustibile pe mijloacele de încălzire electrice; – Decuplaţi aparatele de încălzire electrice înainte de a părăsi locuinţa sau de a adormi. -NU lăsaţi niciodată copiii nesupravegheaţi cu soba aprinsă ori aparatele de încălzire electrice în funcţiune. Coşurile  pentru evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi, trebuie: – curăţate de către personal specializat în domeniu cel puţin o dată pe  an – în cazul utilizării de combustibil gazos – şi cel puţin de două ori  pe an, în cazul sistemelor de încălzire alimentate cu combustibil  lichid şi solid, dar obligatoriu înainte de începerea sezonului rece; – la trecerea prin acoperiş se va lăsa o distanţă de cel puţin 10 cm  între faţa exterioară şi elementele combustibile ale acoperişului; – nu este permis ca în coşuri sa fie încastrate elemente combustibile  ale acoperişului sau planşeului (de exemplu căpriori, grinzi, scânduri). Este bine să cunoaşteţi şi următoarele reguli şi măsuri de prevenire şi  stingere a incendiilor la instalarea şi folosirea coşurilor şi a  burlanelor de fum: a) coşurile din zidărie vor fi izolate faţă de elementele combustibile ale planşeelor şi acoperişurilor astfel: – la trecerea prin planşeu, prin îngroşarea zidăriei de cărămidă a  coşurilor la 25 cm. În spaţiul dintre coş şi planşeu se introduce un  strat de azbest sau două straturi de pâslă îmbibate cu argilă; – la trecerea prin acoperiş, prin lăsarea unei distanţe de cel puţin 10  cm între faţa exterioară a zidăriei coşului şi elementele acoperişului,  iar golul produs se închide cu un şorţ de tablă; – în volumul podurilor, este recomandată spoirea cu var a coşurilor din  zidărie, pentru depistarea la timp a eventualelor fisuri; –  uşiţele de vizitare trebuie menţinute în stare corespunzătoare de funcţionare b) coşurile de fum se prelungesc deasupra acoperişului cu 0,5 – 0,8 m; c) coşurile din zidărie vor fi permanent întreţinute fără crăpături şi  curăţate. Este interzis a se folosi coşurile din zidărie netencuite; d) coşurile de fum din metal (burlane) nu vor fi instalate la o distanţă  mai mică de 70 cm faţă de pereţii de scândură sau paiantă. Verificarea periodică a cazanelor şi a recipienţilor sub presiune de către personal autorizat ISCIR, este obligatorie. În cazul producerii unui incendiu, anunţaţi evenimentul, cât mai rapid  posibil, la numărul unic  de urgenţă 112. Nerespectarea acestor reguli  poate avea consecinţe grave asupra avutului celor în cauză şi chiar  asupra vieţilor lor.
Cetăţeni, nu uitaţi !
Printr-un comportament preventiv, vă salvaţi viaţa şi bunurile.Scris de Adrian Sabou   www.necenzurat.ro

PENTRU DUMNEZEU SI NEAMUL ROMANESC!

Rugaciune pentru neamul romanesc

Stapane Doamne, Dumnezeul nostru, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, in acest post al sfintelor patimi ale Fiului Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, venim la Tine, Doamne, cu pocainta si durere in inimi sa ne rugam pentru poporul romanesc. Asculta cererea noastra in ajunul marii sarbatori a invierii triumfale a Mantuitorului nostru Hristos.

Intra, Doamne, ca un imparat ceresc in tara noastra si in neamul nostru si-l scapa, Iisuse de uneltirile vrajmasilor vazuti si nevazuti. Ca prigoneste vrajmasul sufletul neamului romanesc si viata lui o calca in picioare. Facutu-l-a sa locuiasca in intuneric ca mortii cei din veacuri si sufletul lui este mahnit de moarte. Ca l-au tradat cei pusi de Tine sa-l conduca si au uitat ca Tu ai spus ca cel ce vrea sa fie intaiul, sa slujeasca tuturor. Si ei au stiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tau, l-au asuprit si l-au jefuit, l-au vandut altor neamuri si au calcat poruncile Tale, iar pamantul acesta, pe care l-ai dat neamului romanesc pe veci, l-au instrainat. Dar poporul acesta Te slaveste, Doamne, nu numai cu buzele, ci si cu inima.

Adu-Ti aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii si monahiile care zilnic se roaga pentru el si pentru rugaciunea noastra de astazi, chiar daca suntem nevrednici de mila Ta. Pentru ca toti ne-am abatut, toti am facut nelegiuire, si ierarhii, si preotii si credinciosii. Nu mai este nici unul care sa faca dreptate, nu mai este nici unul! Ci inceteaza, Doamne, bataia Ta impotriva poporului romanesc. Adu-Ti aminte de bunatatea Ta si-l miluieste pe el. Adu-Ti aminte, Iisuse, de fratii nostri care sunt in afara tarii, in exil sau vanduti o data cu teritoriile cedate, si-l miluieste pe el.

Reunifica poporul Tau. Repune-l in cinstea pe care a avut-o la Tine mai inainte, iarta-i pacatele savarsite, apostaziile, rautatile, indemnurile la desfranare, la neiertare si la razvratire impotriva Ta. Rugatori aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfanta, Pururea Fecioara Maria, Puterile ceresti, pe Sfintii Tai Apostoli, pe mucenicii neamului nostru si pe toti mucenicii, sfintii si cuviosii care au slujit Tie cu credinta curata. Adu-Ti aminte, Stapane, de toti cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserica, Tara si Neam; adu-Ti aminte de sangele lor care s-a varsat si pune-l pe acesta in balanta iertarii noastre.

Reda poporului nostru pamantul pe care l-a pazit cu grija si credinta prin veacuri, reda-i bisericile si manastirile vandute, reda-i pacea vazduhului si imbelsugarea roadelor pamantului, stapanirea de sine, demnitatea lui crestina si nationala de altadata, conducatori buni si cinstiti, neasupritori, nemincinosi si nelacomi, reda-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoti daruiti Bisericii si Neamului, credinciosi misiunii lor, adevarati seceratori, asa cum ii vrei Tu, Milostive. Auzi-ne, Doamne, intru indurarea Ta!

Nu intra, Stapane, la judecata cu robii Tai, ci intoarce-Ti iar privirea spre noi si ne ridica din pacat cu dreapta Ta cea mantuitoare. Si trecand prin patimile toate, curatati prin suferinta, sa ajungem si la Sfanta Ta inviere, Iisuse, slavindu-Te pe Tine impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Parintele Gheorghe Calciu

„Ucigaşii” blajini fără vină breasla „băşcălioşilor”

„Ucigaşii” blajini fără vină

Societatea românească dovedeşte din nou că este labilă din punct de vedere afectiv, fiind în aceste zile bulversată în mod nejustificat de accidentul care l-a avut drept protagonist principal pe „cârcotaşul” Şerban Huidu.

„Ucigaşii” blajini fără vină opinieFaptul că în plan colectiv suntem extaziaţi în faţa unor „saltinbanci” ai presei vorbite, demonstează faptul că ne situăm pe o treaptă inferioară a dezvoltării intelectuale ca popor. Mircea Badea, ca şi Şerban Huidu, beneficiază de o cotă nemeritată de notorietate publică, doar pentru simplul fapt că în loc să iubim scamatorii la circ, îi iubim în viaţa de zi cu zi. Ne plac astfel de manifestări verbale produse de „cabotini” autentici ai umorului, iluzionându-ne că ne simţim bine şi râdem prosteşte in timpul vizionării. În realitate, nu facem decât să ne furăm căciula unii de la alţii, pentru a rămane in final cu mai nimic. Poate cu un plus de limbaj golănesc, cules de prin mahalale sordide, care nu ne foloseşte la nimic in viaţa particulară. Aceste producţii sunt denumite  de către realizatorii televiziunilor mari consumatoare de senzaţional ieftin, drept „emisiuni pamflet”, menite a descreţi frunţile şi a uita de buzunarele goale. Pentru a fi ironic, condiţia obligatorie este de a poseda un anumit grad de inteligenţă care să îţi permită emiterea unor fraze care să „ardă” doar cu ajutorul cuvântului.

Ori, limbajul celor doi monştri sacri, care reprezintă vîrful de aisberg  din breasla „băşcălioşilor” se apropie mai mult de grobianism, decât de rafinament. Este adevărat că oricine  produce o manifestare publică, aşa-zis artistică, are dreptul la un detaşament mai mic sau mai mare de fani. Dar de aici şi până la transformarea unui accident al vedetei noastre preferate într-o dramă naţională este cale lungă. La urma urmei, ce au făcut deosebit Huidu şi Badea pentru cetăţenii României? Au contribuit cumva la creşterea pensiilor şi salariilor? Au oferit soluţii pentru redresarea economică? Au purtat faima României peste hotare? Răspunsul negativ la aceste întrebări nu micşorează cu nimic admiraţia prostească a multora dintre semenii noştri faţă de aceşti idoli de porţelan. Pentru că acest accident nefericit a generat patimi nebănuite, concretizate in discuţii  aiuristice şi neprincipiale, este firesc să punem lucrurile în matca lor, încercând să descâlcim principala dilemă apărută pe piaţa media în aceste zile: cine se face vinovat pentru accidentul produs?

Din capul locului trebuie precizat că principalii vinovaţi au tăcut mâlc în aceste zile, evitând să iasă la rampă pentru luarea unor poziţii pro sau contra. Cu alte cuvinte, „nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase”. Cu capul înfierbântat de ipoteze penibile, mulţi dintre români nu sunt în stare să îl acuze pe vinovatul principal: Guvernul. Bineînţeles, la modul general, pentru că nu doar actualul guvern poartă vina tuturor accidentelor care se produc pe umilele noastre şosele naţionale. Care au fost bune pentru timpurile când de la Bucureşti la Braşov circulau doar câteva zeci de maşini pe zi. Pentru actualul trafic rutier, şoselele noastre naţionale nu reprezintă decât un culoar de trecere, pe parcursul căruia, la orice kilometru, pândeşte moartea. Inexistenţa unor autostrăzi, şoselele moderne care au între cele două sensuri un perete despărţitor de beton sau de metal, va curma în continuare multe vieţi din rândul conducatorilor auto. Pe şoselele morţii din România este bine să-ţi faci de trei ori cruce înainte de a efectua o depăşire, iar daca plouă sau ninge, să tragi pe dreapta şi să aştepţi venirea primăverii. Din punct de vedere moral, toţi morţii de pe şoselele rudimentare se află în nefericita custodie a guvernelor perindate la Palatul Victoria. Nimeni nu îi va pedepsi vreodată şi niciun guvernant fost sau actual nu va muri răpus de remuşcări de conştiinţă.

În cazul lui Şerban Huidu următorii vinovaţi fără vină sunt medicii de la Spitalul din Viena, care l-au tratat după teribilul accident de ski. Aceştia nu i-au interzis definitiv accesul pe şoselele publice în calitate de conducător auto. „Cârcotaşul” Huidu dăduse totuşi cu capul de un brad, nu de o perna cu fulgi de gâscă. Şi un profan îşi poate da seama că în acel moment creierul realizatorului s-a zguduit „ca lumea” şi că nimic nu  a mai fost ca înainte după această izbitură. Medicii vienezi l-au trimis in România fără să îi interzică nimic. Mai mult decât atât, nici chiar medicul de familie nu a emis o interdicţie în ceea ce priveşte conducerea autovehiculelor pe drumurile publice. Nimeni nu spune că în cazul lui Huidu nu ar fi posibilă o recuperare cvasitotală. Dar acest lucru implică timp, răbdare şi tratament medicamentos. Existenţa unor activităţi normale pentru un om sănătos, cum ar fi chiar şi acest banal act de şoferie, este interzisă în acest caz şi acest lucru trebuia  ştiut de familia lui Şerban Huidu. Care nu trebuia să fie de acord in ruptul capului ca acesta să conducă „Jeep-ul” personal. Nici soţia, nici tatăl realizatorului nu au conştientizat acest lucru, intrând în marele pluton al vinovaţilor pentru drama produsă. Poate că cel mai mare cinism care s-a manifestat în acest caz a venit din partea responsabililor de la „Prima TV”, acolo unde Serban Huidu a cunoscut un succes deplin cu emisiunea „Cronica cârcotaşilor”. Interesul mercantil a fost pus înaintea interesului personal, practic Şerban Huidu fiind sacrificat în momentul în care s-a hotărât reapariţia lui în această emisiune. Toată lumea a văzut că Şerban nu mai este acelaşi om dinainte, având în limbaj „scăpări” care demonstrau o anumită stare psihică care putea duce la ideea că nu este restabilit complet. Nesăbuinţa celor care l-au repus pe Şerban Huidu pe piedestalul care i-a adus gloria a fost o greşeală, care în final a fost plătită scump. Probabil că el însuşi a început să creadă  că este restabilit şi că totul este în regulă. Că poate practic să îşi reia viaţa dinainte. Inclusiv să conducă un bolid cu viteză pe o şosea de munte. Şirul de greşeli început de către medicii vienezi şi continuat de ceilalţi „vinovaţi”, produs pe fondul uriaş al potenţialului pericol conferit de mizerabilele şosele româneşti, a condus în mod fatidic la accident. Au murit trei oameni fără de vină şi a fost distrusă definitiv o viaţă de „făptuitor” fără vină, care in limbaj juridic are doar o culpă.

Viaţa lui Şerban Huidu nu va mai fi niciodată ca şi cea dinainte, deşi analiza evenimentelor ne-ar oferi posibilitatea să concluzionăm că el este nevinovat. Moartea este atât de cumplită, încât nici măcar atunci când nu îi simţim prezenţa, nu putem să scăpăm de  rânjetul ei sinistru. Undeva în umbra ei, trăiesc întotdeauna fără nicio remuşcare, nevinovaţii blajini.

Scris de :                  Teodor Seran

sursa www.ziuaveche.ro

Omagiu armatei române

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat.
 Motivul este simplu şi evident, şi aşa ar trebui să fie, dacă am privi doar puţin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea şi existenţa noastră ca şi stat.
Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.
Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii, credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost.
„Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în Dumnezeu şi puterea armelor.
Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creştine.
Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască cineva de înţelepciunea poporului.
Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem, şi chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi?
Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.
Oastea română
Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.
Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus, care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii, ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.
Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi, românii au fost imbatabili.
Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.
Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor, dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în 1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.
Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.
Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme de foc.
Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.
Armata română modernă
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.
Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878.
În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor.
Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari, generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa.
Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).
Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia.
Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).
Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii).
Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.
România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.
Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)
Au urmat luptele din 1917:
La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.
Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.
Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolşevicii)
Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolşevice după Unire).
Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!
O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.
Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor.
Armata astăzi
Armata continuă să constituie un pilon de bază al ţării, prin faptul că până şi astăzi se află în topul încrederii populaţiei. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluţia din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populaţia lucrurile ar fi stat mai rău, totuşi au existat incidente.
Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat şi genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menţinere a păcii şi intervenţiile internaţionale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a ţării. Sunt multe recunoaşteri internaţionale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declaraţii ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloţii români sunt printre cei mai buni din regiune” şi „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menţiona câteva, foarte puţine faţă de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiţii militare, iar corespondentul său militar, după o demonstraţie a vânătorilor de munte în Munţii Braşovului, exclama: „nu ştiu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar ştiu un singur lucru: în următorul conflict, aş prefera ca băieţii ăştia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor şi că ar fi onorat dacă aceştia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte şi despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?
Dar băieţii noştri nu-şi pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern şi corespunzător. Nu le putem cere performanţă maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică şi pregătire, daţi-le uneltele cu care să-şi facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învăţăm în generaţii, deşi istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenţia. Daţi-le băieţilor avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca şi în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o şi cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziţi-vă, până nu e prea târziu!
Azi e ziua armatei, a bărbaţilor şi femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care îşi fac datoria cu ce au, cu ce ţara le-a dat, şi nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-şi mai căra câteva înjurături unii altora. Şi nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienţi pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviaţiei române nu cu patruzeci şi opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenţia de la Viena. E nevoie doar de o mică voinţă politică.
Revenind la ceea ce ne-a ţinut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu preşedinţii, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credinţa în Dumnezeu şi braţul armat al ţării. Aşa că, de fiecare dată când treceţi pe lângă o biserică, închinaţi-vă; dar descoperiţi-vă şi închinaţi-vă şi de fiecare dată când treceţi în grabă şi pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!
Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei!
 Acest articol apartine blogului Cristian Negrea

Sursa: Blog – Cristian Negrea

Ce taie romanii de pe lista

Romanii  renunta la haine, dar nu micsoreaza bugetul pentru mancare. Afla mai  multe despre comportamentul concetatenilor in timp de austeritate  financiara.

Cetatenii Romaniei intentioneaza ca in urmatoarele sase luni sa  cheltuiasca mai putin pe haine, dar nu vor sa reduca bugetul alocat  pentru produsele alimentare, potrivit unui studiu dat publicitatii si  realizat de compania de cercetare Winkle.

Studiul, realizat in 12 tari, arata ca in Canada, Australia sau Marea  Britanie, majoritatea populatiei considera consultarea unui medic ca  fiind prima varianta atunci cand au o problema de sanatate, in schimb  doar 23% dintre romani considera medicul prima optiune.

Un procent mai mare (30%) prefera sa consulte un prieten sau o  cunostinta care are simptome similare si sa foloseasca tratamente  alternative.

Cat au in plan sa cheltuie romanii in urmatoarea jumatate de an?

In privinta cheltuielilor pentru urmatoarele sase luni, romanii au spus  ca intentioneaza sa aloce mai putin pentru cumpararea de haine, intentie  apropiata fata de cea a consumatorilor din Germania si Olanda.

In ceea ce priveste cheltuielile cu mancarea, un procent redus dintre  romani intentioneaza sa isi micsoreze bugetul (14%), situatie similara  cu cea din Brazilia, China, Canada sau SUA.

Doar 5% dintre germani vor sa cheltuiasca mai putin pe mancare in urmatoarele sase luni.

Romanii sunt cei mai predispusi la consumul pe termen scurt, comparativ  cu restul statelor analizate. Astfel, daca romanii ar avea de ales intre  un minut in care ar putea lua gratis dintr-un magazin tot ce vor si a  primi in fiecare zi timp de un an orice cantitate doresc dintr-un singur  produs ales, 41% ar prefera prima varianta.

In urma romanilor se situeaza olandezii, dintre care 33% ar alege un  minut de „cumparaturi gratis”. La polul opus, doar 13% din germani ar  alege prima optiune, in timp ce restul de 87% ar prefera sa primeasca  gratis un anumit tip de produs un an.

O trasatura comuna pentru toate cele 12 tari: a pierde bani este ca si cum as pierde pe cineva drag.

In comparatie cu celalalte tari, un procent mai mic din populatia  Romaniei considera ca serviciile si tarifele oferite de banci sunt  corecte si justificate si au incredere in banca cu care lucreaza.

Mai mult de o treime dintre romani (35%) – al doilea procentaj in randul  celor 12 state analizate dupa Franta (36%) – vor sa scada cheltuielile  de transport in urmatoarele sase luni. Aproape jumatate intentioneaza sa  mentina acelasi nivel, iar restul de 17% sa creasca fondurile alocate  in acest scop.

Romanii conduc clasamentul celor 12 tari in privinta procentajului de  populatie care intentioneaza sa diminueze cheltuielile pentru asigurari,  cu 44%, fiind urmati de brazilieni (42%) si rusi (38%).

Mai mult de jumatate dintre romanii consultati, respectiv 51%,  intentioneaza sa taie in urmatoarele sase luni din cheltuielile pentru  produse elctronice, un nivel destul de ridicat, apropiat de Canada  (55%), SUA (54%) si Franta (52%).

In privinta reducerii cheltuielilor pentru comunicatii mobile, romanii  cu 28% se situeaza aproape de germani (29%), olandezi (27%) si americani  (27%). In timp ce 60% dintre romani intentioneaza sa-si mentina  cheltuielile pe acest segment, 12% vor sa le majoreze.
Preluare dupa 9am.ro   via www.ne-cenzurat.ro

Biserica Ortodoxa a Greciei:MESAJ

Mesajul Bisericii Ortodoxe a Greciei

Un document extraordinar de puternic, care mie mi-a taiat rasuflarea, fara exagerare. Mai ales ca este un document oficial. L-am primit de la prietenul nostru, calugarul de la Manastirea Partos. Mesajul de mai jos a fost trimis de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei. Fiecare grec a primit o scrisoare cu acest mesaj. N-am vazut niciodata o dovada de atitudine mai impresionanta si mai fara echivoc. O atitudine atat de intransigenta si directa, care sa vina din partea bisericii.
Pe langa acest mesaj, atentie!!!! Biserica Greaca a decis ca se va separa financiar de Stat si ca nu mai doreste sa depinda de acesta.
Danion Vasile.
Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei “CĂTRE POPOR”
enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei
Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.
Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.
Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum. Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: “de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: “spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: “nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de viaţă, pentru că altfel,dacă nu eşti imoral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. Întrebarea – dilema lui Dostoievski “libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi omul în mod justificat tremură mai degrabă “oare nu cumva i se vor micşora veniturile?”, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii “negustori de popoare”.
În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în Biserică.
Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de viaţă şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl “încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor “pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă. Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi-va în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu.
Ierarhia Bisericii Greciei

Creştinismul în Europa

Creştinismul în Europa suferă o gravă
persecuţie

70 % dintre biologi nu sunt – conform
unui studiu sociologic – de acord cu teoriile evoluţioniste ale lui
Darwin
, în vreme de 80% dintre ei cred în Dumnezeu. Cu toate acestea,
evoluţionismul darwinist
se învaţă în şcoli, iar creaţionismul biblic este ridiculizat. Recent o femeie de 75 de ani din Arabia
Saudită a primit 40 de lovituri de bici pentru vina de a discuta cu câţiva
prieteni, unii dintre ei fiind bărbaţi.
Creştinismul este ilegal în Arabia
Saudită, una dintre ţările cu care Europa face afaceri de zeci de miliarde de
euro pe an, mai ales în petrol şi arme. Dacă eşti prins cu o Biblie, sau ai o cruce la gât în Arabia
Saudită, eşti arestat de poliţia religioasă şi aruncat în
închisoare.

În Pakistan, o fetiţă de 13 ani a fost
violată de 5 tineri musulmani pe motiv că este
creştină, iar violatorii nici măcar nu au fost puşi sub
acuzare.

Bisericile creştine sunt arse în
fiecare săptămână în Pakistan. Un om este condamnat pe viaţă în Egipt pentru a
se fi convertit la creştinism. În China, un preot a fost aruncat în închisoare
pentru că a folosit „superstiţia” în subminarea legilor comuniste. Există
Biserici creştine vechi de aproape 2000 de ani în Orientul Mijlociu. Acum aceste
Biserici sunt distruse de persecuţiile sistematice, aşa cum nu s-a întâmplat în
2000 de ani.

Puşi în faţa violenţei endemice a
radicalilor islamişti, clerul creştin britanic vorbeşte la nesfârşit despre
dialogul creştin-musulman. Dar oare atrocităţile împotriva creştinilor se
întâmplă doar în ţările cu majoritate islamică din Orient?
În Anglia o fetiţă
musulmană care s-a convertit la creştinism a fost alungată din casă după ce s-a
botezat. Ea a fost trimisă
într-un orfelinat, pentru că tatăl ei a ameninţat-o cu
moartea.

De asemenea, tot în Marea Britanie trei
creştini copţi au fost plasaţi de serviciile sociale într-o familie musulmană.
Iniţial au fost încredinţaţi în grija unei moschei. Autorităţile britanice au
refuzat să îi dea pe copii în custodia Bisericii Copte.
Persecuţia împotriva
creştinilor în ţări creştine continuă şi la scară mai largă. Asistenta medicală
care se roagă împreună cu un pacient este sancţionată de conducerea spitalului.
Icoanele din şcoli sunt în permanentă ameninţare. Însoţitoarea de zbor care
poartă o cruciuliţă la gât primeşte ordinul de sus să şi-o scoată, altfel va fi
dată afară. Echipa „Internationale Milano” care are în mod tradiţional o Cruce
pe tricou este somată de FIFA să-şi schimbe echipamentul.

Şcolile scot crucile din clase deşi
sunt în ţări create pe principii creştine, pe vremea când alte religii
discriminate pozitiv nici nu existau. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
interzis plasarea crucifixelor în şcolile din Italia, pe motiv că violează –
culmea – drepturile părinţilor.

Recent, un librar de la o mare companie
de cărţi din Anglia a mărturisit că a primit ordine de la conducerea executivă
să pună Bibliile pe cel mai înalt raft al librăriei, în timp ce cărţile cu
magie, sexualitate, orientalistică ieftină şi atacuri la adresa creştinilor
tronează în vitrine.

În faţa acestei teribile persecuţii
este uşor să fii sedus de teoreticienii conflictului dintre creştini şi
musulmani. Însă acest conflict nu este unul adevărat. Cei mai mulţi musulmani
practicanţi doresc doar să-şi spună rugăciunilor lor, să meargă la moschei şi să
aibă bune relaţii cu vecinii lor. Nu am întâlnit încă nici un musulman din
occident care să obiecteze împotriva purtării crucii la piept sau la expunerea
unei Biblii.

Adevărul este mult mai sinistru. Suntem
dominaţi de o elită seculară şi atee care urăşte islamul la fel de mult cât
urăşte creştinsmul. Această elită
a ateiştilor metro-politici este însă o elită interesată, care nu doreşte să
atace islamul de frica represaliilor. Dar nu are nicio oprelişte în a persecuta
pe creştinii majoritari.

Această elită seculară persecută
creştinismul pentru că acesta reprezintă valorile tradiţiei, ale iubirii şi ale
păcii pe care elita nu o poate suporta, căci promovează contrariul
acestora.

Legile europene spun că nu
discriminează pe nimeni, dar de fapt discriminează pe toţi în favoarea
secularismului. Pentru a da un singur exemplu, 70 % dintre biologi nu sunt –
conform unui studiu sociologic – de acord cu teoriile evoluţioniste ale lui
Darwin, în vreme de 80% dintre ei cred în Dumnezeu. Cu toate acestea,
evoluţionismul darwinist se învaţă în şcoli, iar creaţionismul biblic este
ridiculizat. Acesta este ateismul prin decret de stat.

Persecuţiile cu care sunt confruntaţi
creştinii sunt însă îngăduite de Dumnezeu, pentru a discerne adevăraţii creştini
de cei falşi, de pseudo-credincioşi.

www.doxologia.ro