Monthly Archives: aprilie 2011

De ce suntem ortodocşi?

Părintele Dumitru Stăniloae – De ce suntem ortodocşi?

 

Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa   faţă   de   îndelungata   ofensivă   otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie,   fiinţa   noastră   din   partea   navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voieozi.
Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea^ popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara
Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.
Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.
Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.
Poporul nostru aduce în aceasta înţelegerea accentuată dar şi simţită a tainei ca lumină, o sensibilitate şi un echilibru al înţelegerii şi al simţirii. N-avem în acestea nici o tendinţă spre trezvia, oarecum mai rece, occidentală, pentru că pornirea fierbinte a pasiunii întunecate şi nemărginite se iveşte uneori ca reacţie împotriva primei. Noi avem echilibrul delicateţei în această înţelegere luminoasă şi plină de un respect profund faţă de taina nesfârşită a persoanelor şi a lumii în general, trăită în bucuria comuniunii. Prin echilibrul acesta suntem străini de orice unilateralitate, preţuind toate lucrurile, toate persoanele, toate faptele în importanţa lor, ca să nu mai vorbim de echilibrul românesc general între Orient şi Occident.
Vrem să ne pierdem unitatea noastră în această identitate unică, echilibrată, cuminte, fărâmiţându-ne în tot felul de grupuri neopro-testante, unilaterale, extremiste, care îşi afirmă în mod superficial orgoliul lipsei de păcat şi critică pe ceilalţi ca plini de toate păcatele, necunoscând conştiinţa smerită a imperfecţiunii proprii şi a delicateţei respectului tainei celorlalte persoane?
Sau vrem să ne pierdem în haosul întunecat al confundării tuturor într-o esenţă care nu cunoaşte un Dumnezeu al comuniunii şi iubirii interper-sonale pe care o cere aceasta şi de la noi, lăsându-ne atraşi de confundarea tuturor într-o esenţă indefinită, cum face budismul, şi, în general, religiile orientale care văd fundamentul indistinct al lumii acesteia ultima realitate?

Dar prin ultimele descrieri ale spiritualităţii noastre creştine am trecut de la reliefarea importanţei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei în ea însăşi.
Prin Ortodoxie ne-am păstrat credinţa creştină de la început, sau adevărata credinţă, primită o dată cu începuturile existenţei noastre ca neam, această credinţă constituind astfel o componentă esenţială a spiritualităţii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune că în a doua călătorie misionară, deci după anul 50 după Hristos, ajungând împreună în Troa, noaptea i s-a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta rugându-l şi zicând: Treci în Macedonia şi ne ajută. Şi Luca adaugă îndată: Când a văzut el această vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia… Plecând cu corabia …am ajuns la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvântului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel şi pe însoţitorii lui să rămână în casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel şi însoţitorii lui au dus creştinismul şi în alte oraşe macedonene, între care şi în Tesalonic şi Bereea (Fapte, cap. 17) care până azi purtând numele de Veria este locuit aproape în întregime de macedoneni. Aceşti macedoneni erau traci, care purtau şi numele de besi. Besii se întindeau şi dincolo de Bosfor, în Bitia, sub numele de Biţi. Troia era unul din oraşele lor. Ei erau în fond un neam romanic, ca dovadă stă faptul că Enea, nepotul lui Priam, plecând din Troia după ce a fost cucerită de traci, se duce în Italia, unde întemeiază Roma. Dar o dovadă despre romanitatea acestor traci sau besi este şi faptul că numai ei rămân după plecarea armatelor romane din Dacia, şi apoi din sudul Dunării, vorbitori ai limbii romane, câtă vreme în Grecia, Egipt, Asia Mică, această limbă s-a pierdut.
O dovadă a romanităţii acestei populaţii, dar şi a faptului că ea a fost creştinată înainte de Roma, unde Pavel şi probabil şi Petru merg abia mai târziu (Pavel a mers acolo după a treia călătorie misionară), este şi limba latină, dar o limbă latină deosebită de cea răspândită de la Roma în tot Occidentul, care s-a tradus în noţiunile fundamentale ale acestei credinţe pentru această populaţie: Făcător şi nu Creator, Fecioară şi nu Virgo, Inviere şi nu Resurection, Tată şi nu Pater, Dumnezeu şi nu Deus.
felicitare_9716Dar ceea ce este important de semnalat este că poporul nostru, rămas legat de popoarele din Răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în forma ei precizată în scrierile Părinţilor din Răsărit.
Iar acest creştinism neschimbat, menţinut cu multă scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice şi prin Liturghia lui străveche, şi-a păstrat nota lui fundamentală: unitatea strânsă a sufletului şi a creaţiei în general cu Dumnezeu, fără ca această unitate să cadă în extrema unei concepţii panteiste.
Astfel, spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteză a poporului nostru nu se datorează numai prezenţei lui geografice între Răsărit şi Apusul Europei şi caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta răsăritean prin credinţa lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară, care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui Dumnezeu de creaţie şi între prezenţa Lui în creaţie. Trecând spre Occident, credinţa creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţa întunecoasă a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în trecut, ca în mistica catolică feminină, nu trăit în lucrarea Lui prezentă în noi.
In Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii ca având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui şi a subordonaţilor lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu este gândit raţional ca o realitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui.
Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturii răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune şi dată nouă prin Sfintele Taine.
De aici vine şi caracterizarea dispreţuitoare din partea catolică, a Tainelor, ca rit. Astfel îi declară pe greco-catolici, catolici „de rit bizantin”, ritul neînsemnând nimic în distincţia acestora de catolicism. Dar unde ne întâlnim propriu-zis cu Hristos, dacă nu în Botez şi în Euharistie, în prima candidatul declarând la întrebarea preotului: „Te uneşti cu Hristos?” cu răspunsul: “Mă unesc cu Hristos”, iar în Euharistie, preotul declarând: “Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N.) cu trupul lui Hristos”.
Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe din ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos, şi, la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce-L caută sau cei care-I cântă Lui.  Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum Il închide şi pe Dumnezeu.
Iar prin aceasta nu nesocotesc porunca Mântuitorului Hristos sau Evanghelia, prin care cere Apostolilor să boteze pe toţi cei ce cred în El în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19)? Şi nu nesocotesc celelalte porunci ale Lui, prin care cere Apostolilor şi urmaşilor să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Lui, sub chipul pâinii şi al vinului (Luca 22,19;Ioan6,53;56;I Corinteni 11, 27,29)? Sau nu nesocotesc porunca Lui, care a dat urmaşilor Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (Ioan 20,22-23)?
Aceasta a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexpe­rimentat sau pur raţional, simplificând în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină. S-a socotit că Dumnezeu este perceput în întregime, prin prezenţa Sa în lume, dar şi absent în întregime din lume.
S-a pierdut sentimentul unităţii complexe în Dumnezeu a realităţii. Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai ca o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Din Occident au ieşit astfel preţuirea tuturor ideilor contradictorii sau formele de gândire pline de dispreţ pentru fiecare persoană, dar în comuniune iubitoare cu celelalte. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea este departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor vii dintre oameni.
Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism sau de o diversitate în protestantism care împarte pe creştini în tot felul de grupuri.
De la discursomania uniformă a catoli­cismului s-a înaintat la discursomania individualistă a protestantismului şi la discursomania a tot felul de grupuri neoprotestante. Ce a mai rămas din Biserica cea una, dar una prin iubire şi prin prezenţa aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred în El?
Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei.
Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei. Aceasta afirmă Ortodoxia sau creştinismul originar păstrat în ea în diferite forme.
Venirea reală a lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi a fost exprimată de Părinţii Bisericii din primele secole prin ideea de participare a credincioşilor la dumnezeirea Sfintei Treimi, ceea ce are ca urmare o îndumnezeire a lor care se face cunoscută în cei ce se străduiesc să fie tot mai uniţi cu Hristos prin imitarea vieţii Lui ca sfinţenie.  Sfinţii sunt recunoscuţi şi în Biserica Romano -catolică, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe plan social şi către ei. Protestanţii au mers atât de departe în negarea sfinţeniei în omul care crede în Hristos, încât definesc credinţa numai ca o anumită siguranţă prin care omul se bucură de iertare din partea lui Hristos, cu toate păcatele pe care continuă să le aibă ca şi cei necredincioşi.
Contrar acestei idei, aderenţii grupurilor neoprotestante afirmă o lipsă totală de păcate a lor, chiar din momentul în care au devenit membri ai grupului lor, declarându-i cu mândrie pe toţi cei ce nu fac parte din grupul lor păcătoşi la extrem. Ei nu gândesc că însăşi această mândrie simplistă a lor este un păcat. Lipsa lor de păcat o văd nu într-o bunătate unită ca smerenia şi iubirea faţă de orice om, ci în înfrânările de la câteva obiceiuri exterioare: de la băuturile alcoolice, de la înjurături, de la carne de porc, care nu merg însă până la post, până la bunătate şi ajutorare dezinteresată a altora. Nu numai că nu au înţelegerea complexităţii persoanei umane, care poate lupta pentru desăvârşire, dar nu o realizează niciodată.
In Ortodoxie, Hristos ne dă puterile Sale Dumnezeieşti sau însăşi viaţa Sa dumnezeiască veşnică prin îndumnezeire, pe când El o are pe aceasta prin fire. Aceasta pentru că noi suntem o fire creată de El, pe când El are firea necreată, deci din veci şi în mod nesfârşit. Iar aceasta ne distinge de El. Puterea Lui creatoare ne-a adus la existenţă şi ne menţine în existenţă. Dar tot puterea Lui ne dăruieşte, dacă voim să o primim, o viaţă asemănătoare cu a Lui, cu toate bunătăţile şi în fericirea comuniunii. Aceasta ne ţine într-o legătură indisolubilă cu El, dar întrucât noi o primim de la El, iar El este izvorul ei, ne şi distingem de El, sau nu ne confundăm.
Sfântul Chirii spune în comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viaţă veşnică oilor Mele şi nu vor pieri în veac şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea: „Prin faptul că nu le dă viaţa prin fire şi că El o dăruieşte aceasta din Sine însuşi şi nu primind-o de la altul. Iar prin viaţa veşnică nu înţelegem o lungă durată temporală de care se vor împărtăşi toţi după înviere, buni şi răi, ci vieţuirea în fiecare. Putem înţelege prin viaţa veşnică şi binecuvântarea tainică prin care Hristos ne sădeşte viaţa Lui prin împărtăşirea dată credin­cioşilor de trupul Său, după spusa: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică (Ioan 6,55)”.
Unindu-Se cu noi prin împărtăşire, în sens larg, Hristos ne face împreună fii ai Tatălui cu Sine, sau fraţi ai Săi, dar după har, nu prin naştere din fiinţa Tatălui, cum este singur El, căci Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca să ne facă asemenea Lui în dumnezeire prin faptul că s-a făcut asemenea nouă prin umanitatea asumată şi a intrat în cea mai strânsă unire cu noi prin ea. Căci, spune Sfântul Evanghelist Ioan: Şi celor ce L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).
Comentând acest verset, Sfântul Chirii spune: „Căci deoarece au primit prin credinţă pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu. Le dă Fiul puterea ce o are El după fire… chemându-i la comuniune… împlinind aceasta ca o faptă a iubirii faţă de lume. Căci nu puteam scăpa altfel de moarte, noi cei ce purtăm chipul celor pământeşti, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea (bunătatea) chipului ceresc, prin chemarea la calitatea de fii”.  Astfel, noi rămânând cu firea noastră creată, dar cinstită de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicaţi la unirea cu Fiul Lui în aşa măsură că primim din plinătatea nesfârşită a vieţii Lui, tot mai mult din bogăţia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: „Din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har” (Ioan 1,16).
Câtă vreme în catolicism graţia este o simplă iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestanţii şi mai ales membrii grupărilor neoprotestante nu vorbesc de har, în Ortodoxie se vorbeşte continuu de har, ca dar al bunătăţilor şi puterilor dumnezeieşti sau al vieţii Lui fericite şi nemuritoare.
Dacă viaţa sau energia (lucrarea) necreată sau harul ce ni se dă prin Hristos nu e o graţie creată, care ar ţine pe Hristos separat de noi, ca în catolicism, cum Il ţine şi în protestantism şi în grupările neoprotestante, lucrarea sau harul sau viaţa Lui în noi nu poate fi nici pur dumnezeiască. Căci Hristos fiind şi Dumnezeu şi om, sau atât Persoană a firii dumnezeieşti, cât şi a celei omeneşti asumate de El, nu poate lăsa neactivă nici una din firile Sale. El lucrează în noi atât ca Dumnezeu cât şi ca om, sau ni se face comunicativ ca  Dumnezeu  întrucât   este   şi   om.   El  uneşte lucrarea dumnezeiască cu cea omenească fără să le confunde. Aşa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiască, lucrând prin mâna care s-a atins cu tină de ochii lui, aşa şi după înviere a comunicat puterea Duhului Sfânt prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, păstrându-Şi trupul şi după înălţarea la cer, nu comunică lucrarea Sa dumnezeiască fără mijlocirea trupului Său, deşi acum acesta este deplin îndumnezeit sau transfigurat. Hristos rămâne în veac şi om, chiar după înălţare, pentru că vrea să ne menţină şi pe noi în veci oameni în trup, deşi cu trupul deplin transfigurat. Moise şi Ilie s-au arătat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca şi Hristos însuşi, deşi din ele iradia lumina copleşitoare
a dumnezeirii.
Prin Trupul transfigurat, dar nu fără el, ne comunică Hristos şi acum harul Său, spre a ne înălţa treptat şi pe noi spre un trup transfigurat. Sfântul Chirii susţine pe larg în lucrarea citată veşnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista înviere. Prin trupul Său, Hristos a manifestat iubirea Sa faţă de noi, dusă la culme prin răstignirea Sa pentru noi, şi prin trupul Său, purtând în el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunică şi acum în Sfânta Impărtăşanie.
Dar El vine cu iubirea Sa trăită la culme în răstignirea Sa în noi, pentru că are în iubirea Sa faţă de Tatăl, ca şi în iubirea Tatălui faţă de sine, simţirea eternă a iubirii. El poate să ne iubească şi după întrupare pentru că Tatăl însuşi Il iubeşte pe El ca pe Fiu şi după întrupare, deci şi ca om, şi deci şi El îi iubeşte pe oameni cum îi iubeşte Tatăl Său ca pe cei ce poartă chipul Lui de om şi vrea să atragă şi pe oamenii cu care s-a unit în iubirea Sa faţă de Tatăl. De aceea mulţumindu-I pentru iubirea pe care ne-a arătat-o nouă şi Tatălui prin răstignire, Ii mulţumim şi Tatălui care L-a trimis ca om ca să ne iubească prin El cum Il iubeşte pe El însuşi şi noi să-L iubim pe Tatăl cum Il iubeşte Fiul Lui Unul Născut. De aceea fâcându-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos faţă de noi, ci şi de iubirea Tatălui, arătată nouă prin Fiul cel răstignit şi prin Duhul în care îşi arată nu numai iubirea Lui faţă de Fiul cel din veşnicie, ci şi faţă de Fiul întrupat şi prin El faţă de noi.
Nu vrem să uităm de crucea lui Hristos prin care ne-a arătat iubirea extremă, dar nici de Tatăl şi de Duhul Sfânt care şi-au arătat de asemenea iubirea lor faţă de noi prin Fiul cel întrupat, şi ne facem semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gândul la Tatăl, coborând spre piept, de unde a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi până la jertfă, mărturisind că prin jertfa Fiului Său, Tatăl ne cere să împlinim faptele iubirii noastre faţă de Dumnezeu cel în Treime, pornind la lucrarea aceasta cu mâna dreaptă.
Pătimirea de pe cruce este actul hotărâtor, crucial, prin care Hristos a învins moartea, căci această pătimire, deşi a fost suportată prin trup, în răbdarea ei a fost puterea dumnezeiască. De aceea, când se face semnul ei cu credinţă, Hristos însuşi retrăieşte puterea ce a exercitat-o prin ea şi de aceea prin semnul ei se binecuvintează sau se curăţesc toate, venind în cele binecuvântate puterea lui Hristos. Iubirea faţă de noi îşi are izvorul în existenţa supremă, în existenţa care există prin ea însăşi, nu se iveşte pe vreo treaptă inferioară a existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei. Iubirea este însuşirea existenţei supreme şi spre ea suntem atraşi şi noi prin iubirea pe care ne-o arată, săvârşind cele mai mari fapte pentru noi, ca să ne arate cât de mult ţine la noi: se face om însuşi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie şi primeşte cea mai grea pătimire ca să ne scape de moarte, spre a ne avea într-un dialog al iubirii veşnice.
Se afirmă uneori că creştinismul este depăşit, că trebuie să căutăm o credinţă mai modernă. Dar ce poate fi mai înalt decât o credinţă care are la bază iubirea celor mai înalte existenţe faţă de om şi vrea să ajute pe om să se urce la înălţimea acestei iubiri? Ce ideal mai înalt poate fi propus oamenilor decât iubirea până la jertfa vieţii a unora pentru alţii, urmând exemplul lui Dumnezeu însuşi, iubirea care  are la bază preţuirea nesfârşită a persoanei umane şi credinţa în perspectiva desăvârşirii ei nesfârşite? Idealul sporirii nesfârşite în iubire este un ideal care nu poate fi depăşit de nici un altul.
De aceea Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om nu putea să se facă un om păcătos, căci aceasta l-ar fi închis în egoismul îngust contrar iubirii. Un Dumnezeu făcut un om păcătos ar fi încetat să mai fie Dumnezeu şi să mai poată aduce jertfa pentru oameni, care să ne scape de moarte şi să ne fie un vârf de atracţie nesfârşită pe calea spre El. Şi pe această cale nu putem înainta decât dacă El însuşi este în noi cu putere a Lui, ca o cale care nu ni se arată numai ca cea care trebuie urmată, ci ca o cale ce ne atrage aflându-se înaintea noastră.
El este Adevărul prin excelenţă, peste care nu poate fi altul, căci are în sine plenitudinea nesfârşită a existenţei sau a vieţii. El este Lumina întreagă a lumii, Lumina care nu ne duce spre altă ţintă, ci ne atrage spre ea însăşi, ca sensul suprem al vieţii. Hristos este toate acestea înăuntrul nostru tot mai mult, nu în afara noastră, căci numai aşa este şi puterea noastră care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.
Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricând) şi Cel ce este şi Cel ce vine (tot mai aproape de cei în care este şi vine ca prezenţă în cela ce încă nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa şi Omega (Apocalipsa 1,8). N-a fost înainte de El cineva sau ceva şi nu va înceta vreodată să existe ca să fie urmat de altul mai înalt, mai desăvârşit, el este infinitul. Şi nu poate astfel decât ca Persoana iubirii infinite, deci având o altă Persoană pe care o iubeşte din veci şi o va iubi în veci. Căci numai iubirea desăvârşită şi nesfârşită are în ea fericirea infinită.
Nici o esenţă inconştientă, o esenţă obiectivă nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decât de la o altă persoană, de la conştiinţa ei atentă faţă de mine. Dar nu persoanele care simt în ele nevoia de alte persoane, deci care sunt mărginite în ele însele, îmi pot da bucuria veşnică şi desăvârşită, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are în ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel întreit în Persoane îmi poate veni neîncetat şi în veci fericirea nesfârşită.
Una din aceste Persoane desăvârşite în iubirea cu alte două Persoane a intrat în comuniune veşnică cu noi, care voim, pentru această fericire nemuritoare.
Numai făcându-Se o asemenea Persoană om, dar om necăzut din iubirea Lui dumnezeiască, om necăzut în păcătoşenie egoistă, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoană care fiind Dumnezeu cel nemărginit şi infinit, prin fire S-a făcut om fără de păcat şi ne-a putut aduce iubirea Sa extremă la jertfa de Sine ca om, ca să ne scape de moarte. Dacă s-ar fi făcut om păcătos, nu numai că ar fi încetat să fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine şi ca atare n-ar fi putut învinge moartea. Aceasta înseamnă că Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a născut ca om, din actul plăcerii păcătoase al unirii dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta ar fi însemnat că El a început să existe de-abia prin această naştere, ca om de rând. Dar El era de mai înainte Persoana Fiului lui Dumnezeu şi în calitatea aceasta şi-a luat El însuşi şi firea omenească prin lucrarea Sa şi a Duhului Sfânt, unit cu El, dintr-o Fecioară, deci în mod nepăcătos.
Grupurile neoprotestante care nu recunosc naşterea lui Hristos din Fecioară, ci pe calea naturală a omului de rând, nu-L recunosc, de aceea, de fapt, ca Dumnezeu făcut om şi de aceea evită să-I spună Hristos, ci numai Iisus, iar cugetându-L ca om păcătos, în mod consecvent nu cred nici că a murit pentru noi, ci pentru păcatul Lui, ca orice om.
Astfel, între negarea de către ei a naşterii din Fecioară a lui Iisus şi nerecunoaşterea crucii ca mijloc prin care ne-a mântuit este o strânsă legătură. Iar dacă Iisus a murit pentru păcatul Lui, El nici nu a putut învinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre învierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degrabă un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuză, ca şi fariseii din timpul Lui, să-L numească Hristos.  Ba nu-i  spun nici Mântuitorul. Pentru că dacă n-a învins moartea, nu ne-a mântuit. De aceea unii, nerecunoscând dumnezeirea Lui, se declară mai curând Iehovişti, sau credincioşi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sâmbăta, ca evreii, nu Duminica, ziua învierii Domnului.
Noi credem că Hristos s-a născut din Fecioară şi că Cel ce S-a născut din ea, luând din ea firea omenească, este Fiul lui Dumnezeu. Deci Sinodul III ecumenic de la Efes (din anul 431) a numit-o Născătoarea de Dumnezeu.
De aceea Ortodoxia acordă o mare cinstire Maicii Domnului, atât în rugăciuni şi cântări de laudă, cât şi în icoane. Dar ea este prezentată în icoane totdeauna împreună cu Hristos: în icoana Naşterii Domnului, în prezentarea ei cu Pruncul dumnezeiesc în braţe, în Deisis, unde este în rugăciune spre Fiul ei, în icoana Adormirii, când Fiul ia sufletul ei în chip de copil în braţe. In Catolicism, ea este prezentată adeseori singură. I se acordă astfel un fel de importanţă despărţită de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi în dogma catolică despre conceperea ei fără păcatul strămoşesc, prin ceea ce se afirmă că nu prin întruparea Fiului lui Dumnezeu a început eliberarea Maicii Domnului de păcatul strămoşesc – ea însăşi fiind curăţită de acest păcat când s-a conceput în ea Hristos însuşi ci de la conceperea ei.
In catolicism, tendinţa de a vedea pe Fecioară oarecum independentă de Fiul ei se arată şi în numele ce i se dă, de Madona, pe când în Ortodoxie ea e numită totdeauna Maica Domnului, sau Născătoarea de Dumnezeu.
In legătură cu aceasta este de menţionat şi importanţa ce o au icoanele în cultul Bisericii Ortodoxe. Catolicismul a coborât icoanele la un fel de tablouri din care nu iradiază taina şi de aceea nici nu sunt sfinţite, iar protestanţii şi grupurile neoprotestante le refuză cu totul, ca idoli. Dar dacă puterea lui Hristos se poate comunica prin cuvinte, de ce nu s-ar putea comunica şi prin mijloace ce se adresează ochilor? Dacă se admite descrierea răstignirii lui Hristos prin cuvinte, de ce nu s-ar admite pre-zentarea ei şi prin icoană, care expune întru-un mod mai concentrat şi poate mai impresionant pătimirea Lui. Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se, a arătat că nu dispreţuieşte omenescul şi deci nici cuvântul şi chipul omului.
In respingerea creştinismului occidental a icoanelor este aceeaşi tendinţă de alungare a lui Dumnezeu din lumea creată de El, aceeaşi tendinţă de laicizare a lumii şi de reducere a relaţiei cu Dumnezeu la o relaţie speculativă, prin simple curente abstracţioniste. Principalul este să se redea în icoană fidel ceea ce se spune cu cuvinte în Sfânta Scriptură şi ca să se exprime credinţa cea mai vie prin ea, aşa cum se exprimă şi prin cuvintele despre Hristos, sau despre Maica Lui, fapt respectat în icoanele ortodoxe. Unde se vorbeşte despre el cu credinţă, vine şi Hristos cu puterea Lui. De ce n-ar veni şi unde se înfăţişează chipul Lui, în icoană?
în Vechiul Testament nu se înfăţişează Dumnezeu în icoane, pentru că nu se întrupase Fiul Lui. Şi totuşi, El este descris de proorocul Daniil şi este prezentat prin unele simboluri din cortul sfânt. Dumnezeu nu este despărţit de creaţia Lui. El este în toate. Dar în mod special când sunt sfinţite prin rugăciunile Bisericii.
în general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovni­cesc, spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume.

In Occident s-a introdus pentru prima dată în crezul   niceo-constantinopolitan,   expresia  nouă despre purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul (Filioque), primită oficial la Roma de-abia în secolul XI. Expresia, întregită teologic prin formula „tamque ex uno principio” „ca dintr-un singur izvor”, tinde la o confuzie între Tatăl şi Fiul în actul purcederii Duhului, atenuând deosebirea personală între Tatăl şi Fiul şi favorizând ideea că o Persoană poate proveni din fiinţa omenească. Este o idee care se accentuase de către Tertulian şi Augustin. Ea este afirmată şi astăzi în mod direct de unii teologi catolici. Astfel, Herbert Muhlen dă de înţeles că chiar Duhul Sfânt devine un act comun, sau o Persoană comună a Tatălui şi a Fiului. „Se poate spune că Duhul Sfânt este actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi al Fiului, ca Persoană adică”. „Duhul Sfânt este relaţia intertrinitară, actul comun (Wir – Akt) al Tatălui şi Fiului, în El însuşi” (Der heilige Geist als Person, 3 Auflage, Munster, Verlag, p. 157 şi 159).
Această tendinţă spre confuzia Persoanelor reduce relaţia iubitoare dintre ele. Tatăl nu mai rămâne în actul purcederii Tată al Fiului, şi Fiul, Fiu al Tatălui. Deci nici nouă Fiul întrupat nu ne mai dă Duhul Sfânt ca Duh de Fiu ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ceresc, împreună cu Sine. Duhul nu mai apare ca Duh al comuniunii între Persoanele neconfundate, nici între oameni, dacă nu mai are un astfel de rol nici în Sfânta Treime, întărind iubirea unei Persoane faţă de o alta.
In Ortodoxie cei ce cred în Hristos primesc Duhul pentru ridicarea lor la iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca frate dumnezeiesc făcut om asemenea lor, dar şi dragostea faţă de ceilalţi oameni ca fraţi în Hristos. Duhul ne ridică peste alipirea la lume, ferindu-ne de o pornire individualistă sau egoistă. Duhul Sfânt aduce în viaţa noastră viaţa dumnezeiască, viaţa de sfinţenie, viaţa îndumnezeită. El ne face să simţim pe Hristos şi lucrarea Lui una cu lucrarea Duhului în noi. De aceea prin Duhul cerem în rugăciunile Bisericii sfinţirea tuturor, o dată cu semnul crucii făcut peste noi şi peste cele ce le folosim ca mişcare de depăşire a egoismului nostru.
De lucrarea sfinţitoare a Duhului unită cu semnul crucii nu se vorbeşte în grupările neoprotestante nicicând. Oamenii rămân astfel închişi în lumea aceasta, adresându-I lui Iisus simple cuvinte.
3. Spiritualitatea ortodoxă accentuată de poporul român în mod deosebit prin unele expresii ale sale.
Poporul român afirmă importanţa credinţei sale, numind-o „lege românească” sau „lege strămo­şească”. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viaţă într-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea. Spunându-i „legea românească” şi „strămoşească”, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existenţei sale, care coincide cu timpul apariţiei creştinismului şi răspândirii lui prin apostolii lui Iisus Hristos.
Dar această îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, a produs o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.
Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia ,Dumnezeu drăguţu”. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba chiar drăguţ. Este un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel „chenoză”, smerire, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său „tăicuţu”, fără a înceta să-1 vadă în mărimea lui, dar simţindu-i în acelaşi timp coborârea iubitoare la el, aşa spune poporul nostru „Dumnezeu drăguţu”, simţind coborârea Lui la * comunicare iubitoare cu sine.
In acelaşi înţeles foloseşte poporul nostru expresia „Măicuţa Domnului”, văzând-o “Măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci şi pentru tot cel ce se adresează ei… Simt pe „Măicuţa Domnului” tot aşa de apropiată de mine şi trăiesc aceeaşi afecţiune faţă de ea, cum o simt şi cum o simte şi maica mea, când îi spun „măicuţă”.
Este de menţionat că numai poporul nostru foloseşte expresia „Maica Domnului”. Grecii spun „Maica lui Dumnezeu”. In legătură cu aceasta stă şi faptul că numai poporul român numeşte existenţa supremă nu simplu „zeu”, ca toate celelalte popoare, ci „Domnul Dumnezeu”, care s-a prescurtat în „Dumnezeu”. Prin aceasta deosebeşte pe Dumnezeul credinţei creştine de zeii păgâni, ca forţe ale naturii. Dumnezeu este Domnul sau unicul Stăpân al tuturor. Acest nume s-a dat încă de Apostoli Domnului Hristos, ca să-L arate ca Dumnezeul Stăpân al tuturor. Acest nume îl foloseşte şi poporul românesc, de la începuturile Lui, dar 1-a folosit şi pentru Tatăl, arătând că şi Tatăl este Persoană şi totodată Stăpânul tuturor. El afirma prin aceasta stăpânirea lui Dumnezeu peste toate. Orice alt domn este un domn relativ, depinzând de alte puteri mai presus de el.
Prin expresiile acestea poporul român arată delicateţea sufletească care i s-a imprimat prin credinţa lui.
Delicateţea aceasta şi-a exprimat-o şi faţă de Domnul Iisus Hristos în „colindele” lui, în care foloseşte cele mai gingaşe cuvinte pentru Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte de o mare bogăţie de conţinut este descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Intre altele, pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-1 va duce până la moartea pe cruce pentru noi. O expresie originală a primit în creaţia populară românească jertfa lui Hristos în „Legenda Mănăstirii Argeş”. In ea, Hristos este numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum e numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte „cu noi este Dumnezeu”: Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă este de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii, uită de grija celor apropiaţi.
Credinţa în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, aşa cum este El însuşi. Omul bun este „omul lui Dumnezeu”. Omul rău e un „păgân”, care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea este una cu sănătatea minţii. Cel lipsit de bunătate este „nebun”. Omul bun este şi un om cu sufletul frumos. Omul rău este un „om urât”. Omul bun este omul comunicativ.  Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ţi-e „urât”. Numai omul comunicativ îşi face viaţa frumoasă, plăcută. Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului. Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine. Se afirmă prin aceasta valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri, mi-e „urât”. Aceasta arată că la fundamentul existenţei nu este o esenţă impersonală, ci o comuniune de Persoane, adică Sfânta Treime.
Pentru poporul român lumea întreagă răspândeşte o „lumină” prin rânduiala ei. De aceea îi spune „lume”, de la cuvântul lumină. Un peisaj frumos este o „gură de rai”, este în el o frumuseţe plină de taină. Ea nu este produsul unei esenţe lipsită de gândire şi de bucuria pentru o rânduiala. Omului i se cere „să facă un lucru ca lumea”; prin aceasta se afirmă că şi lumea e făcută „lume” printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului.
Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie este în întuneric.
In toată rânduiala lumii e prezent Dumnezeu cu iubirea Lui faţă de oameni. Dar faţă de oamenii „fără Dumnezeu”, păgâni şi răi, El foloseşte lumea şi pentru a le aduce greutăţi şi nenorociri. De aceea când vin asupra acestor oameni grele nenorociri, poporul român spune că-i „bate Dumnezeu”. încer­cări pot veni şi peste oameni buni, dar până la urmă ei sunt ajutaţi să biruiască necazurile şi greutăţile.
Poporul roman, crescut spiritual in mistica ortodoxa a luminii, nu in mistica occidentals a intunericului, este un popor care se bucura de lumina, caci lumina este in planul fizic expresia randuielii, iar in planul spiritual, expresia bunatatii sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul sau. Fata omului bun raspandeste lumina. De aceea sfintii au in icoane capetele inconjurate de un nimb luminos. Omul bun este omul care zameste luminos in bucuria comuniunii.
Toate acestea reprezinta un program pentru innobilarea reala a omului. Si numai in comuniunea bucuroasa cu altii, asa cum e practicata de poporul roman, se innobileaza omul. Numai in comuniune se inainteaza la nesfarsit in aceasta noblete si in descoperirea fara sfarsit a tainei omului, care se hraneste din taina comuniunii intre Persoanele Sfintei Treimi.

EXTRAS DIN REVISTA „TEOLOGIE ŞI VIAŢĂ” Nr. 4-8, 1991

Despre Lumina lina coborata de la Parintele luminilor.

image

http://youtu.be/Da1YXdy7ZeY

http://youtu.be/99xvNIydfvQ

http://youtu.be/mUEeHAxFsgY

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica, care a oferit detali mai puţin cunoscute de publicul larg referitoare la ceea ce se petrece în Sfântul Mormânt, în timpul rânduielii liturgice din Sâmbăta Mare Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte. Patriarhii care au săvârşit acest ritual au lăsat puţine mărturii cu privire la acest moment. În schimb, rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini există într-o formă tipărită. Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Originea rugăciunii nu este cunoscută Restul slujbei este săvârşit întocmai cu tradiţiile transmise de la un patriarh la altul, pe cale orală sau prin însemnări liturgice disparate. În prezent, se cunosc două descrieri ale ritului. Una, cu puţine detalii, care aparţine lui Lionel Cust, un ofiţer districtual britanic în Ierusalim, publicată într-o colecţie de rapoarte confidenţiale asupra statu-quoului Ţării Sfinte la sfârşitul anilor 20 ai secolului trecut, şi alta aparţinândlui Ioanna Tsekoura din anii 90 ai aceluiaşi secol, apreciată de fostul patriarh Diodoros a Ierusalimului ca fiind o sursă demnă de încredere. Informaţii despre Sfânta Lumină aduce şi Episcopul Auxentios al Foticeii în cartea sa “Lumina Sfântă de la Ierusalim”. Conform acestor surse, două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă Primul, perchiziţionarea Sfântului Mormânt, durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate care încep la ora 10.00 şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi. Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt, se petrece la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară. În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă “Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!” Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării. În timp ce se cântă“Lumină lină”, Patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţie i, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. După acest moment, se deschide uşa Sfântulu Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă În interior, Patriarhul îngenunchează înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul, pe care se află o candelă neaprinsă şi cărticica cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cartea este ţinută deschisă de o lumânare neaprinsă. Patriarhul are asupra sa patru mănunchiuri de lumânăr neaprinse, fiecare conţinând câte 33 de bucăţi. Cu acestea va transmite Lumina Sfântă. În lumina slabă a Sfântului Mormânt, începe să citească rugăciunea pentru pogorârea Luminii Sfinte După ce rosteşte această rugăciune, Sfânta Lumină aprinde candela de pe Sfântu Mormânt şi cele patru legături de lumânări. Patriarhul iese în Capela Îngerulu unde dă unul din mănunchiuri episcopului armean, apoi, printr-o deschizătură a Sfântului Mormânt, dă lumină unui preot arab ortodox, care o duce în Biserica Anastasis pentru a o împărţi credincioşilor La cealaltă deschizătură, înmânează un alt mănunchi de lumânări, încât lumina să poată fi luată de catolicosul armean. Bate apoi la uşă şi când se deschide iese împreună cu episcopul armean, trecând flacăra preoţilor copţi şi iacobiţi, precum ş celorlalţi care aşteaptă afară.  Patriarhul se întoarce apoi la reşedinţa sa Despre momentul suprem părintele Constantin Galeriu care a participat la Învierea de la Ierusalim, povestea că acolo toată lumea e într-o încordare şi într-o aşteptare unică, divină. “Am înaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune. Doamne, m-ai învrednicit să ajung aici, am spus Deodată, din întuneric au trăsnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Şi, deodată, un glob de lumină a trăsnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserica Golgotei. Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse Această lumină cel puţin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea şi nu se mistuia.

Lumina Sfanta

 Lumina Sfanta a coborat din nou la Mormantul Sfant – Ierusalim 2011.

 
 
 
 In anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9000 bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.

Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa! Dar turcii i-au intrebat: “De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?” Armenii au zis: “Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte”. “Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina?” Noi platim si taxa – au zis armenii – Lumina va veni la noi la armeni!

Turcii au zis: “De nu iese lumina la voi o s-o patiti!” Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant – si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sf. Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.

A zis Patriarhul: Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sf. lacob, care este aproape de Mormant, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: “Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare.”

Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noapte-a, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: “Hristos a inviat!” un stalp de marmora din Biserica Sf. Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.

Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: “Cred in Hristos!” Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este martirul Sfintei Lumini.

Vazand turcii ca Sf. Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sf. Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni. Anul 1326. De atunci a ramas o zicala: “Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sf. Lumina”. Distanta de la Sf. Mormant pana la Biserica Sf. Iacob unde s-a aprins Sf. Lumina este de 100 m. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sf. Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326. Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sf. Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat – pe cea Ortodoxa – aceasta este mantuirea, lumii. Sf. Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

– extras din “Pelerinul Roman

HRISTOS A INVIAT!!!

image

  „Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le” cel mai triumfale versuri pe care le-a cantat si le-a auzit vreodata neamul omenesc, creeaza in noi, crestinii, o stare sufleteasca ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul une usurari, unei bucurii, unei increderi si unei nadejdi, pe care n-o poate produce in om, nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emotie din cele ce pot incerca sufletul nostru Aceasta bucurie pascala este indeosebi caracteristica Bisericii Ortodoxe. Nici una din celelalte Biserici nu simte si nu exprima cu bogatia si harul imnografic semnificatiile puterea si binecuvantarea Invierii lui Hristos. Imnul Invierii este un strigat de triumf si de bucurie care ne ridica pana la cer, este o stare sufleteasca unica si incomparabila, este privilegiul si fericirea noastra de crestini Cand Iisus Mantuitorul traia in suferinta si umilire in zilele patimilor, El era, privindu-L omeneste, cel mai nefericit, mai parasit, mai neajutorat, mai napastuit, mai zdrobit dintre toti oamenii. Niciodata un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce facea, ma dusmaneste tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat si profanat, ca Iisus Hristos Nu numai cei care-L rastigneau, urlau si blestemau, nu doar un popor se desfata la privirea durerilor Lui fizice si morale, ci o lume intreaga, de atunci si pana astazi, a gasit in osanda s in moartea Lui o placere, o satisfactie, un sentiment ca de dreptate si de putere a e impotriva „blasfematorului” si „inselatorului Aceluia”, cum il numeau cu ipocrizie cei care L au dat spre chinuire si moarte Impotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat si batjocorit de atunci si pana astazi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit in deradere „Regele Iudeilor”, rege incoronat cu spini, rege a carui tron era o Cruce, rege fara garda, parasit de ai Sai, pazit sub grea si rece lespede de piatra, pentru ca a izbandit cea mai stralucita si neasteptata biruinta ce s-a vazut vreodata: biruinta asupra mortii si asupra rautatii omenesti totodata. Aceasta biruinta a putut fi tagaduita, dar nu I-a putut fi smulsa niciodata Dezamagiti si tulburati, inselatorii de atunci au platit pe strajeri ca sa spuna, impotriva evidentei si a ratiunii insasi, ca El a fost furat noaptea de ucenicii Lui fricosi din mormantul intarit cu paza si peceti. Necredinciosii de mai tarziu au nascocit un sir de ipoteze, presupuse stiintifice, ca sa tagaduiasca Adevarul, faptul dumnezeiesc Cels si Profiriu, rationalisti si alti inchipuiti luminati, au gandit Invierea lui Hristos cu mintea lor materiala scurta, orbita de patima, strambata de prejudecat anticrestine, si au declarat ca este o amagire. Impotriva argumentelor stoarse necredintei si a pretextelor cu pacat, Invierea lui Hristos s-a dovedit si s-a impus cu puterea faptului implinit si cunoscut, astfel ca imnul ei triumfal face de atunci, si va face totdeauna, bucuria noastra si a lumii. Impotriva tuturor ratiunilor omenesti, impotriva „intelepciunii” de jos a celor care au cazut in robia superstitiilor si a legendelor necrestine, impotriva a tot ce s-ar putea zice si scrie sta faptul Invierii, transformat in Biserica permanenta si universala, sta crestinismul intreg, ca dovedire si incredintare neclintita si nedesmintita a Invierii lui Hristos Impotriva a tot ce I-au spus si-I vor mai spune inscusitii intr-u tagada a miracolului crestin sta dovedit si nezdruncinat, drept si tare ca un munte de adevar dumnezeiesc si omenesc, cuvantul simplu si drept al Apostolului: „daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra”(I Corinteni 15,14), iar propovaduirea si credinta Lui si a noastra n-a fost si nu este zadarnica. Impotriva constructiilor de ipoteze si de subtilitati omenesti, sta un argument ce nu se poate rasturna, micscora si contrazice niciodata: cel mai important fapt istoric care s-a produs vreodata, sta crestinismul cu credinta si cu Biserica sa, zidite pe adevarul istoric si moral al Invierii lui Hristos, sta o realitate mare cat 20 de secole. Cu cat a dainuit si a crescut in acest timp indoiala sau tagada Invierii lui Hristos, cu atata a crescut puterea si insemnatatea ei de biruinta asupra firii si a raului mortii Cu cat va dainui si va creste inca indoiala sau tagada Invierii lui Hristos, cu atat se va vadi prin contrast adevarul ei triumfator, de fapt, de viata si de credinta; va creste si se va intari in convingerea noastra, bazata pe existenta adevarului Bisericii universale, ca: Hristos a Inviat! Cu cat omul si omenirea intreaga vor cunoaste ma multe biruinte, cu atat va fi mai mare intre toate Biruinta lui Hristos. Nici cele mai stralucite si mai laudate victorii omenesti: ale lui Cyrus, Alexandru cel Mare, Hanibal Cezar, Napoleon sau ale generalilor mai noi, nu se pot compara cu marea si indoita biruinta a lui Hristos asupra mortii si a raului. Nici cele mai mari biruinte asupra naturii – diguri, canale, tunele, viaducte – sau alte succese omenesti, nu se pot compara ca putere, ca efact si ca importanta cu biruinta lui Hristos asupra mortii, ca rau fizic si ca rau moral, facut lui de necredinta si de rautatea celor ce L-au tagaduit si osandit ca blasfemator si inselator Biruintele omenesti creaza stari relative, limitate si schimbatoare, dar Biruinta lui Iisus Hristos a creat o stare absoluta si permanenta, o stare morala de natura marimea, puterea si importanta spiritului. Biruinta lui Hristos a indreptat un rau imens si cutremurator si a intemeiat o realitate spirituala salvatoare. Fara Inviere lu Hristos, azi nu exista crestinism si nici Biserica; sau, cum zice Apostolul, nu era propovaduirea si credinta; fara Invierea lui Hristos, traiam in intuneric si ne taram in viciu, ne inchinam la idoli. Fara Inviere lui Hristos, omenirea era si azi sufleteste cu 2000 de ani in urma sau, poate, prin regres, cu mult mai mult, in barbarie s mizerie morala. Ce ar fi fost omenirea fara Invierea lui Hristos, fara crestinism si fara Biserica, fara Apostoli, fara Evanghelie, fara Sfinti, fara credinta, fara sublima iubire crestina, fara multele si marile idei si fapte de bine si de cultura aduse de crestinism, fara miile de martiri care au cucerit cu suferinte si cu sange dreptul omulu la libertatea de gandire si de credinta, fara virtutile sublime si fara institutiile de binefacere incomparabile ale crestinismului, fara capodoperele de gandire, de caritate si de arta cu care crestinismul a umplut, a innobilat si a ridicat lumea ? Crestinismul este tot ce a cunoscut mai sfant, mai binefacator si mai salvator neamul omenesc, crestinismul este opera Jertfei si a Invierii lui Hristos Din moartea si din Invierea Lui credem si ne mantuim si traim in marile idei morale care au devenit patrimoniul omenirii intregi. Invatatura si misiunea Lui s-au verificat prin Moartea si Invierea Lui; Moartea si Invierea lui au dat Crestinismului sens si viata, au dat sens mortii si invierii noastre. Lumea pagana cunoaste moartea dar nu cunoaste Invierea; ea traieste pamanteste, marginit, fizic, fara perspectiva vietii viitoare. Traieste in iluzii si placeri o viata ca de colivie, peste care apasa imens, inert si greu mormantul Invierea lui Hritos a rupt valul care acoperea omului misterul existentei post-mortem, a deschis vietii omenesti o privire spre zarea vesniciei, a luat mortii rolul s caracterul de sfarsit tragic si dureros. Viata nu este o scanteie efemera si enigmatica in haos; este o existenta de durata cu destin spiritual in eternitatea in care se integreaza cu pret de suflet si cu rost dumnezeiesc. Fara Invierea lui Hristos, Crestinismul s-ar fi inabusit in rasul si in batjocura fariseilor si carturarilor, in insensibilitatea lumii pagane, in teama si neputinta Apostolilor terorizati de strigatele multimii infuriate: „Rastigneste-L, rastigneste-L!” Fara moartea lui Hristos crestinismul nu avea efect mantuitor, fara Invierea Lui nu avea Viata si putere. Fara Inviere, nu era credinta, nu era nadejde, nu era bucurie crestina. Suferinta si biruinta, durerea si bucuria, Crucea si Invierea isi corespund si se completeaza ca d
oua fete paralelele si echivalente ale faptului crestin.

ROSTUL

image

ROSTUL

   Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă ş renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc? României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani,muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri Există trei mari surse de rost pe lumea asta: familia, pământul şi credinţa Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foameşi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini tinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane Dar, ce este si mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene” La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-ş cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul luiGhiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară! Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretar de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului,de milă, de silă creştineşte Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat,greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc înlada de zestre împreună cu busuioc, smirnă ş flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi,botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil Scuze, domnu părinte, e urgent Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunici doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor… Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde cate o lumânare pentru vii şi pentru morţi Să trăieşti cu rost, atata cat mai ai de trait, departe de locurile astea fara rost. 

de Bradut Florescu

Parerea unui tânar despre “Artele Martiale”

Parerea unui tânar despre “Artele Martiale”

 

„Toate îmi sunt îngaduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva.”(I Cor. 6,12)

Observam ca în ultimii douazeci de ani, ecranele televizoarelor arata din ce în ce mai des filme de actiune, de regula de productie straina, care tulbura imaginatia tineretului. Izvorul artelor martiale si a celorlalte forme de lupta se afla – dupa cum spun unii contemporani – în „teama de moarte”. Acestea au si aparut în umbra secolelor, ca o solutie activa împotriva mortii trupului nostru.

Practica artelor martiale a demonstrat, ca nu este destul sa ai un corp antrenat de zeci de ani; tehnicii îi mai trebuie si o metoda de aplicare a lor. În afara de un corp fizic bine pregatit, persoana trebuie sa mai posede si o pregatire psihologica. Cu timpul, din propria practica se cunoaste ca persoana în afara de corp mai are si spirit. Si anume aceasta pregatire a spiritului este cu mult mai importanta decât pregatirea corpului.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „caci trupul pofteste împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, caci acestea se împotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce a-ti voi” (Galateni 5,17).

În prezent prin aspecte magice se atrage tineretul, punându-i-se în fata artele martiale, cu speranta ca aflându-se în aceasta atmosfera, ei vor putea deveni în curând „oameni de sus” si vor putea sa obtina victorii asupra altora. Artele martiale sunt una din capcanele dusmanului neamului omenesc. Cine dintre baieti n-a avut ideea de a fi cel mai puternic dintre toti? Si anume cu promisiunea acestei puteri satana atrage spre prapastie o multime de tineri.Tineretul din zilele noastre e atât de naiv încât îsi pune întrebarea: „Dar de ce trebuie sa-l consider pe satana dusmanul meu?” Raspunsul este simplu: deoarece Dumnezeu l-a creat pe om pentru, ca cei mai buni dintre cei mai buni sa ocupe în ceruri locurile îngerilor, care au fost împreuna cu satana aruncati de acolo si de atunci poarta denumirea de „demoni”.

Oamenii sunt concurenti cu satana de aceea el lupta cu ei. Putere asupra oamenilor diavolul obtine atunci când îi duce în pacat prin minciuna, promisiuni, prin diferite idei ce roiesc în capul nostru. Daca vom crede în ele, atunci îi dam diavolului putere asupra noastra si el poate treptat sa ne duca la moarte.

În asa mod si la sfârsitul timpurilor, Domnul îi va permite satanei sa conduca cu lumea întreaga, s-ar parea ca el va obtine o biruinta asupra oamenilor, ca dupa aceasta în final Dumnezeu sa-L poata distruge. Putem afirma ca adevarata arta se afla în credinta crestina. Aceasta este arma cea nebiruita cu care Biserica noastra acum 2000 de ani, duce o lupta împotriva satanei – care este dintru început „ucigatorul de oameni”.

Amatorii artelor martiale trebuie sa se pazeasca, pentru ca ei merg pe marginea prapastiei, singuri îsi creeaza în sufletul lor portite pentru siretenie. Daca vom cerceta teoria „yoga”, atunci vom vedea ca în prim plan pentru orice boala ea pune pricini psihice. Dar, pentru a birui boala în primul rând, nu e de ajuns sa înlaturi simptoamele ei, ci pricinile ei. Un om povestea ca atunci când se ocupa cu „hatha-yoga”, nu-i era clar ce înseamna „cauze psihice”. Lozinca: „Într-un corp sanatos, un duh sanatos” se poate de citit si invers, dar orice transformare pentru el parea acum egala cu zero. Doar mai târziu, din învataturile Bisericii el a aflat ce se ascunde dupa ideea de „cauze psihice”. Pacatul – iata care este aceasta. Dar „pacatul” în traditia crestina nu este la fel cu „cauzele psihice” din yoga indiana.

În general tamaduirea de orice boala, suferinta, la crestini se face prin pocainta, o idee care în învatatura legata de „yoga” si altele de felul acesta, niciodata nu s-a întâlnit. Iata deci o deosebirea esentiala.

În artele martiale se practica asa numita meditatie dinamica, care permite sa „citeasca” adversarul în lupta. În timpul acestor meditatii este destul sa auzi în mintea niste sunete, ca sa te sperii si sa lasi nu doar meditatia, ci întreaga sistema.

În a doua jumatate a anilor optzeci ai secolului trecut la noi au aparut nu doar sectanti, eretici, magi si vrajitori, locul gol a fost umplut repede în regiunea artelor martiale. Eu, de exemplu, nu sunt împotriva artelor martiale, dar sunt împotriva acelor unelte, cu ajutorul carora demonul întregii omeniri, usor gaseste calea spre constiinta si inima noastra; în sufletul nostru, spre al deteriora.

În literatura dedicata artelor martiale, sunt descrise amanuntit faptele maestrilor. Chiar daca autorii unor carti ne scriu despre manifestarile „înaltei puteri spirituale” a maestrilor, nu trebuie atât de a usor sa le dam crezare cuvintelor lor.

Dusmanul omenirii – satana – se staruie sa-l întunece pe om, sa-l strice din folosul sau. Chiar si Sfânta Scriptura, diavolul se staruie s-o foloseasca în scopurile lui, pentru a denatura prin oameni adevarul.

Mântuitorul ne spune ca s-a zis: „Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”; Eu însa va spun voua: „Nu va împotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, întoarce-l si pe celalalt” (Matei 5,38-39).

Si mai departe s-a zis: „Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau”, iar Eu va zic voua: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei ce va blastama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Matei 5,43-44).

Credinta Ortodoxa deosebeste sapte pacate care conduc pe om spre vesnica pierzanie, si acestea sunt: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, mânia, lacomia, invidia si mâhnirea. În aceasta lista nu se afla violenta si omorul, dar pe primul loc sta mândria. De ce? Pentru ca celelalte pacate se savârsesc în lume dupa mândrie. Mândria este cea mai strasnica stare sufleteasca. Si acest pacat îi cucereste în majoritatea cazurilor pe cei care se ocupa de artele martiale.

Daca vii la artele martiale cu ideea ca sa înveti a te apara în timpul unor situatii dificile din viata, si odata cu progresul tau în antrenamente se observa si o superioritate fata de ceilalti, atunci trebuie scoasa din cap ideea ca ai venit în sala sportiva pentru a te putea mai târziu autoapara.

Mândria poate sa aiba si o forma închisa, asa numita taina a mândriei. La exterior se pare ca nu spui nimic despre tine, dar în interiorul tau simti aceasta taina ca o situatie superioara fata de ceilalti. Alta persoana poate sa faca ski zilnic, dar tu te vezi „mai presus” ca el, din motivul ca te ocupi la sectia „karate” si gândesti: „Ce poate sa-ti faca tie cel care face ski? ”. Nimic! – în schimb de la tine el poate sa primeasca o lovitura puternica.

Deci observam, ca în artele martiale apare asa numita „taina a concurentii”.

Gratie antrenamentelor serioase în diferite feluri de lupte, persoana, daca aduce la o armonie interioara si începe a mustra violenta, prelucreaza în sine smerenia, înseamna ca pentru el orele trecute i-au adus si un folos. Dar sa te mentii la aceasta treapta este foarte greu si doar în cazuri exceptionale.

Majoritatea persoanelor care ajung sa o progreseze în artele martiale, cauta ajunge la o treapta de sus, adica la locul evidentierii, ca în curând sa ajunga în centrul atentiei. Dar Biserica ne învata din primii ei pasi sa fim smeriti.

De multe ori la antrenamente partenerii sunt datori sa-si faca rau unul altuia. Si când unul din parteneri nu este de acord cu aceasta, el are de ales între doua drumuri: sa plece din scoala, ori sa suporte conditiile indicate.

Dar atunci: Ce-i da sufletului aceasta educatie, ce seminte se arunca în suflet si care va fi roada?

Ruslan Chihai

Coborârea la iad a Mântuitorului

Coborârea la iad a Mântuitorului
De Părintele Mihail

Coborarea la iad a Mantuitorului are ca temei scripturistic marturia Sfantului Apostol Petru, care spune in prima sa epistola ca Hristos: “Omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul, cu care S-a coborat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3, 18-19). El afirma deci ca in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei.

Sfantul Ioan Damaschin a subliniat ca, desi de vineri seara si pana in zorii zilei de duminica, sfantul trup al lui Iisus a ramas in mormant, in tot acest rastimp el a continuat sa fie unit ipostatic cu sufletul, coborat in locasul mortii, Dumnezeul neputand fi circumscris intr-un anumit spatiu si deci aflandu-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvantului asigura deci legatura dintre trup si suflet, chiar daca pentru un timp cele doua elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cantarea din Liturghia ortodoxa exprima admirabil misterul mai presus de fire: “In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”.

Un alt punct destul de nelamurit priveste locul unde a coborat Domnul. In Noul Testament nu este folosit un termen anume menit sa indice spatiul spiritual unde a intrat Iisus, desi din prima epistola a Sfantului Petru rezulta ca era un loc de suferinta, unde duhurile erau tinute in inchisoare. Prima atestare textuala a coborarii la iad unde se foloseste cuvantul “iad” apare in Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol crestin. Eventualele nelamuriri se ivesc tocmai in legatura cu termenul de “iad”, care poate avea mai multe acceptii.

In perioada anterioara iconomiei evanghelice exista o singura sfera nediferentiata unde mergeau toti oamenii dupa moarte, indiferent de comportarea lor in viata. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, aflate sub stapanirea duhului celui rau si lipsite de mangaierea prezentei divine.

Cand se spune deci ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de gheena, adica de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii.

Ca si printre ei vor fi existat diferite trepte, cei pacatosi fiind mai incercati decat cei drepti, este posibil, dat toti de la Adam incoace se aflau sub povara aceluiasi blestem, de cand moartea patrunsese in lume si se interpusese intre om si Dumnezeu.

Hristos coboara pana la temelia zidirii, dar nu ca osandit, ci in chip de Dumnezeu, care vine sa aduca lumina in zonele cele mai intunecate ale creatiei. Daca coborarea la iad este o fapta prin care strabate puterea dumnezeiasca a lui Hristos, totusi, ea este si o dovada de smerenie si de dragoste. Ea constituie inceputul preamaririi, dar presupune totodata si un aspect chenotic. In primul rand pentru ca Hristos experiaza, cu intensitate unica, proprie numai Dumnezeului intrupat, scindarea propriei Sale personalitati. Chiar daca ipostasul divin continua sa asigure legatura dintre trupul si sufletul Sau, acea disociere temporara a fiintei Sale, pe care nici nu ne-o putem inchipui, trebuie sa I se fi parut extrem de dureroasa. De la intrupare incoace, sudura dintre Logos si omul Iisus se realizase intr-un mod atat de desavarsit, incat despartirea sufletului de trup reprezenta pentru El o forma de existenta nedeplina.

Invierea si Inaltarea la cer a Domnului, cu trupul Sau indumnezeit, vor confirma aceasta, punand in lumina perenitatea unirii dintre Cuvant si natura umana, unire ce nu va mai putea fi nicicand desfacuta.
 Coborarea la iad a presupus chenoza, adica umilire liber acceptata, si pentru ca Fiul a primit sa patrunda in acea lume a suferintei, zamislita de tragica noastra libertate, unde domnea spaima si intunericul. Cel plin de har pogoara intr-o zona spirituala supusa influentelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci ca Hristos a parcurs, spre a ne mantui, toate etapele existentei umane, aflate sub osanda din pricina pacatului. El S-a solidarizat cu omul si in nastere, si in moarte, si in viata de dupa moarte. Dar dupa cum nasterea Sa fusese straina de pacat, nici mormantul nu va pastra sfant trupul Sau si nici sufletul Sau nu va ramane in seol. Hristos coboara la iad spre a desfiinta aceasta forma de existenta si spre a sfarama puterea vrajmasului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, in marturia Sfantului Petru, este afirmatia facuta de apostol ca Iisus a propovaduit duhurilor tinute in inchisoare. Hristos a facut ca dragostea sa patrunda mai tare decat ura si deznadejdea in locasul mortii, dar pentru aceasta a trebuit sa incerce a restabili comuniunea dintre El si sufletele celor tinuti in robie. Domnul nu mantuieste pe nimeni in chip mecanic, in virtutea unei porunci date, ci asteapta un raspuns la chemarea Sa, o libera adeziune, si aceasta chiar si de la cei adormiti. Sfantul Petru mai face o precizare ex­trem de pretioasa, care arunca oarecare lumina asupra acestui mister, atunci cand spune: “Spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oameni, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Hristos le propovaduieste mortilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual si a le da prilejul sa opteze liber pentru Evanghelie. Atarna de ei sa asculte sau sa respinga cuvantul Sau. Cel care Se intrupase pentru mantuirea tuturor nu putea lasa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia sa-i smulga si pe cei morti din inertia lor spirituala, facandu-i sa vibreze fata de dragostea Sa jertfelnica. Coborand la iad, Iisus isi aminteste de toti dreptii care au vietuit inainte de intruparea Sa, precum si de cei care “il prefigurasera fara sa-L cunoasca”. .Ador­mind acum, ai sculat pre cei legati, Hristoase, si inviind din morti, Cuvinte, ai luminat pre toti adormitii din veac”, se canta in Sambata Mare. Domnul le vesteste mortilor ca legea pedepsei universale, sub care se aflau cu totii, a incetat si ca El intemeiaza o noua forma de vietuire vesnica, in care cei adormiti vor fi in comuniune permanenta cu Dumnezeu. Acelasi lucru le vestise El ucenicilor la cina, intr-un mod mai ambiguu: “Ma duc sa va gatesc loc” (Ioan 14, 2).

Este semnificativ ca in iconografia ortodoxa rascumpararea omului este reprezentata prin coborarea la iad, Iisus fiind infatisat in clipa cand patrunde in lumea intunericului si intinde mana catre Adam si Eva, pe care a venit sa-i scoata de sub povara osandei. De altfel si in iconografie se arata cum Mantuitorul, coborand la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune ca Hristos, calcandu-1 in picioare pe vrajmas, intinde mana primului Adam si face ca viata si lumina sa patrunda acolo unde se afla “intunericul, moartea, singuratatea”, invierea sufletelor celor adormiti nu a putut avea loc, fara indoiala, decat sub inraurirea conjugata a Fiului si a Duhului Sfant. Odinioara, incepandu-Si propovaduirea la Nazaret, Iisus spunea: “Duhul Domnului este peste Mine”, iar acum, cand vrea sa deschida sufletele celor morti si sa le vesteasca izbavirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat si sustinut de Duhul in lucrarea Sa.

Fireste insa ca nu toti mortii vor fi raspuns la chemarea lui Hristos: fara indoiala, au fost multi care nu au ascultat glasul Sau, fie ca nu puteau sa-l perceapa, din pricina invartosarii lor spirituale, fie ca, auzindu-l, nu voiau sa-I primeasca indemnul. Intr-o farama de clipa, sufletul indumnezeit al Domnului a intrezarit inertia spirituala ce le retinea pe aceste suflete in temnita lipsita de lumina si le facea sa se impotriveasca Aceluia venit sa le mantuiasca. Si aceasta trebuie sa fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viata spirituala, o experienta infricosatoare: sa con­state cum duhuri aflate pe pragul mantuirii resping darul ce li se face si se cufunda din nou, cu buna stiinta, in bezna.

Chiar daca nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele ramanand mai departe sa vegeteze intr-o forma de subexistenta, din pricina pacatelor ce le apasau, totusi, prin coborarea la iad, Domnul a dobandit cea mai de seama biruinta a Sa. El a desfiintat randuiala existenta de la caderea lui Adam care facea ca, dupa moarte, omul sa ramana pe veci despartit de Dumnezeu si supus duhurilor rele. In felul acesta s-a schimbat rostul mortii, care a incetat a mai fi doar ped6apsa pentru pacat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfarsitul veacurilor si moartea va fi inghitita de biruinta, dupa cuvantul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar si pana atunci, pentru cei ce cred in Hristos ea nu mai este prabusire in neant, ci revenire la sanul Tatalui.

Totodata, se poate spune ca abia prin sfaramarea portilor iadului a luat cu adevarat fiinta imparatia, pe care am incercat sa o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o noua ordine existentiala. Aceasta ordine nu putea lua nastere atata timp cat, dincolo de moarte, omul se afla sub dominatia duhurilor intunericului. Trebuia ca stapanirea celui rau sa fie surpata, ca omul sa fie eliberat de povara pacatului stramosesc pentru ca imparatia harului sa poata deveni o realitate, la care sunt chemati sa participe atat viii cat si mortii ce vor fi raspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Daca, in principiu, iadul a fost invins, puterea diavolului fiind surpata din temelii prin cruce si biruinta dobandita de Hristos, el va continua totusi sa existe pana la sfarsitul istoriei ca forma de existenta personala, rezultat al unor optiuni negative. Este gheena de care vorbeste adesea Iisus, loc de osanda si de suferinta rezervat nu tuturor celor adormiti, ci numai acelora care nu vor fi reusit sa invinga pacatul inca din viata aceasta si sa-si deschida sufletul pentru primirea harului. Dar nici acea stare – caci mai corect este poate sa se inteleaga prin iad o stare existentiala, si nu un loc anume – pare sa nu fie vesnica, ea urmand sa dispara la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va fi totul in toate (I Cor. 15, 28). “Desfiintand eternitatea mortii si a stricaciunii, rastig­nirea Domnului nimiceste totodata si eternitatea iadului”. Cantarile bisericesti subliniaza in repetate randuri nimicirea temeiului ontologic al iadului: “Incetat-a tirania iadului si imparatia lui de nimic s-a facut de acum inainte”.

Se pune insa intrebarea: care este raportul dintre rai si imparatie? Cand talharul ii cere lui Iisus sa-l pomeneasca in imparatia Sa, Domnul ii raspunde: “Maine vei fi cu Mine in rai”. Raiul desemneaza de fapt starea de fericire de care se vor invrednici alesii dupa ce seolul va fi fost desfiintat. invingand iadul, Hristos a intemeiat ordinea eternitatii fericite, adica raiul, care va fi accesibil dreptilor indata dupa moarte, in timp ce altii nu se vor bucura de el decat dupa Judecata din urma. Cuvintele Domnului “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2) par sa indice ca, in ce-i priveste pe cei drepti, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea si deci de gustare a bunurilor suprafiresti, caci, dupa metafora foarte sugestiva a Sfantului Pavel, “stea de stea se deosebeste in stralucire” (I Cor. 15,41).

Sfantul Ambrozie socoteste ca raiul, sau paradisul, nu este decat pridvorul imparatiei – sau, cu alte cuvinte, un mod existential care preceda imparatia. Astfel inteles, pare ca raiul reprezinta totusi o stare provizorie si inca nedeplina, care la sfarsitul veacurilor, cand imparatia va atinge dezvoltarea sa plenara, va fi inglobata in imparatie.

Imparatia apare deci ca o notiune cu o sfera mult mai vasta. Ea constituie de fapt veacul cel nou, noua perioada in cuprinsul careia omul va vietui in comuniune cu Dumnezeu si se va impartasi de darul Duhului Sfant. Atata timp cat va dura istoria, imparatia va fi prezenta in sufletele celor aflati in viata si apti de primirea harului, dar dupa Judecata din urma ea va ingloba toata creatia, tot ce a fost purificat si eliberat de pacat. Si, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viata duhovniceasca, harul necreat si substantial, care modeleaza sufletele, avand mii de infatisari, adecvate fiecaruia din cei mantuiti, asa cum sublinia Sfantul Grigorie Palama.

Extras din lucrarea “Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii”, Editura Bizantina