MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE

 † MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†
- de DYONYSIOS FARASIOTIS

CUPRINS

:Cuvânt catre cititor Referinta biografica †

PARTEA INTAI – ÎMBOLDIREA SPRE RAU ? Radacinile mele  Aris hipnotizatorul  Alexandra  Cineva invizibil ma loveste  Un vis ciudat  Demostene masonul †.

 PARTEA A DOUA – AJUTORUL DUMNEZEIESC  Prima vizita în Sfântul Munte  Intâlnirea mea cu Batrânul Paisie  “Cu ce drept te amesteci în viata mea”  Crucea izvoraste mireasma  Vedenia  Primele mele încercari “duhovnicesti”  “Micile” harisme ale batrânului  “Metoda” învataturii batrânului – Duhul Sfânt  Marea binecuvântare ? Ingerul pazitor †.

PARTEA A TREIA – ÎNTRE DOUA TRADITII SPIRITUALE ? Intâlnirea cu Swami Yogamukananda  Mind control – “Nu tot ce straluceste este aur…”  “Tras de par” catre Sfântul Munte  Coiful duhovnicesc  Lamurire †.

 PARTEA A PATRA – VIATA MEA ÎN INDIA ? India  Intâlnirea la Benares ? Calatoria catre Babaji – “zeul” întrupat MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 3 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS  Himalaya: în ashramul “dascalului dascalilor”  La New Delhi, în ashramul lui Shri Aurobindo  La Mongyr: ashramul lui Satyananda  Oamenii ashramului  Allahabad: a doua întâlnire cu Babaji  Evenimentele spiritual  Marturia Maicii Gavrilia  Ce am descoperit în biblioteca lor  Din nou în ashramul lui Shri Aurobindo

PARTEA A CINCEA – DUPA INDIA, ÎNAPOI ÎN GRECIA ? Revenirea în Sfântul Munte  Lumina sau întuneric  Diavolul, îngerul si Maica Domnului  “Operatia”  Mos Ilie.. ..  Sa nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau  Tufa de dafin Batrânul straluceste  Vindecarea creierului Armata  Batrânul Porfirie  Rugaciunea si mantra  Dumnezeiasca împartasanie  Tainele crestine si lucrarile magice †. PARTEA A SASEA – CUGET, DECI EXIST ? Efecte sociale ale învataturii de credinta în hinduism si crestinism ? Yoga: religie sau stiinta “Viata armonioasa” sau tehnica înselarii  Inviere sau reîncarnare?  Influenta practicii yoga asupra trupului si a mintii ? “Dumnezeii” hinduismului  Idolii neamurilor sunt demoni ? Meditatie si autohipnoza

 Epilog  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 4 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS

CUVÂNT CATRE CITITOR

Ma socotesc pe mine însumi fericit pentru faptul de a fi cunoscut de-a lungul vietii oameni de seama, precum batrânul Paisie. Ei m-au ajutat foarte mult în drumul meu. Mi-au daruit experiente minunate si au raspuns în acest fel dificilelor întrebari cu care m-am luptat vreme de multi ani: De ce exista lumea? Exista Dumnezeu? Cum trebuie sa traiesc? Cine sunt?În ce consta firea mea? Voi înceta sa exist dupa moarte?…
Traiam si ma miscam cufundat într-o taina. Lumea, viata, mi se revelau ca o uriasa taina… Dar cea mai intima taina a mea eram eu însumi. Sinele meu… acest necunoscut. Îmi era pur si simplu cu neputinta sa traiesc fara a dobândi raspunsuri la asemenea întrebari. În jurul meu, în societate, oamenii manifestau un acut dezinteres pentru acest tip de probleme. Viata societatii se conformeaza unui program având la baza o serie de valori „economice“. Viata indivizilor se subordoneaza aceluiasi program. Viata mea era asadar inevitabil programata. Altii se gândisera pentru mine, înaintea mea. Voi obtine diploma de licenta, îmi voi satisface stagiul militar, îmi voi procura un
serviciu bun, ma voi casatori, voi avea copii, voi pleca în câteva excursii si vacante, voi iesi la pensie, voi muri… Proiectul era astfel finalizat… Dar care sa fie rostul adevarat al tuturor acestor etape? în fond, care este sensul, scopul vietii? Stereotipiile fiecarei zile sunt consternante: dis-de-dimineata pornim grabit spre locul de munca, unde petrecem opt ore de lucru – care de obicei nu ne furnizeaza nici o satisfactie si ne absorb toata energia -apoi casa, mâncare, putin somn de dupa-amiaza, lâncezeala televizorului, fotbal, scenete umoristice, nelipsitele stiri menite sa ne spuna ce ar trebui sa ne intereseze si ce parere ar trebui sa avem despre diverse chestiuni absolut secundare, apoi somnul… si iarasi de la capat. Din când în când mai întâlnim si câte un prieten, mergem împreuna la o taverna, spunem un banc… Cine are mintea sau cutezanta de a pune macar în discutie si probleme serioase?… Trece si aceasta zi „fara nici o durere“ si „în mod placut“, si astfel se scurge întreaga noastra viata. Acesta este tabloul activitatilor omului occidental contemporan.
Asa ceva n-am putut tolera. Ma exaspera gândul ca într-un chip asemanator se va consuma si viata mea, fara sa înteleg ce mi ce întâmpla. Sufeream cumplit… Întregul cancer al societatii, uriasa multime inerta si obedienta, ma obligau sa ma conformez si sa-mi ignor întrebarile, sa renunt la stradania de a afla raspunsuri. Ma simteam precum Sisif, prizonier al unui efort zadarnic… Încercam din rasputeri sa rezist, dar fara succes. Ma apropiam de prabusire. Exact atunci l-am cunoscut pe batrânul Paisie. Atunci au venit minunatele experiente, darurile duhovnicesti. Se spulbera astfel nestiinta, si aflam raspunsurile îndelung cautate. Am petrecut ani de zile bucuros si fericit în „singuratatea“ mea. Purtam în suflet aceste daruri duhovnicesti. Din când în când le scoteam din „vistieria“ inimii, ma minunam si ma bucuram de ele… Ce-mi daruise Dumnezeu! încet- încet am început sa ma gândesc si la ceilalti oameni…
Ma framântam încercând sa-mi dau seama daca ar trebui scoase sau nu la iveala toate acestea. Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce în picioare si, întorcându-se, sa va sfâsie pe voi, a spus Hristos (Matei 7, 6). Cunosc sensul acestor cuvinte din experienta personala. Cunosc, de asemenea, si împotrivirea oamenilor, caci le-am vorbit unora dintre ei despre toate lucrurile MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 5 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS acestea. E primejdios, dobândesti dusmani atunci când vorbesti despre Adevar. Epoca noastra iubeste mai curând minciuna… Trebuia sa scriu, sa vorbesc. Tacerea ar fi fost vinovata, egoista. De altfel, nu se cuvenea ca toate aceste întâmplari minunate sa se piarda în adâncul întunecat al uitarii. Ele sunt deosebit de pretioase. De vreme ce omenirea cheltuieste atâta hârtie si cerneala pentru a tipari mormane de maculatura (ziare de scandal, reviste pornografice, periodice de moda, jurnale sportive etc.) care distrug mintile omenesti, apreciez ca tiparirea acestor rânduri si oferirea lor oamenilor nu este lipsita de valoare. I-am spus-o batrânului Paisie, întrucât intentiile mele îl priveau si pe el în mod direct, si mi-a dat binecuvântare sa scriu o carte. Am discutat de câteva ori despre aceasta. O data m-a rugat chiar sa ma opresc din scris, iar dupa câteva luni mi-a îngaduit sa continui. Scriu de asemenea si pentru mine însumi; spre aducere aminte, spre a nu uita mai târziu, spre a întelege mai bine. Precum se pare, aceste întâmplari îmi sunt izvor nesecat de cunoastere. Pe de alta parte, exista oameni carora le pasa de mine, si as fi vrut sa le ofer prieteneste ceea ce am, caci comunicarea este si o necesitate a mea; apoi, îmi doresc ajutorul lor spre a fi evaluate aceste lucruri. Voiesc, în acelasi timp, sa am pe drumul vietii însotitori care sa ma cunoasca si pe care sa-i cunosc fiintial, în profunzime.
Oare nu exista suflete surori, de care sa fiu atasat, desi nu le cunosc personal? Cine stie daca nu se vor naste oameni care sa aiba aceleasi întrebari si aceleasi nelinisti? Poate ca nu-i un ajutor substantial, dar este un indiciu, o marturie… „Priviti, este cineva care spune ca exista aceste minuni uriase, ca nu sunt mituri, basme, închipuiri“… Le- am trait, le-am auzit, le-am vazut cu ochii mei, le-am simtit pe pielea mea. Nu este oare un semn de curaj a continua
drumul? Cautati si veti afla (Luca 11, 9). Eu am cautat si am aflat cu adevarat. Nu am avut si nu am nici un fel de calitati deosebite. Am vrut numai sa aflu, sa stiu: Cine sunt? Unde ma gasesc? Ce se întâmpla cu aceasta lume? Unde voi merge? Ce se întâmpla dupa moarte? Cum trebuie sa traiesc? Ce este esential si ce nu este esential? Am dobândit, sau mai precis mi-au fost daruite toate aceste raspunsuri ca un dar nepretuit, si astfel pot trai astazi mai departe, plin de recunostinta pentru cei care mi-au împartasit viata, cunoastere, iubire. Este adevarat ca m-am gândit si la copiii mei. Socotesc ca aceasta carte va fi un însemnat dar adus lor. În sfârsit, mi-as dori ca acest infim obol al meu sa fie o pietricica adusa la temelia uriasei mele familii, Adamul lui Dumnezeu, omenirea întreaga. Sa prelucreze aceasta pietricica în mintea si sufletul ei, apoi sa o iubeasca sau sa o uite. Ceea ce urmeaza sa fac este o dezgolire, o dezvelire de sine; sunt bucati foarte scumpe din sufletul meu. Ma tem sa nu fiu ranit din neatentie sau nestiinta. Îmi voi lua masurile mele de precautie, voi pastra o anumita distanta, dar voi duce lupta comunicarii pâna la sfârsit. Voi face tot ceea ce depinde de mine. Pentru rezultat nu sunt raspunzator numai eu, ci si felul în care se proiecteaza intentia cititorului.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 6 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Aceste întâmplari, aceste experiente au adus în mine multe transformari. „Tu te-ai schimbat cel mai mult dintre noi toti“, mi-a spus o prietena dupa ce lipsisem doi ani. Într-adevar, fusesem cu totul altfel în trecut. Mai tânar, cu un alt mod de viata, cu o alta minte, foarte diferit, de nerecunoscut în comportament, în înfatisare, în asumarea unor
valori. Si totusi – ce taina! – ramân aceeasi persoana, pastrez acelasi caracter. Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleitati si pretentii literare. Relatez pur si simplu istoria mea. Nu expun teorii, nu produc idei noi, nici nu sondez cuceritoare probabilitati. Nu emit reflectii, nu sustin anumite puncte de vedere. Ma limitez la a expune întâmplarile pe care le-am trait. Niste întâmplari care sunt de necrezut pentru omul contemporan obisnuit. Îmi propun sa realizez o simpla descriere; valorizarea ei va revine dumneavoastra. Exista anumite parti scrise chiar atunci când s-au petrecut faptele. M-am straduit sa le articulez într-un întreg inteligibil, întâmplarile sunt uluitoare, de vreme ce eu însumi nu le pot patrunde cu mintea. Mai presus de fire, uimitoare, stranii, izbitoare, aducatoare de cunoastere, ele produceau adevarate furtuni în fiinta mea. De aceea voi releva si sentimente personale, de vreme ce si ele sunt rezultatul acestor întâmplari.
Desigur, evenimentele experientei sunt caramizile cu care individul îsi cladeste edificiul întelegerii, conform schitei preexistente – constând în caracterul omului si viziunea sa asupra lumii – ce functioneaza în acest caz asemenea patului lui Procust. Omul obisnuit… Acest Procust care urmareste sa aduca totul la masurile lui, pentru a nu fi incomodat în „fericita“ sa letargie. Va ironiza, va calomnia, va denatura, va urî, va combate, va înlatura tot ceea ce îl depaseste. Nu accepta sa gândeasca, televizorul l-a facut sa urasca ratiunea. Nu admite sa se problematizeze, e prea epuizant. Civilizatia contemporana l-a fragilizat considerabil, le vrea pe toate usor. În felul acesta ramâne la suprafata vietii, încatusat
numai în lucrurile materiale. Este mort duhovniceste. „Traieste“ într-un sens strict biologic, numai cu trupul. Tot interesul lui este centrat doar în aria functiilor fiziologice. Astfel dobândeste o tot mai pronuntata alipire de materie, de lucrurile materiale. El a dispretuit realitatea cea mai înalta a fiintei sale, sufletul sau vesnic, si s-a atasat exclusiv de trupul sau. Astfel a ajuns numai trup si s-a condamnat pe sine la o viata lipsita de demnitate. Omul fiind în cinste n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor, spune Scriptura (Ps. 48, 12). Exista însa cu adevarat oameni care îsi pot elibera mintea si sufletul din atractia hipnotica a modului contemporan – materialist – de viata, care pot comunica si primi mesaje duhovnicesti, care au puterea si taria de a schimba tot ceea ce trebuie schimbat spre mai bine, care au îndrazneala de a face marele salt, care au smerita nazuinta de a ajunge la izvorul duhovnicesc al lumii, la izvorul vietii, la Duhul Cel Sfânt, la Dumnezeu. Acestia salveaza maretia omului în epoca noastra-a trivialitatii si ignorantei. Ma plec în fata lor ca un umil slujitor, si le cer dintru început iertare pentru lipsurile si neajunsurile mele. Cartea este autobiografica. Întâmplarile care sunt descrise s-au petrecut pe durata a aproximativ zece ani si sunt expuse condensat. Este ca si când as fotografia evenimentele mai importante, le-as dispune într-o oarecare ordine cronologica si le-as prezenta apoi într-o relatie de interconexiune. Se creeaza astfel posibilitatea formarii unei viziuni de ansamblu si a aprofundarii unora dintre întâmplari. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 7 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Este de domeniul evidentei faptul ca traim în epoca reclamei, si nu a calitatii produselor. Eu încerc sa ma comport ca o fiinta cugetatoare în fata „produselor“ religioase; cuget însa în lumina experientelor pe care le-am trait. Aduc calde multumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestei carti, fie cu propuneri, fie cu recomandari si sfaturi, fie îndreptând greselile si neajunsurile mele, punându-si la dispozitie talentul si cunostintele lor. În spiritul celei mai nobile modestii, au preferat anonimatul… Sa-i rasplateasca Dumnezeu. -Autorul  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 8 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS REFERINTA BIOGRAFICA Batrânul Paisie, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, se tragea dintr-o familie din Farasa Capadociei. Dupa razboiul cu turcii din 1922, întocmai ca si celelalte doua milioane de greci care îsi paraseau caminele stramosesti la capatul a 2.500 de ani de prezenta continua, pentru a se salva de la un nou genocid, familia lui s-a stabilit în cele din urma în Konita Epirului, unde batrânul si-a petrecut anii copilariei.
A fost botezat de Sfantul Arsenie Capadocianul, care a si profetit ca pruncul va deveni calugar. Familia sa pastra adânca traditie religioasa a Capadociei, care a dat atât de multi si de mari sfinti Bisericii Ortodoxe. În acest climat a crescut parintele Paisie.
Si-a manifestat de mic dorinta pentru viata monahala. În cele din urma, la vârsta de 30 de ani, a ajuns monah. S-a nevoit în Sfânta Manastire Stomiu (Pind), în pustia Sinaiului (Egipt), dar mai ales în Sfântul Munte -unde a petrecut cea mai îndelungata perioada a vietii sale. Viata sa monahala este comparabila cu cea a vechilor asceti. Traia singur într-o chilie, în padure. Era foarte sarac în cele materiale, foarte simplu si blând în felul de a fi. Nimic nu era fals în el, dupa cum nimic strident. Din inima lui se revarsa iubire catre toti. Dobândise înca din timpul vietii o faima uriasa, fara ca vreun ziar, vreo emisiune radiofonica sau televizata sa se refere vreodata la el. Faima lui s-a transmis din gura în gura. Sute de oameni marturisesc în scris cum au primit binefaceri prin puterea sa facatoare de minuni. S-au tiparit carti cu minunile pe care le-a savârsit. Avea renume de sfânt înca din timpul vietii. Într-o zi obisnuita îl vizitau la chilie o suta-doua de oameni, pentru a-i primi sfatul.
Când iesea din Sfântul Munte, veneau mii de oameni sa primeasca binecuvântarea lui. Mii de persoane asteptau la rând, pâna în zori, pentru a lua binecuvântare si a vorbi un minut-doua cu el. În acest foarte scurt rastimp, multi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori, acest lucru se petrecea mai târziu, prin rugaciunile batrânului.
Le-a fost calauzitor multora, mari si mici, însemnati si neînsemnati. I-a ajutat pe foarte multi în sporirea lor duhovniceasca. A facut bine în felurite chipuri oamenilor timpului nostru. Prin viata lui sfânta si prin puterea sa facatoare de minuni, a descoperit în ochii oamenilor lumina lui Hristos si puterea lui Dumnezeu. În felul acesta îi îndemna spre sporirea duhovniceasca. S-a spus adesea despre acest mare Staret ca a fost un dar al lui Dumnezeu catre oamenii epocii noastre. A murit la 12 iulie 1994, fiind înmormântat la sihastria de maici a Sfântului Ioan Teologul, la Suroti. Mormântul sau a devenit loc de închinaciune si izvor de tamaduiri, batrânul continuând sa faca minuni si dupa adormirea sa. „Sufletul care s-a legat strâns cu virtutea se aseamana izvorului care se revarsa continuu; apa lui este curata, linistita, dulce, îmbelsugata, buna, nevatamatoare“.(Epictet)  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 9 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS RADACINILE MELE Imi amintesc ca l-am întrebat odata plin de nedumerire pe batrânul Paisie: -Parinte, de ce mi s-au întâmplat mie toate aceste minuni? -Pentru ca de mic copil tu nu doar ca n-ai fost ajutat, ci ai mai fost si îmboldit spre rau; erai îndreptatit sa primesti un astfel de ajutor dumnezeiesc, iar Dumnezeu ti l-a dat pe tot dintr-o data, mi-a spus el si m-a mângâiat.
Am devenit cu atât mai contrariat. De unde cunostea batrânul copilaria mea? Cum reusise sa-mi evalueze întreaga viata si sa traga concluzii atât de precise? Mai târziu, dupa ce l-am cunoscut mai bine si m-am convins cine este parintele Paisie, am început sa caut în trecutul meu întâmplarile care mi-au croit drumul de mai târziu. Tata aducea mereu carti în casa, chiar daca nu le citea. Pe mine ma atrasese din frageda tinerete lectura. Eram în clasa a V-a, la gimnaziu, când am descoperit acasa o carte cu paginile netaiate. Titlul sau era: „Raul Jackot, Puterea autoconcentrarii – Metode pentru dezvoltarea memoriei si a ratiunii“. „Ma va ajuta sa învat formulele la matematica“, m-am gândit. În realitate nu m-a ajutat la nimic. Am luat-o si am început sa citesc. În casa nimeni nu era preocupat si n-a luat aminte la ce citeam. În afara de o anumita filosofie legata de om si de puterile ascunse ale mintii, cartea propunea si niste exercitii practice pentru dezvoltarea
memoriei, pentru cresterea puterii de concentrare asupra unui singur subiect, pentru capacitatea de a ne controla gândurile. Am fost într-adevar impresionat si am început sa ma îndeletnicesc cu exercitiile din carte. Multi ani mai târziu, abia în universitate, am ajuns la un contact mai profund cu yoga. Mi-am dat seama ca acele exercitii din vârsta copilariei erau exercitii yoghine „laicizate“. „Acest scriitor, Raul Jackot, trebuie ca a fost yoghin“, mi-am spus atunci cu convingere. În adolescenta ma framântau deja multe întrebari si nedumeriri despre realitatea înconjuratoare si despre sine. Îmi amintesc ca la vârsta de 12-l3 ani am petrecut o vara întreaga aproape singur, adânc preocupat de aceste lucruri, îmi evitam prietenii, care jucau continuu fotbal. Cu unul-doi dintre ei discutam când si când. Îsi puneau anumite probleme, dar nu la intensitatea cu care o faceam eu.întrebarea primordiala, de al carei raspuns depindeau toate raspunsurile din lantul întrebarilor mele, era: Exista sau nu exista Dumnezeu? La aceasta întrebare de fond ajungeam întotdeauna atunci când ma apucam sa cercetez oricare dintre diversele probleme care ma preocupau. Mi-am dat seama repede ca raportarea mea la lume, maniera în care înfruntam toate evenimentele, întreaga mea viata- depindeau în chip absolut de raspunsul pe care l-as fi dat la aceasta întrebare fundamentala.
Ma problematizam intens, citeam carti, discutam cu anumiti prieteni, dar nu aflam nici un liman.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 10 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Prietenii mei, întâlnindu-ma în plimbarile mele solitare pe vreun pod sau prin padure, la amiaza, ma tachinau cu întrebarea: „Ce s-a întâmplat? Ai raspuns la întrebare? Exista sau nu exista Dumnezeu?“. Putini dintre ei îmi întelegeau si respectau zbuciumul. Ceilalti erau pur si simplu dezinteresati si preferau totdeauna jocul cu mingea. Daca n-as fi fost eu cel care îi ajuta la lectii, si daca n-as fi fost atât de înalt si de bine legat, n-as fi scos-o la capat usor cu întepaturile lor. Tata a remarcat framântarea si dragostea mea pentru lectura. Rascolisem toata biblioteca din casa. „Hai sa te duc la un prieten de-al meu, sa-ti dea niste carti. Are multe si bune“, mi-a propus el. Intr-adevar, într-o dupa-amiaza am vizitat împreuna casa acelei cunostinte si am luat câteva carti. Cartea care m- a influentat covârsitor a fost cea a lordului Bertrand Russell, reputatul umanist social-democrat si totodata fondatorul organizatiei Amnesty International. Era intitulata „What I believe“ („Ce cred eu“). Primul ei capitol, având în jur de saizeci de pagini, purta titlul „Pentru ce nu sunt crestin“. Aceasta carte a schimbat cursul vietii mele. Din acea clipa nu m-am mai preocupat de crestinism.
Bertrand Russell se declara ateu; cartea n-a reusit totusi sa ma convinga ca nu exista Dumnezeu, dupa cum nu ma încumetam nici sa postulez cu certitudine existenta Lui. Problema a ramas suspendata, fara raspuns. Dar Russell a izbutit sa ma distanteze de religia crestina si de preceptele ei, fata de care n-am mai aratat nici un interes. Adevarul este ca nu întâlneam nici o replica serioasa venita din partea crestinilor. Revistele si cartile crestine care mi-au cazut în mâini aveau un nivel pueril în comparatie cu cartea lui Russell. Nu intrasem înca în contact cu adânca traditie patristica. Lordul îsi facuse datoria: mi-au trebuit alti zece ani pentru a decide sa ma înfrunt iarasi cu întrebarea dintâi-Exista sau nu exista Dumnezeu? între timp trecusera multe peste sufletul meu. Tentatii ideologice, teorii politicesi filosofice, miscari sociale- precum cea din mai 1968, hippy, muzica rock, partide, sindicalism, night-cluburi si multe altele. Cautam cu patos odihna pe care o aduce adevarul.
„Drama ta este ca ai o minte strasnica – Mercedes! – dar n-ai frâna. Din pricina aceasta te-ai lovit rau.Înceteaza sa mai faci experiente pe tine. Cât ai sa rezisti? Mintea rabda mult, dar nu trebuie sa o lovim, sa vedem când va ceda“, mi-a spus dupa ani de zile parintele Paisie, la prima noastra întâlnire.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 11 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ARIS HIPNOTIZATORUL (Cinci ani mai târziu, pe când eram student la universitate) Este o istorie ciudata, care a început si s-a terminat brusc. Eram un grup de studenti din anul II sau III, baieti si fete. Traiam mai degraba cu indiferenta si usuratate, mai ales ca ne întretineau parintii nostri. Ne umpleam timpul cu excursii ori cu nesfârsite discutii pe teme sociale si politice, având în general un mod provocator de comportament si de viata. Interesul nostru începea acolo unde se termina universitatea. Îmi amintesc ca în acea vreme am citit multa psihologie: Wilhelm Reich, Erich Fromm, Karl Jung, Sigmund Freud, Ronald Leingh si Richard Cooper; diversi mistici, de pilda Vivekananda, Krishnamurti, Sutrele lui Buddha si ale lui Patanjali, dar si poeti ca Allen Ginsberg, Rabindranath Tagore si Khalil Gibran; de asemenea, lucrari precum cele ale lui Herman Hesse, Jack Kerouak, Fritjof Capra, Thimoty Leary, Lyall Watson, Barous -care încercau sa stabileasca paralelisme si sinteze între stiinta apuseana si mistica orientala. Pornind de la premiza ca stiinta apartine prin excelenta Apusului iar mistica Rasaritului, ei se straduiau sa uneasca ratiunea cu intuitia. Se înscriau într-un curent larg, într-un demers care – asa cum vad ca merg lucrurile- continua pâna astazi, la dimensiuni si intensitati mai mari, în miscarea New Age, ai carei precursori au fost.
Disimulate sub o precara masca stiintifica, magia si misticismul cochetau deja cu lumea occidentala care, în virtutea unui anumit reflex, tindea sa prefere constructiile „stiintifice“. Cei mai multi dintre occidentali nu aveau absolut nici o tangenta cu gândirea stiintifica dar, cel putin în perioada aceea, fenomenul era la moda. Astazi, dupa douazeci de ani, lucrurile par sa se fi schimbat, deplasându-se mai accentuat catre latura ocultismului si a magiei pure.
Universitatea ne interesa numai în perioada sesiunii, cu alte cuvinte numai trei luni pe an. Ne adunam asadar în câte o casa, pentru a citi si învata împreuna, iar în lungile pauze încingeam discutii, ascultam muzica, beam si fumam. Cum si-a facut aparitia si cum s-a putut integra Aris, la cei 60 de ani ai sai, în mijlocul tinerilor de 22 de ani, este un lucru demn de uimire! Acest aspect nu s-a clarificat niciodata. Era perioada examenelor si ne-am strâns acasa la unul dintre colegi, „Pisoiasul“, chipurile ca sa învatam. Acolo se afla Aris. Înalt de aproximativ 1.80 m, slab, cu par negru în jurul urechilor si o impresionanta chelie. Se tragea dintr-o familie de oameni simpli si nu urmase nici o facultate – ceea ce era lesne de remarcat, de altfel. Însa fusese si
el acaparat din tinerete de interesul pentru fenomenele spiritiste. Era extrem de informat si, dupa o discutie îndelungata pe aceasta tema, ne-a marturisit ca el sfârsise prin a se atasa cel mai mult de practica hipnozei. Ne-a vorbit în detaliu despre lumea spiritelor, spunându-ne insistent ca este foarte frumos acolo, ca se aude o muzica minunata (detectase negresit patima noastra, a tuturor, pentru muzica rock), ca dupa aceea te simti linistit si odihnit, ca dobândesti puteri neobisnuite (sa ajungi într-o clipita, spre exemplu, din Tesalonic în America de Nord), ca ti se largeste constiinta s.a.m.d. Tema acestor puteri „neobisnuite“ m-a incitat, caci se mula perfect pe convingerea mea ca omul reprezinta infinit mai mult decât o simpla roata dintata în mecanismul social, ca
dimensiunile si potentele lui sunt inimaginabile.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 12 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Ne spunea: „Exista corpul material, dupa cum exista si corpul astral, mai subtil, simplu spus – sufletul, care prin hipnoza se desprinde de trup si poate calatori în spatiu cu o viteza colosala, desi nu se sustrage întru totul legilor materiale“. Asadar, daca cineva dintre noi accepta sa fie hipnotizat de catre el, ar fi experimentat o astfel de calatorie si ar fi intrat în contact cu fiinte spirituale. Toate acestea nu sunt nimic altceva decât conceptii orientale servite cu alta „garnitura“, adaptata de fiecare data în functie de „gusturile“ posibililor cumparatori. Imi închipui ca Aris nici nu putea gasi un caz mai bun decât al nostru. Cartile pe care le citeam ne inoculasera deja asemenea conceptii, si iata acum posibilitatea de a le pune în practica. Ne-a facut diverse teste pentru a ne verifica receptivitatea si calitatile de medium. Am acceptat cu totii sa ne supunem acestor teste, în urma carora a stabilit ca ne situam peste medie, iar eu si înca cineva aveam un nivel chiar si mai ridicat. Primul pas fusese facut. Începusem deja sa participam. Exista însa la acest om ceva care nu-mi placea. Un sentiment nedefinit. Ceva în gesturile lui, în comportamentul lui, care ma stânjenea si ma facea sa ezit. Dupa ce a plecat, l-am bombardat pe colegul nostru cu întrebari, dar n-am primit decât raspunsuri generale: ca fratele lui îl cunostea, iar el îl întâlnise prin intermediul fratelui sau, ca era pensionar, fost functionar public sau cam asa ceva. Ne-a spus însa un lucru care ne-a impresionat. Fratele sau acceptase sa fie hipnotizat si, în timp ce se afla sub hipnoza, a putut sa „vada“ cu ochii închisi un numar pe care Aris i l-a aratat cu degetul, si sa citeasca titlul unei carti! Apoi s-a hipnotizat el însusi, si s-a pomenit din Tesalonic în Asprovalta, la 100 de kilometri departare, putând vedea de sus traficul pe sosea! Ce se întâmplase, în realitate? Facuse cu adevarat o calatorie astrala? Este aceasta singura explicatie? Precum am aflat mai târziu, Biserica Ortodoxa are un alt punct de vedere. Din nefericire, pe vremea aceea nu cunosteam marile primejdii duhovnicesti ascunse în spatele unor astfel de practici, întrucât nimeni nu ne avertizase asupra usurintei cu care demonii, ca entitati spirituale, intra pe calea hipnozei în contact nemijlocit cu mintea omului, înselându-l si subjugându-l treptat, pâna la controlul total. Sunt
implicate aici si capacitatile demonilor de a-i induce omului perceptii senzoriale (inclusiv reprezentari vizuale) artificiale, pe de o parte, si de a interveni direct asupra unor evenimente din sfera realitatii materiale, pe de alta parte. Noi însa ignoram cu desavârsire toate aceste aspecte, întrucât multe din mecanismele hipnozei ne erau
prezentate într-o maniera distorsionata, facila si apetisanta, îmi doream deja, din curiozitate, sa încerc. Nu frecventam des casa „Pisoiasului“… Însa dupa 20 de zile ne-am regasit acolo toti cei care ne adunaseram si prima data. Aceleasi persoane, fara sa ne dam întâlnire sau sa ne întelegem în vreun fel, ci pur si simplu ne-am pomenit cu totii acolo printr-o stranie… coincidenta! Am pornit din nou discutii în jurul acestor teme, nedumeriri si întrebari, iar Aris dadea raspunsurile. M-am aratat de acord sa ma supun hipnozei. Am fost cu adevarat hipnotizat, si am început sa simt deslusit o anumita prezenta. Un chip luminos, auriu, cu trasaturi nedefinite, se interpunea MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 13 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS între mine si Aris. Mi-a spus sa-l alung. Am ascultat, dar chipul pleca si revenea. Apoi m-a trezit. Însa prezenta acestui chip o simteam în anumite momente în camera. L-am întrebat ce era chipul acela. M-a linistit si am reînceput discutia: alte întâmplari, alte exemple. De data aceasta a fost înduplecat prietenul meu M. sa se lase hipnotizat. Urmaream toti cu interes cum se relaxa, cum se cufunda, cum asculta de hipnotizator. Asadar, dupa ce l-a adus la starea pe care o dorea, Aris s-a straduit sa-l conduca undeva anume, dar acea prezenta si-a facut din nou aparitia. Un chip auriu, luminos, intra si se misca în acel spatiu. M. a spus ca ochii acelui chip sunt ca si cei de pisica. Dupa ce s-a straduit fara succes sa-l alunge, M. a început sa ne spuna unde simte exact ca se afla acea entitate în camera. Ciudat este ca simteam si eu acelasi lucru, iar perceptiile mele coincideau cu cele pe care le relata M. Aris l-a trezit peste putin timp, iar interesul crescuse: ce era acea prezenta? Era un spirit? Ce fel de spirit, bun sau rau? în timpul acestei încercari de analiza, atât eu cât si M. (precum mi-a marturisit pe drum) am continuat sa simtim acea
entitate printre noi. Devenise subiectul discutiei. Am început sa citim cu mai multa atentie carti care se refereau la aparitii ale spiritelor. Cautam cu predilectie asa- numitele carti de „magie alba“, întrucât traiam pe atunci cu impresia ca exista o diferenta de fond între magia alba si magia neagra.
Simptomele În general nu sunt fricos. Nici noaptea nu mi se întâmpla sa am senzatii de frica. De multe ori hoinaream, în noptile cu luna, prin padurea Tesalonicului. Dormeam si afara, în natura. Târziu în noapte, pe la orele 2-3, îmi placea sa ma plimb singur pe stradute marginase, romantice. Îndrageam mai ales plimbarile prin locuri care pastrau atmosfera unor alte epoci. Dupa hipnotizare, însa, am început sa dobândesc diferite perceptii ciudate. Auzeam zgomote, izbituri, iar parul mi se zburlea din pricina simtirii unei prezente stranii. Auzisem despre anumite case vechi din oras bântuite de stafii, si – având curiozitatea incitata prin hipnoza si crezându-l pe Aris cum ca am o intuitie buna, peste medie – m- am dus sa descopar… misterele, plimbându-ma noaptea împrejurul acelor imobile. Zgomotele respective continuau sa ma înspaimânte… În realitate, nu zgomotul este cel care te îngrozeste, ci nefireasca lui provenienta, senzatia ca este produs de ceva cu totul neobisnuit. De pilda, atunci când nici o frunza nu se misca, nu exista nici urma de curent, iar o usa interioara se izbeste cu o putere înfricosatoare, aproape sa iasa din toc. Alta data – ca si când s-ar
rupe ceva la zece centimetri în fata ta; alte ori – una, doua, trei lovituri consecutive în jurul tau si… constati ca nu exista nimic. Nu se vede absolut nimic. Ma enervam pe mine însumi, spunându-mi: „Ce tot dai importanta prostiilor astora?“. Însa ele se succedau permanent si pretutindeni. Faceam eforturi sa le ignor. Dupa aproximativ o luna, în timp ce ma plimbam cu prietenul meu M., ni s-a nascut amândurora dorinta de a-l vizita pe „Pisoias“. Ne-am schimbat asadar planurile, si peste putina vreme ne-am aflat la el acasa. Aris era acolo, în curând ne-am adunat cu totii. Din nou, exact aceleasi persoane! MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 14 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am acceptat iarasi sa fiu hipnotizat. De aceasta data m-am vazut pe mine însumi de undeva din afara trupului: ma plimbam prin camera si faceam diverse lucruri pe care mi le dicta hipnotizatorul. Multe dintre acestea reuseau, precum m-au încredintat prietenii mei, prezenti în camera. Apoi au fost hipnotizati si altii. La sfârsit, „Pisoiasul“ ne- a povestit urmatoarea întâmplare. Pentru a verifica daca aveau loc realmente aceste „calatorii astrale“, adica daca sufletul paraseste într-adevar trupul, sau la mijloc erau simple fantasmagorii, s-a facut acest experiment: Aris l-a hipnotizat pe „Pisoias“ si l-a „trimis“ acasa la o prietena, sa vada ce face. Citea. L-a pus sa o ciupeasca tare de brat, mai jos de subsuoara, atât de tare încât sa-i faca un semn. Este putin probabil sa se loveasca cineva în acel loc. Hipnotizatul a facut întocmai. Apoi s-a trezit si au mers cu totii împreuna la casa cunoscutei. Au gasit-o citind! I-au cerut sa le arate mâna… Într-adevar, vânataia exista! Au vazut toti semnul. Au întrebat-o unde s-a lovit. Le-a raspuns intrigata ca putin mai înainte, pe când citea, a simtit o durere puternica, asemanatoare unei întepaturi,dar
nu i-a dat importanta… Au cooptat-o apoi si pe ea în grup. Bineînteles ca nu mi-am pus atunci serios problema identitatii reale a celui care o ciupise pe fata: putea fi la fel de bine un spirit trimis de hipnotizator, si nicidecum „sufletul“ sau „corpul astral“ al „Pisoiasului“. Nu era deloc exclus ca acest „hipnotizator“ sa fie un mag având niste demoni în slujba lui. De vreme ce acceptam existenta „corpului astral“, a „sufletului“, a „lumii spirituale“, de ce n-as fi acceptat în consecinta si existenta fiintelor spirituale malefice, a demonilor, despre care ne-a avertizat Hristos însusi? De ce as fi admis explicatiile hipnotizatorului mai curând decât învatatura Bisericii? Dar cine credea pe atunci în Biserica si în învatatura ei? Nici macar nu cunosteam ceea ce învata Biserica Crestina despre aceste
fenomene. Respingeam pur si simplu tot ce ar fi venit din partea ei, tot ce era crestin… Aveam deja imense prejudecati! Eram cu totii atrasi de acest mister. Aproape mereu apareau acele chipuri ciudate care ne înfricosau, însa începuseram sa ne obisnuim. Ne-am întâlnit si-n alte dati. M. a fost cel care a observat, a cincea oara când s-a întâmplat, ca Aris ne „aduna“ totdeauna laolalta, fara nici o înstiintare prealabila. Adica, într-o dupa-amiaza anume ne rasarea tuturor în minte ideea de a trece pe la acea casa, fara nici un motiv, iar acolo se afla Aris. Si nu aveam în acea perioada nici o legatura cu proprietarul casei, nu obisnuiam sa mergem acolo.
-Faci ceva, de reusesti sa ne aduni? l-am întrebat. – Ei, uite, zic si eu: „Daca n-au ceva mai bun de facut, sa vina pe-aici!“ a recunoscut el. Asta nu mi-a placut deloc. Era semnul ca dobândise deja o oarecare putere, o oarecare stapânire asupra noastra, iar aceasta fara ca cineva dintre noi sa i se încredinteze de buna voie. Ne putea influenta gândirea si dorinta? în ce masura? Dar daca i-am fi stat împotriva? însa, pentru a i ne împotrivi trebuia mai întâi sa constientizam, iar apoi sa cunoastem în detaliu tehnicile acestui… razboi. În vreme ce noi eram pe atunci cu totul neinstruiti.
Între timp începusera sa iasa treptat la iveala viclenia si duplicitatea în comportamentul acestui om, astfel încât am devenit mai circumspect si mai precaut, însa fara a înceta sa merg la aceste adunari. Mi-a dat adresa casei sale, spunându-mi ca-l pot gasi acolo. Pretindea ca este crestin, ca are acasa icoane si candela, dar pe preotii Bisericii îi socotea inferiori, tratându-i ca pe niste „necunoscatori“. Avea adica un fel de legatura cu Biserica, dar asa cum îi era MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 15 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS lui pe plac. Si Evanghelia o tâlcuia într-o maniera personala, conjunctural, dupa cum îi convenea, ignorând diferite pasaje care nu i se potriveau. ***** În acea vreme s-a petrecut urmatorul fapt: într-o noapte ma întinsesem în camera mea, având usa închisa, întreaga camera era bine luminata de neonul de pe strada. Altfel spus, daca ma trezeam noaptea, puteam vedea chiar foarte bine. Au reînceput acele zgomote ciudate. Lovituri bruste în biblioteca, în geam. Inexplicabile… Orice mobila trosneste câteodata noaptea, dar acum era cu totul altceva. Plesniturile erau atât de puternice încât ma miram ca nu aud parintii sau ca nu se rupe mobila. Si, în acelasi timp, simtamântul unei prezente în camera, care ma înfricosa. M-am ridicat si am deschis usa, ca sa ma simt mai aproape de ai mei. M-am enervat pe mine însumi si am închis-o la loc. Când era pe cale sa ma rapeasca somnul, iarasi izbituri; ma desteptam înfricosat, deschideam din nou usa. Astfel s-a
întâmplat de trei ori la rând. Catre sfârsit ma enervasem rau de tot. Am trântit usa, l-am înjurat în gând pe cel care ma deranja si m-am hotarât sa-l ignor pur si simplu. Am adormit, si de data aceasta ma cuprinsese un somn adânc. Zgomotul pe care l-am auzit apoi a fost foarte puternic si salbatic. Am sarit din pat si mi-am dat seama ca un întuneric suprafiresc umpluse toata camera, în vreme ce lumina neonului, în chip straniu, nu mai lumina în interior: acest întuneric o împiedica sa patrunda în camera. Nici macar nu parea a fi un întuneric propriu-zis, ci o anumita fiinta constienta. Aceasta, iar nu zgomotul, a fost cea care m-a îngrozit, si atunci am scos un strigat: „Hristoase al meu!“.
Indata dupa strigat, a aparut într-un colt al camerei silueta luminoasa a unui om. O lumina „alba“, transparenta, ciudata, care însa ma linistea; m-a umplut de dulceata, mi-a alungat orice frica, mi-a dat o siguranta de neclintit. Numai ce am vazut-o si m-am linistit, m-am culcat si am adormit. Întreaga scena nu trebuie sa fi durat mai mult de
câteva secunde. Dimineata am fost descumpanit, reamintindu-mi evenimentele din cursul noptii. Desigur, nu puteam da nici o semnificatie precisa acestor întâmplari. Orice explicatie parea admisibila. N-aveam nici un criteriu de judecata, nici un reper pentru a discerne. În orice maniera ar fi prezentat cineva lucrurile – ar fi constituit o probabilitate pe care n-o puteam exclude din calcul. Astazi cred ca a fost un ajutor de la Hristos.
Când l-am întâlnit cu proxima ocazie pe hipnotizator, i-am descris cele întâmplate. Iata ce mi-a spus:“Nu te teme! Am uitat sa te avertizez mai dinainte. Se straduiesc sa te înfricoseze, acum ca patrunzi în lumea spirituala, ca sa te opreasca. Striga-ma, si voi veni sa te ajut. Nu te teme!” „Am uitat“!? Ce voia sa însemne „am uitat“? Nu-l credeam. Pur si simplu ne ascundea pericolele. Ne expunea unor riscuri. Ne folosea. El nu se hipnotiza niciodata pe sine însusi. Nici pe copiii sai nu-i amesteca vreodata în aceste lucruri. Cu astfel de fenomene înspaimântatoare s-au confruntat si alti prieteni ai mei. Si apoi, ce voia sa spuna prin „Striga-ma, si te voi ajuta“? Adica vom avea si nevoie de el acum? Vom depinde de el? Si de ce sa-l strig pe el? Nu se cuvine sa strig „Hristoase al meu“? Este rusinos? Sau este Aris mai bun?
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 16 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dupa astfel de întâmplari, multi dintre participantii la întâlniri nu s-au mai aratat dornici sa continue. Eu eram macinat de curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele tuturor acestora. Am continuat numai pentru a descoperi adevarul. Însa Bunul Dumnezeu a gasit modalitatea de a ma scapa din mâinile lui Aris. A facut ca lucrurile sa evolueze astfel încât el sa ajunga în situatia de a ma evita. Iata cum:
O tânara domnisoara cunoscuta mie se întorsese din strainatate, unde studia. Acolo devenise dependenta de heroina. Era junkiel Priza fara nici o masura. Îsi periclitase de mai multe ori viata administrându-si supradoze. Voiam sa o ajut. M-am gândit asadar sa fac apel la Aris, care sa o determine prin hipnoza sa abandoneze drogurile. El pretindea ca tocmai acestea sunt cazurile în care se poate folosi pozitiv hipnoza.
Am dus-o acasa la el si i-am explicat situatia. În cele din urma a hipnotizat-o, dar… n-a izbutit nimic. Hipnotizarea s- a dovedit ineficienta. Fata a continuat ani de zile dupa aceea sa foloseasca heroina. Rezultatul a fost ca Aris s-a temut ca nu cumva sa aiba de-a face cu politia, asa ca n-am mai avut nici o întrunire „întâmplatoare“. Cât despre aceasta tânara, a scapat de patima atunci când, dupa ani de zile, i-am cerut parintelui Paisie sa se roage pentru ea. A scapat din ghearele mortii, iar acum este un om normal. Nimeni dintre cunoscuti,
inclusiv eu, nu credeam sa mai existe pentru ea vreo cale de salvare, caci starea de dependenta îi era atât de avansata încât îsi pierduse absolut orice instinct de autoconservare, ba chiar îsi facea rau cu fiece prilej. Acum, bineînteles, s-a schimbat cu desavârsire.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 17 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ALEXANDRA În acele zile o cunoscusem pe Alexandra, în niste împrejurari cu totul ciudate. Ne-am întâlnit la Universitate si mi-a dat adresa. Dupa câteva zile m-am dus sa o caut. Am parcat masina pe o straduta îngusta, cu intentia de a coborî sa caut strada. Însa am parcat chiar la zece metri de poarta ei. Înainte de a coborî bine din masina, am vazut-o deschizând poarta si cercetând drumul cu privirea. S-a apropiat de mine unduindu-se. „Chiar acum te asteptam“, mi-a spus. Eram amândoi uimiti si simteam ca ceva bizar se întâmpla.
Mai târziu, când ne aflam împreuna, se petreceau lucruri stranii. Am încercat la un moment dat sa-i vad aura, prin tehnici pe care le cunosteam din cartile de yoga. Ea mi se împotrivea. Au început apoi acele zgomote ciudate, dar nu s-a speriat. Pâna când, deodata, o usa din interior s-a trântit brusc, foarte tare. Toate geamurile erau închise. Nici urma de curent. Un fapt cu totul suprafiresc. Ne-am îngrozit. S-a apropiat si a cazut în bratele mele, aproape plângând. De atunci nu mi s-a mai împotrivit. Care era secretul Alexandrei? Când i-am vorbit despre hipnoza, yoga, magie, mi-a spus urmatoarele: – Una dintre bunicile mele obisnuia sa „descânte“. Cu putin timp înainte de a muri, mi-a dezvaluit mie „rugaciunea“ pe care o rostea ca descânt. O putea destainui unui singur om, si m-a ales pe mine. N-am dat multa importanta. Odata, un verisor de-al meu a fost deocheat: îl durea capul, avea o stare de somnolenta continua, ajunsese ca un natâng. Atunci, pentru prima data în viata mea, am „descântat“. El si-a revenit imediat, dar eu am suferit timp de 24 de ore. Eram pe atunci singura în apartamentul parintilor, în Atena. Am început sa simt prezente ciudate. Luminile se stingeau si se aprindeau. Numai în apartamentul meu. Am iesit pe balcon, socata. Am dat sa intru în casa si am vazut perdelele suspendând drepte, paralele cu tavanul. Cu totul supranatural. Mi s-a taiat respiratia. Nu îndrazneam sa intru în apartament. Am petrecut toata noaptea pe balcon, stapânita de frica, fumând si ascultând muzica. Îndata ce s-a facut ziua am plecat, si m-am întors dupa câteva zile, când au revenit ai mei din calatorie.
Cu timpul i-a disparut frica, si din când în când mai „descânta“. Iata, asadar, care era „harisma“ Alexandrei. Eram, prin urmare, doi învatacei. Ea însa se temea sa mearga mai departe, în vreme ce eu ardeam de nerabdare sa ajung pâna la capat. Ciudat este ca eram amândoi… materialisti. Citiseram marxism, materialism dialectic, iar fundamentul nostru filosofic era unul materialist. Nu credeam în diavol, nici în maniera duhovniceasca de explicare a lumii sau a istoriei. Pe de alta parte, admiteam tot ceea ce provenea din domeniul magiei, în vreme ce orice provenea din domeniul religiei socoteam ca este amagire sau putinatate de minte. Era o contradictie flagranta, pe care nici macar nu o constientizam pe vremea aceea. Aveam 19 ani. Nu pastrasem, din vârsta copilariei, nici o legatura cu religia. Dimpotriva, eram mai degraba marxist. Discutând cu prietena mea, i-am spus totusi un lucru pe care îl simteam instinctiv. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 18 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Asadar, pe planeta Pamânt se desfasoara un înfricosator, un urias razboi. Nu exista colt în care sa nu se dezlantuie acest razboi. Câmpul acestui razboi sunt mintile si inimile oamenilor. Hotarârile pe care le luam, alegerile pe care le facem, modul în care înfruntam evenimentele vietii, fie ne conduc pe drumul cel bun, fie ne abat catre fundaturi dezastruoase. Fie câstigam viata, cunoasterea, bucuria, fie esuam si ne îndreptam spre moarte, necunoastere, durere si tristete. Avem vrajmasi care ne urasc cu salbaticie. Vor sa ne distruga cu desavârsire. Sa ne nimiceasca. Ei urla cu neasemanata ura împotriva noastra si uneltesc, cu perversa viclenie si vigilenta, planuri perfide, pentru a ne însela si a ne conduce, încetul cu încetul, la dezastru, la nenorocire, la moarte. Se straduiesc sa biruiasca mintea omului. Sa o obtureze, sa-i închida orice fereastra care poate primi lumina vreunei cunoasteri substantiale. Sa o împiedice în a-si constientiza demnitatea si maretia. Sa o convinga sa se vânda foarte ieftin, pentru o piatra lucitoare, spre exemplu. Fac tot ce le sta în putere spre a o deturna catre un drum gresit. Vrajmasii nostri sunt persoane. Au nume. Sunt perfizi, zelosi, depun eforturi neîntrerupte în acest scop. Conlucreaza perfect, apartin aceleiasi specii, aceleiasi rase. Lupta cu omenirea în ansamblul ei, dar si cu fiecare individ în parte. Mai ales daca vreunul dintre noi este pe cale sa le scape, sau daca cineva îi detecteaza. Astfel de indivizi se afla sub o speciala urmarire si presiune din partea lor.
Destui oameni i-au descoperit de-a lungul veacurilor. Multi dintre ei au trecut de partea lor, fie dorindu-le intimitatea, fie atrasi si înselati de catre ei. Unii ca acestia se afla sub directa lor stapânire. Le slujesc, le sunt robi,l e faciliteaza planurile, si drept rasplata sunt ajutati de catre ei pe parcursul acestei vieti. Spre exemplu, dobândesc cu usurinta pozitii privilegiate, stapânire peste alti oameni, bogatie, si orice altceva ar cere. Desigur, traiesc primejdios si sub imperiul fricii. O adânca, permanenta si deznadajduita frica. „Stapânii“ lor îi urasc si pe ei, pentru faptul ca sunt oameni. De altfel, îi socotesc dispensabili. Asa se face ca de multe ori ura si furia „stapânilor“ se descarca asupra lor. Sunt nefericiti si terorizati. Mai exista si ceilalti oameni, care i-au descoperit si i-au dat în vileag pe acesti dusmani ascunsi ai nostri, care au înteles dimensiunea vicleniei, dar si a stapânirii lor asupra acestei lumi. Aproape ca ne-au biruit. Omenirea este supusa lor daca nu în întregime, atunci cel putin într-o masura uriasa. Si totusi, aceste persoane aleg sa li se împotriveasca. Nu se sperie de puterea lor. Nu se tem de osteneala, de primejdii. Aleg mai curând sa moara în aceasta înfricosatoare confruntare, luptând cu hotarâre împotriva lor, decât sa li se alature. Pentru mine, ei sunt
ceea ce numim eroi. Ma minunez de ei. Sunt cei care îndura presiunea din linia întâi, pentru ca noi, cei din spate, sa avem o oarecare usurare. Eu ma temeam (si poate ma tem si acum) sa intru în linia întâi, preferam sa ma „bucur“ de viata din spatele frontului. Însa multi dintre acesti eroi i-au nimicit pe vrajmasii nostri. I-au învins în confruntari directe. Dusmanii nostri se tem de ei. Si cel mai mult se tem ca nu cumva acest fapt sa ajunga cunoscut si de catre ceilalti oameni. Sa nu prinda curaj de pe urma biruintei lor si alti oameni, si sa voiasca a le urma exemplul. Sa nu se creeze un anumit curent, o miscare în masa a omenirii în aceasta directie. Sa nu-si piarda, adica, prada la nivel de mase. Pentru ca exista
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 19 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS întotdeauna aceasta posibilitate, a desavârsitei transformari a oamenilor. Spre a evita o asemenea evolutie a lucrurilor, inamicii nostri se straduiesc sa oculteze faptul existentei unor astfel de persoane, fie prin calomnie, fie prin denaturare, fie prin tacere.
Acesti vrajmasi nu numai ca ne urasc, dar în acelasi timp se si tem de noi. Nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce putem deveni. Pentru valentele noastre potentiale, care le sunt cu mult superioare si pe care vor sa le zadarniceasca, în asa fel încât ele sa nu devina niciodata realitate, caci în acest caz i-am depasi cu mult. În confruntarea aceasta se angajeaza fiecare în parte… Izbânda sau esecul sunt personale. Cel care a biruit si s-a sustras influentei vrajmasilor poate sfatui, poate calauzi, poate arata drumul. De noi depinde sa vrem sa ne mobilizam. Sa vrem sa luptam. Noi trebuie sa contribuim cu vointa noastra… Pentru mai departe exista ajutor, mare ajutor. Un astfel de învingator asupra vrajmasilor era si parintele Paisie, pe care înca nu-l cunoscusem.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 20 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS CINEVA INVIZIBIL MA LOVESTE Intâmplarea de mai jos s-a petrecut tot în acea perioada a studentiei. Ma dusesem la Alexandra acasa. Ne cunoscuseram cu câteva zile mai înainte. Era si ea implicata în yoga. Fostul ei prieten practica yoga si vizitase India de câteva ori. A gatit si ne-am asezat la masa. Conversatia noastra se depana în jurul temelor legate de ocultism, yoga, magie, capacitati paranormale etc. Brusc, au început iarasi straniile
izbituri. Ne-am privit. -Crezi ca-i gelos prietenul meu? a întrebat ea râzând. -Prostii, am raspuns. Ne-am continuat masa si discutia. Dupa o jumatate de ora -„B um!“ – s-a auzit ca o lovitura deasupra usii. Aceasta s- a trântit atât de tare, încât am crezut ca s-a rupt. Era suprafiresc… Fata s-a speriat. Am sarit în picioare: – Cine esti? Nu mi-e frica de tine! (Am apucat usa, am deschis-o, am închis-o. Am râs ironic.) -Daca esti vrajitor, vino sa ne socotim, am spus provocator. (Nu s-a întâmplat nimic.) – O fi prietenul meu, a zis ea. -Hai, mai! N-avem si noi dreptul sa stam de vorba, adica? Oricine ar fi, n-are nici un drept. E un necioplit! am exclamat eu râzând. Uita totul, hai sa ne vedem de treaba. A prins repede curaj. Am uitat de cele petrecute. Timpul trecea repede si agreabil. Aveam preocupari comune si discutiile ne ajutau sa întelegem mai profund unele lucruri. Trecusera destule ceasuri. Uitaseram amândoi cu desavârsire ce se întâmplase. Eram absorbiti unul de celalalt. Deodata am simtit o lovitura în spate, ca si când m-ar fi izbit cineva puternic cu un lemn lung si gros. Am zbierat cumplit din cauza durerii. Am sarit ca un arc si m-am apucat cu mâinile de sale. -Ce se întâmpla? m-a întrebat speriata, plina de nedumerire. – Cineva m-a lovit în spate! M-a privit contrariata. Nu numai în camera, ci în tot apartamentul nu eram decât noi doi. -Alta data sa nu-l mai provoci, mi-a spus. -Lasa-l încolo de gelos, am raspuns si m-am asezat alaturi de ea. Spatele m-a durut doua-trei zile dupa aceea. Ma mir astazi de usuratatea cu care priveam totul pe atunci. Cum de treceam cu atâta superficialitate peste astfel de întâmplari? Eram prea tineri, sau prea frivoli?  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 21 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS UN VIS CIUDAT În perioada aceea nu ma implicasem înca în Mind Control, nici nu aveam multe contacte cu yoghini din ashram, si trecuse destul timp de când întrerupsesem legaturile cu hipnotizatorul. Asadar, într-o seara am avut urmatorul vis. Mergeam pe un drum de tara. Pe marginea drumului sedea o creatura ciudata cu aspect omenesc, de înaltime medie, bine legat, cu brate groase si o coada lunga si viguroasa. Capul prezenta atât trasaturi umane cât si animale, era complet chel, având urechi lungi, ascutite, si doua cornite mici în vârf. Întreaga suprafata a pielii îi era de culoarea bronzului. Sedea pe pamânt, la marginea drumului, si ma privea. Imediat ce l-am vazut, m-am înfiorat. Mi-a fost apoi rusine de frica mea – era la mijloc si trufia vârstei -astfel încât am continuat sa înaintez temerar. „Ce treaba am eu cu asta?“, mi-am zis. „Nici una! Nu-l cunosc! O sa-l ignor! Voi trece ca si când n-ar exista“. Indata ce am ajuns în dreptul lui, dintr-o saritura s-a napustit asupra mea, m-a trântit fara nici o dificultate la pamânt, m-a muscat si m-a batut mar. Eram cuprins de tremur. M-am înspaimântat înca si mai tare, întelegând ca sinele meu nu avea nici o putere sa i se împotriveasca. Toate membrele îmi paralizasera si devenisera inapte sa schiteze pâna si cel mai mic efort. Nu-mi puteam misca nici macar degetul mic. Nici vorba de lupta. Eram cu totul lipsit de aparare, neputincios, cazut prada în mâinile lui. Dupa ce m-a tot muscat si lovit, s-a facut nevazut, si abia atunci am început sa ma misc putin câte putin, amortit.
În dimineata urmatoare, ma durea trupul exact în punctele în care ma lovise. M-am sculat din somn si ma simteam ca si când as fi mâncat bataie în realitate! Ma miram… „Bine, visu-i vis, dar ce-i cu durerea fizica?“. Eram uimit, însa nu puteam gasi vreo explicatie, nici despre durerea din trup, nici despre ciudata creatura din vis. As fi uitat-o cu desavârsire, daca nu s-ar mai fi întâmplat ceva straniu. Dupa câteva zile a venit prietena mea si mi-a zis: „Am avut un vis ciudat despre tine si m-am speriat. Ai grija sa nu ti se întâmple ceva rau! Un om-animal ciudat, cu o maciuca ce-i iesea de la brâu, te trântise jos si te batea“. I-am cerut amanunte, si am constatat ca vazusem amândoi aceeasi creatura. Am fost uluiti, dar am uitat totul foarte repede, preocupati cu aventurile noastre
amoroase. Ce fusese acel vis? O prevestire? Declararea unui razboi nevazut sau adeverirea existentei unei dominatii straine asupra propriei mele persoane? în acea vreme îmi facea curte o cunostinta a prietenei mele. Atât eu cât si prietena mea o întâlniseram de curând, dar ne legasem de ea foarte strâns. Prietena mea devenise între timp geloasa si îmi adresa chiar reprosuri. Tânara aceasta nu-mi facuse niciodata vreun avans explicit, dar se creasera adesea situatii în care s-ar fi putut întâmpla ceva. Dormiseram de multe ori în casa ei împreuna, în acelasi pat. Ne limitasem însa la atât, caci nu doream sa merg mai departe. Nu-mi placea ca femeie, o preferam ca prietena. La un moment dat am purtat amândoi o conversatie bizara, pe care a început-o ea. Ne-am vorbit uzând de toate insinuarile erotice posibile, fara sa spunem lucrurilor pe nume, dar atât de limpede încât m-am si mirat de inventivitatea noastra. Era o discutie foarte „subversiva“, la capatul careia eu i-am spus limpede ca nu sunt atras de
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 22 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ea, drept pentru care mi-a dezvaluit cât de ofensata se simte. N-am luat-o în seama, însa mi-a spus ceva ciudat, care semana cu o amenintare mascata. A zis: „Bine, eu astept sa-mi vina rândul în septembrie!“. Ne aflam pe atunci în iunie. Dupa aceasta discutie, raporturile noastre au reintrat în normal. Încetul cu încetul a devenit însa foarte lipicioasa fata de prietena mea, încât am început sa ma nelinistesc. Se uitau dupa diferiti tineri. Eram gelos, dar nu puteam face mare lucru, caci eram si eu prins în cele de zi cu zi. Însa constatam cu uimire cât de profund ajunsese sa-si exercite influenta asupra prietenei mele. De altfel, era familiarizata cu ocultismul si cu toate derivatele lui. Citea autori precum Omraam Aivanhov, Carlos Castaneda sau Gurdjieff, era la curent cu învataturile sufi ale lui Inayat
Khan si cu tot felul de scrieri magico-mistice. Avea însa si o îndeletnicire practica: deseori ne „dadea în carti“. Nu în cele obisnuite, ci într-unele de tarot, pe care le cumparase dintr-o librarie masonica. Devenise specialista! Cunostea o femeie care era extraordinar de priceputa în a folosi astfel de carti si ghicea multe lucruri din viitor. Cel putin asa pretindea. În afara de „datul în carti“, aceasta doamna avea si alte „aptitudini“. Cunostinta noastra o lauda deseori extaziata, si întretinea legaturi strânse cu ea. A început sa o ia si pe prietena mea acolo. Nu stiu ce lucru necurat s-a facut! Nu cunosc exact, dar judecând dupa întâmplari se pot extrage oarece indicii. Oricum, la sfârsitul lui septembrie mi-am amintit de amenintarea ei voalata: „Bine, eu astept rândul meu în septembrie!“. Din luna septembrie, dupa un sir de uimitoare coincidente si de stupide neîntelegeri, m-am despartit de prietena mea. Dar n-a fost numai atât. În viata mea toate lucrurile au început sa mearga anapoda, si sufeream de o adânca durere sufleteasca ce ma conducea spre nebunie si ma împingea catre sinucidere. Ai fi zis ca se prabusise cerul peste mine. „Dar ce se întâmpla?“- ma întrebam adesea. Ma simteam ca si când cineva se lupta cu mine în ascuns. Ca si când si-ar fi fixat drept scop al vietii sale sa ma distruga. Am aflat de la o cunostinta comuna ca aceasta fata, pe care o respinsesem ca partenera de dragoste, împreuna cu „îndrumatoarea“ ei care ghicea în cafea, dadea în carti si facea si altele asemanatoare, discutasera deseori pe seama mea la întâlnirile lor si ma aveau drept tinta a activitatilor lor de sorginte oculta.
Acest neverosimil sir de coincidente, de neîntelegeri, de nenorociri, de durere sufleteasca si confuzie, care mi s-au întâmplat în acea perioada, s-ar fi putut oare datora practicilor magice ale acestor „doamne“? Ar mai fi avut oare aceste „doamne“ vreo putere asupra mea daca eu as fi trait o viata crestineasca? Cu siguranta ca nu. Viata mea inadecvata era cea care dadea drepturi diavolului – caci el era „domnul“ respectivelor „doamne“.
„Ti-au facut vraji“, m-a prevenit un oarecare batrân foarte versat care ma simpatiza… Atunci am râs. Raul se facuse, dar Dumnezeu, Care a îngaduit acest lucru, avea sa scoata un infinit mai mare bine din aceasta întâmplare mai târziu. În scurt timp l-am cunoscut pe parintele Paisie, care m-a ajutat sa depasesc si acest razboi, acoperindu-ma ca pe un pui de gaina cu aripile sale duhovnicesti. Iar ceea ce i s-a întâmplat apoi „prietenei“ care mi-a provocat toate aceste neplaceri a fost cu mult mai rau decât durerea mea sufleteasca. Însa Dumnezeu o va ajuta, asa cum m-a ajutat si pe mine.
Aveam în jur de 20 de ani pe atunci si eram deja implicat în astfel de „activitati“! Ce s-ar mai fi putut adauga?!  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 23 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS DEMOSTENE MASONUL Prietenul meu M. locuia împreuna cu cineva din Atena, pe nume Kostas, student la stomatologie. La acesta venea în vizita de câteva ori pe an un var din Atena pe nume Demostene, si ramânea la ei câteva zile. Demostene era cu doi-trei ani mai mare decât noi. Lucra pe atunci la o firma de turism. Era mason. Venea, asadar, si se încingeau discutii filosofice despre om, despre lume, despre Dumnezeu, despre tehnici magice s.a.m.d. Lui M. Îi facea placere sa discute cu el, întrucât poseda multe cunostinte. Se marginea însa la atât. Nu avea încredere în el, socotindu-i pe masoni dubiosi. Nu agrea „activitatea“ lui, precum avea obiceiul sa spuna. Odata, pe când discutau despre tehnici oculte, M. l-a luat peste picior, iar Demostene s-a enervat. Apropiindu-se de fereastra lui M., a suflat pâna ce a aburit geamul, si a schitat cu degetul niste forme ciudate. Apoi a bolborosit ceva, fara sa înteleaga nimeni ce spune. Dupa ce a terminat, a continuat discutia. Foarte târziu, pe la 2-3 dupa miezul noptii, au mers sa se culce, cei doi veri împreuna, iar M. singur în camera lui. Iata ce povesteste el însusi despre experienta sa: „Numai ce ma ia somnul si – dang! – aud o lovitura în geam si sar din pat. “Potoleste-te”, îmi zic în sinea mea, dupa care ma culc la loc. Peste putin – poc! – o lovitura si mai puternica. Sar iarasi, speriat si enervat. Am fumat câteva tigari, am cazut pe gânduri si am concluzionat ca sunt înca sub influenta discutiei cu Demostene; m-am linistit si m- am culcat la loc, dupa ce mai întâi am deschis fereastra si m-am asigurat ca nu e vorba de vreo gluma. De data
aceasta am adormit bine. Lovitura s-a auzit însa din nou, puternica si salbatica. Primul lucru pe care l-am zarit îndata ce am deschis ochii a fost forma pe care o desenase Demostene si ciudatele litere-simboluri, care erau luminate de neonul de pe strada. Geamul se sparsese exact în acel punct. M-am înfricosat. Am sarit din pat, am alergat în cealalta camera si l-am trezit pe Demostene. A venit împreuna cu Kostas. Numai ce a vazut fereastra si s-a îngalbenit de frica. A sters cât a putut de bine acea forma. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca el se speriase mai rau decât toti. Restul noptii l-am petrecut cu luminile aprinse, fumând împreuna. Nimeni n-a îndraznit sa mai doarma“. În alta ordine de idei, Demostene îsi schimba deseori serviciul, într-o perioada în care era greu sa gaseasca cineva de lucru. Apartinea lojei engleze, mi se pare, si mergea împreuna cu Kostas pe la diferiti studenti, stârnindu-le entuziasmul. La unii mai naivi avea priza. Ne spunea câte ceva despre Masonerie, si de la el am aflat pentru prima data ca, începând cu anul 1980, la nivelul mai-marilor Masoneriei se luase hotarârea de a se face cunoscuta publicului larg întreaga „gnoza“. Si când spunea „gnoza“ întelegea – fireste – ocultismul si toate cele legate de magie. Ne-am încredintat noi însine de acest fapt pentru ca, daca pâna acum câtiva ani foarte putini indivizi erau initiati si se ocupau cu ocultismul, acum se înmultesc continuu si se auto-popularizeaza impetuos, prin declaratii publice si dezbateri pe aceste teme.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 24 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Cele relatate aici se petreceau pe vremea când facusem cunostinta cu Aris hipnotizatorul. Era cam în aceeasi perioada. Pentru rigoarea istorisirii, voi relata si alte câteva evenimente notabile. Dupa aproximativ un an de zile, am mers acasa la Kostas, care locuia cu prietena lui, studenta la medicina. Studiau o carte de vrajitorie care continea si invocari demonice. Cuprindea numele si „specialitatea“ demonilor, precum si modul în care îi poti chema. Erau putin speriati, dar pe de alta parte nici nu aruncau cartea. Dupa mai putin de un an, au început sa aiba probleme în relatia lor. Sufereau mult. Fata a ajuns pe la psihiatri. Îsi pierduse echilibrul mental, si cazuse totodata prada depravarii. O auzeam pe la petreceri spunând cuvinte murdare fata de cunoscuti si necunoscuti, înnebunise, sau o stapânea un spirit, un demon? Ultimele vesti pe care le-am avut au fost ca parintii ei alergau cu ea pe la manastiri, caci fusesera dezamagiti de doctori. Kostas suferea teribil!
Eu atribui acest rau preocuparii lor pentru vrajitorie, caci dintru începutdiavolul a fost ucigas de oameni si tatal minciunii, dupa cuvintele Scripturii. Nu este deloc exclus ca cei doi sa nu se fi marginit doar la a citi acea carte, ci sa fi si facut vreo invocare demonica. În felul acesta au dat drepturi diavolului si demonilor lui sa aiba stapânire asupra vietii lor. Fie si simpla existenta în casa a acestei carti îi punea în pericol duhovnicesc, din pricina energiei
demonice care îi putea influenta; cu atât mai mult cu cât se apucasera sa si studieze. Bineînteles ca varul Demostene, care ne deschisese asemenea carari, n-a putut sa ajute, în ciuda tuturor tehnicilor pe care le cunostea: „Corb la corb nu scoate ochiul“. De la Demostene am auzit pentru prima data de Noul Mesia, de „Noul Hristos“ ‘. Acesta va veni sa conduca omenirea catre Noua Era, anume Era Varsatorului. Ne-a spus chiar ca Noul Mesia se nascuse deja si avea sa-si înceapa activitatea publica la vârsta de 33 de ani. în vremea aceea nu se prea auzise despre astfel de lucruri. Astazi ele se bucura de o mare publicitate. În privinta cronologiei, însa, au dat gres. Sa fi fost oare planul amânat? întâmpina dificultati? Cine stie?… II întâlnesc din nou pe Demostene masonul Cu Demostene m-am reîntâlnit dupa ani de zile. Eram deja amândoi oameni maturi. Fiecare înaintase mult pe drumul sau. Eu mersesem în Eghina sa ma închin Sfântului Nectarie. Tocmai ce ma întorsesem din Egipt si, trecând prin Atena pentru câteva zile, am gasit astfel ocazia sa împlinesc o dorinta mai veche de-a mea. Sfântul m-a „ospatat“ pe saturate atunci când m-am închinat cinstitului sau cap. Harul lui m-a învaluit îmbatator. M- am întors în curte, în camera în care a trait, si m-am bucurat duhovniceste. Simteam o atingere sufleteasca, o familiaritate, o apropiere, ca si când l-as fi cunoscut pe Sfânt. Din acea zi s-a întarit si s-a statornicit legatura noastra. Traiam împreuna o adevarata desfatare, bucurie si pace duhovniceasca. Era simtirea harului si a lipsei de teama pe care o naste siguranta prezentei Sfintilor. Într-o asemenea stare ma aflam înca, atunci când m-am urcat pe salupa ce urma sa ma duca înapoi în Atena. Ma minunam de acest dar duhovnicesc… Atunci l-am vazut pe
Demostene, retras pe un scaun, citind. Am socotit ca trebuie sa-i vorbesc. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 25 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS M-am apropiat si am început discutiile din punctul în care le abandonasem cu cinci ani în urma. Mi-au atras atentia de-a lungul convorbirii trei amanunte, pe care ma voi stradui sa le redau. Fusese si el în Eghina, pentru a se „închina“ într-un vechi templu pagân. I-am povestit si eu despre calatoria mea în India, accentuând aceasta latura a vietii mele. -Ce se întâmpla, tot la lecturi ai ramas? Nu înaintezi catre nici o practica? l-am întrebat. -Ba fireste ca da, avem practici si ne ocupam regulat cu magia. Stiam acest lucru, desigur, dar o asemenea marturisire lipsita de echivoc m-a impresionat. Avea senzatia ca vorbeste cu cineva asemenea lui. Îsi abandonase vechiul serviciu si îsi procurase unul legat de slujirea intereselor Masoneriei, careia i se dedicase cu tot sufletul sau. -Eu am vizitat manastirea Sfântului Nectarie, am spus. Acest loc este plin de energie! Sa mergi sa te convingi singur. -Nu ma duc. Nu se potriveste cu structura mea sufleteasca. Nu-mi place, locul ma respinge. M-am întristat, am fost uimit, surprins. Cum este posibil sa existe astfel de oameni?! Este cu putinta sa nu le „placa“ Dumnezeu? Si se exprima atât de clar si de categoric, în timp ce eu simteam înlauntrul meu atâta bucurie si pace de la Sfântul Nectarie… „Ei nu cunosc, m-am gândit, si de aceea vorbesc asa“. I-am zis: – Eu am mers si am simtit asta si asta… Si i-am descris cele pe care înca le mai simteam. Ne-am luat cu vorba si i-am spus ca m-am schimbat si ca sunt crestin. – Bine, crestinismul ca filosofie este foarte elevat, dar ca religie nu spune nimic, a zis el. Cunosteam, desigur, aceasta strategie de subminare indirecta a lui Hristos pe care o aplica ei, dar am socotit-o a fi produsul nestiintei. Am început o discutie îndelungata în care am avut prilejul sa prezint credinta crestina. De multe ori am ajuns sa polemizam, dar nu-mi aduc aminte exact pe ce teme. Îmi amintesc numai o replica a sa, în urma careia mi-am pierdut orice dispozitie de a-mi prelungi stradania. Mi-a spus cu o încapatânare stranie, chiar nebuneasca: „Daca accept ca lucrurile stau asa precum spui, atunci prefer sa fiu în iad cu diavolul“… Ce s-ar mai putea adauga? Ce bucurie perversa poate afla cineva în viclenie, în perfidie, în rautate, în prefacatorie, în ura, în autodistrugere? Pe buna dreptate se spune ca portile iadului sunt închise pe dinauntru…  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 26 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS PRIMA VIZITA IN SFANTUL MUNTE Viata mea la facultate a fost o aventura. Petreceri, drumetii, iubiri, teorii si ideologii. Citeam mult, filosofam mult, discutam mult, cautam mult. Toate acestea într-o continua miscare si împrastiere. Se sfârsise vara si, împreuna cu ea, si banii nostri. Noi însa voiam sa ne continuam vacanta, baile si calatoriile. Atunci, un oarecare prieten a propus sa mergem în SfântulMu nt e. -Ce sa facem acolo? am întrebat. -Cutreieram din manastire în manastire: avem cazare si masa gratuite, ba între timp mai facem si câte o baie, a raspuns prietenul meu. – În regula, mergem. Daca n-ar fi staruit el atâta, n-am fi putut sa ne trezim la 5 dimineata. Nu dormiseram decât trei ceasuri. Autobuzul a facut trei ore de la Tesalonic pâna la Uranupoli. Am urcat apoi pe vaporul care urma sa ne duca în Munte. Am plutit paralel cu coasta peninsulei vreme de un ceas si jumatate. Aveam un sentiment de bucurie launtrica. Manastirile erau impresionante, iar micile chilii, pierdute prin verdele ierburilor, lânga mare, atestau un mod linistit de viata si o filosofie a îndepartarii de desertaciunea lumii. Vedeam visul meu întrupat. Deseori
discutam cu prietenii mei sa plecam undeva departe de societatea aceasta a masinariilor inumane, si sa traim simplu, la tara, dupa regulile noastre. Iata, asadar, ca anumiti oameni reusisera. Eram sincer bucuros! Itinerariul calatoriei noastre a fost Tesalonic – Uranupoli – Dafni (portul) – Karyes (capitala) – Manastirea Kutlumusi – Manastirea Iviron -M anastirea St avr onikita – Manastirea Grigoriu – Tesalonic. Am cunoscut monahi, am stat de vorba cu ei. Am fost uimit sa constat cât erau de inteligenti si de cultivati. Se dovedeau extrem de fini cunoscatori ai problemelor sociale, politice, ideologice, filosofice si existentiale care ma preocupau. Cuvintele lor erau adânci si pline de miez. Simteam o mare satisfactie sa pot discuta cu ei. Nu acceptam punctele lor de vedere, caci nu aveam vreme sa reflectez eu însumi asupra lor. Oricum, însa, erau conceptii serioase, pe care nu le putea cineva respinge prea usor. M-a impresionat si modul chinovial de organizare a vietii lor. Nu exista în manastire avere personala. Toate apartineau tuturor. Proprietate obsteasca. Mâncau cu totii împreuna, laolalta cu oaspetii lor, aceeasi mâncare, la aceeasi masa. Anual, în cadrul unei mari întruniri, schimbau între ei diversele slujiri, astfel încât fiecare sa fie angrenat în toate activitatile: un an, gradinar; anul viitor, tâmplar; urmatorul an, trapezar, s.a.m.d. Egumenul era ales prin vot de catre întreaga obste, pe viata, cu exceptia cazului în care si-ar fi manifestat el însusi dorinta de a demisiona din aceasta demnitate. Erau alesi si „responsabilii-sefi“, care, împreuna cu egumenul, constituiau corpul administrativ al manastirii.
Existau între ei alte valori si alte relatii decât cele cu care suntem noi obisnuiti. Fiecare cauta sa-l slujeasca pe celalalt. O atmosfera de iubire frateasca, un duh de jertfire de sine. Se bucurau atunci când puteau ajuta. Câta diferenta fata de individualismul mizerabil si inuman al locuitorilor marilor orase!
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 27 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Aici se pastra viu vechiul duh al crestinismului, cu cinele comune, cu „agapele“, cu bunurile obstesti. În primele biserici crestine nu exista nici un sarac, nimeni care sa fie lipsit, pentru ca toti crestinii, bogati si saraci, îsi puneau averile la dispozitia Bisericii si astfel ele deveneau proprietatea tuturor membrilor Bisericii. Si toate acestea fara
nici o constrângere, fara crime, ura, „dictaturi ale proletariatului“ si alte grozavii. Proprietate obsteasca întemeiata nu pe constrângere, ci pe libertate, pe iubirea din inima pentru aproapele. Asa a învatat Hristos. Aceasta este calea pe care a aratat-o. Calea iubirii. La un moment dat, am realizat ca imaginea care exista în mintea mea despre crestini si crestinism, pe de o parte, si ceea ce vedeam si traiam acum, pe de alta- erau doua lucruri cu totul contradictorii. Eu credeam ca în general crestinii sunt oameni cu probleme psihologice, îngusti la minte, dar smecheri si mizerabili. Credeam ca Biserica, crestinismul, sunt pe cale de disparitie, apartinând unei traditii mumificate, adecvate preponderent oamenilor de joasa speta, sarlatanilor si gainarilor. Am fost uimit când am cunoscut faptele si oamenii de aproape. M-am întrebat curând: „Bine, dar cum s-a format si a prins contur în mintea mea aceasta imagine negativa, falsa, despre crestinism si despre Biserica?“. N-aveam nici un drept sa emit vreun punct de vedere asupra acestor teme, întrucât nu cunoscusem niciodata de aproape vreun calugar, vreun preot sau vreun crestin practicant. Toata aceasta imagine negativa se formase înlauntrul meu datorita ziarelor si televizorului. Adoptasem un punct de vedere strain de realitate… Deci, fusesem supus unei spalari a creierului! în aceasta si consta supunerea, robia spirituala: controlul gândirii prin mijloacele de informare în masa. Oare în câte alte probleme fusesem supus aceleiasi spalari a creierului? Putin câte putin, crâmpei cu crâmpei, o mica stire dupa alta – si astfel ne sunt induse cu premeditare în minte imagini deformate. Numai constientizarea si obisnuinta de a discerne si a controla informatiile pe care le primim ne pot elibera de aceasta sclavie spirituala.
În paralel cu aceste gânduri si evenimente, s-a derulat un alt set de întâmplari cu mult mai însemnate si mai… misterioase. În acele zile sufletul meu era cuprins de bucurie si de pace, ca si când m-ar fi acoperit o binecuvântare, ca si când cineva îmi calauzea pasii, scotându-i în calea mea pe oamenii potriviti pentru a-mi vorbi si a ma învata.
Era dumnezeiasca purtare de grija? Plecând cu vaporul din Sfântul Munte, m-am straduit sa-mi astern experientele pe hârtie, în textul de mai jos, pe care l-am scris atunci. Iata ce scriam: „Acum simt ca pot pleca din Munte. Simt ca s-a încheiat un ciclu. Un seminar. Acum înteleg existenta acestui ciclu, pe care nu-l constientizasem ca atare în timp ce se derula. Am primit trei lectii, si n-as fi putut pleca înainte de a le sfârsi. Ceva launtric ma tinea în Munte atâta vreme cât sufletul meu înca prelucra aceste lectii. Erau dati când ma simteam foarte încarcat. Angrenajele sufletului meu lucrau la temperaturi înalte. La Stavronikita, egumenul ne-a vorbit la cimitir. A fost prima discutie. Întreaga manastire, cu atmosfera ei, cu miscarile, sunetele, icoanele ei, actiona asupra noastra. La început, egumenul se pierdea într-un anume fel atunci când vorbea: închidea ochii pe jumatate, îsi misca încet-încet capul, intra într-o stare anume. Cuvintele lui mi-au parut mai MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 28 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS întâi încurcate, dar apoi si-au aflat însiruirea logica. De la el am înteles misterul existentei Bisericii. Ce este Biserica? “Râul cel purtator de viata care curge neîncetat prin veacuri”. Pe Dumnezeu L-a definit ca “Cel ce a dat timp netimpului si loc nelocului”. Nu-mi puteam lua ochii de la egumen. Ceva facea ca toate cuvinte lui sa rasune adânc înlauntrul meu si sa-si dezvaluie tainica încarcatura dinaintea constiintei mele. Simteam ca “ceva se întâmpla aici”. Ceva care depasea hotarele unei simple convorbiri. Altcineva, mai înalt, nevazut, era învatatorul. Nu egumenul. La Kutlumusi – alta stare de lucruri. Simteam o presiune interioara, un impuls de a pleca. O teama datorata faptului ca monahii de aici se apropiau de cugetele mele cele mai adânci. Erau familiarizati cu problemele existentiale care ma framântau pe atunci. Parintele A., un ieromonah de aceeasi vârsta cu mine, îmi vorbeste despre viata sa si despre atacurile demonice. Aud pentru prima data despre Satana ca despre o fiinta care se afla lânga noi si care exista tot asa precum exista cerul, pamântul, omul. Asadar aceste lucruri se confirmau: nu numai ca ma gândisem la ele, ci în adâncul sufletului dobândisem simtamântul existentei lor. M-am înfricosat. Sentimentul ca pusesem capat unui întreg mod de raportare la realitatea înconjuratoare nu era însa atât de limpede. Seara am discutat cu Tasos: -Ce fel nou de a privi lucrurile este acesta? E iluzie sau realitate? Prietenul meu a raspuns: -Ceea ce-mi da fiori nu este “iluzia” lor, ci faptul ca simt ca nu este iluzie, ci realitate. Intr-adevar, ne simteam amândoi tulburati în fata dimensiunilor acestei noi experiente. La Grigoriu am ajuns dupa-amiaza, singur. Înca de pe drum presimtisem ca voi avea o întâlnire seara, iar dimineata voi pleca. Lucrurile au curs firesc dar, în chip misterios, faptele si evenimentele s-au dovedit strâns legate, fara sincope, având continuitatea verigilor unui lant. În toata aceasta multime a vizitatorilor si a calugarilor, care îmi erau cu totii absolut necunoscuti, l-am întâlnit pe acest om fara ca macar sa-l caut sau sa-i spun pe cine si pentru ce îl caut. Exact
la momentul potrivit a trecut prin fata mea parintele S., si astfel ne-am cunoscut. Am simtit ca-i pot vorbi unui monah pe limba mea, liber. Era un vechi calator. Un fost… Tvântura-lumet! Am discutat deschis. M-am simtit foarte liber. Prin aceasta discutie mi-am redobândit sentimentul propriei responsabilitati pentru drumul meu în viata.
Lucrurile nu ni se petrec la întâmplare. Ceea ce are importanta este maniera personala pe care o alegem spre a le înfrunta“. Aceasta prima vizita a durat trei sau patru zile. Simteam ca ma sparg. Ma umplusem pâna la refuz cu impresii noi. Erau atâtea lucruri inedite la care trebuia sa reflectez, sa mi le pun în ordine… Trebuia sa plec pentru a „digera“ noile si intensele mele impresii.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 29 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ÎNTÂLNIREA MEA CU BATRÂNUL PAISIE Vizita în Sfântul Munte ma problematizase. Raspunsurile pe care monahii le dadusera tuturor nedumeririlor mele ma provocau. Peste putin timp m-am reîntors, pentru a cerceta totul mai profund. Am mers la manastirea Kutlumusi. Voiam sa discut cu parintele A. Dupa-amiezile,. când îsi termina obligatiile, sedeam într-un balcon si discutam. Era inteligent, cordial si instruit în materie de ocultism. Îl pretuiam. -Parinte A., sa-mi vorbesti despre rau ca dispozitie a sufletului omenesc, accept! Dar sa-mi vorbesti despre diavol ca persoana, mi se pare prea exagerat.
-Daca asta-i realitatea, ce altceva sa-ti spun?
- Si tu de unde stii? L-ai vazut tu însuti?

A râs. -Parca numai o data?! Dar numai eu crezi ca l-am vazut? Sunt si alti parinti care s-au razboit cu el. – Cum l-ati vazut, adica? -Uite, odata a venit si ne-a stricat toate gradinile mânastirii. -Cum adica le-a stricat? – Le-a stricat. A rupt lemnele, a smuls plantele din radacina, le-a întors pe toate cu susu’n jos. L-am privit cu neîncredere. S-a uitat la mine, a zâmbit si a continuat. – Ti se pare de necrezut, dar chiar asa este.
-Tu ai vreo experienta personala? l-am întrebat.
- A venit mai demult în chilia mea si m-a lovit, iar a doua zi aveam dureri.

Mi-am amintit inexplicabila lovitura în spate pe care o primisem în trecut, atunci când eram cu fata aceea, si l-am întrebat cu interes: – L-ai vazut cu ochii tai? -Uneori îl vezi, alteori nu. Odata au venit trei draci si îi vedeam, faceau glume. – Si tu cum ai reactionat? -Râdeam, ce sa fac? De vreme ce erau comici… Il priveam neîncrezator, dar cu interes. Îmi aduceam aminte de experientele mele. Nu cumva aceasta era explicatia zgomotelor, a usilor care se trânteau, a bataii pe care o încasasem? -Fac si galagie? am întrebat. -Oho! Crezi ca doar galagie? Anul trecut, cam pe vremea aceasta, aveam o calugarie în manastire. Un frate începator urma sa devina monah. Trebuia sa ne adunam la ora 3, înainte de zori, la biserica. În acea noapte, un demon a trecut pe la toate chiliile: trântea usi, ferestre, urla, latra… A fost un adevarat prapad. Ne-am adunat cu totii jos la biserica înca de la 12, spre a fi împreuna. Noi, cei tineri, eram înspaimântati.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 30 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Continuam sa fiu neîncrezator si uimit de ceea ce auzeam. Uite cum stau lucrurile: diavolul nu vrea sa-si deconspire existenta în fata oamenilor, pentru ca în felul acesta îi poate lupta mai usor. Pe ascuns. Nu te feresti de un inamic a carui existenta o ignori.Însa o data ce l-ai descoperit, nu mai are sens sa se ascunda, asa încât se lupta cu tine la aratare. Mi-a relatat si alte întâmplari. Am discutat despre yoga, despre puterile ascunse ale omului. Oare nu se pot ele explica având ca baza autosugestia sau psihanaliza? Nu sunt iluzii? Nu cumva „subconstientul“, asa cum spune Jung, ne joaca feste? Nu cumva toate acestea nu sunt altceva decât manifestari ale mintii noastre? Am dezbatut în detaliu toate aceste aspecte. În dupa-amiaza urmatoare, discutând, mi-a sugerat sa încerc sa-i vad „aura“, în timp ce el se ruga cu siragul de matanii. Îi spusesem ca am avut cândva capacitatea de a vedea aura oamenilor. Într-adevar, m-am straduit, dar fara succes. Atunci mi-a vorbit despre parintele Paisie. -Aici, ceva mai sus, este un calugar care face minuni – parintele Paisie! N-am fost deloc impresionat. Aproape ca nici nu l-am luat în seama. „Si ce-i cu asta? ma gândeam. Si yoghinii au astfel de puteri. Am si eu o mica experienta“. Mi-a cerut sa-i arat câte ceva din exercitiile yoghine pe care le faceam. Prin urmare, am încercat sa meditez si sa ma concentrez, asa încât sa-i vad limpede aura. Brusc am simtit o schimbare în rau. – Ti-ai dat seama? l-am întrebat. Ai simtit? Incetasem sa mai încerc, caci ma nelinistisem din pricina intensei schimbari mentale si sufletesti ce mi se întâmplase. Parintele A. se îngrijora. Ma simteam ciudat. Am luat inconstient un creion ca sa desenez. Atunci s-a întâmplat ceva foarte… straniu. Am început sa desenez foarte usor, cu trasaturi sigure de creion, niste chipuri. Mâna mergea singura. Erau niste chipuri urâte, scabroase: nasuri, urechi, dinti mari -expresii potentate si sugestive ale rautatii si dezgustului. L-am privit cu nedumerire pe parintele A. – Priveste, i-am zis, si i-am aratat fetele. Erau întocmai precum chipurile demonilor din picturile despre iad. Eram si eu uimit de ceea ce facusem. Stiam ca n-am o asemenea îndemânare la desen. Îmi simtisem mâna mergând singura [scriere automata?]. Nu stiam ce va iesi pe hârtie. Adica nu avusesem în mintea mea nici o idee pe care sa încerc sa o trec pe hârtie, ci s-a întâmplat ceva independent de vointa mea. Vazând schitele, parintele A. a înteles imediat lucrarea demonica si a simtit nevoia sa se roage în liniste. S-a ridicat si mi-a spus: MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 31 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS -Te las acum… Mai stam de vorba mâine. Si a plecat alergând pe scari. Am ramas singur. Eram iritat din pricina celor ce mi se întâmplasera. Ma simteam ca si cum altcineva ma folosea fara voia mea. M-am straduit sa neutralizez aceasta influenta care se exercita asupra mea. Am încercat sa-mi controlez mâna. „Acum voi desena o bisericuta“, m-am gândit. În ciuda tuturor eforturilor, a fost imposibil sa o
schitez. Mi-au iesit din nou acele chipuri oribile! „O sa fac ceva mai usor. Voi desena o turla, si am sa-i pun deasupra o cruce“. În loc de aceasta, pe hârtie ieseau sâni de femeie dezgoliti! Nu-mi puteam controla mâna. M-am pierdut cu firea si am aruncat hârtia. Eram speriat, confuz, nelinistit. „Ce mi se întâmpla?“. Simteam înca asupra mea acea transformare. M-am retras si m-am întins pe pat enervat, sperând sa ma linistesc dormind. În dimineata zilei urmatoare, parintele A. a venit la mine si mi-a propus sa merg sa-l întâlnesc pe parintele Paisie. Mi s-a parut o idee buna. Mi-a dat detalii despre drum si am pornit. Am ajuns lânga chilia batrânului si am tras de sârma clopotelului de la intrare. Peste câteva clipe, cineva a strigat de la fereastra: – Ei, copile, ce doresti? Am lasat sârma din mâna. -Parinte, nu-mi deschizi? am întrebat. Atunci a dat drumul la chei pe sârma. – Incuie la loc, mi-a strigat. Am intrat în curte, am încuiat în urma mea si am urcat spre casa. Când am ajuns în fata casei, sub balcon, batrânul mi-a cerut sa-i dau o jacheta care cazuse pe jos. Am apucat jacheta si am ridicat capul, întinzând mâna ca sa i-o dau. Batrânul s-a aplecat peste balcon sa o apuce. Ochii nostri s-au întâlnit pentru prima data. Ce privire era aceea!… Ochii lui mari, negri asemenea carbunelui slefuit, straluceau ca niste scântei. Ce putere era aceea?! Era ceva sfânt în acea privire. Ceva care covârsea firea omeneasca, atât cât o cunoscusem eu pâna atunci! Fulgerator mi-am plecat capul. N-am rezistat acelei maretii duhovnicesti pe care am întâlnit-o înaintea mea. Eram prea mic… Ma umplusem de teama sfânta. Inaintea de a apuca sa fac înconjurul casei, cale de aproape 30 de metri, ma simteam de parca mi se descoperise o taina adânca despre potentele firii omenesti. Când ne-am reîntâlnit dupa câteva minute, am vazut în fata mea un batrânel minunat. Ochii erau normali, nu se mai vadea nimic din maretia duhovniceasca de mai înainte. Era un om obisnuit. Am sezut într-un coltisor si ne-am luat cu vorba. -Parinte, eu nu sarut mâna preotilor, caci nu cred. – De vreme ce nu crezi… bine faci, a raspuns el. Am discutat vrute si nevrute. Era atât de bun, de blând… În câteva minute ne apropiasem mult sufleteste. Am simtit o mare bucurie, apropiere si încredere. Desigur, la aceasta au contribuit virtutile si discernamântul batrânului. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL 32 / 246 La un moment dat, râzând bucuros, batrânul mi-a cerut voie sa ma ajute duhovniceste. -Sa pasesc înlauntrul tau? a întrebat. – Da, parinte, am raspuns plin de încredere. -Pâna si picioarele îmi miros urât, a spus el, insinuând prin aceasta ca ar avea neajunsuri duhovnicesti. Am zâmbit! Omul acesta era curat precum cristalul, si bun precum Hristos. -Nu conteaza, parinte, eu vreau, am raspuns. Atunci a patruns în sufletul meu. Am simtit ceva delicat, grijuliu si gingas, ceva tamaduitor, luminos, ceva puternic pogorându-se asupra mea. Am simtit ca o transfuzie de lumina în suflet. O lumina lina… Mi-a adus o pace bucuroasa, adânca. O asemenea pace, ca si când m-as fi întors la mine acasa dupa un îndelungat si crâncen exil. O pace egala cu o nastere din nou; eram ca si când m-as fi aflat în bratele lui Dumnezeu. Am avut asadar revelatia aceasta: ca exista asa ceva în lume! Ca-i este cu putinta omului sa devina astfel! Câta uimire, câta nedumerire, câta bucurie…
Batrânul se bucura împreuna cu mine. Ma mângâia. L-am îmbratisat fericit. M-am rusinat apoi de acest gest. Eram descumpanit. Ce fusese mai mare, nerusinarea sau dorul meu arzator? Însa batrânul mi-o îngaduise. Ma mângâia pe par, în vreme ce acel ceva care ne unea devenea tot mai luminos, tot mai intens. Iesisem din sine-mi. Ma „îmbatasem“. Dar comportamentul meu era cuviincios, linistit, cumpatat.
Aceasta era prima oara când experimentam „betia cea cumpatata“. Am pornit spre manastire complet schimbat sufleteste, mental, emotional. M-am întors alt om. Monahii pe care i- am întâlnit ma întrebau zâmbind cu substrat: -De la parintele Paisie vii? Erau evidente darurile batrânului care se revarsasera asupra mea. Le vedeau si ei. De altfel, îmi simteam sinele cufundat într-un fel de lumina mentala. -Da, raspundeam cu bucurie ca un… novice printre veterani. Da, cu adevarat se petrecuse si cu mine acel lucru minunat, tainic, dumnezeiesc. Apoi m-am întors în oras. Acolo am continuat sa traiesc la fel ca înainte. Totusi ma problematizasem, si chiar am cumparat o carte foarte buna- „Staretul Siluan“ – pe care mi-o recomandase parintele A. Practic, însa, viata mea nu se schimbase cu nimic.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 33 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „CU CE DREPT TE AMESTECI ÎN VIATA MEA?“ Dupa vizitele mele în Sfântul Munte am simtit o oarecare putere nevazuta, nedeslusita, actionând asupra evenimentelor vietii mele. Trebuie spus ca revenisem foarte rapid la vechiul meu stil de viata. În acelasi fel traiau pe atunci si toti prietenii mei. Dar, mai nou, am observat o… nereusita, sa zicem, în relatiile mele cu femeile si în general în toate preocuparile mele cu implicatii sexuale. Ori de câte ori mergeam sa fac un lucru pe care învatatura crestina îl considera „pacat“, întâmpinam – în chip cu totul inedit – dificultati nemaiîntâlnite. Aceasta mi s-a întâmplat de foarte multe ori si pentru o lunga perioada de timp. Desi cel mai logic ar fi fost sa atribui acest fapt interventiei parintelui Paisie, eu simteam înlauntrul sufletului meu ca responsabil era si parintele A., ieromonahul cu care discutasem. M-am apucat deci si i-am scris o scrisoare. „Nu stiu ce faci anume, dar indiferent ce tot faci – înceteaza. N-ai dreptul sa te amesteci în viata mea!“. Acestea si altele asemenea i-am scris. Ce se întâmplase? Mi-a explicat însusi parintele A. mai târziu: „În acea vreme eram proaspat hirotonit preot. Harul preotiei se pogorâse asupra mea. Te pomeneam la rugaciunile fiecarei liturghii pe care o slujeam“. Râdea! „Sunt oameni care ne cer insistent sa ne rugam pentru ei, sa-i pomenim la liturghii, iar tu mai aveai putin si ne bateai“, mi-a zis. Atunci am început sa banuiesc ca în spatele acestora se afla însusi Hristos. Tot atunci am început sa constientizez si faptul ca parintele Paisie era luminat de Dumnezeu, iar puterea pe care o avea era de la Hristos, si nu de la sine însusi. Mai târziu, când l-am întrebat despre toate acestea, mi-a spus: „Eu, fiul meu, sunt un om simplu. Eu ma rog lui Hristos, si El lucreaza. Daca m-ar parasi Harul Lui, poate ca as ajunge cine stie ce vagabond prin Omonia“. De altfel, însusi Hristos spune în Evanghelie: Adevarat, adevarat zic voua: cel ce crede în Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12), si fara Mine nu puteti face nimic (Ioan 15, 5).  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 34 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS CRUCEA IZVORASTE MIREASMA Intr-o dupa-amiaza de vara a venit la mine acasa prietenul cu care fusesem prima data în Sfântul Munte. El pastrase fata de toate o distanta mai mare decât mine, dar era impresionat si chiar influentat pozitiv de monahismul ortodox. În acea dupa-amiaza era framântat si cufundat în gânduri. Se confrunta cu o dilema arzatoare. Am stat de vorba si mi-a propus o colaborare. Îmi solicita participarea si sfatul. Existau doua moduri de a actiona. Printr-unul am fi câstigat destui bani, dar ne-am fi vatamat sufleteste atât pe noi însine, cât si pe altii. Prin celalalt mod n-am fi câstigat bani, dar nici n-am fi produs vreo vatamare cuiva. Ne aflam într-adevar la intersectia dintre rau si virtute,
si ne întrebam ce cale sa alegem. La un moment dat, pe când discutam, m-am gândit la parintele Paisie si i-am cerut în minte ajutorul. -Mai, nu citim si noi vreo rugaciune înainte sa hotarâm? îi propun prietenului. M-a privit nedumerit, cu uimire! Pentru o clipa m-am gândit: „O sa ma ia peste picior acum“. Uluit, l-am auzit însa zicând: „în regula, citim“. La Sfântul Munte se citesc în fiecare dupa-amiaza rugaciunile unei anumite slujbe, cunoscuta sub numele de „Pavecernita“. S-a întâmplat sa o am într-o brosura. Nu o mai citisem niciodata. Întrucât nu exista nici o icoana a vreunui sfânt la mine în casa, am scos de la piept o cruce de lemn, sculptata. O facuse cu mâinile sale si mi-o daruise parintele Paisie. Am atârnat-o pe perete si am început sa citim, cu multe poticneli si greseli, rugaciunea.
Dupa un sfert de ora terminaseram. M-am închinat si m-am aplecat sa sarut crucea. O minunata mireasma mi-a învaluit atunci narile. O aroma foarte placuta, puternica si totodata delicata izvora din cruce. Plin de bucurie, i-am zis prietenului meu: „închina-te si tu“. Se apleca sa se închine, apoi încremeni uimit, se închina din nou si începu sa inspire cu putere. Se întoarse spre mine plin de mirare: „Mai, frate, … miroase!“, îmi zise. A luat apoi crucea în mâini si a început sa o miroasa încontinuu. Ei bine, din acea clipa am tabarât amândoi pe cruce. O sarutam si o miroseam o data unul, o data celalalt. Mireasma umpluse toata camera. Ne priveam uluiti si bucurosi. Aceasta mireasma cereasca producea o influenta ciudata asupra noastra. Ne provoca o transformare sufleteasca si mentala. Sufletele noastre devenisera usoare si bucuroase. O euforie spirituala ne cuprinsese. O „betie cumpatata“- cum spun vechii asceti crestini. Am luat amândoi hotarârea pe data, fara sa mai fie nevoie de vreo discutie. Cunosteam acum cu claritate drumul corect. Nu ne mai interesau banii pe care i-am fi pierdut. Eram bucurosi ca urma sa facem ceea ce este corect, chiar daca aceasta decizie avea sa ne afecteze financiar. Ne-am ridicat îndata, împreuna, am mers si am pus în ordine chestiunea respectiva, dând o solutie definitiva problemei. Eram bucurosi pentru aceasta alegere a noastra. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 35 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Mai târziu am realizat ca imensul ajutor pe care ni-l daduse în aceasta situatie scurta invocare pe care i-o adresasem parintelui Paisie nu a fost atât faptul ca ne-a scapat de tot felul de încurcaturi urâte, cât acela ca ne-a dat siguranta duhovniceasca si încredere ca Dumnezeu lucreaza în viata noastra de fiecare zi.
Aveam astfel o dovada practica despre interesul, participarea si puterea sfintilor de a-i ajuta pe oameni în problemele lor zilnice. De atunci vizitele mele la Sfântul Munte au dobândit un caracter regulat. Câteodata stateam chiar si câte o luna- doua.Îmi placea modul de viata de acolo: simplu, linistit, profund si contemplativ. ***** Evenimentele pe care le voi descrie mai jos s-au petrecut la diverse intervale de timp în care nimic „suprafiresc“ nu s-a întâmplat. Eu am „comprimat“ timpul, astfel încât ma refer doar la evenimentele neobisnuite. Textul care urmeaza l-am scris tocmai în acea perioada si l-am intitulat „Vedenia“. Nu mi se nascuse înca ideea de a scrie o carte. Îl redau intact.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 36 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS VEDENIA Tesalonic, 6 decembrie 1987 „Dumnezeu S-a facut om ca sa-i faca pe oameni dumnezei“.-Sfântul Grigorie Teologul Cu rugaciunile batrânului Paisie si cu harul lui Dumnezeu, s-au întâmplat cu mine nevrednicul urmatoarele: Era în toamna lui 1982. Abia ce ma cunoscusem cu batrânul. Aveam în jur de 25 de ani si, fiind înca student, eram împresurat de atmosfera studenteasca a vremii, teribil de ignorant în aproape toate problemele legate de crestinism, cât si în cele legate de persoana batrânului. Nu stiam cu cine am de-a face. Hotarât lucru, nu eram crestin pe vremea aceea. Doar un tânar ideologizat, care traise la Universitatea din Tesalonic în climatul schimbarilor de regim politic, care mostenise atmosfera anilor ’68 si traia în usuratatea zilnica a barurilor acelei epoci. Era firesc sa-l întreb la un moment dat pe parintele Paisie despre dragoste. Era unul dintre putinele lucruri frumoase din lumea noastra, din viata omului, si ma întrebam de ce aceasta tema este atât de supusa constrângerilor din partea Bisericii. Dupa ce mi-a spus destule lucruri, batrânul a încheiat: „Dupa cum ciorchinele, daca îl tai din vita, se strica, putrezeste si nu se mai coace, tot astfel si dragostea, daca o desparti de taina nuntii, prin care se hraneste din harul lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu se va strica, se va denatura într-un fel sau altul“.
Apoi am plecat. M-am întors la manastirea care ma gazduia. Eram plin de nedumeriri. Aveam un trecut extrem de încarcat legat de aceasta tema, o întreaga viata care îsi scotea la iveala acum împotrivirile. -Bre, ma gândeam, hai sa luam lucrurile de la început, sa vedem ce rau putem descoperi. Si m-am apucat sa- mi imaginez în secvente doi oameni cum pornesc, cum se privesc, cum se simpatizeaza, cum se apropie, apoi cuvintele lor, gesturile, simtamintele, felul cum se mângâie, cum ajung în pat si încep sa faca dragoste. În toata aceasta „reconstituire vizuala“ pe care o faceam prin intermediul imaginatiei, ajutat de experienta, cautam sa localizez… raul. Eram asezat pe pat si ma gândeam. Deodata s-a întâmplat ceva. Mintea mi-a fost rapita brusc, dar foarte delicat, si înaintea ochilor mei a început sa se desfasoare o pelicula ciudata. Vedeam trupurile celor doi oameni ca pe doua sfere albe, despartite. Diafane, pline de o energie anume, fiind constituite dintr-o anumita substanta. Când faceau dragoste, li se pierdea învelisul si se uneau. Deveneau o singura sfera mare. A rezultat o fiinta noua. Cele doua au devenit una. Dupa toate celelalte elemente – compozitie, substanta, energie- nu exista nici o diferenta între sfera mare si cele doua mici care o compuneau. Elementul nou era unirea. Cele doua devenisera una.
Dupa aceasta am vazut si trupul culcat al unui oarecare ascet, care traise neînsurat. Ceva ca niste sfinte moaste. Exista ceva deosebit în aspectul lor. Compozitia lor, calitatea suferise o transformare radicala. Era mai densa, mai MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 37 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS tare, extrem de consistenta… inalterabila, as zice. Trupul îsi schimbase calitatea. Se petrecuse o transformare a substantei. A rezultat ceva cu totul nou, inalterabil, nestricacios, care depasea sfera existentei omenesti obisnuite. Incet-încet, pe nesimtite, m-am regasit întors la starea mea normala. Ceva aflasem. În adânc, sufletul meu se linistise, deslusind raspunsul. Creierul alerga întârziat, gâfâind din urma, straduindu-se sa înteleaga. Sa afle cuvinte pentru a exprima sensurile tainelor.
Desi sufletul a înteles dintru început, creierul îsi cerea si el partea cuvenita în procesul de cunoastere. În cele din urma, aveam sa-i dau si lui satisfactie. Ani de zile dupa aceea, când începusem sa studiez Evanghelia, am descoperit cuvintele, sensurile care luminau aceasta taina. Pentru prima parte a vedeniei: si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup (Matei 19, 5). În unirea cuplului, celor doi nu li se schimba firea. Omul se uneste cu om. Pur si simplu, cele doua entitati distincte se aduna într-una. Elementul nou este unirea. O unire ce poate fi explicata prin apel la criterii de ordin corporal, sentimental si psihologic. Nimic duhovnicesc, nimic dumnezeiesc nu exista în ea. Altfel spus, actul erotic este un eveniment pur trupesc, care nu-l sfinteste pe om. Si, ca fapt strict trupesc, contine prin natura sa elementele alterabilitatii si ale descompunerii. Nu poseda caracteristicile inalterabile ale vietii vesnice pe care le confera unirea cu Duhul Sfânt. Pentru cea de-a doua parte: cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6, 17). În cazul ascetului, se unesc doua firi. Trupul, pe de-o parte, si harul lui Dumnezeu de cealalta; omul cu Dumnezeu. Se preschimba firea omeneasca, primeste ceva nou, inalterabil; dobândeste si ea calitatile Duhului. Se savârseste astfel îndumnezeirea prin har a omului, în Duhul Sfânt: partasi dumnezeiestii firi, dumnezei prin har, …veti fi ca Dumnezeu. Iata câteva din expresiile Sfintei Scripturi care descriu aceasta realitate. Asa încât potentialitatea firii omenesti este îndumnezeirea. Nimic mai putin! Orice altceva este nedemn de om. Ce cutremuratoare revelatie… Si cuplul poate dobândi aceasta îndumnezeire, poate accede la acest nivel al fiintarii, la aceasta inalterabilitate, si astfel unirea, reprezentata prin noua sfera mare, se poate si ea înduhovnici. Aceasta se întâmpla însa atunci când cuplul se conecteaza la „canalele“ harului dumnezeiesc, anume atunci când, deplin constient si de buna voie, începe sa participe nemijlocit la Tainele Bisericii (Cununia, Spovedania, Dumnezeiasca împartasanie) si sa se straduiasca a se lipi de Domnul, pentru a deveni un duh cu El.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 38 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS PRIMELE MELE ÎNCERCARI „DUHOVNICESTI“ „Zgomotele“ Imi amintesc ca, impresionat de persoana batrânului Paisie, m-am apucat sa citesc cu ardoare si entuziasm „Viata Parintelui Arsenie“ (cel din Farasa Capadociei), imediat ce am aflat ca fusese scrisa de batrânul. M-am închis singur într-o chilie a manastirii Kutlumusi – cea mai apropiata manastire de chilia parintelui, si m-am lasat absorbit de carte. Citeam si eram impresionat. „Mai, omule, n-au numai yoghinii puteri. Si parintele acesta de aici trebuie ca a fost un mare yoghin“, ma gândeam. Parcursesem de-a lungul timpului diverse carti hinduse despre yoghini celebri; era acum pentru prima data când citeam despre un sfânt crestin. Îmi spuneam cu mirare: „Va sa zica, exista si în Grecia, si în crestinism, oameni atât de evoluati spiritual!“ (Pe atunci nu eram apt sa operez distinctiile fundamentale dintre un sfânt ortodox si un guru hindus; îmi parea cam acelasi lucru).
Am continuat lectura si eram tot mai impresionat de viata sfânta a parintelui Arsenie. Deodata am început sa aud zgomote în camera. Era ca si când ar fi bubuit mici petarde. Am sarit uimit în picioare si am început sa ma uit cu neliniste si mirare în jurul meu. Nu puteam localiza nimic. Au continuat sa bubuie în aer în fata mea, lânga urechea mea, sus, jos, în stânga, în dreapta. Ziua în amiaza mare. Priveam ca un buimac împrejurul meu. Ma cuprinsesera
îngrijorarea si teama. Am parasit camera si am pornit pe cararea catre chilia batrânului. -Parinte, asta si asta mi s-a întâmplat, i-am spus nelinistit. A râs. -Nu te teme, dracul te ispiteste! A vazut folosul pe care îl dobândea sufletul tau citind cartea si a încercat sa te opreasca. Nu te speria, nu-i nimic. M-a luat în bratele sale si m-a binecuvântat cu semnul crucii, dupa care am plecat linistit. „Sa existe într-adevardiavolul, precum îmi zice batrânul?“, ma întrebam pe drum. Desigur, n-am admis pâna la urma explicatia batrânului. „Diavolul?! În secolul XX?“. Mintea mea nu putea accepta; cultura, educatia, ideologia, viziunea mea asupra lumii nu-mi permiteau o asemenea concluzie. Mi se parea prea fortata. Pe de alta parte, ce fusese ceea ce mi se întâmplase? Nu puteam ignora tocmai propria-mi experienta… Impas, nedumerire… „Lasa, sa vedem mai departe. Lucrul acesta are nevoie de cercetare“, m-am gândit.
„Urletele“ Altadata, aflându-ma tot la Kutlumusi, stateam singur în camera si citeam o carte crestina. Deodata mi s-a nascut dorinta de a ma ruga. „Sa încerc, m-am gândit, si modelul crestin, sa vedem ce diferenta este între rugaciune si MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 39 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS meditatie. Sa o simt în practica“. Bineînteles, nu stiam cum se face rugaciunea. Cunosteam destule despre meditatie, dar nimic despre rugaciune. „Am sa îngenunchez“, ma gândeam, „si am sa-I vorbesc lui Hristos. De altminteri, Hristos este bun! Fie ca a fost un mare yoghin, fie ca a fost orice altceva, sigur a fost bun. N-am de ce sa ma tem“.
M-am ridicat din pat si am îngenuncheat. Îndata ce am atins cu genunchii podeaua, am auzit niste urlete salbatice de dincolo de fereastra. Am sarit înspaimântat. M-am uitat imediat afara pe fereastra. Era miezul zilei, cald, nu trecea nimeni si nu circula nimic pe o distanta mare. Doar ca urletele se auzeau în continuare. În prima instanta, am fost terifiat… „Lasa… ce ma încurc eu cu rugaciunile astea?“. M-am oprit; se spulberase orice dispozitie spre rugaciune. Fusese suficient sa primesc o amenintare viguroasa din partea unui „ceva“ salbatic si necunoscut. „Ce se întâmpla?“. Orbecaiam, luptându-ma haotic cu cineva necunoscut. Cedasem. Am simtit ca încercasem sa fac un pas mic, sa intru într-un tarâm spiritual, si cineva mi-a închis salbatic usa în nas. Nu eram deloc bine primit.
Faptul ma rodea pe dinauntru. „Ce-a fost asta?“. Nu puteam sa o ignor. Se întâmplase.
Dupa câteva zile am mers din nou la batrânul.

-Parinte, mi s-a întâmplat cutare si cutare. M-a privit cu multa dragoste. M-a luat de mâna si ma privea în ochi. Desi ma rusinam, îl priveam si eu, bucurându- ma mult. Simteam marea sa dragoste si imensa lui grija pentru mine. -Nu te teme, demonii sunt! Vor sa te sperie ca sa n-o apuci pe drumul cel bun. Dar nu îngaduie Dumnezeu sa faca vreun rau. Sunt legati. Numai sa urle precum câinii mai pot. Nu-ti fie teama! Lânga batrânul nu ma temeam. De altfel, în general nu ma temeam. Poate din necunoasterea primejdiei, poate din usuratate. Intâmplarea a trecut, dar la capat n-am scos-o. Pe batrân îl simpatizam mult, însa cuvintele lui nu le credeam. Nu gaseau ecou înlauntrul meu… Pendulam suspendat, nu paseam în nici o directie. Nu stiam ce sa cred, cum sa-mi explic evenimentele… Vizitatorul nocturn Ma aflam gazduit pentru câteva zile la manastirea Stavronikita, pe malul marii. Într-o dupa-amiaza, am aflat ocazia sa stau de vorba cu un monah venerabil. Eram singuri în biblioteca din arhondaricul manastirii. -Parinte, vreau sa ma învatati sa ma rog, i-am spus la un moment dat. -Sa te rogi? m-a întrebat cu uimire. -Influentat de „orientalisme“, îmi închipuiam ca va fi existând vreo metoda speciala, vreo tehnica, ceva de genul meditatiei. -Da, parinte, ce trebuie sa fac pentru a ma ruga? Ce sa spun? Cum trebuie sa sed? MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 40 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS A înteles atunci marea mea ignoranta, si mi-a raspuns cu multa delicatete: -Da, e simplu… Uite! Trebuie sa fii simplu. Sezi linistit într-un colt si vorbeste-I lui Hristos ca si când ar fi în fata ta si te-ar auzi. Este înaintea ta si te asculta… Îi vorbesti ca si unui prieten. Continuând sa-mi vorbeasca, am simtit ceva ciudat coborând asupra mea si transformându-ma sufleteste. L-am întrerupt. -Parinte, chiar acum, în timp ce-mi vorbiti, ceva ciudat mi se întâmpla, ceva îmi pune piedici. Mi s-a schimbat mintea. Va vad cumva… diferit. A ridicat ochii nedumerit si m-a privit cu neliniste. – Nu-i nimic, copilul meu, o sa discutam mâine. Mergem acum, sa te odihnesti… S-a ridicat si a plecat repede, nelinistit. Se înserase deja. Am mers la mine în camera. Eram singur, de aceasta data, în camaruta. M-a rapit somnul. Nu apucasem sa dorm prea multe ceasuri, când m-am trezit nelinistit. Ceva ma apasa pe piept. Cineva intrase în camera mea si ma presa pe piept. Am ridicat ochii înfricosat, dar nu vedeam nimic în afara de mobilier. Simteam însa acea puternica prezenta care ma presa insuportabil.
„Hristoase al meu, nu mai rezist, scoate-l afara de aici“, am spus în gând, si îndata am simtit golindu-se camera de acea prezenta strivitoare. S-a îndepartat si s-a asezat la intrarea în camera, amenintator. Nu mai îndrazneam sa dorm. Am petrecut multe ceasuri nelinistit, cu atentia încordata. Cineva era afara, la usa mea, permanent! Am putut adormi putin abia dupa ce s-a luminat de ziua. Imediat ce m-am trezit am coborât în curtea manastirii. M-am întâlnit chiar cu monahul cu care discutasem în seara din ajun despre rugaciune. Parea foarte epuizat, ca si când n-ar fi dormit deloc. – Cum esti azi? Esti bine? m-a întrebat, plin de grija si de iubire. -Da, parinte, mi-a trecut! Nu am nimic astazi. Ma simt minunat. Multumesc, i-am raspuns. Am simtit ca acest om se ostenise rugându-se pentru mine toata noaptea, si de aceea nu ma putuse necaji „vizitatorul“ nocturn. Pâna astazi ma simt îndatorat acestui om. Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-i rasplateasca binele pe care mi l-a facut, caci eu, datorita lenevirii mele, sunt sarac în virtuti si n-am cu ce-mi rascumpara multele datorii duhovnicesti. În ziua urmatoare am plecat sa-l vad pe parintele Paisie. Dupa doua ore si jumatate de mers pe jos, l-am întâlnit si i- am povestit ce se întâmplase. -Sezi sa-ti aduc un pistol, mi-a spus râzând. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 41 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Intra în chilie si îmi aduse un sirag mic de metanii, cu 33 de boabe, dupa numarul anilor lui Hristos, si o cruce. – Stii, mi-a spus, acesta lanseaza gloante duhovnicesti. De fiecare data când zici rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, este ca si când ai trage asupra diavolului, si el nu se apropie de tine. Ia-l, sa-l ai pentru „aparare“. Bucuros ca aveam ceva de la el, l-am luat. Am mai vorbit si despre alte lucruri. De fiecare data plecam de la batrânul mult mai bine decât eram la dus. Refacut, cu problemele rezolvate, fara nedumeriri, optimist, fortificat chiar, cu mai multe puteri, nu numai sufletesti ci si trupesti. Ma alinta cu câte o scatoalca dupa ceafa, si simteam înlauntrul meu o pace si o bucurie paradisiaca, ce se prelungeau vreme de mai multe ceasuri. O data îmi amintesc ca aceasta stare a durat câteva zile în sir. Nu exista nici o problema, nici o frica, nici o dificultate. Doar o senzatie de siguranta si o bucurie dumnezeiasca.
M-am întors la Stavronikita, manastirea care ma gazduia. Apoi, într-o seara, a reaparut oaspetele nocturn. De aceasta data însa aveam „pistolul“ parintelui Paisie. Chiar ametit de somn fiind, îndata ce i-am simtit prezenta, am început sa „trag“: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. S-a îndepartat instantaneu. Am continuat rugaciunea. Am prins curaj si am început sa-l vânez. Am înaintat spre locul unde se afla, însa imediat ce m-am apropiat de el, am simtit puterea sa de gheata si m-am oprit brusc. Era cu mult mai puternic decât mine. S-a napustit asupra mea. Acum „trageam“ necontenit: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Rosteam fara încetare rugaciunea. S-a întors sa fuga. Ai fi zis ca-l ardeau cuvintele rugaciunii. Nu eu, ci rugaciunea, numele lui
Hristos avea putere. Pe mine m-ar fi putut zdrobi ca pe un tântar. Brusc si-a schimbat înfatisarea. A devenit glumet. Era acum mic, corpolent, ca un pitic, cu un turban pe cap; a început sa faca glume si sa se apropie încet-încet de mine. Ca pentru joaca. Am fost surprins, aproape ca râdeam. Dar îndata ce s-a apropiat destul, sufletul meu i-a simtit amenintarea si rautatea, asa încât am reînceput rugaciunea. A fugit imediat de lânga mine. În felul acesta, rugaciunea lui Iisus a instituit o distanta, o zona de siguranta între noi.
N-a mai putut sa-mi faca nimic din cele ce-mi facea în trecut, pe vremea când ma batea si eram ca paralizat, incapabil sa ma apar.În acea seara am pus pe fuga demonii si i-am tinut departe de mine. Câstigasem o batalie. Razboiul nu se terminase. El continua înca. Dar Hristos este atotputernic. L-a zdrobit pe cruce pe diavol pentru noi. E de-ajuns sa nu fim nerecunoscatori si sa nu ne purtam necugetat. O „prajiturica“ din cofetaria Lui Hristos Intr-o alta zi, la Sfânta Manastire Stavronikita, citeam din Evanghelie. Îmi amintesc si ce fragment: capitolul 10, versetele 17-21 din Evanghelia dupa Luca. Spune Evanghelia: Si s-au întors cei saptezeci cu bucurie, zicând: Doamne, si demonii ni se supun în numele Tau. Si le-a zis: Am vazut pe satana, ca un fulger cazând din cer. Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi, si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va vatama. Dar nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise în ceruri.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 42 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dupa toate cele întâmplate, acest fragment semana cu un mesaj personal pentru mine. L-am simtit pe Hristos adresându-mi-se peste veacuri. Ma întrebam totusi cu nedumerire: „Oare asa sa stea lucrurile? Si toti acesti initiati si mari filosofi, pe care i-am citit si de care m-am entuziasmat, sa nu aiba habar de nimic?“. Nume rasunatoare, care au schimbat fata lumii: Marx, Mao, Bakunin, Freud, Adler, Eric Fromm, Khalil Gibran, Kazantzakis, Wilhelm Reich, Nietzsche, reflectiile lui Buddha, Sutrele lui Patanjali, apoi Gurdjieff, Dr. Suzuki cu filosofia Zen, Lao-Tse si taoismul, acestia si altii asemenea mi s-au însirat prin minte. „Bine, dar este cu putinta ca toti acesti întelepti
cunoscatori ai lumii si ai societatii sa fi gresit, iar eu sa descopar acum adevarul pe care acestia l-au ignorat?“. M-am oprit brusc… Eram mirat, ezitam. Pe oamenii acestia îi studiasem, îi simpatizam, ma sedusesera. Mi se parea ciudat ca eu, un om totusi fraged atât din punct de vedere biologic cât si spiritual, sa fi ajuns la adevar, sa fi triumfat acolo unde ei ratasera! Eram descumpanit. Atunci s-a petrecut ceva straniu si minunat. Am simtit pogorându-se lin asupra mea ceva foarte pur, asemenea diamantului, limpede, delicat, simplu, pasnic, patrunzator, atotputernic. M-a umplut de bucurie. Mintea mi s-a deschis într-un adânc fara margini, care m-ar fi înfricosat daca nu mi-ar fi adus o liniste profunda si desavârsita acel ceva care devenise una cu sufletul meu. O lumina mentala. Aceasta s-a petrecut în timp ce citeam versetul imediat urmator textului de mai sus al Evangheliei: în acest ceas Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt si a zis: Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamântului, ca ai ascuns aceasta de cei întelepti si de cei priceputi, si le-ai descoperit pruncilor. Asa, Parinte, caci asa a fost înaintea Ta,
bunavointa Ta. Mi-am dat seama ca prunc sunt si eu, si am avut deodata revelatia acestei legi duhovnicesti care guverneaza întreg pamântul. Nu cei puternici, nu cei vicleni, nu diplomatii, nu descurcaretii, nu cei bogati, nu cei cultivati, ci cei simpli, cei sinceri, cei smeriti, cei curati cu inima, cei plini de bunatate, cei bine intentionati, cei ce se aseamana pruncilor, cei cu suflet de copil, cei fara de rautate, acestia vor întelege, acestia vor trai taina cea mai profunda, vor patrunde
pâna la esenta ultima a acestei lumi. Acestia se vor împartasi din viata cea adevarata, din izvorul vietii întregii lumi. Acestia vor face experienta adevaratei realitati a existentei. Ceilalti vor atinge doar materia, învelisul. Nu vor putea sa strapunga niciodata acest învelis, sa patrunda dincolo de materie, sa-si cufunde fiinta în apele vietii adevarate. Vanitatea îi împiedica sa acceada dincolo de himericele lor constructii mentale. Astfel ramân rupti de adevarul lui Hristos. De vreme ce cred
în ei însisi, nu pot crede în Dumnezeu, în Hristos. Se straduiesc sa traiasca ceva ce nu exista, urmând teoriilor lor, cufundati în nestiinta. Traiesc în obscuritatea unui cerc vicios de ipoteze si probabilitati. Un egocentrism feroce si o întunecata trufie îi izoleaza de adevar, de izvorul vietii. Secatuiti, aproape dezgoliti de orice vlaga, orbecaiesc departe de Duhul lui Dumnezeu Care, dimpotriva, lumineaza si da viata.
Prin viclenie, prin constrângeri, chiar prin forta, se straduiesc sa dobândeasca infinite bunuri materiale. Plini de lacomie, le rapesc de la cei carora le sunt realmente necesare. Si toate acestea doar ca sa-si alimenteze senzatia ca le-ar fi cu ceva superiori celorlalti. Se simt lipsiti de adevar si se silesc sa umple golul cu materie. Sa se consoleze prin apel la placerile simturilor… Niste bieti nebuni si nefericiti care au nevoie de ajutorul lui Hristos. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 43 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Priveam acum lumea si viata prin „ochii duhovnicesti“ pe care mi-i daruise, pentru o clipa, Hristos. Eram cuprins de o bucurie adânca si tihnita. Sarutam Sfânta Scriptura necontenit. Ii iubeam pe totii oamenii. II rugam pe Dumnezeu sa-i ajute pe cei nedrepti, care au practic mai multa nevoie de ajutor decât cei nedreptatiti.
Fireste, dupa putine zile am mers din nou la parintele Paisie si i-am istorisit despre cele întâmplate. S-a bucurat. A râs! – Te-a tratat Hristos cu o „prajiturica“ din cofetaria Lui, mi-a zis. Apoi m-a privit în ochi: -Exista si placinte, mi-a spus si a zâmbit bucuros. Eu simteam însa ca toate aceste lucruri minunate mi se întâmplasera prin rugaciunile sale. El se ruga pentru mine. Rugaciunea sa era pricina pentru care se revarsau asupra mea aceste lucruri.
43 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Priveam acum lumea si viata prin „ochii duhovnicesti“ pe care mi-i daruise, pentru o clipa, Hristos. Eram cuprins de o bucurie adânca si tihnita. Sarutam Sfânta Scriptura necontenit. Ii iubeam pe totii oamenii. II rugam pe Dumnezeu sa-i ajute pe cei nedrepti, care au practic mai multa nevoie de ajutor decât cei nedreptatiti.
Fireste, dupa putine zile am mers din nou la parintele Paisie si i-am istorisit despre cele întâmplate. S-a bucurat. A râs! – Te-a tratat Hristos cu o „prajiturica“ din cofetaria Lui, mi-a zis. Apoi m-a privit în ochi: -Exista si placinte, mi-a spus si a zâmbit bucuros. Eu simteam însa ca toate aceste lucruri minunate mi se întâmplasera prin rugaciunile sale. El se ruga pentru mine. Rugaciunea sa era pricina pentru care se revarsau asupra mea aceste daruri duhovnicesti.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 44 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „MICILE“ HARISME ALE BATRÂNULUI Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh. Si felurite slujiri sunt, dar acelasi Domn. Si lucrarile sunt felurite, dar este acelasi Dumnezeu Care lucreaza toate în toti. (I Cor. 12,4-6) Parintele Paisie avea multe harisme duhovnicesti. Cele mai înalte dintre ele erau greu de priceput pentru oamenii obisnuiti. De obicei, ele erau întelese si pretuite duhovniceste de catre monahii ortodocsi înaintati pe calea lui Hristos. Pentru noi, restul, se aflau atât de sus fata de posibilitatile noastre personale, încât nu le puteam percepe, si ne ramâneau astfel necunoscute. Avea însa si unele harisme duhovnicesti pe care multi le percepeau. De pilda, batrânul cunostea cine erau oamenii care veneau sa-l viziteze, ce gândeau, ce problema îi preocupa si care era solutia ei. La început eram impresionat de aceste harisme. Mai târziu, întrucât se manifestau atât de des, zilnic, le acceptam ca pe un element firesc al vietii noastre. Cândva, simtindu-ma stânjenit întrucât mi se parea ca îl obosesc, s-a întors si mi-a zis: -Nu te necaji, eu stiu cine vine, cum îi cheama, ce serviciu au, ce probleme, ce gândesc, si toate celelalte… Însa îi las sa vorbeasca, sa le spuna, ca sa se usureze putin. Catre sfârsit îmi devenise aproape obisnuinta sa nu-i mai fac cunoscuta deloc problema, ci sa merg sa ascult direct raspunsul. Intâmplarile de acest gen sunt foarte multe. Voi evoca doar trei dintre ele. Cataiful Era în Postul Mare, înainte de Pasti. Ma instalasem singur într-o chilie din padure, la doua ore departare de chilia batrânului. Încercam sa ma îndeletnicesc cu rugaciunea. Dupa patru saptamâni de post si asceza, în timpul rugaciunii am primit un atac, o ispita mult mai intensa decât celelalte; m-am temut sa nu patesc vreun rau. „Oare batrânul sa-si fi dat seama?“, ma întrebam. „Ei, sigur stie“, îmi raspundeam tot eu. Însa frica, pe de-o parte, si dorinta mea de a-l vedea, pe de alta parte, m-au facut sa hotarasc: „Ma duc sa-l vad, asa… pentru siguranta“. Am pornit deci, pe jos, pe cararile Sfântului Munte, pentru a-l întâlni. La capatul acestui rastimp de post aspru, mi se ivise de câteva zile dorinta sa manânc un cataif. „Unde sa gasesti prajituri în Sfântul Munte?!“, ma gândeam. „Daca eram la manastire, si daca nu era Postul Mare, poate s-ar fi aflat ceva. Dar aici, în padure… poti sa-ti iei
gândul!“, îmi spuneam în sine. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 45 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Aceasta dorinta a devenit însa ardenta înlauntrul meu. Nu ma puteam gândi la nimic altceva. Mintea îmi era parca focalizata pe aceasta idee. „Ah, de-as fi avut un cataif…“, si iar de la capat. Ma straduiam sa-mi concentrez mintea la cuvintele rugaciunii („Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“), dar nu reuseam mai mult de un minut, doua.
Situatia era absolut rizibila, dar lupta se dovedea dificila. În felul acesta am mers pe jos cele doua ore. Deodata am zarit chiliuta batrânului. Am redevenit serios. „Ia sa pun ordine în ceea ce am sa-l întreb, ca sa nu-l obosesc peste masura“, mi-am spus în sinea mea. Într-adevar, am uitat de cataif si m-am umplut de bucurie în asteptarea întâlnirii. M-am bucurat si mai mult când am ajuns la poarta din spate a curtii si am vazut ca nu mai era nimeni. Îl voi avea pe parintele Paisie numai pentru mine. Întreg al meu! Ce noroc! Am tras clopotelul si am asteptat alaturi, ca sa ma recunoasca. Batrânul a facut un zgomot înauntru, ca sa-mi dau seama ca este în casa. A întârziat putin. Brusc, a deschis putin usa, a scos capul încet-încet, strengareste, si m-a privit câteva clipe; a început sa râda si a închis usa la loc.
îl asteptam, deci, sa iasa. De aceasta data a iesit serios. Cu un aer oficial. Aveam destule zile de când nu-l vazusem. Îi sorbeam chipul cu nesat. Tinea amândoua mâinile întinse înainte. A început sa le miste în sus si în jos. Deodatal-a apucat râsul si s-a oprit. Apoi a redevenit serios si a continuat sa paseasca încet-încet, cu ifos protocolar. Îsi tot misca mâinile în sus si în jos, ca sa-mi atraga atentia. Tinea ceva în ele. Eu eram mai jos si nu puteam vedea. A ajuns lânga mine. Cu greu îsi stapânea râsul. Îsi cobora putin câte putin mâinile si, de îndata ce încercam sa ma uit la ce tinea, le ridica repede mai sus de capul meu. Râdeam. Am început sa ne jucam, eu straduindu-ma sa vad ce tine, iar el coborând si ridicând mâinile. Eram bucurosi. Le-a coborât brusc si… ce sa vad? Pe o farfurioara de cafea- mult râvnitul cataif însiropat! M-am pierdut… -Hai, manânca-l repede, sa nu vada cineva si sa se sminteasca, mi-a spus râzând. Am intrat în curte, am luat cataiful si, împreuna cu el, mi-am primit si lectia. „Mai, prostule“, îmi ziceam în gând, „batrânul cunoaste pâna si cea mai neînsemnata dorinta a ta, si daca ti se întâmpla ceva duhovnicesc, daca ar exista vreo primejdie duhovniceasca, tocmai el sa nu stie? A cunoscut pâna si pofta ta dupa prajitura, si sa nu simta lupta ta duhovniceasca?“, ma întrebam rusinat. „De altfel, cum ai scapat de atacurile demonilor? Esti ridicol daca socotesti ca de tine s-au temut si au luat-o la fuga asa de repede. Si-a pus batrânul umarul, într-un chip duhovnicesc, si te-a acoperit cu rugaciunea sa, prostule, chiar daca tu nu ti-ai dat
seama“. Acestea si altele asemenea cugetam, în vreme ce mâneam cataiful. Parintele ma privea cu dragoste. Mi-a dat si o mica scatoalca peste cap, din acelea „duhovnicesti“, care îmi faceau mare placere. M-am rusinat, desigur, sa-l întreb cum ajunsese cataiful la chilia sa, într-o asemenea perioada… M-am temut de raspunsul pe care as fi putut sa-l aud.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 46 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Astfel, cu aceasta gluma, batrânul mi-a dat o foarte serioasa lectie duhovniceasca. Înlauntrul sufletului meu s-a înradacinat si s-a adâncit încrederea în persoana lui. Era un povatuitor duhovnicesc neînselat. Marea sa iubire se manifesta si printr-o imensa grija fata de fiii sai duhovnicesti. Prin harul lui Dumnezeu, distantele geografice se anulau si batrânul cunostea ce se petrece în sufletul fiecarui fiu al sau. Jeep-ul si bicicleta Alta data, cuprins de lenevie, am început sa ma gândesc ca ar fi bine sa plec din Munte si sa ma întorc în lume, la tot confortul material de rigoare. „Îmi voi lua o bicicleta sa fac plimbari pe tarm, si un Jeep, ca sa plec în excursii la munte“, ma gândeam. Fiindca aceste gânduri începeau sa ma preseze, si fiindca se adaugasera si alte probleme, mi- am zis ca ar fi oportun sa-l întâlnesc pe batrân.
Am mers la chilia sa, dar nu era acolo. M-am gândit sa trec si pe la o chilie vecina, unde avea obiceiul sa se mai duca uneori. I-am vazut de departe. Parintele Paisie, sezând pe o buturuga afara, în curte, citea, iar ceilalti – în picioare -ascultau cu atentie. Erau absorbiti. Am înaintat si m-am oprit la vreo trei-patru metri departare, ca sa nu-i deranjez. La un moment dat, batrânul s-a oprit din lectura, a ridicat capul, m-a privit si mi-a spus: – Bun venit! Cu ce ai sosit? Cu Jeep-ul sau cu bicicleta? Ceilalti monahi au râs, socotind ca glumeste. Eu însa am înteles ca îmi cunostea gândurile. M-am rusinat si ma gândeam: „De ce n-am mai avut eu un pic de rabdare?“. Apoi a continuat lectura si mi-a facut semn sa ma apropii ca sa ascult. Erau însemnarile cuiva care fusese mai înainte adventist si care dezvaluia vicleniile organizatiei „Turnul de veghe“. S-a întors zâmbind si mi-a spus cu subînteles: – De ce n-ai mai avut un pic de rabdare? A râs, m-a privit si a continuat: -Ca sa ajungi înainte de a se termina lectura, ai venit repede-repede cu Jeep-ul si cu bicicleta? Am înteles ca îmi urmarea gândurile. M-am rusinat. Am început cu totii sa râdem… Bineînteles, pentru motive diferite. Ceilalti n-au banuit nimic din ceea ce se întâmplase între mine si batrânul. Scrisoarea Un prieten din America avea de înfruntat niste probleme foarte serioase. Era cunoscut parintelui Paisie de multi ani. A trimis o scrisoare urgenta unui monah din Sfântul Munte, cu rugamintea de a merge la parintele Paisie sa-l întrebe despre doua-trei probleme concrete, si sa-i raspunda apoi telefonic. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 47 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Într-adevar, acest monah s-a dus fara întârziere la chilia parintelui. Batrânul i-a deschis îndata si, fara sa piarda timpul, i-a spus: -Ia si scrie, ca nu cumva sa uiti. Si a început sa-i raspunda la scrisoare, înainte ca celalalt sa apuce sa-i spuna vreo vorba despre ceva: nici din ce motiv a venit, nici cine l-a trimis, nici ce continea scrisoarea. Batrânul era chiar nelinistit si, înainte de a raspunde la întrebarile prietenului, a zis: – Spune-i sa se întoarca repede, cu primul avion. Masonii i-au hotarât moartea. Hotarârea a fost deja luata, acum cauta doar prilejul potrivit. Povestiri ale unor cunoscuti de-ai mei Batrânul primea scrisori din toata lumea. Saculete întregi. Fireste, se afla în imposibilitatea de a raspunde. Erau atât de multe! Cunostea însa ce cuprindeau scrisorile, si le raspundea tuturor în chip miraculos, solutionând problemele prin rugaciune.
••• Un cunoscut ajunsese în mari încurcaturi prin implicarea sa în Miscarea Scientologica. Îl întâlnisem la parintele Paisie. Mai târziu, pe când se confrunta cu o mare dificultate, a trimis o scrisoare batrânului si i-a cerut ajutorul. Problema s-a rezolvat absolut miraculos. O marturisea, mai târziu, amicul însusi: „…acesta a fost un mare dar de la parintele Paisie“. ••• O cunostinta de la Universitate, feminista convinsa, cu totul înstrainata de Hristos si de Biserica Sa, avea de înfruntat, împreuna cu familia, serioase probleme sociale si economice. Hotarâse chiar sa se sinucida. „Am auzit undeva despre batrânul; m-am apucat atunci si i-am expediat o scrisoare. Nu cunosteam adresa. Am scris atât: P. Paisie, Sfântul Munte.“Daca e sa mearga – merge…”, m-am gândit. N-a trecut mult timp si au încetat certurile în familie, ne-am linistit între noi. Când mi-am dat seama, am fost uimita. De atunci am început sa ma interesez si sa-L caut pe Hristos“, a marturisit ea. ••• Era un om a carui meserie consta în comercializarea filmelor pornografice. Câstiga multi bani. Mi-a spus el însusi povestea lui: „Auzisem despre parintele Paisie si mi-am zis: “O sa merg sa-i spun eu vreo doua calugarului, sa ma tina minte!”. M- am dus, asadar, împreuna cu alti doi amici, pentru prima data acolo. Batrânul ne-a primit pe toti trei în curte. – Sedeti, ne-a spus, sa aduc ceva sa va tratez. Eu cautam prilejul sa-l iau peste picior. I-a tratat mai întâi pe ceilalti doi si, îndata ce a ajuns în fata mea, a întors farfuriuta si a azvârlit prajitura în noroi. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 48 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Mi-a cazut, a zis. Nu conteaza, ia-o si manânc-o. M-am simtit jignit. -Cum, sa o manânc cu noroi? – Dar ce, tu nu-i servesti pe oameni cu noroi? mi-a raspuns aspru. M-am pierdut, eram naucit. M-am ridicat si am plecat! A doua zi m-am dus din nou. Mi le-a spus pe toate mult mai detailat de data asta. Mi-a fugit pamântul de sub picioare. “Ce sa fac?”, l-am întrebat.“Mai întâi de toate sa termini definitiv cu aceasta… treaba, apoi vino sa stam de vorba”. M-am întors în Tesalonic. Am închis magazinul si am început sa caut un serviciu nou. Dupa o luna m-am întors la parintele si l-am gasit. Mi-a spus ca trebuie sa ma spovedesc, si m-a pus într-o rânduiala duhovniceasca“. Omul era deja foarte schimbat. Era acum un crestin fericit si constiincios. Sunt nenumarate astfel de întâmplari. Multi oameni le-au trait. Deseori, când mergeam la batrânul si asteptam sa ne vina rândul pentru a ne primi, se gasea câte cineva sa relateze o asemenea experienta personala. Daca le-am aduna pe toate laolalta, ar rezulta o carte uriasa.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 49 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „METODA“ ÎNVATATURII BATRÂNULUI -DUHUL SFÂNT La începutul relatiei noastre duhovnicesti, parintele Paisie îmi vorbea foarte putin. Cuvintele sale nu aflau în sufletul meu loc prielnic pentru a rodi. De aceea, la început a cautat sa creeze un astfel de loc în sufletul meu. Cum a facut-o? Prin rugaciunea sa. Rugaciunea care izvora din inima sa neprihanita producea minuni. Prin rugaciunea lui, asadar, dobândeam eu trairi si experiente duhovnicesti. Oriunde m-as fi aflat – în Sfântul Munte, în Tesalonic sau în India – simteam rugaciunea lui rasfrângându-se asupra mea si acoperindu-ma cu o negraita dulceata si bucurie. Câteodata mi se întâmpla chiar si în vis, iar prezenta rugaciunii sale era atât de intensa încât ma trezea. Alteori semana cu o adiere suava, înmiresmata. Câteodata de scurta durata, câteodata mai îndelungata. Era o infinita diversitate. Întotdeauna însa partea rationala ramânea în planul secund. Mai întâi se petreceau „evenimentele duhovnicesti“. Sufletul învata, cunostea în profunzime, iar apoi ratiunea, ca o buna slujitoare a lui, se straduia sa ordoneze, sa explice, sa exprime în gânduri si cuvinte aceste taine pe care sufletul le traia.
Dar ce înteleg când spun ca rugaciunea batrânului ma învata? Ce înseamna „rugaciunea lui“? Era gândul lui care se îndrepta spre mine? Era sufletul sau care venea si se atingea de al meu? Nu cumva exista înca ceva, o alta prezenta, o alta persoana, o alta putere? Ce se întâmpla, exact, în aceste clipe minunate? Cine poate cu adevarat sa raspunda la aceste întrebari în toata adâncimea si largimea lor? Doar cineva care s-ar afla la masurile duhovnicesti ale batrânului. Eu voi vorbi numai pâna acolo unde am trait, pâna acolo unde evenimentele mi-au îngaduit sa înteleg. Calitatile sufletului parintelui Paisie depaseau firea umana în sensul ei obisnuit. Sufletul sau era unit în chip desavârsit cu Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu. Isi curatise deplin sufletul de mizeria spirituala, de întunericul duhovnicesc, de mocirla patimilor (adica mândria, egoismul, iubirea de stapânire, iubirea de argint, iubirea de placere, slava desarta, lenevia, lacomia pântecelui s.a.m.d.). Prin efortul acesta, legat nemijlocit de participarea permanenta la Tainele Bisericii Ortodoxe, si mai ales la Sfânta împartasanie, parintele Paisie îl purta înlauntrul sau pe Hristos, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Era purtator-
de-Dumnezeu: unde se afla parintele Paisie, acolo Se manifesta Duhul Sfânt, Dumnezeu. Astfel, fagaduinta pe care Iisus Hristos le-a facut-o tuturor ucenicilor Sai din toate veacurile(Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu ramâne întru Mine si Eu întru el – Ioan 6, 56) era o realitate zilnica pentru el. Aceasta potenta, pe care o au toti crestinii ortodocsi, parintele Paisie o adusese la stadiul ultim, acela de act. Cu alte cuvinte, o transformase, la capatul unor mari osteneli, din posibilitate în realitate. Ceea ce parintele Paisie nazuia în sufletul sau, Duhul Sfânt împlinea. Ceea ce sufletul sau atingea, primea atingerea Duhului Sfânt. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 50 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Cunostinta batrânului era cunostinta Duhului Sfânt, aflat din belsug în sufletul sau. Când stateai alaturi de el, simteai stralucirea Duhului Sfânt revarsându-se peste tine, transfigurându-te. Atunci când ma aflam departe de el, vointa batrânului, exprimata în rugaciunea sa, devenea un canal prin care se transmiteau în sufletul meu energii dumnezeiesti. Puterea batrânului era Hristos, Care locuia înlauntrul sau.
Batrânul lucra cu Dumnezeu, si Dumnezeu locuia înlauntrul sau. De aceea cred ca însusi harul lui Hristos, Duhul Adevarului, Duhul Sfânt m-a învatat, prin rugaciunile parintelui Paisie. De altminteri, aceasta propovaduieste si Evanghelia. Era profetit de catre prorocii Vechiului Testament, cu secole înainte de a Se arata Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu va trimite Duhul Sau oamenilor în vremea întruparii lui Hristos. Domnul le-a amintit aceste profetii iudeilor, zicând: Scris este în proroci: “Si vor fi toti învatati de Dumnezeu” (Ioan 6, 45). Mai târziu, adresându-Se ucenicilor, Hristos le-a zis:Înca multe am a va spune, dar acum nu puteti sa le purtati. Iar când va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul (Ioan 16, 12-l3). Si, înainte de jertfa Sa pe cruce din iubire pentru întreaga omenire, vorbindu-le ucenicilor Sai întristati, a spus:Si Eu voi ruga pe Tatal Meu, si alt Mângâietor va va da voua ca sa fie cu voi în veac, Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi îl cunoasteti, ca ramâne la voi si în voi va fi!(Ioan 14, 16-l7). Dupa ani de zile, înfatisându-le activitatea sa celorlalti crestini, Apostolul Petru povestea: Si când am început eu sa vorbesc, Duhul Sfânt a cazut peste ei, ca si peste noi la început. Si mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea: Ioan a botezat cu apa; voi însa va veti boteza cu Duh Sfânt. Deci, daca Dumnezeu a dat lor acelasi dar ca si noua, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca sa-L pot opri pe Dumnezeu?
(Fapte 11, 15-l7). În cele din urma, daca Dumnezeu nu-Si pune mâna Sa, în chipul stiut de El, mai mult sau mai putin vadit, atunci îi este cu neputinta omului sa descopere adevarul, sa ajunga si sa ramâna credincios pâna la sfârsit lui Iisus Hristos, unicul mântuitor al omenirii. Noi trebuie sa cerem tocmai ajutorul lui Dumnezeu. Lucrurile pe care le învata într-o clipa harul dumnezeiesc, Duhul Sfânt, sunt adânci si necuprinse, astfel încât ele nu încap în cuvinte omenesti, si nici macar în ratiunea omeneasca limitata care a creat aceste cuvinte. Cea dintâi lectie importanta este ca exista Duhul Sfânt. Aceasta o traiesti, este de domeniul evidentei. Exact asa precum stii ca exista lumina soarelui, pentru ca o vezi, precum stii ca focul încalzeste, pentru ca o simti pe pielea ta. Diferenta consta în faptul ca evidenta Duhului Sfânt, atunci când îl traiesti pe viu, este de mii de ori mai izbitoare. Tot asa precum atunci când cineva, vazând obiectele lumii materiale cu ajutorul- sau mai degraba din pricina-
luminii soarelui, dobândeste în acelasi timp si o cunoastere si o experienta a luminii însasi, exact în acelasi fel, MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 51 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS atunci când cineva cunoaste taina lumii duhovnicesti prin Duhul Sfânt, dobândeste totodata si o cunoastere si o experienta a Duhului Sfânt însusi. Este dificil sa-i explice cineva unuia care s-a nascut orb ce înseamna „lumina“, ce înseamna „a vedea“. De oricâta elocinta ar dispune, el îi va putea transmite extrem de putine date individului orb. Însa, daca printr-o operatie reusita va izbuti sa-l faca sa vada, atunci nu mai trebuie sa-i explice nimic. Cel care mai înainte fusese orb, cunoaste acum el însusi. Are o traire si o experienta personala. Acum cunoaste fara explicatii rationale, care se dovedesc de
prisos si chiar obositoare. În chip asemanator se întâmpla si cu Duhul Sfânt. Cel ce trupeste este orb îsi cunoaste orbirea sa, caci îi aude pe ceilalti oameni vorbind despre lumina, culori, soare, zi, noapte. Din toate acestea îsi da seama ca se petrece în aceasta viata ceva foarte important, pe care însa el nu este în stare sa-l cunoasca.
Noi, cei orbi duhovniceste, ne aflam într-o situatie mai dificila. Nu cunoastem ca suntem orbi duhovniceste, astfel încât sa ne cautam cu ardoare tamaduirea. Este tocmai motivul pentru care cei mai multi dintre noi ne astupam urechile, ne închidem sufletul fata de Hristos, Care ne vorbeste despre lumea duhovniceasca si despre viata vesnica. Traim si murim în întunericul nostru duhovnicesc, fara a cunoaste vreodata Lumina lumii, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Desigur, exista trepte diferite ale participarii noastre la aceasta Lumina a lumii. Contemplarea luminii necreate este considerata a fi cea mai înalta culme duhovniceasca. Odata, întrebat de mine despre acest subiect, parintele Paisie mi-a relatat o experienta de-a sa: „Eram la chilie (este vorba despre Chilia lui Ipatie, mai sus de Katunakia – n.a.). Ma rugam, când am vazut lumina necreata. La un moment dat, când ea s-a retras, am privit în jurul meu si mi s-a parut ca e semiîntuneric. “O fi apus soarele”, îmi zic. Ridic ochii si… ce sa vad? Soarele se afla pe mijlocul boltii. Era luna iulie, toiul verii, si mie mi se parea semiîntuneric. Mi se adaptasera ochii la cealalta lumina. Ca sa-ti dai seama cât de intensa a fost…“. Reaua mea intentie mi-a creat o multime de pacate personale, care deschisesera un adevarat abis între mine si Dumnezeu. Rugaciunea batrânului, având ca „material“ mila lui Dumnezeu, „cladea“ podul peste abisul pacatelor, prin care primeam darurile iubirii lui Dumnezeu.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 52 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS MAREA BINECUVÂNTARE Cu cât un eveniment are o mai mare încarcatura duhovniceasca, cu atât este mai dificil sa vorbesti despre el. Nu exista cuvinte, nu exista sensuri lingvistice care sa-l poata exprima. De asemenea, nu exista experiente sau imagini analoge din lumea materiala în care traim, astfel încât sa poata face cineva apel la o cât de slaba comparatie. Apostolul Pavel spune despre aceasta: …a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca (II Cor. 12, 4). Adica a auzit, a trait, a înteles -cu puterea lui Hristos – lucruri pe care nu-i sta în puteri omului sa le exprime prin cuvânt. Intr-o dupa-amiaza ma dusesem în curtea din spate a batrânului, si am simtit în aer o mireasma deosebita. – Parinte, ai ars tamâie? l-am întrebat. Mi-am rotit privirile în stânga si în dreapta, încercând sa localizez sursa miresmei. Nu era nimic. Ma aflam într-un spatiu deschis. – Miroase frumos? m-a întrebat linistit batrânul. -Da, parinte, minunat! am raspuns în timp ce ma asezam lânga el. Ma obisnuisem deja cu aceste întâmplari neobisnuite, inexplicabile, care se petreceau în jurul chiliei si persoanei batrânului, asa încât am renuntat si de data aceasta la alte comentarii si întrebari. Mi-am amintit de sfatul pe care mi-l daduse în trecut: „Nu trebuie sa dai importanta acestor întâmplari, nici sa te preocupi mult de ele, caci exista primejdia sa te amageascad iavolul. Daca o întâmplare este de la Dumnezeu si tu o treci cu vederea din precautie duhovniceasca, atunci Bunul Dumnezeu va gasi o modalitate mai evidenta pentru a-ti vorbi“. Asadar, am uitat repede evenimentul, fiind captivat de interesantele discutii cu parintele Paisie. Intr-un sfârsit, m-am ridicat sa plec. M-am aplecat sa-i sarut mâna, nadajduind sa-mi dea vreo scatoalca „duhovniceasca“ si astfel sa-mi umple de bucurie si pace mintea si inima. Într-adevar, asa s-a întâmplat. Ajungând la usa din spate si fiind singuri, cuprins de o dorinta brusca, i-am luat mâna si i-am sarutat-o. Batrânul râdea. Era bucuros. Eu ma aflam deja în acea „betie cumpatata“. A închis. El era pe dinauntru, eu afara, ceva mai jos. Îmi spunea glume despre „cofetaria“ lui Dumnezeu. Eu ma bucuram, si în acelasi timp ma sfiiam mult. Nu voiam sa plec, sa ma dezlipesc de lânga el. Unde sa ma duc? Mi-era atât de bine în apropierea lui! Si-a pus amândoua mâinile pe capul meu si si-a ridicat o clipa ochii spre cer. Un râu duhovnicesc s-a revarsat atunci înlauntrul meu. Ramasesem fara grai. Eram atât de plin de viata! Câta pace! Câta lumina! Câta bucurie! – iar acestea sunt cuvinte foarte sarace. Rusinat, mi-am ridicat ochii si l-am privit. Avea o bucurie sobra. Si-a întins mâna si a rupt o crenguta din tufa alaturata. Ma lovea alintator peste cap. Valuri-valuri se revarsa peste mine harul. Asa îl
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 53 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS simteam, ca pe un râu dezlantuit. Desi eram eu însumi, deplin constient de ceea ce ma înconjura, în acelasi timp ma „îmbatasem“ de Duh. Aceste lucruri s-au întâmplat dintotdeauna în Biserica lui Hristos, dupa cum se întâmpla si în zilele noastre. Iata ce spune în Evanghelie Sfântul Ioan înaintemergatorul, Botezatorul lui Hristos: Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc încaltamintea; Acesta va va boteza cu Duh Sfânt si cu foc (Matei 3, 11). În multe rânduri Hristos fagaduise sa îl dea pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, celor ce vor crede în El, ca sa-i calauzeasca la tot adevarul. Într-adevar, în ziua Cincizecimii Dumnezeu Se uneste cu oamenii în Duhul Sfânt: Si li s- au aratat, împartite, limbi ca de foc, si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4). Mai târziu, iata ce se întâmpla prin Apostoli: înca pe când Petru graia aceste cuvinte, Duhul Sfânt a cazut peste toti cei care ascultau cuvântul (Fapte 10, 44). Iata si alt exemplu: Iar apostolii din Ierusalim, auzind ca Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca sa primeasca Duhul Sfânt. Caci nu Se pogorâse înca peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-l7).
Sunt astazi încredintat ca un dar asemanator am trait si eu atunci, cu rugaciunile batrânului Paisie. Nu-mi amintesc cum am plecat de la usa batrânului. Îmi aduc aminte însa ca am urcat într-un suflet cararea catre Sfânta Manastire Kutlumusi. Pe drum îmi scosesem puloverul, astfel încât am intrat în manastire numai într-o flaneluta. Monahii erau rigurosi în ceea ce priveste vestimentatia. Nimeni însa nu mi-a spus nimic. Ma priveau cu întelegere si uimire. Si-au dat seama ce mi se întâmpla. Parintele A. a suspinat si mi-a zis: „Ah! Unii se ostenesc, iar altii primesc binecuvântari!“. Am râs, bucuros de gluma sa plina de bunatate. Acest har a ramas asupra mea multe zile si era foarte intens. Am experiat aceasta stare vreme de aproximativ o luna. Aveam în adânc pace si liniste, bucurie si satisfactie. Mi se transfigurasera pâna si trasaturile fetei, miscarile, cuvintele. Dupa zece zile m-am dus la alta manastire. Îndata ce m-a vazut, un ieromonah a exclamat: „Iata un
vizitator ‘plin de har!’“.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 54 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ÎNGERUL PAZITOR Dupa mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care îl uitasem de îndata ce se consumase. Mi se întâmplase în chiar ziua aceea în care am plecat de la usa batrânului, în locul unde cararea trece printre chiparosi, aproape de curte. Imi amintesc ca m-am aflat deodata în fata unui tânar frumos de 16-l7 ani, îmbracat într-un vesmânt de pret, asemanator cu cel de diacon. Stateam la o distanta de un metru unul fata de celalalt. Era foarte frumos. De o frumusete imaculata. Ca o floare de câmp. Fara nimic trupesc, provocator- asa cum de multe ori se arata a fi
frumusetea oamenilor. Nu mai tin minte nici cât timp, nici despre ce am vorbit, însa pe tot parcursul conversatiei am stiut în sufletul meu cu claritate ca era înger. Îngerul meu pazitor, îndata dupa aceea am uitat cu desavârsire întâmplarea. Mai târziu, când mi-am amintit, am mers la parintele Paisie si i-am povestit. A râs! „Pe atunci erai înca prunc duhovnicesc, dar acum, cate-ai copt nitel, a îngaduit Dumnezeu sa ti-o amintesti“, mi-a spus el. Din nefericire însa, ma purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri îmi erau repede furate. Aveam buzunarele gaurite… De câte ori ieseam în lume, ma lasam târât în multe pacate, risipind uriasele daruri si ajungând chiar mai sarac decât la început.
Batrânul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De fiecare data când ma întorceam cu cainta, ma apuca, ma ridica, ma curata, ma tamaduia, ma „îmbraca“ iarasi boiereste în pietre scumpe (v. Luca 15, 22), si astfel ma trimitea înapoi în lume.
De câte ori nu s-a întâmplat aceeasi trista istorie? De câte ori! Ma purtam atât de des ca un lipsit de minte si nemultumitor… Dar niciodata batrânul nu si-a împutinat sau marginit darurile duhovnicesti… Aceasta era darnicia sa! -…pentru ca Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8) -…pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel daruit noua (Rom.5,5) -Iubirea desavârsita alunga frica (I Ioan 4, 18) -Sa cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta (Efes. 3, 19) Inainte vreme, nimeni nu ma iubise cu adevarat pentru ceea ce sunt. Toti ma „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele ma „iubeau“ în masura în care socoteau ca am un chip sau un corp frumos. Dar daca în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi ramas aceeasi persoana? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi ramas lânga mine. Nici una nu ma iubea adevarat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte – pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 55 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Prietenii de ce ma iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Daca nu eram la Universitate, n-as fi ramas aceeasi persoana? Daca ma loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni. Nici chiar dragostea parintilor mei nu se arata a fi una cu totul curata. Era umbrita de niste asteptari, de anumite dorinte de rasplata în viitor. Dincolo de dragostea fireasca, ma iubeau si pentru o seama de motive precise. Pentru ca eram inteligent, pentru ca eram un elev bun, pentru ca urma sa-i îngrijesc la batrânete.
Dar nu exista nimeni care sa ma iubeasca pentru ceea ce eram? Curat, fara nici un interes, fara sa astepte vreo oarecare rasplata? Nu avea importanta daca eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rau. În spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevarat. Voiam ca cineva sa ma iubeasca pur si simplu,
numai pentru ca existam. Sa iubeasca miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale. Am început asadar sa ma dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început sa ma îmbrac urât, fara gust. Prietenii au fost repede dezamagiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de aceasta schimbare si s-au îndepartat de mine.
Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începusera sa se poticneasca. Eram însa hotarât sa merg pâna la capat. Sa arunc de pe mine, sa ma eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Sa ma dezgolesc cu desavârsire pe mine însumi, pâna la a ramâne fiinta curata, pura.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care ma percep real si profund: cei care ar fi continuat sa ramâna alaturi de mine numai si numai pentru ceea ce sunt. Ei bine, n-a ramas nimeni… M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintiala. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar… ramasesem singur. Mi-ar fi fost usor sa ma întorc la o viata superficiala. Stiam sa joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndragostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O data ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam sa ma ocup de mine însumi. Voiam sa îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferinta. Aceasta suferinta a distrus falsul idol frumos pe care îl faurisem înlauntrul meu.
Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Taia adânc si îmi despartea carnea de oase. Falsul de adevar. Exista în interiorul meu multa minciuna care trebuia expulzata. Chirurgul era hotarât. Operatia trebuia sa aiba loc. În caz contrar, nu exista nici o sansa de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
În acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi ramasese încremenit si terifiat. Îmi simteam mintea gata sa se sparga în mii de bucatele. Întâmpinam mari dificultati în a-mi pastra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi… Mi-era teama sa ma culc. Îndata ce ma rapea putin somnul si îmi slabea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensa rana însângerata, se revarsa deodata un râu de cumplita durere, amenintând sa-mi dizolve întreaga fiinta. Ma trezeam
speriat, silindu-ma sa-mi stapânesc grozava durere. Ma temeam ca, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 56 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Faceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica aceasta durere. Ma straduiam sa aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevarului? Viata mea desarta? Cautam cu zbucium arzator raspunsul. Sa existe oare iubire adevarata în lume? Nu cumva cautam imposibilul?
Am mers la parintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie raspunsul. Atunci mi-a spus: „Omul merita sa fie iubit numai pentru ca este chipul lui Dumnezeu. Nu are importanta nici daca este bun sau rau, virtuos sau pacatos.- Omul merita sa fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni pacatosi, destrabalati:N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta (Marcu 2, 17). În acest fel trebuie sa-i iubim pe toti, fara deosebire. Asa precum soarele rasare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si rai, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastra trebuie sa fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamana cu soarele si se îndreapta fara deosebire catre toate fapturile Sale“.
Am gasit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva ma întelegea… Ce mângâiere! Acest cineva era parintele Paisie. M-am întors acasa. Durerea… durerea, însa! Câteodata nu rezistam si ma trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigat mut iesea din launtrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Ma izbeam cu capul de perna, cufundat într-o cainta adânca. Pe toate le facusem atât de gresit, atât de strâmb… În aceste nopti înfricosatoare luptam deznadajduit pentru întreaga mea viata.
S-a întâmplat într-o seara. Eram singur în apartament. Ma rugam, când am simtit ca Se apropie de mine. Nevazut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape. S-a atins de mine, dar nu la suprafata, ci în adâncul meu. Pâna la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revarsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbatat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevarata vapaie. Voiam sa ma deschid cu desavârsire. Nici un colt al sufletului sa nu-mi ramâna ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate sa fie cunoscute si vadite. Marturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate rautatile mele… Doream cu ardoare sa viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de alta parte, ma simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit sa coexist cu El. Am cazut cu fata la pamânt. Voiam sa ma mistui în beton… Era o Iubire uriasa, necuprinsa. Venea de pretutindeni. Din nemarginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din aceasta Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorita ei. Voiam sa încetez sa mai traiesc. Voiam sa ma pierd, sa ma dizolv. Nu îndrazneam sa exist si sa ma unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce exista dintotdeauna, aceasta Iubire se raspândea catre toti, strabatând toate. La aceasta Iubire se raspunde numai cu o iubire identica. Nimic mai putin. Trebuie sa vrem, sa îndraznim sa iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos. Tocmai pentru ca ma iubea, ma lasa sa ma apropii de El, si ma curata, ma tamaduia desavârsit de toate durerile si ranile. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 57 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Ma tragea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumina, din mizerie la curatie, din nefiinta la fiinta. Îmi daruia o existenta mai intensa, mai adevarata, mai vie. Nu pentru ca avea nevoie de mine, ci pentru ca era Iubire. Nu numai ca ma iubea… Era însasi Iubirea. Ma cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influenta a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întarit mintea, a facut sa dispara primejdia, a raspuns tuturor framântarilor si cautarilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a daruit o cunoastere traita, sigura, inalienabila. Influenta ei continua pâna astazi. Am cunoscut asadar ca firea omeneasca, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Daca o face, se preschimba ontologic, se îndumnezeieste! Putini o fac într-adevar. Dar tuturor le sta în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupam de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine. Aceasta este dragostea duhovniceasca pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om partas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4). Aceasta Iubire este nesfârsit mai înalta decât oricare iubire omeneasca. Iubirea materna este neînsemnata în fata ei. Aceasta Iubire este atotputernica. Nimic nu-i poate sta împotriva. Aceasta Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Aceasta Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: …pentru ca Dumnezeu este
iubire (I Ioan 4, 8). Parintele Paisie avea înlauntrul sau o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate fapturile, pentru întreaga creatie. În acest fel ma iubea si pe mine. Aceasta iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe aceasta iubire ma voi sprijini pâna la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât exista cineva care îl iubeste în acest chip, de ce sa se teama omul? Numai de sine însusi, poate. Câteodata batrânul obisnuia sa „blesteme“ râzând: „Sa va arda Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi oîntele geau metaforic. Eu cunosteam ca se exprima cu maxima rigoare. Rugaciunea sa mi-a daruit si aceasta experienta. Si, daca eu am smuls aceasta experienta din mila lui Dumnezeu, pentru rugaciunile batrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca sa ramân în viata, au existat, însa, exista si vor exista oameni care au dobândit aceasta culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personala.
Un astfel de om este Sfântul Simeon Noul Teolog, monah din Constantinopol (949-l022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atât de evident, atât de deschis despre experientele lor „în Hristos“. Iata cum descrie Sfântul una dintre experientele sale de acest fel: „[Iubirea] se afla deodata iarasi în mine, cunoscuta, întreaga. Si o vazui în mijlocul inimii mele ca un luminator, ca un disc al soarelui. … Fiind în afara de toate fapturile, este totodata împreuna cu toate. Este foc, este si stralucire,se face si nor al luminii, dar este si soare. … Mi-a dezgolit mintea de simtirea lumii si m-a îmbracat în vesmântul simtirii spirituale. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 58 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Astfel, m-a despartit de cele vazut si m-a unit cu cele nevazute. Si mi-a daruit sa vad pe Cel necreat si sa ma bucur de El. … Si am fost unit cu Cel necreat, cu Cel nestricacios si fara de început, cu Cel de toti nevazut. Caci aceasta o face iubirea“  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 59 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ÎNTÂLNIREA CU SWAMI YOGAMUKANANDA În acea perioada viata mea era influentata de multi factori. O puternica înrâurire avea rugaciunea batrânului, pe care o simteam în diverse momente ale zilei sau ale noptii revarsându-se pasnic peste sufletul meu tulburat, daruindu-mi o oaza de bucurie în adânca mea durere si o anumita limpezime si liniste în torentul gândurilor. Simteam mângâierea unei puteri care ma întarea, si dobândeam încetul cu încetul o nadejde care ma tinea departe
de impas si de autodistrugere. De cealalta parte, nu contenisem cu vechile mele obiceiuri rele, care cu anii devenisera patimi ce-si întinsesera în sufletul meu radacini adânci si viguroase. Ma duceau de nas. încercam sa umplu golul din viata mea cu lucruri materiale si cu filosofii, dar acest gol se marea, iar agonia se întetea… Creierul depunea eforturi febrile pentru a afla raspunsuri si solutii. Carti, multe carti… Multa lectura, multa reflectie. Filosofii, doctrine, muzica, tehnica… dar nici un rezultat, nici o dezlegare, nici o iesire. Batrânul îmi arata nenumarate lucruri. Lucruri mari si minunate. Lucruri esentiale si înaltatoare. Nu-mi vorbea prin cuvinte, ci îmi daruia trairi. Atingea sufletul meu cu sufletul lui, ne lega iubirea sa dulce, arzatoare, si îmi daruia ochii sai duhovnicesti ca sa-i vad inima, ca sa vad în general.
Astfel a început sa se destrame treptat norul dens care ma învaluia. Lumea mi se descoperea într-o tainica adâncime si bogatie. Viata dobândea sens, iar cunoasterea existentei acestor lucruri era un alt fel de placere. O placere adevarata care nu se sfârsea, care devenea tot mai adânca si mai intensa, care, atunci când se retragea, lasa în urma bucurie, iar nu tristete. Aceasta era placerea duhovniceasca.
De atunci si pâna astazi, am pastrat aceasta înclinatie catre contemplarea tainei. Norii, pasarile, soarele, copacii, stâncile, animalele, marea, oamenii, întreaga lume mi se descoperea ca o taina necuprinsa. Iar cea mai mare si mai intima taina era sinele meu însusi. Mi se parea atât de minunat si atât de necunoscut… Ce ascundea lumea? Ce ascundea sufletul? Intuiam ca acestea sunt lucrurile esentiale si voiam sa le cunosc.
Simteam ca toate se afla sub un control anume. O putere ascunsa, nevazuta, le stapânea. Rebel si anarhist în conceptii cum eram pe atunci, voiam sa scap de acest control, de aceasta putere. Sufeream si multe alte influente în afara de cele ale batrânului. Viata mea destrabalata ma expunea acestor influente. Interesul meu pentru ocultism, ezoterism, magie „alba“, yoga, zen, buddhism, s.a.m.d., nu se diminuase. N-aveam deloc un punct de vedere clar asupra tuturor acestora. Mi se pareau importante, datatoare de speranta, capabile la rândul lor sa reveleze posibilitatile vietii adevarate. Fagaduintele erau multe si mari… Le dadeam crezare. Desigur, batrânul ma avertizase:  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 60 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „Uite, copilul meu, exista doua puteri în lume: Dumnezeu si diavolul. Depinde cu cine se înrudeste cineva. Eu sunt cu Dumnezeu, cu Hristos. Acestia cu cine sunt? Are si Satana oarecare putere. Face si el oarece minuni. Era arhanghel, siîsi pastreaza puterea de arhanghel, tocmai pentru ca Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite. Dumnezeu l-a plasmuit pe arhanghelul Lucifer si l-a împodobit cu toate virtutile si cu multe puteri. Acesta s-a pervertit însa pe sine. Datorita mândriei, a dat o rea întrebuintare libertatii pe care i-a daruit-o Dumnezeu, si a cazut astfel din starea sa ontologica si din locul sau din cer: Am vazut pe satana ca un fulger cazând din cer (Luca 10, 18). A cazut si a devenitdiavol. A cazut, si din lumina a devenit întuneric. A plasmuit pentru prima data rautatea si minciuna. De aceea Hristos îl numeste tatal minciunii (Ioan 8, 44). Înainte de caderea lui Lucifer nu exista nicaieri în cosmos rautate: Dumnezeu le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1,31).
Diavolul îi uraste pe oameni pentru ca sunt meniti comuniunii cu Dumnezeu în vesnicie. Acum el se lupta ca sa-l desparta pe om de Dumnezeu cu orice chip, prin minciuna, ratacire, viclenie, cugete, fapte; sa-l îndeparteze de lumina si sa-l aduca la întuneric, anume în stapânirea lui.Ex ista oameni care au intrat în slujba diavolului. Prin ei savârseste Satana diferite false minuni“. Mai auzisem toate aceste lucruri, dar nu le crezusem. Nici nu le respingeam, nici nu le acceptam. De aceasta data ele veneau din partea unui om atât de bun si de blând, încât mi-era greu sa le pun la îndoiala. Fusesem martorul atâtor lucruri minunate savârsite de el, vazusem la el atâtea puteri, atâtea cunostinte, atâta sfintenie, încât nu puteam sa-i ignor parerea. Ezitam. Exista, de cealalta parte, punctul de vedere conform caruia toti suntem una. Toate religiile conduc la acelasi Dumnezeu. Toate drumurile duc la aceeasi destinatie. Bineînteles, fiecare se straduieste sa faca o reclama mai mare propriului sau „magazin“. Yoghinii pretindeau ca cea mai înalta cale este yoga si le gaseau neajunsuri celorlalti.
Masonii aveau ceva de obiectat despre restul, recomandându-se în fmal pe ei însisi ca fiind mai întelepti si mai buni. Magii „albi“ sustineau ca ei se muleaza mai bine pe structura sufleteasca a omului apusean si ca yoga este pentru orientali. Punctul asupra caruia pareau toti sa ajunga la consens era acela ca Biserica este o institutie moarta, stupida, o fosila vrednica de mila care nu poseda cunoastere, putere, viata. În general, însa, îsi adaptau
punctul de vedere în functie de discutie si de circumstanta. Urmareau cu atentie ce camasa ideologica este la moda si o îmbracau pe aceea. Desigur, n-am depistat din prima instanta aceste tertipuri prozelitiste, desi s-ar fi cuvenit sa fiu mai vigilent. Eram însa lipsit de orice viclenie în tot acest tavalug. Surprinzator, dar asa s-a întâmplat. Plimbându-ma odata prin padure, ca sa-mi alin durerea si sa pun ordine în gândurile mele, sa trag o concluzie dupa toate cele întâmplate, m-am întins putin la radacina unui pin. Atunci ceva m-a învaluit brusc si m-a cuprins în întregime. Am pierdut cu desavârsire contactul cu lumea exterioara. Nu vedeam, nu auzeam, nu mai simteam nimic din cele ce se petreceau în padure. Nu stiu daca aveam ochii închisi sau deschisi. Vedeam o singura imagine… o femeie frumoasa cu par lung si negru, îmbracata într-o haina lunga, cafenie. În locul ochilor avea doi pesti de argint, de marimea ochelarilor. Era impresionant de frumoasa.În câteva clipe a disparut la fel de brusc. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 61 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am continuat sa ramân întins si sa ma gândesc. Nu ma nelinistisem. Am înteles ca era un mesaj din ashram. Zilele precedente, spre exemplu, simtisem în timp ce paseam pe bulevardul Tsimiski cum cineva încerca sa inoculeze de la distanta în sufletul meu dorinta de a merge la ashram. Am atribuit faptul lui Shivamurti, femeia care întemeiase în Grecia ashramul yoghin. Nu ma supusesem însa acestei provocari, întelegând foarte bine ca dorinta îmi fusese „implantata“ din afara, ceea ce îmi provocase chiar o criza de furie.
De data aceasta era totusi ceva intens, astfel încât m-am hotarât sa merg. Din curiozitate? Stiu si eu?… Mi-am zis pur si simplu sa merg. N-am stat pe gânduri prea mult. Socoteam ca o voi scoate la capat cumva. Intr-una din zilele urmatoare m-am dus. Am urcat cu automobilul pâna la vila din Panorama, acolo unde era adapostit pe atunci ashramul. Ziua era scaldata în soare si gazonul uscat. În curtea din spate sedea Shivamurti împreuna cu o swami (calugarita yoghina) indianca. Vizitatoarea straina era bruneta, frumoasa, cu par scurt. Ceilalti locatari ai ashramului se preumblau în jurul lor, la o oarecare distanta. Cautau prilejul de a o cunoaste si de a convorbi cu acea swami indianca, pe care o considerau foarte înaintata spiritual.
Datorita multelor mele relatii cu oamenii, stiam sa fiu oricând agreabil si plin de umor. Asa se face ca m-am pomenit glumind: – Te-am cautat în cer si te-am gasit pe pamânt. Indianca s-a aplecat si a întrebat-o pe Shivamurti, în engleza: – Ce a spus? I-a explicat… Pe Shivamurti cautam sa o aflu când am urcat. Fata de Shivamurti nu încercam nici simpatii, nici antipatii. O demitizasem din prima clipa când o vazusem. Descinsesem pe atunci în acelasi ashram, dornic sa o întâlnesc. Toata multimea astepta cu nerabdare iesirea ei din camera. Mi se parea putin prostesc comportamentul lor. Cei mai multi erau tineri. A iesit brusc din camera, cu un aer extrem de impozant. Ca o împarateasa care iesea sa fie slavita de supusi, în vreme ce le împartea darurile si bunavointa ei. Doar ca ea era cea care avea mai multa nevoie de admiratia lor. Mi-a parut un teatru jucat prost. Ea
mi-a aruncat o privire piezisa. N-am raspuns cu rolul admiratorului, precum astepta atât asistenta, cât si ea însasi. Am schitat o privire fugara si am continuat sa ma ocup cu ciornele mele. Alta data mi-au facut „cinstea“ de a-mi propune sa o conduc pe Shivamurti la aeroport cu autoturismul meu, având astfel „marea ocazie de a fi ajutat de aura marii yoghine“. Am gasit un pretext si am refuzat. Se juca de-a stapâna. Era însa urât, ca orice astfel de joc. Eu nu voiam sa o încurajez prin coparticiparea mea. As fi devenit si eu
responsabil în felul acesta. Trecusem cu o oarecare frecventa pe la ashram, întrucât ma interesau anumite cunostinte si opinii de-ale lor. La aceasta se rezuma legatura mea cu ashramul si cu conducatoarea lui. M-am asezat asadar alaturi de cele doua femei cu destula degajare, de vreme ce nu eram angrenat – precum ceilalti – în vreo relatie de tip superior-subaltern, dascal-ucenic. Am început discutia, însa în chip ciudat, conversând nu cu  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 62 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Shivamurti, ci cu indianca. Shivamurti s-a marginit sa traduca atunci când întâmpinam dificultati cu engleza. Am discutat mult timp, fapt care a stârnit invidia si curiozitatea celor din jur. Evident ca indianca socotise semnificativ salutul meu. Ne-am spus multe. I-am destainuit câteva din lucrurile care mi se întâmplasera, nedumeririle mele despre cine sunt, despre ce se întâmpla în lume, despre vedenii si despre alte evenimente neobisnuite legate de batrânul Paisie.
- A sosit ceasul sa-ti afli gurul tau, mi-a raspuns. Eu aveam astfel de nedumeriri înca de la 5 ani. -Cum este cu putinta ca un copil sa încerce asemenea nedumeriri? m-am mirat eu. -Din vietile mele anterioare, a venit raspunsul. Aici ne-am poticnit. M-am gândit la batrânul, la monahi… Ei socoteau aceasta conceptie o mare eroare. Nu exista vieti anterioare. Potrivit învataturii ortodoxe, omul are numai început, nu si sfârsit. Este nemuritor, dar are un început. Din chiar momentul conceperii sale, se creeaza o persoana noua care va exista vesnic. Dupa moarte se distruge trupul, iar sufletul ramâne constient ca persoana, si asteapta învierea mortilor, când noi toti ne vom redobândi înapoi trupurile. Aceste trupuri vor semana cu trupul lui Iisus cel înviat. Trupuri proslavite, vesnice, nestricacioase, neatinse de boala, foame, sete, somn. Trupuri care stapânesc materia si legile ei. Trupuri
duhovnicesti. Precum trupul lui Hristos, care trecea prin usile încuiate, care s-a înaltat la ceruri, care a primit viata prin înviere. Cel întâi nascut din morti S-a facut Hristos, si Lui îi va urma întreaga omenire, de la primul om, Adam, pâna la ultimul. Vom deveni dumnezei prin har, prin puterea lui Dumnezeu si prin buna noastra intentie. Nu putem dobândi îndumnezeirea prin trufasele eforturi care se sprijina pe puterile omenesti. Îndumnezeirea este darul iubirii lui Dumnezeu, Cel ce nu S-a rusinat sa Se faca asemenea noua, pentru a redeschide calea pe care omul o închisese. Este darul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ne numeste frati ai Sai: Oricine va face voia Tatalui Meu
Celui din ceruri, acela îmi este frate si sora si mama (Matei 12, 50). Si Lucifer a râvnit îndumnezeirea. S-a straduit sa ajunga Dumnezeu prin furt si a devenit… Diavol. Asemenea si Adam în Rai, tot catre îndumnezeire nazuia. Dar a voit sa o dobândeasca fara Dumnezeu, calcând legile lui Dumnezeu, si s-a distrus pe sine. Din nemuritor a devenit muritor, si a tras în caderea lui însasi firea omeneasca. Astfel, firea umana si-a pierdut slava si puterea, si a ajuns sa fie stapânita dediavol, de sfatul caruia a ascultat. M- am gândit la toate acestea într-o fractiune de secunda. -De ce monahii sustin ca voi sunteti cu diavolul? am întrebat. -Acestia nu cunosc, se afla într-un plan inferior. -Nu! Nu! am raspuns. Nu se afla într-un plan inferior. Ei cunosc foarte multe lucruri. Il aveam în minte pe batrânul Paisie. El luase de mâna un paralitic din nastere si îl facuse sa mearga împrejurul chiliei. Pecetluise cu semnul crucii un bolnav de cancer la piept (caruia i se extirpasera trei sferturi din plamâni si doctorii spuneau ca va muri în doua saptamâni) si îl facuse sanatos. Imi dezvaluise amanunte din viata mea pe care
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 63 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS eu însumi le uitasem. Ma înstiintase fara gres despre nenumarate lucruri ce urmau sa se întâmple în viitor. Hranea ursi din mâna. Întreaga natura îl asculta. Se întâlnea si convorbea cu sfinti, cu îngeri, cu Preasfânta Fecioara. Ajungea în locuri extrem de îndepartate fara sa calatoreasca, iar în clipa urmatoare se afla iarasi la coliba lui. Dar nici macar toate acestea la un loc nu ma faceau sa strig „Nu!“… Era altceva, mai adânc, mai ascuns: batrânul era
teofor. Îl purta pe Dumnezeu înlauntrul sau. În inima sa, în sufletul sau. În jurul sau se revarsa harul lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi îl percepea la diverse intensitati si adâncimi. Lui i se aplicau cuvintele lui Hristos:Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvântul Meu, si Tatal meu îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23). Dumnezeu îsi facuse „locas“ în inima batrânului. Cel ce ramâne în Mine si Eu în el, acela aduce roada multa (Ioan 15, 5). Roadele batrânului se revarsau asupra miilor de oameni care îl vizitau. Fiecare povestea apoi, cu recunostinta, propria sa experienta.
Toate aceste lucruri existau înlauntrul meu, dar nu le aveam limpezi în minte, nici nu le constientizam ca acum. Ele m-au determinat sa strig „Nu!“. -Nu exista Dumnezeu si diavolul. Ne aflam dincolo de bine si de rau. Ce este raul? Ce este pacatul? a staruit ea. -Când ranesti, îndurerezi, constrângi, ucizi pe vreun om sau pe tine însuti, acesta este pacat, am raspuns. Discutia s-a oprit la acest dezacord. Ne-am ridicat si ne-am despartit. Eu am intrat în vorba cu niste cunoscuti de-ai mei. Ramasesem la un moment dat singur, când s-a apropiat de mine iarasi indianca, pe numele sau Yogamukananda. – Tu cu cine esti? m-a întrebat direct. -Eu sunt dincolo de bine si de rau, i-am raspuns ironic. A devenit foarte serioasa. -Daca ar exista numai Dumnezeu si diavolul, tu cu cine ai merge? m-a întrebat, privindu-ma intens. -Calugarii spun ca voi sunteti cu diavolul! am zis. -So, what? (Si, ce?) a raspuns ea. Raportat la context, raspunsul este echivoc. Poate însemna „Si ce daca zic asta calugarii?“, sau „Si ce daca suntem cu diavolul?“. Însa modul de adresare nu sugera o simpla întrebare, ci se voia o invitatie si o provocare în acelasi timp. O recunoastere si un îndemn la întovarasire. Exista de altfel si o atractie erotica între noi (sa o pun oare pe seama Tantrei). „Uite, suntem cudiavolul si petrecem bine! Smecheria noastra! Vino si tu! Ce este, ce s-a întâmplat? De ce ti-e frica?“ Acesta a fost mesajul de ansamblu pe care l-am primit eu prin canale non-verbale. Din pozitia trupului, din privire, din timbrul vocii, din simtirea sufletului. Nu stiu în ce mod anume, dar lucra deja asupra sufletului meu. Un val de dorinta a navalit pustiitor asupra mea si ma provoca, ma împingea sa raspund: „Sunt cudi avolul“. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 64 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am fost socat, m-am pierdut cu firea din pricina acestei navaliri neasteptate. Încercam cu disperare sa-mi pastrez echilibrul ratiunii sub acest val al dorintei care era aproape sa ma înghita. În acelasi timp, traiam o experienta absolut inedita pe care ma straduiam sa o înteleg, sa aflu ce mi se întâmpla de fapt. Exista si o imensa uimire fata de manifestarea acestei puteri a ei. „Deci, are ceva puteri!“, m-am gândit. „Trebuie sa fiu atent cu ea“. Se întâmplau multe lucruri simultan, brusc. Sedea în fata mea si ma privea cu maxima concentrare. Devenise toata o privire.
Am reusit sa-mi stapânesc aceasta pornire irationala a sufletului, sa nu cedez si sa spun ceea ce aveam cu adevarat în minte. -Sunt cu Dumnezeu, am raspuns. Voiam sa continui, dar fata i s-a întunecat instantaneu. Era mânie? Amenintare? Ura? N-am apucat sa disting, caci s- a schimbat brusc si a plecat fara sa spuna un cuvânt. De atunci n-am mai vazut-o… Ceea ce as fi spus în continuare, daca n-ar fi plecat atât de intempestiv, era „But I like rebels, all my life I was a rebel“ („Dar îmi plac rebelii, toata viata am fost unre bel“). Socotesc ca aceasta fraza descrie întru totul starea mea din acea vreme, si aici se afla explicatia faptului ca am continuat sa ma preocup de aceste lucruri si am facut calatoria în India. Mai târziu am aflat si alte detalii despre Yogamukananda. Fusese de la o vârsta foarte frageda discipola a unui mare guru. A calatorit în întreaga lume, cutreierând din ashram în ashram, tinând conferinte si lectii despre yoga. O socoteau foarte înaintata. Era dintre discipolii apropiati ai lui Satyananda. Se bucura de aceeasi faima si în ashramul central al miscarii, din Mongyr (India), dupa cum aveam sa ma conving personal câteva luni mai târziu,
când am mers acolo. A sustinut conferinte si diverse cursuri si în Grecia.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 65 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS MIND CONTROL „Nu tot ce straluceste este aur…“ Cu ani de zile înainte de a-l cunoaste pe parintele Paisie, luasem contact cu Mind Control prin intermediul unei carti cu acelasi nume, pe care mi-o daduse o verisoara de-a mea. Jose Silva, un mexican sarac si destept, descoperise o metoda prin care se puteau valorifica puterile ascunse ale mintii. Aplicând asupra sa aceasta metoda, el a devenit super-bogat, fondator si conducator al unei organizatii mondiale având drept scop popularizarea acestei metode în întreaga lume. Astazi aceasta organizatie are filiale si în Grecia. Membrii platesc o cotizatie pentru conferintele regulate, se organizeaza în asociatii si se straduiesc sa atraga un cât mai mare numar de noi membri la conferinte. Din punct de vedere stiintific, metoda se bazeaza pe emisia de unde electromagnetice a creierului. Maipreci s, creierul emite un anumit tip de unde atunci când individul se afla în stare de veghe, alt tip atunci când doarme adânc, alt tip atunci când doarme usor, când se afla între somn si veghe. Acest ultim tip de unde au fost botezate „unde alfa“, considerându-se asadar ca în aceasta stare, între somn si veghe, creierul se afla pe „nivelul alfa“.
Initiatorii metodei sustin ca în momentul în care creierul se afla pe nivelul alfa, atunci are mai multe „puteri“, sau poate valorifica mai bine potentele sale. Astfel au elaborat o tehnica, numarând în sens invers de la 10 la^ 1, prin care, constient, individul poate coborî la nivelul alfa oricând doreste, fara a fi nevoie sa doarma. Când cineva se afla la acest nivel, îsi poate folosi puterile ascunse ale mintii. Toate aceste enunturi au fost ambalate într-o terminologie stiintifica si sunt prezentate ca „stiinta“. În cadrul cursurilor adresate începatorilor, nu se face nici cea mai mica aluzie la yoga sau misticismul oriental. Dimpotriva, este exploatata ilicit perceptia occidentala asupra stiintei, psihologiei s.a.m.d. Numai penetrând cineva organizatia poate depista treptat tainicele interconexiuni. Când un individ ajunge sa prezinte încredere, când devine unul dintre ei, „de-al lor“, atunci îi vor indica acestevase comunicante.
Atunci va recunoaste ca aceasta „noua descoperire“ a lui Jose Silva nu este nimic altceva decât vechea metoda de autohipnoza pe care o foloseau vechii egipteni, dar o folosesc si actualii hindusi, buddhisti si toata gama de propovaduitori ai misticismului oriental.
Difera numai vitrina, modul de servire, paravanul, învesmântarea întregului demers cu hainele stiintei apusene. Tinta o constituie atragerea celor care admira si crediteaza stiinta. Se întelege ca în perioada aceea nu cunosteam toate aceste lucruri. Este si motivul pentru care, atunci când am aflat ca se organizeaza o conferinta introductiva despre „Metoda Jose Silva“ la Societatea de Studii Macedonene, am mers plin de interes. Am audiat toata prezentarea. Existau, desigur, elemente care îmi aminteau de yoga, însa
destul de vag, iar aceasta întrucât posedam totusi anumite cunostinte despre yoga. Cineva care nu avea nici o astfel de tangenta n-ar fi putut nici macar sa banuiasca ceva. Mi se ivise o nedumerire, fapt pentru care i-am adresat la sfârsit urmatoarea întrebare profesoarei care vorbise:  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 66 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS -Mintea omeneasca, prin natura si constructia ei, are un mod firesc de a functiona. Astfel, ea se afla la nivelul alfa numai atunci când omul doarme, deci pentru o perioada limitata de timp în decursul celor 24 de ore. Dumneavoastra ne propuneti sa intervenim în acest proces spontan, natural, si sa întreprindem o schimbare, o înlocuire. Ne propuneti efortul de a ramâne pe nivelul alfa cât mai mult timp posibil. Cum putem sti daca acest lucru nu este periculos? Cum putem fi siguri ca aceasta constrângere a firii nu va da nastere unui dezechilibru, unei vatamari trupesti sau sufletesti? Cum ne edificam asupra impactului pe care îl va avea asupra sistemului nostru nervos, spre exemplu? Vatamarea poate sa nu se manifeste imediat. Creierul are niste parametri de rezistenta, dar atunci când se opereaza o fortare sistematica, de ani de zile, a functionarii lui firesti, ce se va întâmpla în asemenea conditii? De unde putem sti ca va rezista?
- Nu te teme, noi stim! a raspuns. Doar atât!… Trebuia adica sa cred în ei si în cunostintele lor. N-am primit un raspuns stiintific concret. Un cercetator, un fizician, un medic, ar fi adus o dovada experimentala, rezultate statistice. Spre exemplu, cutare medicament sau cutare metoda a fost aplicata pentru atâta timp unui grup, iar apoi au fost examinati membrii grupului si s-a constatat asta si asta. Au fost depistate cutare efecte pozitive, respectiv cutare influente negative, etc. etc.
Acesti oameni nu numai ca nu vehiculau elemente stiintifice, validate prin experienta, dar nu practicau nici macar un mod de gândire stiintific. Totul se rezuma la câteva „încredintari“ linistitoare: „Nu te teme, stim noi ce facem, ai încredere în noi“. Câta încredere poate investi cineva într-un om neinstruit? De pilda, îi poti încredinta motocicleta, automobilul, casa sau – fie! – chiar si contul tau din banca. Dar este oare întelept sa-i încredintezi „în alb“ creierul tau, activitatea mentala, echilibrul tau sufletesc? Eu n-am urmat atunci seminariile, ci abia doi ani mai târzju.Împins de uriasul meu egoism, voiam sa ma disting de oameni, sa-i depasesc cu orice risc. Mi se promitea ca voi fi ajutat sa dobândesc puteri „ascunse“,sa-mi valorific întregul potential al mintii si, în felul acesta,sa-i surclasez pe cei din jur, sa-mi pot rezolva cu usurinta problemele zilnice, sa-i pot „ajuta“ pe ceilalti oameni, adica sa ma aflu într-o pozitie superioara lor. Toate aceste patimi, mizeria sufleteasca, erau inconstiente, inspirat mascate de lozinci frumoase precum „progres spiritual“, „cautarea adevarului“, „ajutorarea omenirii“, „redescoperirea gnozei mistice“ s.a.m.d. Daca se adauga în calcul plictisul si golul vietii zilnice lipsite de Hristos, singuratatea si dorinta de a întâlni oameni, în special de sex opus, atunci pot fi întelese câteva dintre mobilurile care îi împing pe oameni, inconstient de cele mai multe ori, sa ia parte la astfel de miscari.
Asadar, la doi ani de zile dupa primul contact cu ei, si la câteva luni dupa întâlnirea cu Yogamukananda, ma aflam la Majestic – o cafenea pe malul marii unde obisnuiau sa se adune studentii – când m-a întâlnit un oarecare cunoscut si mi-a spus ca merge sa participe la prima lectie a seminarului despre Mind Control. Am hotarât sa-l însotesc. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 67 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Seminarul se desfasura într-o sala de conferinte de la Electra Palace, unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Tesalonic, în piata Aristotel. Urma sa dureze patru-cinci zile, iar participarea costa jumatate din bursa lunara a unui student. M-am întâlnit cu profesorul si i-am spus ca nu dispun de banii necesari. M-a primit gratuit. În acea vreme citeam cartile lui Omraam Mikhael Aivanhov, un fel de mag „alb“. Prima zi a seminarului a decurs linistit si toti erau satisfacuti. La sfârsit am cautat prilejul sa ma întâlnesc în particular cu profesorul. Era un om la vreo 40-45 de ani, suplu, cu o constitutie atletica. Numele sau era Paul Grivas. Era cipriot de origine, eleno-american la a doua generatie, si locuia în New York. Ne-am simpatizat reciproc. Vorbea foarte bine greceste. -Apartii Fratiei Albe Universale? l-am întrebat. -Sper ca da, a raspuns. Am continuat discutia. Când a constatat ca citisem si cunosteam destule lucruri legate de yoga, mi-a spus ca si el este yoghin. M-am mirat putin, caci nu-mi imaginasem niciodata un yoghin îmbracat în costum. – Eu practic Kriya Yoga si l-am avut maestru pe Paramahamsa Yogananda. Aici lucrez ca sa scot ceva bani. Pe mentorul lui îl cunosteam dintr-o carte a sa. O citisem pe vremea când eram student în anul I. Îmi dorisem si eu sa-l întâlnesc cândva. Am continuat discutia si am descoperit ca Paul era un yoghin avansat. I-am marturisit: -Simt ca tot ceea ce fac ma schimba; faptele mele, cuvintele, gândurile ma influenteaza profund în interior, îmi transforma sufletul. Nu stiu cum trebuie sa traiesc. Nu stiu catre ce trebuie sa ma îndrept. Îmi cizelez sinele în fiecare zi, dar fara un plan, fara un model, ci în virtutea hazardului. Nu-i indicat sa continui asa, dar nu stiu cum. -Data viitoare când am sa vin în Grecia, în primavara, peste sase luni, vom petrece o zi împreuna. De data asta nu am timp. – În primavara eu voi fi în India, am raspuns. M-am mirat atât de raspunsul pe care i l-am dat, cât si de rapiditatea cu care evoluase relatia noastra. Am înteles ca, într-o maniera necunoscuta mie, Paul ma influentase. Astazi pot conchide ca ma supusese unei usoare hipnotizari. În rastimpul celor doi ani care trecusera de la prima conferinta desfasurata la Societatea de Studii Macedonene, îl cunoscusem pe parintele Paisie. Înmagazinasem înlauntrul meu, asadar, câteva experiente ortodoxe, crestine. În ziua a doua a seminarului ma aflam în salonul hotelului, asteptând reluarea discutiilor. Din aceasta zi urma sa înceapa adevarata instruire-initiere. „Oare e bine ce fac?“, m-am întrebat, gândindu-ma la toate cele pe care mi le spusese parintele Paisie.
„Parinte, daca ceea ce fac e un lucru rau, împiedica-l! Nu îngadui sa se întâmple“, l-am rugat launtric.
Au sosit apoi cunoscutii, câteva domnisoare, si am uitat cu desavârsire de rugaciunea pe care o facusem.

MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 68 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Seminarul a demarat. Am început rostind cu putere OM, sunetul „sfânt“, conform învataturii hinduse, pentru a se „purifica“ atmosfera de influente spirituale nedorite. Seminarul continua, dar elevii mai vechi au început sa devina indispusi. În pauze, murmurele si agitatia cresteau. Eu nu puteam întelege ce se petrecea. Il simpatizasem pe Paul si îmi displacea sa aud cuvinte împotriva sa. Paul însa, precum s-a dovedit mai târziu, începuse sa ma suspecteze a fi cauza dificultatilor. Dupa pauza, a redeschis seminarul cu câteva anecdote, pentru a destinde atmosfera. În timp ce spunea anecdotele, plimbându-se prin multime, ma supunea diferitor teste psihosomatice. Spre exemplu, îmi întindea brusc mâna, ca sa vada cum voi reactiona. Absolut spontan, fara sa ma gândesc, am raspuns pozitiv; l-am prins strâns de mâna. Mi-a facut trei- patru astfel de teste si, în final, mi-a facut unul despre care citisem într-o carte de psihologie. Atunci mi-am dat seama ca se îndoieste de mine, ca verifica raportarea mea emotionala fata de seminar si fata de persoana sa. M-am mirat, caci eram realmente într-o stare pozitiva. De altfel, am reactionat la toate testele pozitiv. S-a hotarât sa continue initierea. Atmosfera devenise calda si amicala. Era un bun profesor. Procesul de instructie progresa gradat, cu exercitii tot mai complexe. Dupa o jumatate de ora de exercitii, elevii mai vechi au început din nou sa se agite. Murmurau între ei. Aceasta tensiune n-a întârziat sa erupa. S-au ridicat doi-trei dintre ei si au început sa protesteze deschis: -Exista sau nu exista protectie spirituala la acest seminar? întrebau ei provocator. Pentru elevii mai noi, sensul acestei întrebari era greu de reperat. Ce sa însemne „protectie spirituala“? Sa ne protejeze de ce anume? Exista vreun pericol de care trebuie sa ne protejam? Cine ne ameninta si cine ne protejeaza? La toate aceste întrebari, veteranii raspundeau cu jumatati de cuvinte. Subliniau însa faptul ca de aceasta data existau intruziuni de ordin spiritual si ca situatia devenise astfel critica, spre deosebire de sedintele precedente. Seminariile s-au întrerupt pentru o zi. Paul a anuntat ca vom continua seminariile cu Maria, o veche eleva a sa, întrucât el personal nu mai poate continua. Atunci mi-a strafulgerat în minte acest gând: „Ce am cerut eu de la parintele Paisie? Nu l-am rugat sa împiedice initierea, daca este un lucru rau? Sa fi intervenit batrânul?…“. Nu eram sigur. La mijloc puteau fi nenumarate alte cauze. Am hotarât sa continui, rugându-ma în acelasi timp lui Hristos si cerându-i batrânului ca, daca acest seminar este un lucru rau, sa mi-o arate înca si mai limpede. Dupa întreruperea de o zi,Maria, care urma sa continue seminariile în locul lui Paul, a sosit din Atena. Era o tânara în jur de 30 de ani, simpatica, blond-castanie. Initierea s-a derulat fara impedimente pentru ceilalti. Mie, însa, au continuat sa mi se întâmple evenimente neasteptate. Spre exemplu, la un oarecare exercitiu, în timp ce tineam cu totii ochii închisi si ne aflam cufundati în nivelul alfa, sau, mai exact, în stare de autohipnoza, schitam în mintea noastra imaginile pe care ni le sugeraM aria .  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 69 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Ea alesese dinainte aceste imagini si le prezenta una dupa alta, fara întrerupere, exact ca la cinematograf. Astfel, fiecare dintre noi avea în minte o succesiune permanenta de imagini controlate. Brusc, în timp ce executam linistit indicatiile, s-a petrecut ceva asemanator unei întreruperi a „filmului“, ca o interventie din exterior. În loc sa vad ceea ce dicta Maria, am vazut un demon. Avea un chip urât si viclean, codita si coarne. Afisa un aer glumet. Inspira mai curând o dispozitie prietenoasa fata de mine. Nu era amenintator, nici dusmanos. Am fost surprins de întâmplare. Ce putea fi creatura aceea? Ce voia de la mine? Imaginea a durat câteva secunde, dupa care am continuat exercitiul. Nimeni n-a banuit nimic. Pe parcursul exercitiilor, demonul mi-a reaparut în mai multe rânduri, de fiecare data în alt chip. La sfârsit am hotarât sa-i cer lamuriri Mariei. Dupa terminarea cursului, ne-am asezat amândoi într-un capat al salonului si i-am descris cele întâmplate. -Despre ce poate fi vorba, care este parerea ta? am întrebat. M-a ascultat cu atentie, fara nedumeriri sau obiectii. A admis întocmai evenimentele, spunându-mi ca asemenea lucruri se întâmpla frecvent în plan spiritual. A început apoi sa-mi vorbeasca despre maestrul ei care traia în Franta. Mi-a spus ca o ajutase mult, dar ca-l plateste atât de scump încât este nevoita sa munceasca 12 ore pe zi, fara a mai socoti si seminariile de Mind Control. Îsi întâlneste maestrul de patru-cinci ori pe an, si îi da aproape toti banii pe care-i are. Atât de costisitoare îi este relatia cu el… Din câte mi-am dat seama, maestrul ei urma asa-numita „cale a omului siret“, era discipol al lui Gurdjieff. Tânara se arata a fi inteligenta, terminase Dreptul, calatorise mult. N-am putut întelege relatia ei cu profesorul francez. Practic, ea îi daruia toti banii pe care-i câstiga într-un an. Foarte comercial vedea lucrurile acest maestru! Parintele Paisie era exact contrariul. Cauta mereu sa dea, nu sa primeasca. Împartea toate darurile sale duhovnicesti copiilor sai.În dar ati luat, în dar sa dati, le-a spus Hristos ucenicilor Lui (Matei 10, 8). Maria socotea yoga ca fiind o cale inferioara fata de a sa. Îi gasea chiar si erori. O folosea însa conjunctural. Cât despre seminariile de Mind Control, ele erau adresate începatorilor, având un caracter introductiv. Daca cineva dorea sa progreseze, trebuia sa-si gaseasca un maestru propriu. Cam acestea erau conceptiile ei. I-am pus din nou aceeasi întrebare: – De ce mi-a aparut demonul? A zâmbit cu simpatie si mi-a spus: – Se pare ca celulele tale au o astfel de polarizare încât îl atrag. Cu alte cuvinte, sustinea ca eu as avea o oarecare „înrudire organica“ cu diavolul. Am deschis gura plin de uimire: MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 70 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Bine, zic, atunci lui Hristos de ce I s-a aratat? A ramas încremenita. – Pui întrebari dificile, mi-a spus si s-a îndepartat. Am simtit ca urmarise doua lucruri: primul, sa ma puna în contact cu maestrul ei; al doilea, sa-mi induca ideea ca as avea o oarecare rezonanta cu demonii, si sa ma determine sa privesc pozitiv acest lucru. Seminariile erau foarte aproape de sfârsit, începusem sa ma framânt. Pozitia Mariei, aparitia demonului, nu erau oare tocmai împlinirea rugamintii pe care i-o adresasem parintelui Paisie? Nu-i cerusem ca „daca acest seminar este un lucru rau, sa mi-o arate înca si mai limpede“? Dupa un timp, l-am întrebat pe batrân daca auzise rugaciunea mea si daca îmi daduse „mâna de ajutor“. A zâmbit si m-a mângâiat cu multa dragoste: – Te-as fi lasat fara ajutor, bre? a raspuns. Se presupunea ca dupa aceste seminarii dobândiseram anumite aptitudini. Spre exemplu, puteam diagnostica de la distanta bolile de care sufera un om. Se presupunea ca aveam puterea de a vindeca boli. Utilizam inclusiv celebra sfera de cristal, asemanatoare celei pe care o folosea vrajitoarea Magica de Spel în „Micky Mouse“ al lui Walt
Disney. Învatasem si noi sa prevedem viitorul cu ajutorul cristalului… cel putin asa se presupunea… Se mai presupunea ca aveam capacitatea de a ne „programa“ viitorul. Astfel, atrageam spre noi evenimente care doream sa ni se întâmple (de pilda, sa gasim un serviciu bun, sa devenim bogati- asa precum facuse, de altfel, si Jose Silva, inventatorul metodei) sau evitam evenimente neplacute (vreun accident, vreo nenorocire s.a.).
Câta vreme eram împreuna cu profesorii, încercarile noastre se soldau cu succese. Dar aceste lucruri nu pot fi stabilite cu exactitate, astfel încât ramâne întotdeauna loc de îndoiala. Se pot oferi o multitudine de explicatii. Am decis asadar sa pun la încercare metoda. M-am gândit sa-mi fixez drept scop împlinirea unor evenimente improbabile. Mi le-am „programat“, deci, pe urmatoarele doua: sa obtin, în viitor, livretul militar fara sa execut stagiul; si, ca totul sa fie înca si mai improbabil, m-am „vizualizat“ pe mine însumi, cu barba lunga si plete, îmbracat civil, ridicându-mi livretul de la Marele Stat Major al Armatei. Scenariul unor asemenea evenimente era neverosimil în conditii normale. Dupa patru-cinci ani de zile, mi-am ridicat livretul de la Marele Stat Major al Armatei; eram îmbracat civil, cu barba lunga si plete, si „executasem“ cea mai mare parte a stagiului undeva în strainatate, absolut legal. Am ales apoi un nou test, pe termen scurt. Cu un an de zile în urma, cunoscusem o tânara. Era atât de ostila fata de mine, încât evita sistematic sa ma întâlneasca. Toate eforturile mele de a-i smulge o întâlnire erau mereu zadarnicite. Ma respingea cu maxima intransigenta. N-o vazusem de un an de zile. Am „programat“ sa se petreaca improbabilul. Am folosit „metoda“ si am cerut sa caute ea sa ma gaseasca, fara ca eu sa misc macar un deget. Am „lucrat“ la aceste doua „programe“ aproximativ o saptamâna.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 71 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dupa zece zile, domnisoara respectiva, care mai înainte nu-mi putea suporta nici simpla prezenta, cauta acum- prin intermediul cunoscutilor – prilejuri si pretexte de a se apropia de mine. Nu m-am aratat câtusi de putin interesat, ci chiar am încercat ostentativ sa ma tin departe de ea. În final, printr-o cunostinta comuna, m-a invitat la ea acasa. N-am raspuns. La scurta vreme, mi-a adresat aceeasi invitatie. Nu i-am dat curs nici de data aceasta. Apoi m-a contactat telefonic ea însasi, rugându-ma sa merg pentru ca ar avea – chipurile! – sa-mi dea ceva. M-am umplut de uimire! Ce sunt oare lucrurile acestea? Tin de domeniul magiei? Cine „pregateste“ evenimentele de dragul meu? Nu cumva demonii? Nu cumva au dreptate calugarii când spun ca astfel de oameni lucreaza cu diavolul? De ce mi-au dat aceste puteri? Ma iubesc? N-o cred! Care sa fie pretul ce trebuie platit în schimb? Nu cred ca asemenea puteri se dau fara un pret. Cine slujeste pe cine? În urma unei concentrari cu scop „tamaduitor“, am depistat o boala a tatalui meu. Întrebându-l despre ea, mi-a confirmat toate predictiile. Astfel de evenimente aveau sa devina atât de frecvente, încât mi-ar fi aproape imposibil sa le relatez pe toate. Cert este ca am sfârsit prin a ma speria si, în cele din urma, am renuntat definitiv sa mai utilizez metoda. Astazi ma feresc de orice legatura cu astfel de „puteri“. Cu cât mai intens recurge cineva la aceste „metode“, la aceste „tehnici“, cu atât mai mult se îndatoreaza si se înrobeste pe sine celui care se ascunde în spatele lor. Se autocondamna la o incalculabila nenorocire. Sfârseste prin a ajunge o victima eterna a Satanei.
Cât timp traieste, omul are permanent la îndemâna posibilitatea de a se elibera din aceasta abominabila tiranie, daca cere ajutorul lui Hristos. Mie îmi lipseau însa pe atunci cunostinte elementare despre aceste chestiuni. Se îngramadeau în mintea mea o sumedenie de mituri, rataciri, fantezii, astfel încât paseam pe calea vietii ca un pui de gaina ametit.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 72 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „TRAS DE PAR“ CATRE SFÂNTUL MUNTE Asadar, în ciuda experientelor mele din Sfântul Munte, în ciuda legaturilor mele cu parintele Paisie, o data revenit în lume m-am readaptat vertiginos vechiului mod de viata. În afara de yoga, îsi facusera acum loc în viata mea si tehnicile de Mind Control.
La un moment dat am început sa constientizez, destul de vag, ca nu merg bine. Traiam într-un soi de zapaceala. Am hotarât sa fac o noua vizita în Sfântul Munte, sa-l întâlnesc pe batrânul Paisie. În ajunul plecarii am pus ceasul desteptator sa sune, ca sa prind autobuzul dis-de-dimineata. M-am trezit târziu. Desteptatorul se stricase!… Dupa câteva zile am hotarât sa plec într-o marti. Luni seara a venit un prieten din Atena, si planurile s-au contramandat din nou… Am decis ca plec joi. Miercuri seara s-a întâmplat sa fiu însa nevoit sa dorm în alta parte… Toate aceste „coincidente“ începusera sa ma irite. „Punct“, mi-am zis, „Duminica dimineata voi pleca negresit. Sâmbata nu ies nicaieri, tocmai ca sa previn orice complicatie“. Ei bine, în chiar acea seara de sâmbata a venit la mine acasa o prietena care a insistat sa mergem la plimbare, caci se simtea rau si avea nevoie de companie si mângâiere…
Intr-o dupa-amiaza ma aflam la un prieten care începuse si el sa mearga regulat în Munte. I-am povestit cele întâmplate si am conchis: „Daca nu da batrânul o mâna de ajutor, nu ma vad mergând“. Îndata, în chiar acea clipa, am simtit o pace plina de prospetime pogorându-se asupra mea, în vreme ce prietenul începuse deja sa-mi spuna:
-Dormi aici în noaptea asta! Te trezesc eu dimineata, când plec la serviciu. – N-am bani, nici haine, i-am raspuns. -O sa-ti dau eu, ba chiar îti dau si rucsacul meu, a zis. Intr-adevar, am dormit acasa la el, iar în dimineata urmatoare am luat autobuzul spre Munte. În tot acest rastimp, inclusiv de-a lungul somnului, acea pace atât de reconfortanta stapânea înlauntrul meu. Era ca si când as fi avut în suflet un tovaras intim. Abia dupa plecarea autobuzului a început sa se destrame acest simtamânt. Stiam ca parintele Paisie daduse înca o data o mâna de ajutor. M-a „tras de par“ si m-a descurcat din hatisurile lumii.
În sfârsit, am ajuns si l-am gasit. M-a prins în brate cu multa grija si delicatete, propunându-mi sa gazduiesc la un ascet cunoscut de-al sau. „Pâna te vei linisti putin. Vei veni sa ma vezi oricând voiesti. Vei învata si pictura acolo“, a adaugat. M-am învoit, asadar, si am mers. „PORTARITA“ Pasii mei catre crestinism erau nesiguri. Batrânul ma trimisese sa stau temporar la un ascet. Acesta traia singur într-o casuta, în padure. Era necesara o ora de mers pe jos, pe carari deseori blocate de crengi, pentru a ajunge în locul de unde s-ar fi putut cumpara ceva. Exista o mica gradina pe care o îngrijeam în fiecare dupa-amiaza. Era MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 73 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS multa liniste! Aproape nici un om. O data pe saptamâna venea un parinte „vecin“ pentru Dumnezeiasca Liturghie. Alteori ascetul slujea singur, si astfel petreceam câte 15 zile fara sa întâlnim vreun om. Intre noi ne vedeam foarte putin peste zi. O ora dimineata, când citeam cu voce tare din câte o carte patristica în timp ce ascetul picta, si vreo doua ore dupa-amiaza, în gradina; urma apoi îndata masa si slujba pavecernitei. Imi petreceam timpul citind despre ortodoxie. Texte scrise în adâncul veacurilor, având o vechime de pâna la o mie sapte sute de ani; texte mai recente, datând de acum trei-patru sute de ani; în fine, texte ale unor oameni care murisera în urma cu câtiva ani. Toate despre ortodoxie. Scrise de asceti, de oameni încercati în nesfârsite osteneli si lupte duhovnicesti, care la capatul unei vaste si nemijlocite experiente personale, dobândisera cunoastere duhovniceasca. Si tocmai în virtutea acestei cunoasteri extrem de înalte, vorbeau despre om, despre ce se ascunde în sufletul si în mintea lui, despre taina si maretia lui, dar si despre caderea lui. Vorbeau despre Dumnezeu, despre cum îl cunosteau, cum îl simteau, cum îl vedeau, cum traiau împreuna cu El, cum îl pierdeau, cum îl aflau din nou – tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai intim. M-a impresionat identitatea punctelor de vedere si a trairilor unor oameni pe care îi desparteau chiar si o mie cinci sute de ani, spre exemplu. Eram foarte uimit. -Aceasta este traditia ortodoxa, îmi spunea ascetul – el însusi un veritabil isihast. Deseori îi ceream sa-mi clarifice diverse nedumeriri. Îmi limpezea nenumarate lucruri, caci era purtatorul viu al unei traditii vii: traia în acelasi mod si avea aceleasi experiente ca si ascetii secolelor anterioare, de la Acelasi Hristos. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci Acelasi este (Evrei 13,8).
Traiam în rugaciune, în studiu patristic si în lupta duhovniceasca. Le mai amestecam din când în când, si începeam sa practic diferite exercitii yoghine, meditatii si celelalte. Exista în sufletul meu o ferventa înclinatie catre magie, si ea se manifesta sporadic în aceste practici. Dincolo de aceasta, exista însa o intensa viata launtrica. Pe cât de linistita si de rutinata era viata noastra exterioara, rje atât de prodigioasa era cea sufleteasca, cea launtrica.În exterior nu se întâmpla nimic, dar înlauntrul sufletului se petreceau nenumarate evenimente de maxima intensitate. Ciocniri, razboaie, lupte, angoase, rascoliri, tulburari, dupa cum si daruri dumnezeiesti: experiente ale harului dumnezeiesc, simtirea în trup a lui Dumnezeu, deschiderea mintii si întelegerea adânca a scrierilor patristice, sete arzatoare de cuvânt dumnezeiesc, desavârsita dispozitie pentru rugaciune, cunoastere de sine insuflata de sus, dulceata sufleteasca si trupeasca, dor dupa Dumnezeu, lacrimi dulci si zdrobire de pocainta. Scriam poezii de slava, de cântare si de dragoste catre Dumnezeu si catre batrânul Paisie care, prin rugaciunea sa, mi-a daruit putinta de a trai toate aceste lucruri. Prin ajutorul sfintilor, traversam frecvent asemenea experiente care ne aduceau liniste, bucurie, putere, curaj si vointa de a continua acest fel de vietuire istovitor, dar atât de roditor. Sufletul se adâncea, coborând pâna în abis. Apoi se înalta, atingând si cerul. Cunostea lucruri pe care nu le percep cele cinci simturi si traia într-o realitate pe care numai el o poate atinge. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 74 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Printre nenumaratele experiente coplesitoare pe care le-am trait în aceasta stare sufleteasca, memoria mea distinge una înca si mai aparte. Se apropia ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Intreg Sfântul Munte se afla în sarbatoare, de la un capat la celalalt. „Gradina Maicii Domnului“ (cum mai este numit Athosul) o cinstea si o slavea cu nespusa bucurie pe ocrotitoarea sa, Preacurata Fecioara.
La toate manastirile se faceau privegheri în cinstea Maicii Domnului. Nu exista monah, nu exista om care sa nu ia parte la acest praznic. Ne-am pregatit si noi sa coborâm la manastirea de care apartinea chilia noastra, pentru a participa la priveghere. Inca din data de 13, ma cuprinsese un razboi înfricosator pentru micimea masurilor mele duhovnicesti. Pentru parintii sporiti, el s-ar fi dovedit probabil o gluma. Pentru mine însa, era ceva peste puteri. Brusc, mintea mi s-a umplut de gânduri. Altfel spus, daca într-o zi obisnuita mi se derulau prin minte doua-trei gânduri pe minut, spre exemplu, deodata s-au cumulat o suta- doua sute de gânduri! Se succedau cu o viteza formidabila, exercitând o presiune insuportabila asupra mintii. Am cazut astfel prada unei foarte grave stari de confuzie. Mai mult, toate aceste gânduri erau rele, urâte, cu un accentuat substrat negativ, si toate îmi propuneau sa nu merg la priveghere.
M-am pierdut, nepricepând ce se întâmpla cu mine. Situatia putea fi asemanata cu aceea în care un oarecare guraliv, viclean, rautacios si perfid, îti vorbeste încontinuu la ureche, comentând cu mare patos toate cele din jurul tau- oameni si situatii, fara sa-ti lase nici cel mai mic ragaz pentru a-l contra si a ordona lucrurile într-un cadru logic. Te bombardeaza fara întrerupere,pricinui ndu -ti dureri de cap si secatuire sufleteasca.
Iar daca acest calomniator ar fi un om în carne si oase, atunci fara îndoiala ca te-ai îndeparta de el si te-ai linisti dupa un oarecare timp. Ce poate face însa cineva când nu poate scapa de aceasta gura rea, urâta, flecaritoare? Când aceasta stare te urmareste pâna si în pat, fara încetare, uneori vreme de trei-patru zile încontinuu? La aceasta se adauga si faptul ca ma confruntam pentru prima data cu astfel de stari. Era un razboi mental. Un razboi al
gândurilor, precum îl numesc monahii ortodocsi. Imi dadeam seama ca nu mai sunt eu însumi. Am încercat sa ma împotrivesc. M-am straduit sa alung tot acest noian de gânduri. Nici un rezultat. Mai mult, ele sporeau în intensitate. Ai fi zis ca le iritasem. Am perseverat în rugaciune. Aveam sa întâmpin însa o si mai acerba rezistenta, astfel încât foarte repede am cedat neputincios si, încovoiat, m-
am oprit. Eram dezarmat. Nu ma puteam împotrivi! Aproape ca nu credeam ca ceea ce mi se întâmpla poate fi real. Batrânul a înteles totul dintr-o simpla privire. -S-au adunat albinele, mi-a spus el zâmbind. Ia sa vedem, vei putea dovedi rabdare? Intr-adevar, aceste gânduri erau precum albinele, caci „întepau“ si… durea. În noaptea din ajunul privegherii n-am putut dormi, caci raul continua si rugaciunea mea se derula mecanic, fara participare launtrica. Dimineata mi-a adus o cumplita migrena, datorata lipsei de somn care-mi împutinase puterile. Mi se parea ca întreg creierul este pe cale sa mi se dezintegreze din pricina succesiunii rapide si a presiunii gândurilor. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 75 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dupa-amiaza am coborât la manastire, unde ni s-a cedat o camera pentru a ne odihni câteva ore înainte de marea slujba. M-am întins, asadar, însa n-am putut sa-mi linistesc mintea. La priveghere, am intrat în biserica deja epuizat; iar pe masura ce oboseala crestea, starea mi se înrautatea. Un parinte vecin, care venea deseori la chilia noastra pentru liturghie, monah venerabil, experimentat si înaintat în cele duhovnicesti – precum îmi spusese batrânul – s-a apropiat zâmbind de strana în care ma prabusisem. Ne îndrageam reciproc, astfel încât m-am bucurat sa-l vad. – Ce e, cum merge lupta? a întrebat. -Greu, parinte, i-am raspuns. M-am aplecat sa-i sarut mâna, dar si-a tras-o înapoi si mi-a dat o scatoalca de alint peste cap. A fost de-ajuns pentru ca toata starea mea launtrica sa se schimbe. Ce s-a întâmplat? Cum s-a spulberat furtuna? Cum s-au împrastiat norii? Cum s-a facut o astfel de liniste? Ce bucurie si usurare erau acestea? Cum s-au mistuit toate gândurile întunecate într-o clipita? Ce scatoalca sa fi fost aceea? Ce putere dumnezeiasca salasluia în acea mâna? Am ridicat capul, bucuros, si l-am privit plin de fericire. -Hai, sa mergem sa cântam putin, mi-a spus, si l-am urmat bucuros la strana. Am sezut unul lânga altul si am cântat Maicii Domnului. Ma simteam atât de usurat, atât de minunat, atât de dulce alaturi de el… Am fost adapostit pentru un scurt rastimp sub aripile sale duhovnicesti. Intre cântari mi-a spus: – Nu te teme, te ispiteste diavolul. Nu are putere. Ce mi-a facut mie astazi!… Dimineata ziceam rugaciunea pe siragul de matanii, asezat. Mi-a adus un somn atât de domol… dar mi-am venit repede în fire, dându-mi seama ca încearca sa ma însele, batându-si joc de mine. Am navalit asupra lui sa-l alung si a fugit. În timp ce fugea l-am întrebat de unde este. „Din Iconio, din Iconio“, a strigat si s-a facut nevazut. Era asadar din Asia Mica. Aveau multe temple idolatre acolo. M-am ridicat apoi si l-am auzit cum urla din padure: ba ca o fiara, ba ca un porc, ba ca tot felul de alte salbaticiuni. O face doar ca sa ne înfricoseze si sa încetam rugaciunea. Însa nu are putere, ne sperie doar în chip mincinos, de departe. Dumnezeu îl tine legat. Nu-l lasa liber, caci altfel ne-ar omorî, ne-ar sfâsia de vii. Nu te teme, ne ocrotesc Preasfânta Fecioara si Sfintii. Cum as fi putut sa ma mai tem? înotam într-un adânc de bucurie! Nu-mi dovedise putin mai înainte batrânul puterea sa duhovniceasca? Nu ma scapase de aceasta urgie? Nu-l alungase departe de mine pe diavol? Eram bucuros pentru ca Dumnezeu îmi descoperise înca un monah adevarat. Înaintând privegherea, s-au asezat si alti oameni între noi, astfel ca m-am despartit de batrânul calugar. Am dus privegherea pâna la capat fara probleme.
Dupa slujba ne-am odihnit, iar dimineata, când m-am trezit, am aflat ca batrânul Sava – acesta îi era numele – plecase din manastire catre chilia sa isihasta. Noi urma sa stam si la masa, iar apoi sa mergem pentru vecernie la manastirea Iviron, ca sa ne închinam icoanei Maicii Domnului Portarita, potrivit dorintei mele.
Indata ce m-am trezit, nenorocirea a revenit, mai salbatica, mai agresiva. Acum însa stiam ce mi se întâmpla si îl dispretuiam oarecum pe diavol, dupa rusinea pe care o patise de la batrânul Sava.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 76 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Pe masura ce înaintam pe drumul catre Portarita, razboiul crestea. Ce furtuna neasteptata era aceasta? Gânduri salbatice, blasfemiatoare, viclene, poruncitoare, navalind unul dupa altul cu putere si repeziciune: „Scoala-te! Pleaca! Acum! îndata! Nu te duce la Portarita! Întoarce-te înapoi!“. Nu-mi mai puteam stapâni mintea. Singurul lucru pe care îl doream era sa se mai potoleasca intensitatea acestui iures, sa-mi reziste mintea care era deja pe punctul de a se dezintegra. Sufeream îngrozitor. Eram extrem de posomorât. Daca nu s-ar fi întâmplat cele cu batrânul Sava, as fi cedat gândurilor si as fi plecat departe de Portarita, departe de batrânul care ma gazduia, departe de Sfântul Munte. Am ales însa solutia rabdarii si am continuat drumul învaluit în aceasta întunecare. Cu mare greutate puteam gândi coerent, fie si vreun lucru simplu, de pilda: „Unde mi-am pus lanterna?“ sau „Hai sa-mi
iau pulovarul“.În mintea mea era o aglomerare asfixianta. Când am ajuns la manastire, majoritatea oamenilor veniti pentru praznic plecasera. Putinii vizitatori ramasi se aflau împreuna cu monahii în biserica pentru slujba vecerniei. Paseam prin biserica afundat în bezna unei chinuitoare confuzii si dureri. M-am oprit în fata icoanei Portarita. Era o icoana mare, de aproximativ 1,5 metri înaltime, ferecata în aur, împodobita cu multe pietre scumpe si alte ofrande de pret. Era cea mai vestita icoana facatoare de minuni din Sfântul Munte. Ma aflam la câtiva metri în fata ei. Nici nu-i auzeam pe cântareti, nici nu-i percepeam pe cei de lânga mine. Mintea îmi era cotropita, incapabila de a reactiona.În zapaceala aceea launtrica, ochii mi-au cazut pe icoana. „Maicuta mea, ajuta-ma!“, am îngaimat cu un urias efort. Într-o fractiune de secunda, exact asa cum apasa cineva întrerupatorul si aprinde lumina, s-a petrecut o schimbare înlauntrul meu. Mintea mi s-a curatit cu desavârsire. Nu numai ca s-a oprit tot potopul de gânduri urâte, dar au disparut pâna si gândurile normale. Mintea mea nu mai functiona. Facultatea cugetatoare se volatilizase. Exista însa altceva, un alt tip de facultate, un nou mod de a percepe, de a simti, de a exista. Un mod de cunoastere non- mental. O liniste si o pace adânca îmi stapâneau mintea, într-o adevarata si desavârsita isihie.
Am vazut deasupra capetelor noastre un nor stralucitor, alb, diafan. Vederea lui îmi metamorfozase întreaga minte. Aceasta lumina era nespus de curata, de sfânta, de plina de bunatate si putere, cu totul opusa starii mele duhovnicesti. Eu îmi vedeam toata mizeria morala. Izvora din mine un miros insuportabil. Eram exact contrariul a ceea ce era acel nor. Cum se îndupleca oare sa se apropie de mine? Mi se parea de neînteles. Cum putea îngadui cu atâta bunavointa mizeria mea? Dragostea si gingasia pe care mi le arata ma copleseau pâna la extaz. Aproape ca îmi doream sa se îndeparteze, caci mi se parea cu totul nepotrivit si chiar urât sa ne aflam împreuna. Revarsa asupra noastra din belsug negraite daruri duhovnicesti. Miruri frumos mirositoare, duhovnicesti, se pogorau peste mocirla sufletului meu în care clocotea rautatea. Un fir de par ma mai despartea de moartea duhovniceasca si, iata, mi-a fost daruita viata…
Privelistea acestui lucru minunat nastea dintr-o data în sufletul meu cunoastere, întelegere, tamaduire, putere, cainta, recunostinta, iubire, respect, bucurie, întristare pentru pacate, nadejdea vietii vesnice. Gasesc zadarnica orice stradanie de a schita oricât de vag aceasta nespusa bogatie de viata. Aproape deznadajduit de neputinta mea, ma opresc aici. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 77 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Cât timp a durat aceasta stare, nu stiu. Era ca si când as fi patruns deodata în tarâmul existentei vesniciei, trupul meu aflându-se totusi sub influenta timpului. Îmi amintesc ca, atunci când am iesit din biserica la terminarea slujbei, traiam înca efectele acestei extraordinare schimbari. L-am întâlnit pe ascet si am început sa urcam spre chilie. Starea precedenta venirii la slujba, acea ispita teribila, m-a cuprins din nou, astfel încât mi-am pierdut coerenta gândurilor si a cuvintelor. Uitasem ce mi se întâmplase în biserica. Îmi aminteam numai ca se petrecuse ceva important, dar nu mai retineam ce anume. – Ceva s-a întâmplat în biserica, parinte, dar nu pot sa-ti spun pentru ca nu-mi amintesc. M-a privit nedumerit si a atribuit straniile mele cuvinte ispitei prin care treceam – „albinelor“ care se adunasera, asa încât nu s-a mai preocupat de acest lucru . Încet-încet lucrurile au reintrat în matca lor fireasca. M-am întors la starea pe care o numim „normala“, dar am uitat cu desavârsire acea întâmplare. Ea avea sa-mi revina în minte putin câte putin, dupa multe luni de zile. Abia dupa mai bine de un an mi-am putut-o reaminti limpede. Se pare ca Dumnezeu, pentru pricini numai de El stiute, a adus uitarea, si a îngaduit sa-mi amintesc despre toate atunci când am avut cu adevarat nevoie.
Dupa mai multi ani, l-am întrebat pe un batrân pustnic atunci când l-am vizitat la chilia sa: -Ce a fost, parinte, norul acela? Dupa ce m-a ascultat cu atentie, mi-a raspuns: – A fost harul Maicii Domnului.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 78 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS COIFUL DUHOVNICESC Deci iara le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric… (Ioan 8, 12) Experienta acestui razboi mental- razboiul gândurilor, o mai facusem deseori, dar nu atât de intens. A doua oara când am avut de înfruntat un razboi fulminant, identic celui din întâmplarea cu Portarita, a fost atunci când mi-am propus sa optez decisiv între ortodoxie si yoga. Hotarâsem sa fac un efort sistematic de a studia comparativ texte si puncte de vedere avizate, atât ortodoxe cât si yoghine. Am adunat carti si reviste din amândoua partile, mi-am cumparat un caiet gros si am început transcrierea metodica si compararea celor doua puncte de vedere. Dispuneam deja si de un bagaj de experiente personale pe care le acumulasem din amândoua partile. Exista Dumnezeu? Cine este Adevaratul Dumnezeu? Care este adevarata religie? Toate religiile, toate „caile“ duc la Acelasi Dumnezeu Adevarat, sau exista numai o singura religie, o singura cale ce conduce la adevar, la Dumnezeu? Acestea erau întrebarile carora încercam sa le raspund printr-un asemenea demers. Nu exista pe întreg cuprinsul vietii omenesti întrebari mai serioase decât acestea. Calitatea vietii unei persoane depinde de raspunsul ei practic la aceste întrebari. Pozitia sa, punctele sale de vedere asupra acestor teme îi vor influenta profund atât personalitatea, cât si evenimentele vietii. Este suficient sa remarcam cât de diferita este viata unui ortodox de cea a
unui ateu, a unui musulman sau a unui hindus. Cât de diferit se confrunta ei cu oamenii, cu viata, cu lumea înconjuratoare. Nu înaintasem mult în acest demers al meu, când am primit din nou un atac mental. Mii de gânduri salbatice, strivitoare, dezlantuite, mi-au umplut mintea, întocmai precum în ziua când plecasem sa ma închin JPortaritei. Dobândisem deci o mica experienta, fapt pentru care m-am hotarât sa „lupt“, în încercarea de a depasi de unul
singur acest impas. Foarte repede m-am încredintat însa de slabiciunea mea duhovniceasca. Ametisem cu totul, neputând opune nici o rezistenta. Am renuntat la orice stradanie. Mi-am adus aminte de batrânul Sava, de parintele Paisie, de icoana Maicii Domnului Portarita. Ascetul care ma gazduia fie n-a socotit de folos, fie n-a putut pur si simplu sa ma ajute. Dupa trei zile de rabdare, istovit, epuizat trupeste si sufleteste, am ajuns împleticindu-ma la chilia batrânului Paisie. Soarele se ascunsese si aproape ca se lasase întunericul. Batrânul era singur în curte, pregatindu-se pentru privegherea de noapte. A zâmbit îndata ce m-a vazut. – Cum mai merge curajul? a zis râzând. M-am bucurat vazându-l, si am mai prins putin curaj. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 79 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS -Ah, parinte, nu mai pot, nu mai rezist! am raspuns, izbutind în zapaceala aceea sa zâmbesc cu ultimele resurse. S-a apropiat râzând. -Sezi sa punem lucrurile în ordine, mi-a spus si mi-a dat o mica lovitura peste cap. Raul parca ar fi fost chiar în clipa aceea taiat cu cutitul! întreg tavalugul acela de gânduri rele s-a oprit instantaneu! Dar n-a fost numai atât. Mintea mea n-a revenit imediat la starea ei fireasca, ci a fost purtata undeva mai departe, undeva mai în adânc. Traiam o mare bucurie, linistita, profunda, plina de pace. Un alt Duh se unise cu mintea mea si îmi împartasea cu nespusa bunatate cele pe care El le avea din însasi firea Sa. Mi-e teama sa-I rostesc numele! Ma rusinez, mi se strânge inima vorbind despre aceasta. A fost harul lui Dumnezeu? A fost Mângâietorul? Pentru aceasta Hristos L-a numit „Mângâietor“? într-adevar, cât de mult m-a mângâiat! As fi primit cu mare bucurie sa mai trec o data prin aceeasi stare cumplita, ba chiar prin alta si mai rea, daca as fi stiut ca la sfârsit îl voi întâlni pe El! M-am jenat sa vorbesc explicit despre aceasta. Am întrebat doar atât: -Parinte, ce mi se întâmplase mai înainte? – Ei, te-a ispitit dracusorul! Nu te teme, e lupta! Când ti-e greu, sa ma lasi sa trag si eu un glont, sa te ajut. Sa zici rugaciunea. Sezi, sa-ti aduc si un „coif duhovnicesc“, a spus râzând. S-a ridicat, a intrat în casa si mi-a adus un fes cafeniu. – L-a uitat aici cineva care acum a plecat din Sfântul Munte. A binecuvântat fesul de trei ori cu semnul crucii si mi l-a pus pe cap râzând: -Ia sa vad… Te-ai facut soldat frumos! Acum nu se vor mai apropia de tine gândurile. Au sa loveasca în coif si au sa ricoseze. În timpul razboiului, toti ofiterii strigau la noi sa purtam casca. Fii atent numai sa nu-l pierzi! M-a sarutat parinteste pe frunte. Ma iubea nespus, iar bucuria mea nu cunostea margini. Parintele meu era atât de puternic si de bogat duhovniceste! Vrajmasul era nimic înaintea sa. Fara nici o stradanie, printr-o simpla scatoalca, l-a facut sa o ia la fuga! Ce motive aveam acum sa ma mai tem? Daca lucrurile s-ar fi înrautatit din nou, as fi venit la parintele Paisie si razboiul s-ar fi sfârsit îndata. O încredere adânca si o pregnanta stare de netemere s-au nascut înlauntrul meu. Se înserase. Coplesit de iubire, am plecat. La usa din spate, batrânul mi-a spus râzând: -Voi fi mereu atent; ori de câte ori au sa te chinuiasca, voi trage câte un glont. În realitate, el purta întreaga greutate a luptei mele duhovnicesti, caci eu eram lenes si fricos.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 80 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Cât timp am purtat coiful duhovnicesc pe care mi l-a daruit batrânul, n-am suferit nici un atac din partea gândurilor. Mintea mea îsi aflase pacea si odihna. Însa, cu toate ca fusesem prevenit, pâna la urma am pierdut fesul. Parintele nu mi-a mai daruit altul, desi i-am cerut. Ma ajuta acum în alt mod. L-am mai vizitat pe batrân în nenumarate rânduri. Mi-a dat si alte asemenea mici lovituri care m-au umplut de har dumnezeiesc. Le asteptam, le doream de fiecare data cu însufletire. Împartea adesea binecuvântari duhovnicesti în acest chip, de multe ori chiar în fata lumii care îi umplea curtea. Cine si câti întelegeau ce se ascundea în spatele acestor mici scatoalce? Cred ca multi. Unii primeau mai mult, altii mai putin har. N-am putut sa aflu de unul singur raspuns la întrebarile despre Dumnezeu, despre lume, despre om. Am vazut din experienta ca adevarul nu se cucereste usor. Daca omul nu este ajutat duhovniceste de catre Dumnezeu, îi este cu neputinta sa se apropie de adevar. Pentru aceasta a venit Hristos pe pamânt, ca sa-i ajute pe oameni sa deosebeasca lucrurile importante de cele neimportante, adevarul de minciuna. Eu, Lumina am venit în lume, ca
tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric (Ioan 12, 46). Este adevarat ca Hristos îl iubeste si îl ajuta pe om; nu numai prin învatatura Sa, pe care a pastrat-o în Biserica pe care a întemeiat-o, ci si personal, pe fiecare dintre noi în parte, ori de câte ori îi cerem ajutorul în rugaciune. Avem însa si un vrajmas extrem de abil, care ne razboieste pe ascuns, fara sa se deconspire, astfel încât nu percepem existenta lui, spre a ne putea lua masuri de paza. El se straduieste sa creeze confuzie în mintea oamenilor, sa-i deturneze catre conceptii gresite despre viata, despre lume, despre Dumnezeu. Face toate eforturile pentru ca noi sa nu constientizam niciodata potentele reale ale firii noastre omenesti, anume accederea la viata vesnica si la îndumnezeire prin harul lui Hristos. În învatatura Sa, Hristos ne-a atras de multe ori atentia asupra acestui vrajmas. L-a numit diavol, pentru ca strâmba lucrurile, Satana, pentru ca se împotriveste adevarului, ucigas de oameni, pentru ca se bucura de distrugerea omului: el (Diavolul), de la început a fost ucigator de oameni si nu a stat întru adevar, pentru ca nu este adevar întru el. Când graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci mincinos este, si tatal minciunii(I oan 8,44). Asadar, acest ucigas de oameni, tatal minciunii, ne lupta pe ascuns – atunci când nu-i cunoastem existenta – si la aratare- când suntem avizati în privinta lui. Puterea lui sta în neatentia si în lenevirea noastra. El nu are asupra noastra o putere reala, ci se straduieste sa exploateze neputintele noastre. Hristos l-a zdrobit prin jertfa Sa pe cruce
si prin învierea Sa. Diavolul este biruit o data pentru totdeauna, în ciuda eforturilor sale continue de a lucra raul. Pe atunci însa nu cunosteam aceste mari adevaruri. LAMURIRE Nu voiam sa cad prada amagirii înca o data în viata mea. Cu toate evenimentele minunate pe care le traversasem alaturi de parintele Paisie, ma îndoiam de el. Nu credeam totusi în explicatiile pe care le dadea. Era posibil ca el sa vada lucrurile într-o maniera strict personala, iar realitatea sa-l depaseasca. Nu excludeam posibilitatea ca el sa detina numai o parte a adevarului, si sa existe si alte parti de adevar în alte sisteme de gândire si în alte religii.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 81 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Poate ca ma lasam influentat prea mult de puternica sa personalitate, de mediul Sfântului Munte în general. Daca m-as fi îndepartat, daca mi-as fi impus o oarecare distanta, poate ca as fi privit lucrurile în mod diferit. Am hotarât, asadar, sa ofer sanse egale si yoghinilor hindusi. Îi cunoscusem, desigur, înainte de a-l întâlni pe parintele Paisie, dar nu mersesem niciodata în India, în „epicentrul“ religiei lor. Am decis, prin urmare, sa plec si sa traiesc împreuna cu ei, sa ma amestec printre ei, sa-mi deschid sufletul dinaintea lor, asa cum procedasem si în
cazul monahilor ortodocsi. Pentru a evita orice fel de influenta din afara si a-mi pastra nealterata echidistanta, am scos simbolic de la gât cruciulita pe care o facuse cu mâinile sale parintele Paisie si am plecat în India animat de cele mai bune si mai sincere intentii.În realitate, credeam ca yoga mi se potriveste mai bine. Socoteam ca si acesta este un drum catre Dumnezeu. Am trait asadar în India luni de zile în diverse ashramuri, împreuna cu swami si gurusi. În felul acesta, am ajuns sa acumulez experiente din amândoua partile. Le-am putut compara calitatea si provenienta. A avut loc o adevarata confruntare în sufletul meu. A fost oare lipsita de pericole aceasta atitudine a mea? Nu, ci dimpotriva, m-am primejduit mult. N-am putut razbi cu puterile mele. Am fost ajutat, sau mai degraba salvat, prin interventiile lui Dumnezeu, Care, dincolo de problemele mele duhovnicesti, mi-a rezolvat si multe dificultati practice ale vietii de zi cu zi. Daca nu m-ar fi ajutat Dumnezeu, m-as fi distrus în întregime.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 82 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS INDIA Geografic, India se înfatiseaza ca o întindere colosala: aproximativ cât jumatate din Europa. Exista deserturi, precum si paduri tropicale. Exista vai nemarginite si munti gigantici. Cel mai înalt lant muntos din lume, Himalaya, acopera tot tinutul nordic.
Pe o asemenea întindere, clima traverseaza toate treptele. Termometrul ajunge la temperaturi extreme, atât peste zero (în sud), cât si sub zero (în nord). Clima tropicala, cu ploi, vegetatie bogata, caldura insuportabila în sud, dar si continentala, cu ghetari si zapezi abundente în nord. Exista, fireste, multe diferente sau variatiuni locale. Rasele care populeaza acest teritoriu sunt din cele mai diverse.În sud se evidentiaza caracteristicile negroide, cu nasuri turtite, buze groase si pielea foarte închisa. Mai sus, trasaturile indo-europene, cu nasuri drepte, fete bine conturate, degete lungi, încheietura mâinii fina, pielea relativ deschisa.În nord domina trasaturile mongoloide, cu
pometi ascutiti, ochi oblici si pielea neagra-rosie-galbena. Asadar, un veritabil amestec de rase. În prezent, fiecare religie are deja acolo milioane de discipoli. În general, s-a raspândit printre necunoscatori impresia ca toti locuitorii ar fi hindusi. Aceasta parere este departe de realitate. Exista foarte multi musulmani, crestini, buddhisti, sikhi, hindusi, precum si o impresionanta multime de secte, izvorâte atât din hinduism, cât si din celelalte religii. Rivalitatea religioasa este ferventa, cu nenumarate confruntari sângeroase si cu mii de victime, atât în trecut cât si în zilele noastre (sunt edificatoare în acest sens confruntarile dintre musulmani si hindusi din timpul lui Gandhi, sau cele dintre sikhi si hindusi astazi). Termenul „confruntari“ nu este poate cel mai adecvat,
întrucât avem practic de-a face cu adevarate razboaie, dat fiind ca victimele sunt de numarul miilor, iar conflictele se întind pe îndelungate perioade de timp. Limba care se vorbeste cu predilectie este… engleza! Nu doar turistii, ci si indienii comunica între ei în engleza. Dialectele sunt atât de numeroase si atât de diferite, încât bastinasii nu se pot efectiv întelege. Spre exemplu, locuitorii din sudul Indiei nu-i pot întelege pe cei din nord, astfel încât se vad nevoiti sa foloseasca limba engleza. Faptul ca un asemenea teritoriu gigantic – atât geografic, cât si sub aspectul populatiei – s-a putut uni într-un singur stat, este demn de uimire. Se întelege însa ca vorbim despre un stat care se confrunta cu multe probleme; la putin timp dupa ce a luat fiinta, s-au desprins din el doua mari parti, Bangladeshul si Pakistanul, situatie care creeaza si astazi frecvente tulburari.
Englezii sunt cei care au construit retelele de poduri si cai ferate pe întinderile nesfârsite ale tarii. Mai ales reteaua de cale ferata este remarcabila din punct de vedere al organizarii, al diversitatii si al posibilitatilor programului. Multi straini sunt peste masura de impresionati. Englezii au creat, de asemenea, un bun serviciu postal care functioneaza eficient pâna astazi. În sfârsit, tot ei au dat si limba, care se utilizeaza în prezent pe toata suprafata tarii. Cu aceste trei mijloace importante au reusit sa „coaguleze“ imensul teritoriu. Nu-mi sta în intentie sa-i laud pe englezi, care urmareau propriile avantaje si actionau autoritar si interesat, dar aceasta este realitatea.
Ca popor, sau mai bine zis ca locuitori ai acestui tinut, caci nu pot fi socotiti o natiune omogena, indienii manifesta pâna astazi un covârsitor sentiment de inferioritate în fata albilor. Se simt importanti atunci când poarta conversatii sau întretin vreo relatie oarecare cu un alb. Desi epoca coloniala s-a sfârsit, cel putin la aratare, totusi în
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 83 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS sufletul lor se simte înca aceasta vasalitate. Ea se exprima pâna si în miscarile si privirea lor. Multi indieni cultivati cu care m-am întâlnit fie si numai pentru o jumatate de ora îmi cereau sa le las un semn, o scrisoare, ceva care sa certifice ca avusesera un contact cu un alb, cu un apusean, lucru ce le-ar fi crescut „actiunile“ în mediul lor. Un medic indian, în vârsta de aproape 60 de ani, apartinând unei clase sociale bogate, a fost atât de satisfacut de prezenta mea atunci când l-am vizitat în cabinetul sau, încât mi-a tot prelungit sederea prin diverse discutii politicoase de interes general si, vrând sa ma convinga de faptul ca avea relatii cu albi, ceea ce pentru indieni este simbolul unui anumit prestigiu social, a scos cu grija si mi-a aratat o scrisoare pe care i-o trimisese un student oarecare din Europa în urma cu doi ani. Adaptat structurii sufletesti a indienilor, acest gest se traduce astfel: „Sunt important, sunt o personalitate, nu sunt un nimeni“. Complexul acesta de inferioritate le este cultivat prin teribila discrepanta economica dintre ei si albi, prin influenta cinematografului – unde albii sunt prezentati ca super-oameni – si prin coplesitoarea suprapopulare, care zdrobeste persoana. Sunt atât de multi! Se pierd în multime. Albii se disting întotdeauna. Cu exceptia pietei din New Delhi si a aeroportului din Bombay, în orice alt loc deveneam tinta tuturor privirilor. Odata, calatorind împreuna cu un englez pentru câteva zile, ne-am oprit într-un oras sa cascam gura în fata unei case superbe. Instantaneu ne-au înconjurat 30-40 de indieni, care ne priveau cu uimire de la 2-3 metri distanta. Prietenul a râs si a început sa-i mâne precum ciobanul oile – fara nici o exagerare! Se supuneau oricarui semn. Eram stânjenit de aroganta englezului, dar si de pasivitatea indienilor. Acest complex de inferioritate coexista cu o agresivitate mocnita, nascuta din invidie. Nu sunt straini de aceste probleme psihologice nici cei cultivati, nici cei vârstnici, nici yoghinii avansati. Totusi, nu se manifesta agresiv decât atunci
când sunt în grupuri. Îmi amintesc ca, odata, la Benares, am avut o disputa cu un riscar. Ne transportase cu bicicleta si îi platisem un pret bun, însa voia mai mult: eram turisti, albi, aveam bani… trebuia sa platim înzecit. Desigur, noi plateam întotdeauna mult mai mult decât indienii, dar ei pretindeau înca si mai mult. Asa se întâmpla mereu: desi la început ne învoiam la pret, în final cereau mai mult. Aceste animozitati devenisera pentru noi rutina, astfel încât pastram o atitudine calma si intransigenta, fara sa cedam.
Riscarul despre care vorbeam, dupa ce a facut asadar obisnuitele mofturi, ne-a înjurat si a plecat amenintându-ne în limba lui. Dupa câteva ceasuri l-am întâlnit din nou pe un alt drum, având chef de cearta si cerând ajutor împotriva noastra.
Atunci am vazut venind în fuga de pe o straduta îngusta doi-trei oameni de vârsta mijlocie, agitându-si mâinile amenintator si scrâsnind din dinti, fiind urmati de niste indivizi dubiosi pregatiti sa incite la încaierare. Surprinsi de turnura evenimentelor, am ramas nemiscati, descumpaniti.
Însa mirarea a crescut când acest buluc amenintator s-a apropiat la doi metri de mine: brusc, toate amenintarile si încercarile de intimidare s-au oprit. Ura si dorinta de razbunare s-au stins ca un fum. Stateau în fata mea si ma priveau încremeniti, putin rusinati. Aceasta întorsatura dadea situatiei o nota hazlie, încât mi-a venit sa râd. Ne-am
privit si apoi mi-am vazut de drum, în vreme ce unii mai strigau jumatati de cuvinte, ca sa nu ramâna cu totul de rusine. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 84 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Pâna astazi ma întreb ce se întâmplase de fapt. A fost complexul indienilor fata de albi? A fost frica în fata vechilor stapâni? Nu cumva m-a ocrotit vreo rugaciune a batrânului Paisie?  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 85 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ÎNTÂLNIREA LA BENARES Am pornit de la New Delhi spre Benares („Varanassi“, cum îi spun indienii). Am luat bilet la vagon de dormit,clasa a II-a. Vagonul era plin pâna la refuz; ca peste tot în India, oamenii erau întotdeauna multi. Se crease o îmbulzeala de nedescris. Teama de hoti ma obliga sa-mi folosesc încaltarile drept perna. Era o frumoasa pereche de bocanci care putea constitui o mare ispita pentru cei din jur. Înca nu ne obisnuiseram cu mizeria înspaimântatoare si nu mâneam decât fructe protejate de coaja (banane, avocado, papaya) si pâine cumparata de la un magazin de lux din New Delhi (învelita într-o punga de hârtie, ne dadea falsa impresie ca scapase de roiurile de muste). Seara, dupa ce a încetat trecerea continua a micilor vânzatori de fistic, ceai si alte diverse maruntisuri, si dupa ce controlorii de bilete au încuiat vagonul si am ramas numai cei care aveam paturi rezervate, ne-am desfacut asternuturile si ne-am destins putin. Pe patul de vis-a-vis se afla o „apuseana“. Nu-i cunosteam nationalitatea, dar ne simteam compatrioti cu toti occidentalii. Aceste diferente, care în Europa par izbitoare si importante (între un grec si un german, de pilda, sau între un englez si un francez), acolo se estompau în fata teribilei diferente politice, economice si religioase dintre noi si indieni.
Acolo toti eram „occidentali“, adica bogati, cultivati, bine hraniti, umblati prin lume. Dar aveam totusi sentimentul saraciei si al mizeriei indienilor. Ne puteam întelege. Aveam trairi comune; cântecele pe care le ascultam, scriitorii pe care îi iubeam, cultura rock pe care ne-o însusisem cu totii, ideologia comuna, toate acestea depaseau granitele nationale. Eram tineretul contemporan al Apusului, hipioti… semanam mult. M-am bucurat de prezenta vecinei de vis-a-vis. Era frantuzoaica si se numea Kiki. Calatorea singura. Va fi simtit probabil o oarecare siguranta alaturi de noi. Dupa primele priviri disimulate, cercetatoare, ea a facut primul pas. Era precauta, dar excursia a durat trei zile si doua nopti, astfel ca am avut timp sa ne cunoastem si sa ne apropiem mai bine de ea, ajutându-ne mult sa depasim problemele zilnice de comportament în relatia noastra cu indienii. Apa, al carei gust si miros erau cumplite, reprezenta o mare problema. Nu exista nicaieri vreo garantie a calitatii ei. Multi turisti se îmbolnaveau de diaree sau hepatita, desi facusera în prealabil o sumedenie de vaccinuri. Solutia am gasit-o storcând lamâi în plosca cu apa. Mirosul si gustul urât erau astfel mascate si credeam, într-un anumit fel, ca o dezinfectam. Fireste, era mai mult o amagire de sine. Am trecut plosca de la unul la altul pâna ce am ajuns la
Benares. Seara, în tren, când se opreau discutiile, ma straduiam sa-mi pun oarecare ordine în minte. Sa-mi explic evenimentele, sa aflu raspunsuri la întrebarile care ma adusesera în India. Rugaciunea pe care batrânul o facea pentru mine nu ma lasa sa-l uit. În India mi-l aminteam deseori, însa gândul la el nu era o simpla amintire a unei persoane iubite oarecare. Nu era asa precum îmi aduceam aminte de parintii mei sau de prietena mea. Era substantial mai mult. Ceva foarte intens si profund, o traire care se derula în prezent, nu în amintire. Simteam fulgerator o iubire umplându-mi inima si revarsându-se în întreaga mea fiinta. O delicatete îmbratisându-ma, o pace sprijinindu-ma. Cred ca, într-un mod pe care numai Dumnezeu si batrânul îl stiau,
sufletele noastre ajungeau la o atingere ontologica. Trupurile ne erau despartite de distante uriase, însa sufletele erau unite de o nemarginita iubire. Iubirea lui. Era atât de aproape de mine! Era atât de adevarat! Era atât de tainic, MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 86 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS atât de simplu! Plângeam deseori când simteam iubirea sa. Inima mi se înmuia, fiind inundata de tandrete; îl iubeam, însa stiam ca iubirea mea nu era decât o reflexie opaca a iubirii sale. Asemeni soarelui care se rasfrânge pe un disc murdar. El era cel care ma iubea, iar eu raspundeam prea meschin, mizer, firav, egoist. El ma iubea însa enorm, cum nimeni nu m-a iubit vreodata. Nu exista nici un termen de comparatie pentru aceasta iubire. Fata de iubirea parintelui Paisie, iubirea mamei mele este precum lumânarea alaturi de soare. Aceasta e cu adevarat diferenta! Ii trimiteam scrisori, îi scriam poezii, îl sarutam, îl strângeam în bratele mele si, în acelasi timp, îl respectam nemarginit, ma simteam nevrednic de acest dar, eram plin de recunostinta, îmi venea sa ma ascund de rusine pentru nevrednicia mea, însa nu voiam sa-l pierd niciodata. Îmi doream sa fiu împreuna cu el pentru totdeauna, desi acest lucru parea cu neputinta datorita urâteniei mele launtrice. Iubirea sa era covârsitoare. Ea depasea legile duhovnicesti, rascumpara cu largime de suflet toate lipsurile mele, lua asupra sa neajunsurile. Era totdeauna gata sa patimeasca în locul meu fara sovaire, fara nici o micsorare a râvnei sale. Dovedea o iubire fierbinte, navalnica, neasemuita, care se daruia cu totul zidirii si sporirii mele
duhovnicesti. Fara nici o exagerare, acest lucru mi s-a întâmplat în fiecare zi a sederii mele în India. Mi se întâmpla si în Grecia, dar în India a fost o stare de fapt zilnica. Cu toate acestea, problema mea înca persista: Unde se afla adevarul? Yoga ma atragea foarte puternic, cu filosofia ei, cu practica ei, cu misterioasele ei fenomene suprafiresti. Totul, mirajul necunoscutului, gustul aventurii, „exoticul“ chestiunii, marile fagaduinte cu care eram momit, toate acestea exercitau o puternica atractie asupra mea, iar eu aveam în jur de 25 de ani, eram îndraznet, iubitor de pariuri riscante, lipsit de discernamânt si de întelepciune. Astazi ma mir eu însumi de usurinta cu care am putut fi sedus de falsele lor teorii. Ma lasasem ametit de „tehnicile“ lor – dovedind astfel nerecunostinta, îndoiala, putinatate de credinta – dupa ce traisem cu toate simturile mele darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu mi le facuse prin rugaciunile batrânului! Pe atunci nu-mi dadeam seama. Nesimtirea mea sufleteasca ma împiedica sa constientizez comportamentul meu vinovat. Prima dupa-amiaza am dedicat-o unei plimbari solitare de-a lungul fluviului Gange. În multimea pestrita a indienilor care se perindau sufocant pe malurile Gangelui, am remarcat un tânar chipes de cel mult 23-24 de ani, cu ten închis si par deschis, sezând în pozitia lotusului – una dintre cele mai frecvente asane ale yoghinilor. Era linistit si rupt de multime. Tacerea sa în mijlocul larmei dezlantuite, nemiscarea lui în contrast
cu acea viermuiala haotica, dezinteresul sau fata de presiunea grijilor cotidiene, îl scoteau în evidenta. L-am depasit cu indiferenta. „Înca unul care vrea sa fie în centrul atentiei“, m-am gândit. „Aici si-a gasit sa mediteze? Nu mai erau alte unghere linistite?“. Mi-am continuat plimbarea pe sub uriasele cladiri, pe treptele templelor, pe malurile Gangelui. Cersetorii, cu galetusele lor, yoghinii saddhu (asceti care traiesc din cersit) complet goi, familiile pelerinilor ce se scaldau în Gangele cel „sfânt“, micii vânzatori care zbierau popularizându-si produsele (de obicei ceai), grupurile de hipioti care faceau baie si fumau tsilum împreuna cu indienii, culorile fantastice ale apusului pe
Gange, toate acestea m-au acaparat desavârsit într-o plimbare de multe ceasuri. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 87 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Imi amintesc ca m-am asezat la o cafenea improvizata sub cerul liber dintr-o rogojina întinsa pe patru pari, ridicata pe scarile de piatra ale unui templu idolatru. În timp ce-mi beam ceaiul cu lapte, vecinul mi-a oferit tsilum – un amestec de hasis pe care îl aprindeau si îl ofereau de jur-împrejur, fiecare vecinului sau. Era un obicei comunitar, precum oferirea unei tigari în Europa. Toti fumeaza hasis în chipul cel mai firesc, asa cum noi bem vin. Dupa câteva ore, întorcându-ma pe acelasi drum, am ajuns la locul unde-l vazusem pe tânarul saddhu. Era înca acolo! Am fost cu adevarat impresionat. Stiam ce înseamna sa stea cineva ceasuri întregi în pozitia lotusului, întrucât practicam si eu exercitii de mobilitate. Eram experimentat si agil, aveam si o centura oarecare la Kung- Fu, si totusi nu puteam zabovi mai mult de un sfert de ora în aceasta pozitie.
Asadar, m-am oprit pentru putina vreme undeva în apropierea tânarului, ca sa-l urmaresc. Dupa doua-trei minute s-a ridicat si s-a îndreptat catre mine, care ma aflam lânga locul unde-si lasase lucrurile. Chipul sau avea trasaturi frumoase si un aer linistit. Era vopsit pe frunte cu trei linii galbene orizontale, simbol al zeului Vishnu, si o bulina
rosie, simbol al „Celui de-al Treilea Ochi“, precum mi-a spus el însusi. Desigur, ceva ma deranja la el. Nu credeam cu adevarat în imaginea pe care încerca sa si-o cultive. Mai degraba se juca de-a yoghinul, de-a iluminatul, batându-si joc atât de ceilalti cât si de sine însusi. Dar avea, pe de alta parte, si ceva ciudat. Era atât de modest îmbracat, chiar
si pentru conditiile din India, încât am fost uimit când s-a apropiat mai mult si am înteles ca era occidental. Numele lui era Pavis. Traia în Germania. Tatal sau era german, iar mama persana. Se afla de aproape un an de zile în India. Banii i se terminasera si îsi pierduse pasaportul. Cu alte cuvinte, i se întâmplase tot ce putea fi mai rau pentru un apusean. Se arata însa impasibil, lasându-se în grija karmei, cum spunea. Era însa o atitudine pur declarativa, caci în realitate stia ca are atuul parintilor sai. „Le pot scrie, si îmi vor trimite bani într-o saptamâna, daca le-o cer“, mi-a zis el. Deocamdata însa prefera sa o faca pe yoghinul, pe anahoretul. Nu mi-a cerut bani explicit, dar i-am dat cinci rupii. Mai târziu, aveau sa-l umple de bani prietenele mele H. si N., carora le-a fost mila de el. Incepusem asadar sa discutam, si a ajuns repede la tema cunoscuta: cautarea existentiala prin hinduism si prin yoga. I-am împartasit câteva din experientele mele legate de spiritism, hipnoza si Mind Control, i-am vorbit despre parintele Paisie si despre o parte dintre dilemele mele. El a început sa-mi povesteasca despre gurul sau, care avea un ashram în Himalaya, unde fusese si el gazduit pentru o saptamâna si unde i se întâmplasera multe lucruri fascinante, de pe urma carora ramasese înca uimit si entuziasmat. La vârsta de 19 ani citisem o carte intitulata „Autobiografia unui yoghin“ de Paramahamsa Yogananda, care, printre multele lucruri ciudate pe care le spunea, se referea si la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atât de sporit încât devenise zeu nemuritor. El îi învatase pe oameni yoga. El era dascalul dascalilor, „gurul gurusilor“. Lua chipul unui om tânar si li se arata din timp în timp, peste secole, unor ucenici marcanti. Zbura prin aer, trecea prin ziduri, se facea invizibil, vindeca bolnavi, învia morti. Într-un cuvânt, era una dintre zeitatile hinduismului.
Cu putin timp înainte de a pleca în India recitisem aceasta carte si i-o dadusem si prietenei mele N. spre lectura. Glumeam între noi, strigând si gesticulând: -Pe cine o sa gasim în India? -Pe Babaji! si râsetele nu mai conteneau. Devenise sloganul saptamânii precedente plecarii. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 88 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În India cuvântul „Babaji“ are doua sensuri. Unul obisnuit, echivalentul lui „domnule“ sau „omule“, si unul sfânt, înalt, venerabil, divin. Este numele unui yoghin-zeu ce se reîntoarce pe pamânt pentru a-i initia pe anumiti ucenici foarte sporiti, care vor deveni gurusi ai altor oameni.
Pavis a continuat asadar istorisirea despre gurul sau, numindu-l Babaji. Eu n-am reactionat în mod deosebit, întrucât luasem termenul în sensul lui obisnuit. Relatându-mi însa diverse întâmplari despre acest guru, am început sa-l recunosc în el pe marele Babaji. I-am spus: -O clipa… Vorbesti despre Babaji? -Da, a raspuns. – Despre Marele Babaji? l-am întrebat uimit. -Da, a raspuns cu emfaza. – Cel despre care povestesc scrierile sfinte? am întrebat din nou, spre a ma asigura ca nu este la mijloc o neîntelegere. – Da, mi-a raspuns cu si mai mare emfaza. Am ramas siderat! -Acum, în zilele noastre, se afla pe pamânt, mi-a explicat Pavis, si a început sa-mi vorbeasca despre cartea „Autobiografia unui yoghin“. – Am citit-o, l-am întrerupt eu. În Occident toti am aflat despre Babaji din aceasta carte. Afirmatiile lui Pavis erau absolut uimitoare, asa încât am hotarât imediat sa merg spre a ma convinge cu ochii mei si a trage concluziile de rigoare, caci pentru aceasta venisem în India, consumându-ma în nesfârsite cautari. Îmi era imperios necesar sa limpezesc lucrurile.
-Cum pot sa-lgasesc ? Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, si tot ceea ce mai era util de stiut. Ashramul lui Babaji se numea Heracan si se afla sus în Himalaya, departe de orice tinut locuit. Ultimele îndrumari au fost acestea: -Urmeaza râul, si dupa aproximativ 7 kilometri o sa-l întâlnesti. Însa multi pornesc si nu reusesc sa ajunga. Desi cunosc drumul, se ratacesc. – De ce, e dificil? – Nu, dar pur si simplu nu-i doreste gurul. Îsi iau calauze dintre localnici, si totusi se încurca din nou. Nu sunt capabili sa ajunga acolo. Pe altii, îndata ce ajung, îi alunga înapoi. Pe unii îi tine o zi, pe altii o saptamâna, pe altii luni de zile… În general, pe fiecare dupa valoarea sa… Trebuie sa fie pur cel care vrea sa mearga acolo, sa aiba o karma buna, mi-a mai spus. Intre timp se înserase bine. Vazându-le pe prietenele mele plimbându-se prin apropiere, le-am chemat si le-am facut cunostinta cu Pavis, apoi ne-am ridicat sa mergem la hotel, dupa ce ne-am dat o întâlnire cu totii pentru ziua urmatoare.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 89 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Pe drum le-am povestit tot ce auzisem, si interesul lor a crescut brusc, însa când le-am spus ca voi merge sa-l întâlnesc pe Babaji, H. s-a aratat ezitanta, chiar tematoare. În ziua urmatoare, N-a venit cu interesul stârnit la maximum. În acelasi hotel cu noi (daca se poate numi „hotel“ acea mizerabila incinta!), întâlnise pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a sa, care s-a dovedit capabila sa o faca si pe N. dornica sa-lîntâln eas ca. Îmi vorbea deja despre el cu uimire. Când l-am cunoscut pe individul pe ‘care îl întâlnise N., acesta m-a dus în camera sa, unde, în fata fotografiei lui Babaji, ardea o candela. I se închina ca unui zeu în viata! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean crescut într-o societate pseudo-crestina si… devenise deja religios? Ma întrebam ce se putuse întâmpla. Ce vazusera
oare acesti oameni? Pavis voia sa se întoarca în Germania si sa întemeieze o comunitate în cinstea lui Babaji, iar celalalt i se închina! Mi-a adus o fotografie veche de-a sa, facuta cu ani de zile în urma. Înfatisa un tinerel firav, slabut, de 18-20 de ani, aflat în pozitia lotusului, cu un corp extraordinar de suplu si cu niste ochi stranii, nefiresc de uriasi. Avea o privire extrem de energica, o expresie neobisnuita, înspaimântatoare, as spune. Întreaga atmosfera din jurul sau convingea ca este o persoana iesita oricum din comun. Fetele s-au întâlnit din nou cu Pavis, care le-a mai povestit câte ceva. N. hotarâse sa vina cu mine. H. avea sa ne însoteasca si ea, întrucât nu voia sa ramâna singura. Ne întrebam cuprinsi de emotie: „Ce se va întâmpla oare în aceasta situatie? Vom merge si vom vedea!“.
Am stat la Benares în jur de o saptamâna. Pe terasa hotelului se adunau hipiotii si mestecau hasis, care se vindea pretutindeni în India la un pret derizoriu. Pe terasele învecinate indienii munceau în familii întregi, confectionând diverse obiecte de artizanat pentru 30 de drahme pe zi. Am vizitat mormântul lui Buddha si am cumparat tot felul de suveniruri foarte ieftine. Kiki a noastra se cazase la cel mai bun hotel al orasului, care dispunea si de restaurant. Acolo ne-am lasat convinsi sa mâncam. Era oarecum curat. Am fost atât de entuziasmati de mâncaruri, încât încet-încet, mânati si de un apetit remarcabil, am început sa mâncam la toate restaurantele si sa cumparam dulciuri de pe drum. Am achizitionat haine indiene si ne-am schimbat vestimentatia si înfatisarea. Am renuntat la tinuta apuseana. Acum ne integram mai bine printre ceilalti, nu mai eram precum musca în lapte. În plus, ne deplasam mult mai lejer. Cu Kiki am facut tovarasie zilnica. Ne-am despartit în doar doua zile, când a ramas închisa în camera ei. Luase opiu si iesea numai la toaleta ca sa vomite. Kiki facea comert. Cumpara margele, tesaturi si alte maruntisuri, si le vindea în Franta – procurându-si astfel si banii pentru biletele urmatoarei calatorii. În acest rastimp fiul ei se afla în Africa, unde facea exact acelasi lucru. Aveau drept scop sa cumpere o proprietate în Brazilia, unde pamântul era ieftin. Foloseau zilnic narcotice, de la hasis pâna la opiu, cocaina, L.S.D. Asemenea noua, era si ea pândita de mari pericole. Am traversat câteva situatii limita, pe care însa le-am putut depasi. Când oamenii sunt atât de presati de nevoi si de saracie, când drumurile sunt ticsite de multimi nesfârsite de oameni, când politia este prezenta foarte rar si doar pe câteva artere mai importante, atunci crima devine un fenomen extrem de raspândit. Auzeam, de altfel, multe lucruri înfricosatoare! Din fericire, n-am patit nimic grav.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 90 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS CALATORIA CATRE BABAJI: „ZEUL“ ÎNTRUPAT Nu este usor sa calatoreasca cineva prin India. În general, calatoria într-o tara straina presupune dificultati legate de limba, probleme de comunicare, informatii gresite furnizate intentionat de catre unii localnici, fie din antipatie fata de turistii „bogati“, fie pentru ca se straduiesc sa-i tina cât mai mult la hotelul din orasul lor, fie pentru un alt
motiv oarecare. În India lucrurile erau înca si mai complicate. Aici autobuzele se umplu atât pe dinauntru cât si… pe deasupra! Pe acoperis se manânca, se fumeaza, se doarme, iar daca aceasta se întâmpla la „etaj“, e lesne de imaginat ce înghesuiala cumplita domneste în interiorul autobuzului. Cu toate acestea, calatoria pe care am întreprins-o ca sa-l întâlnesc pe Babaji în Himalaya s-a dovedit una foarte lesnicioasa. În ciuda dificultatilor întâmpinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se gasea întotdeauna un om care sa ne faca viata „usoara“. De obicei era câte un discipol de-al lui Babaji.
Când i-am spus prietenei noastre frantuzoaice, Kiki, ca urma sa ne reîntoarcem la New Delhi, si-a manifestat dorinta de a veni si ea cu noi. Ne-am bucurat de pretioasa si agreabila ei companie. Aflând ca mergem sa-l întâlnim pe Babaji, a încercat sa ne avertizeze. Ne-a vorbit despre diferiti gurusi care exploateaza cautarile existentiale ale tinerilor. În general, atitudinea ei era nu doar circumspecta, ci chiar negativa fata de gurusi. Aceasta pozitie nu survenea ca rezultat al unor prejudecati, ci al experientei pe care o acumulasera ea si alti prieteni apropiati de-ai ei. Ne-a povestit chiar si câteva patanii de-ale prietenilor sai. Iata, pe scurt, una dintre ele: O prietena avea un guru care traia undeva în nordul Indiei, însa îsi formase un grup de discipoli în Europa. Nu era vreun „mare guru“, precum Rajneesh sau Maharadji, dar avea si el ucenici care îi trimiteau scrisori si îi cereau sfaturi legate de problemele cruciale ale vietii lor. Acesta le raspundea si medita pentru ei. Elevii aveau obligatia sa-i trimita regulat bani, fapt care îi permitea sa nu munceasca si sa traiasca foarte confortabil. Aceasta tânara îi
devenise discipola, si în scurt timp… amanta, pentru câteva luni. La capatul acestei perioade, în care a întretinut si relatii sexuale cu el, tânara s-a dezmeticit, a sesizat escrocheria, batjocura si exploatarea careia îi era supusa, sil-a parasit pe individ. S-a straduit apoi sa-i fereasca de asemenea capcane pe alti tineri care veneau din Apus sub imboldul unor sincere cautari, relatându-le experienta ei.
Îmi închipui ca tânara respectiva va fi auzit deseori raspunsul pe care si noi obisnuiam sa-l dam pe atunci: „Da, exista si astfel de impostori, însa gurul nostru nu apartine unei asemenea categorii“. De altfel, exista în noi un orgoliu camuflat, care se manifesta prin convingerea ca noi nu suntem naivi si nu ne putem însela. Ne socoteam capabili sa recunoastem cu usurinta un pseudo-guru. Ii consideram pe cei pacaliti niste simpli ignoranti, lipsiti de inteligenta.
Fetele au încercat de doua ori sa cumpere bilete pentru tren si n-au reusit! Aceasta ni se întâmpla pentru prima data. Cu trenurile nu mai avusesem probleme niciodata în trecut. A treia oara am mers cu totii împreuna. Nu retin cu exactitate care era problema, însa îmi amintesc ca asteptam în fata ghiseului, ca functionarul nu avea dispozitie sa ne ajute, ca în spatele nostru se formase o coada care ne presa,
iar noi nu puteam lua biletele. Am iesit din rând si asteptam, dezamagiti si enervati. Ramaseseram fara replica! S-a apropiat atunci un indian care vorbea bine engleza si ne-a indicat în detaliu ce trebuia sa facem. Un sfert de ora mai târziu, aveam biletele în mâna! În discutia de multumire care a urmat, acel om ne-a dezvaluit ca si el era discipol al lui Babaji, si chiar ne-a dat informatii mai concrete despre autobuzul pe care aveam sa-llua m din New Delhi. Astfel s-a rezolvat o problema care aparuse acolo unde nu o asteptam, solutionându-se la fel de neprevazut precum se si ivise. Am demarat calatoria neîntrerupta catre New Delhi. Seara, în somn, îi auzeam pe vânzatorii de ceai strigând cu putere în fiecare statie: „Ceai… Ceaai… Ceaaai…“. Ma aflam într-o stare de agitatie si de hipersensibilitate nervoasa. „Sa fie oare chiar Babaji?“. Nu excludeam deloc aceasta posibilitate. Minunile pe care le vazusem în Sfântul Munte prin batrânul Paisie, dar si diversele fenomene inexplicabile care mi se întâmplasera la Mind Control, precum si cele de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituisera înlauntrul meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu ma îndoiam câtusi de putin în aceasta privinta. Totusi, prezenta unui zeu întrupat, asa cum pretindeau adeptii lui Babaji, nu era un lucru tocmai usor de acceptat! Pe de o parte, parintele Paisie spunea ca în cosmos exista doua
puteri, Dumnezeu si diavolul; depinde cu cine lucreaza fiecare. Pe de alta parte, conceptia hinduismului postula ca toate puterile au aceeasi sorginte, numai forma difera, sursa fiind unica si comuna. Si, bineînteles, hinduismul si în special yoga ar fi expresia cea mai adecvata, cea mai pura a adevarului. Cum ramânea atunci cu Hristos? Monahii yoghini îmi raspundeau ca era un mare guru, iar ultimul sau ashram s-a aflat în Himalaya, unde si murise, dupa evenimentele din Palestina. Alti yoghiniÎl asezau mai sus: Hristos ar fi fost una dintre cele noua încarnari ale lui Dumnezeu, precum Krishna ori Babaji.
Apoi, îmi aminteam cuvântul pe care mi-l spusese un egumen în Sfântul Munte, cu luni de zile înainte de a pleca spre India. Pe atunci nici nu planuisem înca sa merg în India. A venit în trapeza, unde luam masa singur, si am schimbat câteva cuvinte. La un moment dat, fara nici o legatura cu contextul discutiei, mi-a zis ca din senin: „Uite, noi îti spunem ca suntem cu Hristos, si cu El vrem sa te unim. Ceilalti cu cine sunt, cu cine vor sa te uneasca?“. De ce sa-mi fi adresat asa, fara nici o legatura cu restul convorbirii, aceste cuvinte? Fusese oare luminat de Dumnezeu?
Vorbele acelea îmi produsesera o impresie puternica si ramasesera înmagazinate undeva în memorie. Acum, sosise clipa ca ele sa iasa din nou la suprafata. Cu adevarat, ce este acest Babaji? Mag? Yoghin? Dumnezeu? Avatar? Ce înseamna „mag“? Ce este magul? Prin ce difera el de sfânt? Minuni face unul, minuni face si celalalt. Cine spune adevarul? De partea cui sta dreptatea? Tuturor acestor întrebari trebuia sa le dau un raspuns. De altfel, pentru
aceasta venisem în India, sa vad lucrurile de aproape si sa iau o hotarâre. Ma dusesem în Sfântul Munte, iar acum ajungeam în India, tocmai pentru a avea acea perspectiva completa care sa-mi permita sa-mi clarific toate nedumeririle în cunostinta de cauza, prin experienta nemijlocita. Voiam sa dau fiecarei variante a acestei alternative sanse egale. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 92 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS La Delhi am ramas într-un bungalow lânga autogara centrala. Pe dinafara arata destul de prezentabil. Era scump, 15 rupii, în vreme ce la hotel dadeam 5-6. Ne-am hotarât sa ramânem aici, pâna vom porni spre Haltvani, un orasel la poalele Himalayei. Când am mers sa cerem cuverturi pentru saltelele mizerabile, proprietarul ne-a spus ca vrea 5 rupii pentru una „extra“! Am cedat pâna la urma santajului. Când le-a adus, ne-a fost scârba sa le si apucam: erau pline de murdarie cleioasa. Ne-am resemnat la gândul ca le vom pune deasupra sacilor de dormit. La hoteluri utilizam totdeauna sacii de dormit, datorita mizeriei. Întindeam sacii pe paturi, si asa ne culcam. Era aproape ca în desert: ziua foarte cald,
iar noaptea frig. La putin timp dupa ce am stins lumina, am auzit-o pe H. zbierând si am simtit ceva ca o pisica pasind peste picioarele mele. Între timp cineva a reaprins lumina. În camera intrasera cinci-sase sobolani uriasi, cât pisicile, si se plimbau peste paturile noastre. Mai mult, nu se speriau deloc; aruncai cu ghetele dupa ei, si te priveau indiferenti. În acea noapte am „dormit“ cu un ochi deschis, încremenit de frica. Puteau sa ne manânce vreo ureche sau vreun nas. A fost o experienta dezgustatoare! În dimineata urmatoare, ne-am dus la autogara centrala. Pretutindeni în India întâlnesti multimi interminabile de oameni, dar acolo domneau o înghesuiala si o forfota de nedescris. Existau multe ghisee, multe peroane, iar autobuzele erau inscriptionate numai în hindu (o forma de sanscrita, asemanatoare chinezei). Nici vorba de inscriptii în limba engleza. Am încercat fara succes sa gasim un birou de informatii. În cele din urma, am reusit sa localizam peronul. Dar cum puteam recunoaste autobuzul? Autobuzele se succedau într-un ritm ametitor, unele ajungând cu întârziere, unele mai devreme, iar altele chiar fara nici un fel de inscriptie. Si asta era departe de a fi
totul… Îndata ce se îndrepta vreun autobuz spre peron, cât înca se afla în miscare, un buluc de indieni navalea în jurul lui, catarându-se pe geamuri si pe usi si aruncând înauntru boccele cu lucruri. Când autobuzul se oprea, era deja arhiplin… Nu numai înauntru, ci si pe acoperis! Iar eu stateam cu bagajul si ma întrebam daca nu cumva acela era autobuzul pe care trebuia sa-l luam, în timp ce prietenele mele cautau si ele, întrebând în stânga si în dreapta. Ni se spusese ca sunt doua-trei autobuze pe zi, astfel încât venisem de dimineata tocmai ca sa reusim sa plecam.
În aceste conditii, însa… ne-am împotmolit. Mi se parea imposibil sa patrundem în interiorul autobuzului, de unde se procura si biletul. Dar în vreme ce ma gândeam la toate acestea, s-a apropiat de mine un indian si mi-a oferit solutia pe tava: ne va lua el cu un taxi pâna la o anumita statie intermediara, si de acolo, dupa ce între timp vor fi coborât multi dintre pasageri, vom putea continua drumul cu autobuzul. Le-am strigat pe prietenele mele. Am intrat sase persoane în taxi si am plecat. Pe drum, am aflat în timpul discutiei ca si acest indian îl întâlnise pe Babaji. Era discipol de-al sau! Intr-adevar, am prins undeva pe traseu ultimul autobuz din acea zi catre Haltvani. Era începutul dupa-amiezii. Am intrat în autobuz, am gasit chiar locuri libere, si ne-am desfatat de privelistea Indiei. Lânga mine sedea un ins de buna conditie sociala. Sub aspectul religiei, era sikh. Un om serios si cultivat. Am început o discutie din care am aflat multe lucruri despre viata sociala a indienilor. Pe parcursul drumului, care a durat multe ore, a fumat de doua- trei ori hasis fara ca cineva sa se mire sau sa se arate deranjat. Trecând timpul, l-am întrebat la ce ora crede ca vom ajunge la destinatie. „în jur de ora 3 noaptea“, mi-a spus. Am ramas uimit: înca o data informatiile noastre se
dovedeau gresite. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 93 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Aveam asadar o problema. Ce vom face într-un oras necunoscut, printr-o multime de vagabonzi, cu toate institutiile si magazinele închise, cu politie practic inexistenta, în vreme ce noi constituiam pentru tâlhari… o adevarata delicatesa. Trebuia sa nu atragem în nici un fel atentia, sa trecem cu totul neobservati. De obicei, însa, autogarile sunt filate. Asadar, situatia era dificila! Efectuasem câteva plimbari nocturne prin New Delhi si aveam o imagine
despre viata de noapte în India. În plus, mai erau si cele doua fete împreuna cu mine… Ma cuprinsese o foarte accentuata îngrijorare. În cele din urma, ne-am dovedit iarasi norocosi. Când am ajuns, în autogara se afla foarte putina lume, iar noi nu cunosteam nimic altceva în afara de numele unui hotel; îl spuneam riscarilor cu biciclete, dar nici unul nu parea ca l-ar cunoaste. În final, i-am spus unuia dintre ei numele Babaji si mi-a confirmat ca întelege. Ne-a transportat pe niste ulite întunecate si ne-a lasat în fata unei case, zicând: „Babaji“.
A iesit un tânar politicos, pe jumatate adormit. Ne-a cerut un pret piperat, am acceptat si… ne-am culcat. Dimineata am avut ocazia sa discutam din nou cu tânarul, caruia prietenele mele i se plângeau din cauza pretului. Era si acesta discipol al lui Babaji. Chiar gurul îl însarcinase cu aceasta îndeletnicire, de a le oferi gazduire vizitatorilor care veneau cu intentia sa-l întâlneasca. „De multe ori“, mi-a spus, „simt prezenta gurului. Ne viziteaza aici. Exista un miros caracteristic atunci când vine aici.“ Tot de la el am aflat ca gurul aparuse de nicaieri în regiune, ca un tânar în jur de 20 de ani; nimeni nu stia de unde venise, nimeni nu-l mai vazuse înainte. II descoperisera niste ciobani. De 40 de zile si nopti medita. Când a deschis ochii, o întreaga multime se adunase deja în jurul sau. L-au întrebat cine este, iar el a raspuns: „Babaji“. Au râs cu totii, fara sa-l creada. S-a retras în munti, în vechiul templu, si peste putin timp au început sa vina yoghini din diferite zone, gurusi de prestigiu care l-au recunoscut dupa câteva semne pe care le avea la picioare ca fiind încarnarea lui Babaji, si i s-au închinat. Apoi au început sa se strânga primii discipoli, iar astazi se impusese în toata regiunea, primind multi straini care veneau sa-l vada. Mai târziu am stat de vorba si cu tatal tânarului, care era un fanatic sustinator al principiilor hinduismului. Mi-a atras atentia faptul ca aveau atârnata într-un loc foarte expus privirilor o icoana reprezentând Bunavestire a Maicii Domnului. Era în stil renascentist si îl înfatisa pe înger oferind crinul Maicii Domnului. Parea straniu! Sa fi fost vorba de o simpla politete fata de vizitatorii apuseni? Nu cumva încercau sa insinueze ca, asa precum s-a întrupat Hristos, tot astfel si Babaji este Dumnezeu încarnat? în spatele gestului de a expune aceasta icoana am recunoscut din nou conceptia potrivit careia toti suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt acelasi lucru! Eu însa nu eram convins în privinta aceasta. Cautam cu asiduitate… Oraselul avea o populatie numeroasa. Pentru nivelul Indiei, care este suprapopulata, el putea fi însa considerat mai degraba un sat. Un sat aflat sus, pe Himalaya. De la el mai departe nu existau mijloace de comunicatie. Trebuia sa gasim un mijloc oarecare de locomotie pentru a ajunge cu înca 10 kilometri mai sus, în munte. Acolo drumul se oprea, si ar fi trebuit sa mergem pe jos, pe carare, pâna la templul vechi, alti 7 kilometri de-a lungul albiei unui râu.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 94 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am iesit asadar în cautarea unui taxi. Toti cereau preturi exagerat de mari! Atunci s-a apropiat de mine un domn la vreo 50 de ani: – Mergi la Babaji? a întrebat. – Da, i-am raspuns. -Vrei sa mergem împreuna? a întrebat din nou. -O.K., am raspuns, bucuros de acest neasteptat ajutor. Am început sa cautam împreuna un mijloc de transport, autoturism sau orice altceva. De fapt, el vorbea si eu îi tineam companie. Era un om foarte bun. Am înteles repede ca eu constituiam o problema. Prezenta mea ridica pretul. I-am spus: „N-are importanta, eu si prietenele mele vom plati mai mult“. N-a acceptat însa o asemenea propunere. În cele din urma s-a gasit o camioneta, în interiorul careia ne-am înghesuit vreo 10 persoane, si astfel am început sa urcam drumul îngust de munte. Datorita acestui om am gasit camioneta; si el ne-a ajutat tot de dragul gurului. În felul acesta a fost depasit si ultimul obstacol. Pe toata durata calatoriei, ori de câte ori am întâlnit vreo problema pe care n-o puteam rezolva si care punea serios în pericol însasi continuarea calatoriei, s-a gasit mereu câte un discipol al gurului care sa ne ajute cu succes. Acest lucru ne impresionase cu adevarat si ne crease o atractie
pozitiva fata de Babaji; se nastea deja un sâmbure de entuziasm si de credinta în capacitatile „neobisnuite“ ale acestui guru.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 95 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS HIMALAYA: IN ASHRAMUL „DASCALULUI DASCALILOR“ Himalaya, cel putin pe versantul urcusului nostru, avea un aspect ciudat: foarte multe vârfuri mici de dealuri, cu bruste înclinari abrupte, alcatuiau împreuna un mare vârf. Era ca si când cineva ar fi luat vreo suta de dealuri si ar fi încropit cu ele un munte înalt. Printre aceste dealuri presarate cu copaci înalti si rari exista o vale formata de aluviunile unui afluent cu o albie foarte larga. Toata aceasta vale era înverzita, întesata cu flori frumoase si strabatuta de apele cristaline si partial înghetate ale râului. Locul era minunat. M-am pomenit asadar împreuna cu prietenele mele pasind pe aceasta vale, în compania unor indieni în majoritate necunoscuti. Eram vreo zece persoane. Ne-a impresionat frumusetea peisajului, însa mai era ceva care ne emotiona în chip neobisnuit. Exista atâta intensitate în atmosfera, încât simteam întreaga regiune cutremurându-se. O putere indescriptibila, o energie extraordinara pe care locul parca nu o suporta; si muntii, în stradania lor de a nu se dizolva, pareau ca tremura. Ai fi zis ca te afli în pragul unui seism. Aceasta era perceptia mea. Una dintre prietene, cu toate ca-i placeau foarte mult peisajele, nu se arata ca de obicei preocupata de fascinanta frumusete a locului, nici nu facea traditionalele comentarii entuziaste asupra peisajului, ci se predase unei taceri stranii. Mi-am dat repede seama ca-i era o teama… vecina cu moartea.
Starea mea launtrica era una de precautie uimita fata de ceea ce se întâmpla. Ceilalti nu prezentau semne exterioare ca ar fi încercat aceeasi senzatie ca si noi. Însa prietena aceasta se tot întorcea mirata si îmi spunea: „O, dar ce-i aici?!“. Era uluita nu de frumusete, ci de acest ciudat simtamânt, aceasta intensitate strivitoare din atmosfera. Ne împartaseam unul altuia stupefactia si curiozitatea. Dupa 5 kilometri de mers, la o curba, am zarit în departare ashramul Heracan. Era pe vârful unui deal, unde se gaseau un vechi templu hindus, câteva cladiri vechi si niste constructii recente. Pe coasta abrupta existau aproximativ doua sute de trepte de piatra. Râul curgea la poalele dealului. Acolo, pe albia râului, se aflau europeni, „occidentali“, care lucrau. Adunau pietre rotunde de râu si fabricau niste borduri de piatra. M-am mirat, caci treaba pe care o faceau nu parea sa aiba vreun sens. Lânga vale erau zidite o piramida de 5 metri înaltime, un locas unde ardea continuu focul, si alte simboluri din piatra. Tot ceea ce citisem în diversele carti de ocultism si de magie alba si, în general, toate informatiile pe care le acumulasem din acest domeniu vast, toate câte le auzisem… aici erau realitate! Am putut recunoaste diferite simboluri magice si felurite obiecte al caror uz îl cunosteam din auzite. Ma strabatea un sentiment ciudat. Înca de mic copil aveam o înclinatie catre aceste lucruri. La 13 ani, gasisem în biblioteca tatalui meu o carte cu paginile netaiate, pe care citind-o, am ramas foarte impresionat. Cuprindea si descrierile unor exercitii de yoga, pe care le- am practicat frecvent în acea perioada. Manifestam o atractie înca neconstientizata catre însingurare, catre ascetism, si socoteam ca mi-ar fi potrivit sa devin yoghin. Îmi amintesc ca pe vremea gimnaziului le spuneam prietenilor mei: „Stiti ce vreau eu? O camaruta în padure, un blid de mâncare si timp liber sa ma ocup de mine însumi“. Ei bine, iata ca acum toate acestea asteptau la picioarele mele. Lucrurile care îmi captasera dintotdeauna interesul, care ma preocupasera zi de zi si pe care le considerasem a fi singurele cu adevarat importante în viata, se
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 96 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS aflau deodata chiar în fata mea, nu într-un mod fragmentar sau limitat, ci integral si chiar cu supramasura. Ajunsesem la sursa, gasisem esenta! Nu carti cu caracter descriptiv, ci fapta. Nu teorii, ci traire! Toate cartile care circula în Occident, pornind de la Karl Jung, întemeietorul psihiatriei si autorul teoriei subconstientului, continuând apoi cu ideile pe care le-a exprimat Herman Hesse, scrierile diversilor yoghini, precum Vivekananda si altii mai noi, Yi Jing si textele confucianiste, teoriile diferitilor „oameni de stiinta“, precum cea a lui Lyall Watson despre „supranatural“, cartea lui Fritjof Capra „Tao-fizica“, Aldoux Huxley cu „Portile perceptiei“- „Biblia“ hipiotilor anilor ’60, textele de magie alba ale lui Omraam Aivanhov, bizarele lucrari alelui Gurdjieff sau ale vrajitoarei Alice Baile,y, cartile Helenei Blavatsky, întemeietoarea Societatii Teozofice, toate aceste opere de aici îsi trageau seva. Toti erau influentati de India. India este un centru care emite o anumita frecventa, un
anumit sistem de conceptii, iar centrul Indiei este „ashramul“. Dintre toate ashramurile pe care le vazusem si de care auzisem, acesta de aici parea diferit. Concentrat, integral! De altfel, Babaji era „gurul gurusilor“, dascalul dascalilor. Îl recunosteau ca atare si alti yoghini pe care aveam sa-i întreb mai târziu, si care îsi marturisisera chiar dorinta de a fi primiti cândva în ashramul sau.
Afirm cu absoluta certitudine ca daca n-as fi plecat mai întâi în Sfântul Munte si daca n-as fi avut acele coplesitoare experiente datorate batrânului Paisie, as fi ramas definitiv în ashramul lui Babaji si i-as fi devenit discipol. Însa acum exista în sufletul meu o oarecare îndoiala. Auzisem deja un punct de vedere diferit. Un punct de vedere care avea autoritate si putere duhovniceasca, însotit fiind de un mare numar de minuni si de experiente spirituale distincte de toate cele pe care le traversasem pâna atunci prin yoga si prin cele asemanatoare ei. Acest punct de vedere era exprimat de parintele Paisie, de întreg Sfântul Munte, de întreaga Biserica Ortodoxa a lui Hristos de pe tot cuprinsul pamântului.
Nu-l puteam subaprecia pe batrân socotindu-l exponentul unui mod de religiozitate inferior, asa cum încercau sa prezinte crestinismul toate cercurile influentate de conceptii orientale, caci niciodata în viata mea nu întâlnisem pe cineva care sa se asemene parintelui Paisie, indiferent cu ce alt etalon l-as fi comparat. Trairile la care am putut accede prin rugaciunea lui erau cu mult mai patrunzatoare, mai intense, mai adânci, mai curate decât orice altceva experimentasem cu ceilalti diversi gurusi. Si cunoscusem destui. Însa nu-i puteam ignora nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram înclinat sa ma alatur lor. Am hotarât asadar sa caut moduri de expresie mai apropiate de original. Sa vin în India, sa traiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul impartial si neinfluentabil, înainte de a veni mi-am scos cruciulita pe care mi-o daruise batrânul si i-am dat-o unei bune prietene de-a mea care crezuse de curând în Hristos. A fost un gest simbolic, ca si când as fi spus: „Acum sa auzim,
sa traim, sa ne deschidem glasurilor mamei India“. Ne apropiaseram de poalele dealului unde se afla ashramul si ne mai despartea de trepte doar râul, când multimea ce cara pietrele a început sa se agite. S-au întors cu totii catre vârful dealului, izbucnind în strigate puternice: „Bole baba ke tzei!“, care însemna, precum am aflat mai târziu, „Sfinte parinte, biruitorule!“, strigat de slava si de cinstire.
Atunci l-am vazut pentru prima oara pe Babaji. A stat putin pe vârful dealului. Avea în jur de 30 de ani, par negru si lung pâna la umeri, cântarea cam 140 kg si era înalt de aproximativ 1, 70 m. Nu pastra nici o asemanare cu baiatul  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 97 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS slabut pe care îl vazusem în vechea fotografie. Intre timp câstigase foarte multe kilograme. Era îmbracat în stofe scumpe si purta ghete moi de piele aduse din Occident. Cobora treptele în graba, cu pasi mari si vioi, primind cu satisfactie si naturalete ovatiile multimii. Ca si când ar fi marturisit: „Da, sunt exact ceea ce spuneti! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfânt!“. Doar nu putea ascunde faptul ca era stapânul absolut… Nu numai ca-l ascultau neconditionat în orice, dar îl si venerau.
Atunci mi s-a întâmplat ceva ciudat, o experienta ce-mi amintea de sedintele în care eram hipnotizat. Brusc, în timp ce-l priveam coborând treptele, mi-am pierdut pentru câteva minute constiinta. Era ca si cum propria mea minte ar fi fost pur si simplu azvârlita departe de mine. Pentru un oarecare interval de timp, îmi pierdusem simtirea sinelui. Nu mai aveam constiinta trupului meu, nici a facultatii mele rationale. Parea ca nici n-as fi existat. Un mare gol domnea în memoria mea. În acel scurt rastimp eram efectiv inapt sa-mi dau seama ce mi se întâmpla, în ce stare ma aflu, daca macar mai exist. Primul gând pe care l-am avut dupa ce mi-am redobândit constiinta de sine a fost: „Ce ai, de tot zâmbesti ca un cretin?“, realizând ca un zâmbet larg mi se întiparise pe fata. M-am simtit… siluit. Ca si când cineva m-ar fi constrâns sa zâmbesc, fara ca eu sa am o asemenea dispozitie. Simteam ca zâmbetul larg de pe chipul meu era fortat, venea în contradictie cu sentimentele mele. Eram stânjenit de acest eveniment, dar pe de alta parte mi se stârnise curiozitatea. Intre timp Babaji coborâse dealul, în nesfârsite ovatii, împartind porunci si binecuvântari, si se apropiase de vizitatori. Ceilalti i se închinasera deja, si primisera consimtamântul sau de a ramâne în ashram. Ramasesem eu si cele doua prietene ale mele, însa nu schitam nici o miscare. Încremenisem de uimire. Nu stiam ce sa fac. Babaji se apropiase la cinci metri de mine, si ma simteam cuprins de un tremur. Nadusisem de neliniste. Eram acum uluit de fizionomia sa cu totul neomeneasca. Daca cineva mi-ar fi spus ca ceea ce aveam în fata mea era o iluzie sau un
extraterestru, mi-ar fi parut mai credibil si m-ar fi uimit mai putin. Intreaga sa prezenta parea un eveniment supranatural. Privirea lui avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, o asemenea energie, încât eram mai degraba terifiat. Daca mi s-ar fi spus ca o entitate supranaturala locuieste în acel trup, as fi subscris fara rezerve. Ma stapânea un amestec de spaima, încordare si confuzie. Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care îl înconjurau îmbracati în vesminte negre si tinând câte o lance cu un trident în vârf (simbol al zeului Shiva), s-a apropiat de mine, m-a privit drept în ochi si, dilatându-si pupilele la maximum, mi-a spus pe un ton aspru si poruncitor: „Scoate-ti încaltarile si închina-te lui!“. Cunosteam aceste
siretlicuri de duzina, asa încât, cu toata frica mea, l-am ignorat cu desavârsire. M-am apropiat de Babaji, însa nu la mai putin de trei metri… Mi se parea ca exista un teribil câmp energetic împrejurul lui. „Namaste!“… i-am soptit, adresându-i politicosul salut zilnic al indienilor. Mi-a aratat drumul catre ashram. Asadar ne primise. Puteam ramâne. M-am îndepartat usurat si am simtit imediat diminuându-se acea tensiune pe care o percepeam în apropierea lui. Ma coplesise uimirea. Acest Babaji cu siguranta ca nu era om. Ce putere colosala! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfânt? Om sau extraterestru? Aceste întrebari constituiau o uriasa problema de constiinta pentru mine.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 98 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Era dupa amiaza, si am început sa urc treptele abrupte catre vârful unde se afla ashramul. M-a depasit în fuga un occidental gol-golut, de vreo 30 de ani, care tremura de frig întrucât tocmai iesise din apele înghetate ale râului. Citisem despre prelungitele bai reci pe care le fac yoghinii, unite cu anumite asane, pentru a stimula o serie de glande hormonale astfel încât sa se modifice biochimia organismului. De altfel, tot ceea ce vedeam în jur venea sa- mi confirme cunostintele pe care le dobândisem din carti; erau lucruri pe care de ani de zile râvneam sa le pun în practica. Domeniul magiei si universul yoga aveau pentru mine atunci un sens pozitiv.
Pe de alta parte, batrânul Paisie, Sfântul Munte, experientele mele crestine strigau contrariul. Ma avertizau asupra diavolului care se transforma chiar si în înger de lumina pentru a însela. Ma clatinam în îndoiala, nestiind ce sa cred. Era si motivul pentru care venisem în India. Ca sa înteleg. În vreme ce urcam scarile în acea stare de mirare si de nedumerire, am simtit apropiindu-se în chip nevazut o fiinta care mi-a adus alinare, linistire si sprijin, iar în acelasi timp am auzit foarte limpede în mintea mea un glas zicând: Sa nu te închini la idoli si nici sa le slujesti lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul tau si sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. Prima porunca pe care o daduse Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai (les. 20, 2-3)! În clipa aceea m-a cuprins o asemenea pace si am înteles atât de adânc sensul poruncii încât am fost absorbit cu totul de continutul ei, fara sa ma mai minunez de modul neobisnuit prin care îmi fusese adresata. Astazi cred ca a fost vorba de un înger. În vreme ce glasul înca rasuna în mintea mea, treptele s-au sfârsit si m-am trezit drept în fata unui mic templu hindus, situat în aer liber. Erau expuse acolo diferitele zeitati ale panteonului hindus. Unul dintre zei avea trup omenesc si cap de elefant, altul se înfatisa ca o maimuta cu anumite trasaturi omenesti, altul avea sase mâini si patru picioare… Un întreg sir de astfel de statui erau venerate de catre locuitorii ashramului. M-am întrebat: „Daca nici acestia nu sunt idoli, atunci ce sunt?“. Faptul constituia pentru mine o adevarata revelatie: oamenii acestia erau idolatri în toata puterea cuvântului! întocmai precum vechii elini, precum popoarele dinainte de Hristos. Am înteles totodata si un lucru pe care mai târziu aveam sa-l nesocotesc în mai multe rânduri. Anume ca ortodoxia dadea dovada de verticalitate, propovaduind fara echivoc ca nu avem absolut nici o legatura de ordin duhovnicesc cu toti acesti închinatori la idoli. De cealalta parte, însa, hindusii se straduiau sa prezinte lucrurile într-un mod care sugera ca toti am fi una si ca exista doar anumiti fanatici îngusti la minte care nu vor sa recunoasca acest lucru. Îmi devenise acum evident ca aceasta afirmatie a lor distorsiona realitatea. NU-ul hotarât al crestinilor venea nu din
partea vreunui oarecare preot sau calugar lipsit de minte, ci fusese pecetluit de catre însusi Dumnezeu prin poruncile pe care le-a dat prorocului Moise. La o simpla lectura a Bibliei se poate constata ca poruncile fundamentale ale Vechiului Testament erau orientate împotriva politeismului si idolatriei. De altfel, versetele deja
amintite sunt ele însele cum nu se poate mai elocvente: Eu sunt Domnul Dumnezeul tau (les. 20, 2) si Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine (les. 20, 3). De ce ascundeau hindusii acest adevar? De ce mistificau învatatura de credinta a adversarilor lor? De ce staruiau în a prezenta lucrurile denaturat? Despre ce pretinsa identitate vorbeau ei, câta vreme existau atât de mari diferente? Ce legatura aveau cu Dumnezeul Vechiului si Noului Testament personaje ca Hanuman, cu înfatisarea sa de maimuta, sau Ganesha cel cu cap de elefant? Toti acestia trimiteau mai curând cu
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 99 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS gândul catre vechiul panteon, catre Zeus si celelalte cohorte de zei si semizei. Nici o legatura cu Unicul Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamântului. Asadar, pentru a intra cineva în ashram trebuia sa treaca obligatoriu prin acest mic templu în aer liber. Nu exista alt drum. M-au oprit si mi-au spus sa-mi scot încaltarile si sa strabat descult perimetrul templului, caci locul era sfânt. Înaintând înauntrul templului, mi-a atras atentia o statuie neagra si stralucitoare, care întruchipa în portelan un tânar solid, în pozitia lotusului. Mai târziu am aflat ca statuia îl înfatisa pe Babaji si fusese realizata de catre discipolii sai din Italia. Era venerata în rând cu celelalte statui din templu. Oamenii din ashram credeau ca Babaji este zeu, ba chiar Zeul Suprem încarnat, drept pentru care i se închinau în fiecare dimineata si seara.În timp ce el sedea lejer la o tribuna, se perindau unul câte unul prin fata lui si i se închinau pâna la pamânt, aducându-i totodata si felurite ofrande. O parte din aceste daruri erau apoi împartite de catre Babaji, însotite de „binecuvântarea“ lui. Toata aceasta ceremonie dura mai bine de doua ore.
În diverse locuri ale ashramului era atârnata la vedere fotografia picioarelor sale, pe care exista pretentia ca se puteau observa semnele dupa care l-au recunoscut ceilalti yoghini, ceilalti gurusi, ca dascal al dascalilor, ca un avatar, ca încarnarea lui Babaji. Tot ceea ce vedeam eu era însa doar o pereche de picioare grasune, si ma întrebam câte persoane detineau de fapt date concrete despre semnele pe care ar fi trebuit sa le recunoasca. Nu eram deloc convins ca semnele respective existau neaparat în realitate, ca toata istoria aceasta nu era un simplu element de recuzita, menit sa întretina credulitatea si entuziasmul.
La fel de abundent era expus prin încaperi si un desen ce reprezenta niste flacari care formau împreuna o inima, cu nuante de rosu aprins si portocaliu. Din câte mi-am dat seama, era emblema gurului. Instalarea în ashram a însemnat despartirea de prietenele mele. Urma sa locuim în corpuri separate. Am remarcat foarte repede ca occidentalii alcatuiau cel putin jumatate, daca nu chiar mai mult, din componenta ashramului. Exista asadar un oarecare numitor comun. S-a împartit mâncarea, pe care am servit-o împartiti pe grupuri, iar apoi am început sa ne adunam într-o constructie veche cu aspect de hala: avea acoperisul sprijinit pe coloane groase si era deschisa pe trei laturi. Am fost printre primii care au intrat în acest edificiu. M-au atras sunetele a doua mici tobe la care cineva cânta kirtan, imnuri religioase hinduse. În scurt timp ne-am adunat cu totii si am umplut întreg spatiul, stând în picioare unul lânga altul. A venit si Babaji cu grupul sau, care parea sa fie format întotdeauna din aceiasi cinci-sase yoghini: un fel de nucleu al celor mai apropiati discipoli ai sai. M-a frapat faptul ca toti erau occidentali, albi. S-a asezat la tribuna, iar multimile au început sa treaca prin fata lui, sa i se închine si sa-i aduca ofrande. Era atât de iesit din comun încât nu-mi puteam lua ochii de la el. Ma cotropisera iarasi aceleasi sentimente ca si prima data, numai ca acum ma aflam la 15 metri distanta de el. II priveam încercând sa înteleg ce era el în realitate, sa-mi conturez o parere clara despre aceasta faptura neobisnuita. Sorbeam fiecare amanunt din miscarile lui si fiecare cuvânt pe care îl rostea. Am recunoscut multe din elementele despre care citisem în cartile de magie ca fiind utilizate consecvent de catre el. De altfel, chiar în spatele lui era atârnat de perete un covor care înfatisa un munte cu trei creste si un soare de o forma aparte. Mi-am amintit imediat ca întâlnisem aceasta reprezentare într-o carte greceasca de ocultism. Era simbolul magiei înalte.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 100 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Adorarea pe care i-o aducea fiecare îmbraca si forme particulare. Oricum, toti erau complet absorbiti de persoana sa. Cei din proximitatea lui s-au apropiat în trei rânduri de mine îndemnându-ma sa merg si eu sa ma închin. N-am facut-o. Ma straduiam doar sa-l privesc drept în ochi. La un moment dat privirile noastre s-au încrucisat. Babaji nu ma privea pe mine în mod special. Scrutând insistent sala, ochii sai i-au întâlnit pur si simplu pe ai mei pentru o clipa. Ei bine, în acea clipa am pierdut contactul cu mediul înconjurator, am cazut în „extaz“! Ca si când pieptul mi-ar fi devenit transparent, am vazut prin el propria mea inima în culori vii, în flacari.
Tot la fel de brusc mi-am si revenit, pastrând însa foarte limpede constiinta a ceea ce mi se întâmplase. Am continuat sa-l urmaresc, cu atât mai impresionat. A venit apoi iarasi cineva care mi-a spus sa merg si eu înaintea lui. -Bine, si ce sa fac exact? -Pai, tot ceea ce-au facut si ceilalti. Cu alte cuvinte, sa ma închin lui. Nu m-am dus. Nu stiam cine este. Ma temeam… De ce trebuia, adica, neaparat sa ma închin? În timp ce sedea acolo relaxat, Babaji s-a ridicat deodata si a luat pozitia lotusului concentrându-se cu maxima intensitate, iar ochii sai au devenit pregnant scânteietori, asemenea unui carbune negru stralucitor. În fata sa se afla un individ care îl venera cu infinita devotiune, precum o dovedeau miscarile sale, întregul sau aspect exterior si închinaciunile repetate pe care i le facea pâna la pamânt, fara nici o sovaire. Îi oferea si nenumarate daruri de mare valoare. Atunci Babaji si-a atintit ochii asupra lui cu putere. Omul si-a strâns mâinile la piept si si-a lipit picioarele, devenind ca un stâlp. În acelasi timp a început sa tremure si sa topaie pe loc într-un mod cu totul suprafiresc, lasând impresia ca ar avea arcuri sub picioarele imobile. Mai mult, începuse sa scoata niste mugete naprasnice, asurzitoare, de vaca ranita si înfuriata. Babaji l-a tinut cam un minut în aceasta stare. Apoil-a lasat pentru un scurt rastimp, dupa care, înainte ca omul sa-si revina,l-a dezlantuit din nou, mai tare de aceasta data. Se misca în fata mea ca un compresor si mugea înfiorator. Toti ramasesera fara glas si priveau uluiti. Mie însumi îmi era greu sa-mi cred ochilor în fata acestui spectacol. Apoi individul s-a potolit cu desavârsire, iar lumea a continuat sa treaca prin fata lui Babaji, care si-a reluat obisnuita pozitie de relaxare, pe jumatate întins. O tânara de lânga mine
s-a adresat multimii explicând ca Babaji tocmai îi daruise „iluminare“ acelui om! Eu însa ma confruntam cu o dilema. Potrivit conceptiei hinduse, pentru ajungerea la „iluminare“- samadhi, cum mai e numita – sunt necesare eforturi îndelungate, precum si parcurgerea mai multor vieti ca yoghin. Babaji i-o „daruise“ acestui om în câteva minute. Îi scurtase evolutia spirituala cu multe cicluri de reîncarnari. Nu constituia aceasta înca o dovada ca Babaji era… Dumnezeu? Nu aceasta reiesea din faptele lui? Astfel se cladea rationamentul tuturor celor prezenti în sala.
Conform punctului de vedere crestin, gurul poseda într-adevar însusiri supranaturale, întrucât era demonizat. Altfel spus, le îngaduise spiritelor demonice sa locuiasca în sufletul sau. Puterea care se manifesta prin el era puterea spirituala a demonilor. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 101 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Omul care îl venera deci pe Babaji, îi venera practic pe demonii ce locuiau înlauntrul lui, si astfel le dadea dreptul de a intra si în sufletul sau. Asadar, evenimentul caruia îi fusesem martor era fenomenul cotropirii sufletului sau de catre demoni. Ceilalti care i se închinau primeau doar o anumita influenta demonica, a carei intensitate varia în functie de fiecare individ în parte, însa nu erau supusi demonizarii, posedarii propriu zise a sufletului de catre
diavoli. Care din aceste doua pozitii era cea adevarata? Opozitia dintre ele se dovedea absolut flagranta. Ce era în realitate „dascalul dascalilor“? Mag sau sfânt? Dumnezeu saudiavol? Trebuia sa gasesc un reper pe seama caruia sa ma orientez, un criteriu în baza caruia sa pot distinge. Peste putin timp ne-am ridicat cu totii sa plecam. Atunci Babaji a trecut prin fata mea fara ca macar sa-mi dau seama, desi ma straduisem din rasputeri sa ajung în situatia de a-l privi de aproape. Când m-am dezmeticit, i-am mai putut vedea doar spatele. Îmi înlantuise efectiv mintea, neîngaduindu-mi sa-l privesc în momentul în care a trecut pe lânga mine. Plimbându-ma prin ashram, m-am întâlnit cu prietena mea N. Era surprinsa si nelinistita. Mi-a spus ca H., cealalta prietena a noastra, cazuse la pat bolnava; desi se afla în perioada ciclului menstrual, totusi pierdea o cantitate nefiresc de mare de sânge si nu se putea misca. N. a adaugat ca toate femeile dormeau sub camera lui Babaji, si a facut chiar câteva comentarii indecente legate de acest fapt. Ne-am despartit apoi pentru scurta vreme. Camera în care locuia Babaji era izolata de restul cladirii, avea intrare separata si era ornata pe fatada exterioara cu tot felul de placute multicolore stralucitoare. Pentru gusturile mele, avea un aer foarte tiganesc. La intrare m-a oprit un european: „Aici nu poti intra“, mi-a spus el, furnizându-mi nesfârsite explicatii. Omul se simtea extrem de
stânjenit, si pe deasupra mai si amortise. Oferea într-adevar o priveliste ilara. Tinea în mâna o trestie, purta o scufie caraghioasa si avea drept scut o împletitura de papura. I se încredintase sarcina de a pazi intrarea lui Babaji. Se simtea prost si cauta sa se justifice. Mi-a fost mila de el. Am zabovit putin alaturi de el si mi-a spus povestea lui. Îl cunostea de câtiva ani pe guru. Voia sa promoveze în cadrul firmei la care lucra, astfel încât venise sa-l roage pe Babaji sa-si foloseasca puterile sale în acest scop. „Bineînteles, i-as fi putut trimite o simpla scrisoare, dar am preferat sa vin eu însumi“, spunea el. Oare de aceea i se distribuise acest rol rizibil? Înadins îl batjocoreau? Sau îl obisnuiau astfel cu supunerea totala si îsi impuneau în acest mod stapânirea asupra lui?… Am dormit peste noapte într-o camera mare, împreuna cu alte zece persoane. Eram de vârste apropiate si paream a avea cu totii cam acelasi mod de viata si de gândire. Unul dintre ei mi-a spus ca îsi câstiga pâinea învatându-i în America pe oameni sa respire. Le preda adica exercitii yoghine de respiratie. Iata ca putea fi si aceasta o meserie! „Încet-încet au sa ne învete si cum sa pasim“, m-am gândit. Dimineata m-am trezit la rasaritul soarelui si am urcat pe un deal în afara ashramului, unde am întâlnit-o si pe N., care mi-a spus ca ne aflam deja în întârziere si ca trebuia sa ajungem la slujba de dimineata înaintea lui Babaji. Când am sosit, ne-au facut într-adevar observatie pentru întârziere; nu era un lucru permis: dovedea o lipsa de
respect fata de persoana gurului.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 102 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS De data aceasta Babaji îsi primea discipolii chiar în antreul sau. Am intrat si noi acolo. Era destul de strâmt. M-am asezat mai în spate si urmaream totul cu interes si nedumerire. Cineva mi-a facut observatie cu voce tare, caci exact în locul unde sedeam exista un mic templu cu fotografii si picturi de animale antropomorfe si oameni zoomorfi, de fapt zei. Fara intentie, îi jignisem asezându-ma în interiorul templului. Am avut apoi acelasi sentiment privindu-l pe Babaji, aceasta creatura atât de stranie. Pe de o parte, constituia o priveliste cu adevarat înspaimântatoare. Pe de alta, era doar un tânar grasan. Nu-l slabeam din ochi, încercând sa deslusesc vreun element mai edificator asupra lui. Si acest element a survenit… Cred ca în general copiii mici, având sufletul mai curat, dovedesc un instinct mai bun decât cei mari. Detecteaza cu usurinta sentimentele ascunse, tocmai pentru ca percep lumea în special prin intermediul inimii. Creierul nu-i deturneaza prin diverse rationamente care pot sa nu aiba nici un fel de fundament real.
Asadar, cam pe la jumatatea rândului se afla o pereche de australieni. Aveau un copilas de patru ani. Brusc, Babaji a cerut sa-i fie adus copilul. Îndata ce l-au apropiat de guru, micutul a început sa plânga, sa zbiere si sa se agite, încercând sa fuga cât mai departe de el. Plansetele lui îmi sfâsiau inima. Parintii sai sedeau fara sa schiteze vreun
gest de împotrivire. Gurul l-a luat în brate, si-a introdus degetul mare în gura copilului iar degetul aratator i l-a pus între sprâncene, si micutul a adormit instantaneu. Nu-mi puteam da seama daca era vorba de somn sau de hipnoza, dar cert este ca micutul a ramas în aceasta stare pe aproape tot parcursul slujbei. Frica si refuzul copilului m-au impresionat. Mi-am amintit din Evanghelie cu câta bucurie si încredere îl îmbratisau copiii pe Hristos. Câtiva discipoli s-au apropiat iarasi de noi, adresându-ne acelasi insistent îndemn de a merge sa ne închinam lui Babaji… Ne-am eschivat din nou, atât eu cât si prietena mea. Cealalta prietena a noastra era imobilizata la pat. Hemoragia sa abundenta era o „purificare“, o veritabila „binecuvântare“ a gurului! Aceasta fusese explicatia data de yoghinii ashramului… S-au perindat cu totii prin fata lui Babaji, exceptie facând doar noi, dupa care ne-am împrastiat. În scurt timp ne-au reperat prin multime si ne-au pus în vedere sa parasim ashramul. Nu agreasera comportamentul nostru, întrucât refuzasem de fiecare data sa ne închinam lui Babaji! Usurata si chiar fericita, prietena mea a plecat imediat sa-si
pregateasca bagajele. Eu am cazut pe gânduri. Era oare bine sa plec înainte de a trage o concluzie ferma si definitiva? Doar pentru aceasta venisem în India. Merita sa ma întorc cu aceleasi dileme si framântari? Am cerut sa-l vad pe guru. S-au dus sa-l întrebe, si peste câteva minute s-au întors sa ma conduca la el. În timp ce paseam în antreul sau, mi-am facut cruce si am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Nu stiu ce-mi facuse Babaji de la distanta, însa creierul meu deja nu mai functiona normal. Parca mintea ma parasea într-un anume fel… M-am
pomenit înaintând spre el. Când am ajuns la doi metri în fata lui, m-am uitat dupa vreun scaun, socotind ca urma sa stam de vorba. M-a privit cu o aversiune salbatica. Si-a unit picioarele si si-a întors capul într-alta parte, ca si când n-ar fi vrut sa ma vada, ca si când se temea de mine, ca si când îi era totodata scârba de mine, si a zbierat cu putere:  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 103 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Get out (Iesi afara)! Ma pierdusem complet. L-am privit cu uimire. -Get out (Iesi afara)! a urlat înca si mai tare. -Only one question (O singura întrebare)…, i-am spus. -No questions here (Nici un fel de întrebari)! Get out (Iesi afara)! M-am întors si am plecat debusolat. Eram plin de nedumerire. Ce comportament era acesta? Iesind afara, m-am întâlnit cu prietenele mele. -Noi plecam oricum, tu ce faci, vii? „Hai sa plec si, daca voi simti nevoia, am sa revin“, m-am gândit si am pornit cu ele la drum. Prietenele mele erau feministe. Cu crestinismul aveau mai degraba relatii inamicale, manifestând însa o oarecare atitudine pozitiva fata de yoga si magie. De aceea mi-a atras cu atât mai mult atentia constatarea si marturisirea uneia dintre ele: – Frate, ce era cu omul asta? „Cazi si închina-te mie!“… În timp ce religia noastra este delicata, plina de blândete… Omul asta are ceva salbatic în el. Am privit-o uimit. Îsi depasise prejudecatile ideologice. Pe drumul de întoarcere ne-au tinut companie un brahman, discipol de-al gurului, si o olandeza care se afla de ani de zile în India, avându-l si ea ca mentor pe Babaji. Brahmanul îsi manifesta deschis rasismul fata de indienii castelor inferioare. S-a oferit sa ne gazduiasca la el acasa, undeva la poalele Himalayei. Mi-a spus ca femeia lui era
nebuna. Socotea nebunia ca fiind sfânta. Ma deranjase atât de tare dispretul pe care îl arata compatriotilor sai, încât i-am refuzat invitatia, spre marea uimire a olandezei. În cele din urma ne-am întors la New Delhi. Am ramas, platind în regim de hotel, în ashramul lui Shri Aurobindo.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 104 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS LA NEW DELHI, IN ASHRAMUL LUI SHRIAUROBINDO Acest ashram se afla la periferia capitalei Indiei. Dispunea de o scoala primara, de un gimnaziu si de un liceu pentru indienii bogati. Din taxele de scolarizare se obtineau venituri foarte bune în raport cu nivelul de trai al Indiei. Turistilor ca mine le erau oferite si camere spre închiriere. Multi dintre membri ashramului erau apuseni. Spre exemplu, o pereche de olandezi, în jur de 40 de ani, fara copii, se hotarâsera sa ramâna în India, iar acum predau la scoala din incinta ashramului. Mi-au aratat un interes special aflând ca studiasem fizica si ca pot sa lucrez ca profesor. M-au condus prin toate aripile scolii si au lasat sa se înteleaga ca mi-as putea gasi acolo de lucru, daca as vrea.
Atmosfera generala a locului era pasnica si relaxata. Nu avea nimic în comun cu tensiunea spirituala existenta la Heracan, ashramul lui Babaji din Himalaya. Am discutat cu locuitorii ashramului de aici despre Babaji. Erau foarte rezervati si aveau mai curând o parere negativa. „Cum se poate sustine ca el este Dumnezeu?“, întrebau ei. Urmau calea lui Shri Aurobindo, pe care îl considerau sfânt (aceasta si înseamna „Shri“), anume „calea launtrica“. Deseori vedeam diferiti indieni si occidentali, dintre veteranii ashramului, mergând sa se închine unei pietre în forma de ou care era expusa la un monument în aer liber aflat în curtea ashramului. Piatra continea cenusa de-a lui Aurobindo. În ashram lucra de asemenea un medic indian, pensionar, care îsi oferea gratuit serviciile compatriotilor sai saraci. Era homeopat. Om bun, hindus constiincios si practicant yoga, el mi-a vorbit în cuvinte frumoase despre Vitulkas, parintele homeopatiei în Grecia. Îl cunoscuse înca din tinerete si pe Satyananda, înainte ca acesta sa devina cel mai venerat guru, si mi-a spus cuvinte de lauda despre el si despre ashramurile miscarii sale. Imi fusese pusa la dispozitie o camera solitara, precum solicitasem, pentru a putea reflecta mai mult la recentele evenimente, analizându-le si încercând sa desprind câteva concluzii. Discutam destul de des cu „profesorul“ olandez, care era membru al ashramului, despre diverse teme spirituale. „Astea sunt prostii crestine“, mi-a spus el la un moment dat în timpul unei asemenea conversatii. M-am mirat… Ce cunostea el despre crestinism? Nimic. Provenind dintr-un mediu protestant, luase contact cu un „crestinism“ diluat, eticist, pur omenesc. Despartiti de multe secole de Biserica lui Hristos, lepadând Tainele pe care le-a întemeiat Hristos însusi, protestantii au confectionat un crestinism artificial, dictat de propria lor ratiune. Le lipseste cu desavârsire experienta Duhului Sfânt, a harului lui Hristos. Cum as fi putut asadar comunica autentic cu doctorul în atari conditii?… Desigur, aspirând catre ceva mai înalt decât un eticism fad, el îsi schimbase religia, devenind hindus. Se straduia acum sa ma câstige pentru hinduism. „Dar este cu putinta sa existe atât de multi zei?“, l-am întrebat. Atunci a început sa-mi vorbeasca despre sufiti, o grupare musulmana de factura mistico-magica. Cunostea o uimitoare maestra initiata care avea puteri supranaturale. „Daca ai sa vrei vreodata, mergem sa o cunosti“. Nu m- am aratat însa doritor.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 105 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dupa ce am petrecut câteva zile ca turisti lipsiti de griji în capitala Indiei, am hotarât sa ma despart de prietenele mele, care voiau sa-si continue vacanta în Nepal, nefiind amatoare de noi complicatii cu gurusi, ashramuri si altele asemenea. Experienta cu Babaji li se paruse prea mult. Îsi propusesera acum sa se destinda putin. A apucat-o deci fiecare pe drumul sau, dupa ce ne-am înteles sa avem o întâlnire în Delhi, cu putin înainte de ziua întoarcerii în
Grecia. Eu am hotarât sa vizitez ashramul „mama“ al gurului Satyananda, despre care aveam informatii de la „filiala“ sa din Grecia. Speram sa-l întâlnesc chiar pe Satyananda, astfel încât prin contactul direct si prin comparatie cu parintele Paisie, sa-mi pot contura o opinie. Cei doi erau expresiile vii ale celor doua traditii spirituale, hinduismul si
ortodoxia. Cautam ceva ce înca nu gasisem.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 106 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS LA MONGYR: ASHRAMUL LUI SATYANANDA Dupa o calatorie lunga de unul singur cu trenul, am ajuns la prânz în Mongyr. Situat nu departe de Calcutta, este unul din numeroasele orase-sate ale Indiei, întemeiat în apropierea fluviului Gange, care în acel punct era groaznic de murdar. Apele lui gri, pline de mizerie, formau o albie larga cu plaje extinse. Mi-era scârba sa-l si privesc. Indienii faceau baie în el, îi beau apa, ba chiar luau si pentru acasa, ca „binecuvântare“ de la fluviul sfânt. Am coborât din tren înfometat. Putin mai departe de gara am zarit niste cratite mari, negre, asezate pe o banca de lemn, sub o copertina din trestii patata de jur-împrejur cu zoaie, adapostind înca doua mese deasupra carora roia un nor de muste. Acesta era restaurantul. M-am îndreptat în directia lui. Deja ma obisnuisem, desi sunt sigur ca nici un european nu s-ar fi lasat convins sa manânce acolo. La fel procedasem si eu în primele zece zile. Apoi, însa, foamea si epuizarea mi-au învins repulsia. Am comandat trei portii si niste iaurt… Am fost realmente multumit de
mâncare. Trecusem în tabara cealalta, si îi socoteam deja pe europeni formalisti în privinta curateniei. Satul, am pornit în cautarea unui taxi care sa ma duca la ashram. Am abordat un taximetrist indian, care însa mi-a cerut un pret nebunesc, zâmbindu-mi si batjocoritor pe deasupra. „Acum te am la mâna, albule bogat si ticalos, iar tu o sa platesti“- încerca sa-mi sugereze prin întreaga sa atitudine. Îsi manifesta franc ostilitatea, alimentata si de o serie de motive carora le pot gasi totusi justificari. În locul lui, poate ca eu as fi fost înca si mai agresiv. M-am apropiat de urmatorii taximetristi. Preturile depaseau în continuare absolut orice imaginatie. Pe de alta parte, nici nu stiam drumul catre ashram. Asadar m-am învoit în final cu unul dintre ei, dupa ce a coborât pretul la jumatate. Judecând dupa tarifele practicate în celelalte orase, pentru un astfel de pret ma asteptam sa calatorim cel putin jumatate de ora. Am intrat deci în taxi. Usa se deschidea ca la automobilele anilor ’40. „Bine, dar mai exista astazi fabrici care continua sa produca modelele anilor ’40?“, ma întrebam în gând. „Ce se întâmpla, nu cumva le vând
occidentalii din stocuri? Dar de atunci si pâna acum, mai au oare stocuri?!“. Am ramas pâna astazi cu aceasta nedumerire. Dupa nici 5 minute, taximetristul m-a lasat în fata unei porti de fier încuiate. Daca stiam ca era atât de aproape, as fi mers negresit pe jos. Am realizat dintr-o data cât de mult m-a furat. Coborând în tacere, am avut surpriza sa vad ca se încumeta sa-mi ceara si bani în plus. Striga si dadea din mâini. Ma miram cum de reusisem înca sa-mi pastrez calmul. În spatele portii de fier, o femeie îmbracata în rasa yoghinilor urmarea scena. Era de partea compatriotului ei. Dupa ce a facut o întreaga tevatura si dupa ce s-a convins ca nu va obtine absolut nimic în plus, taximetristul a zâmbit satisfacut, bucuros de lozul care îi cazuse în mâini, m-a salutat batjocoritor si a plecat. Eram deprimat. Întâlneam pretutindeni acelasi si acelasi comportament. Ma asteptasem ca aceasta femeie între doua vârste, purtând rasa portocalie de swami, sa sustina dreptatea. N-a miscat nici un deget, n-a rostit un cuvânt. Atitudinea ei ma dezamagise. I-am vorbit. -Vreau sa-l vad pe guru. Mi-a raspuns sobru si sec: MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 107 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – A s te apta. A trimis un copilas sa întrebe ceva. Eu asteptam dincolo de poarta de fier zavorâta, care se afla la poalele unui deal, de jur-împrejurul caruia fusesera ridicate ziduri mai înalte decât statura unui om. Ashramul se afla sus, pe vârful dealului; acolo existau câteva cladiri, iar în centru se construia acum un bloc înalt. Din vârf si pâna la zidurile de jos nu erau decât copaci, gradini, curti si câteva ateliere. Dupa un timp, micutul s-a întors. Si-au spus ceva între ei în indiana. Poarta cea mare de fier s-a deschis, am înaintat cu totii catre o carare ce urca, iar la un moment dat ne-am oprit tacuti, asteptând. În tot cazul, femeia nu ma simpatiza. Dupa vreun sfert de ora a aparut un occidental, swami si el, firav, de înaltime medie si foarte paros, având înjur de 30 de ani. Purta de asemenea rasa portocalie.
Am intrat într-o camera si a început un mic interogatoriu: „Cine esti? De unde vii? Pe cine cunosti în Grecia? Suferi de vreo boala? Iei ceva medicamente?Fumezi narcotice? Marijuana?“, si multe alte întrebari. Ne-am simpatizat reciproc, cu toate ca rolul sau era mai curând antipatic. -Vreau sa-l vad pe guru Satyananda, am spus. – Nu-i aici, este în Australia. Nu mi-am ascuns nici mirarea, nici dezamagirea. Batusem atâta drum! Si totusi nu luasem în calcul aceasta posibilitate! Reactia mea i-a facut o buna impresie. Ma gândeam ca m-ar primi, daca înca m-as arata interesat sa ramân. În cele din urma, mi-am manifestat dorinta în acest sens. Mi-a înmânat spre lectura un regulament al ashramului, pe care trebuia sa-l si pastrez în cazul în care as fi ramas. Mai trebuia sa le predau banii, pasaportul, biletele. Apoi, sa nu fumez hasis, sa nu consum bauturi alcoolice, sa nu creez în general probleme. În sfârsit, sa platesc 100 de dolari pe zi. Abia am reusit sa-mi reprim un strigat de indignare! Cu 100 de dolari as fi petrecut o luna si jumatate în India, si ei îi voiau într-o singura zi?! Toti banii cu care venisem din Grecia erau 250 de dolari.
- Nu am, i-am spus, si acesta era adevarul. -Bine, vom merge la conducatorul ashramului si el va hotarî daca te primeste sau nu, mi-a raspuns. „Sper ca aceasta sa fie ultima verificare“, m-am gândit. Am strabatut un coridor lung, la capatul caruia am intrat într-o camera. Înauntru erau trei swami; unul de vârsta mijlocie, unul de 30 de ani si un tânar de vreo 20. Purtau cu totii rase. M-am asezat pe un scaun si asteptam, precum mi se spusese. Am aflat îndata un nou prilej de uimire: conducatorul era tocmai tinerelul! Ceilalti culegeau sfaturi si îndrumari de la el. Ascultau cu deferenta, îi puneau diverse întrebari si îl aprobau în tot ceea ce le spunea. Era foarte slab, aproape scheletic, cu capul ras, cu ochi mari, cu un chip mai degraba urât, dar totusi simpatic. Era prognatic: mandibula îi iesea în afara. Avea un glas linistit si domol. În timp ce le vorbea, lasând aparent impresia ca mi-ar ignora prezenta cu desavârsire, a început sa-si exercite anumite puteri asupra mea. Am simtit ceva nevazut apropiindu-se de mine, întocmai ca pe vremea când practicam Mind Control. Am înteles imediat ca eram iarasi supus unei perchezitii launtrice! N-aveam nimic de ascuns. Am ramas deci linistit, pasnic, fara vreo urma de împotrivire. Ceva imaterial, mental, o energie care provenea de la tânarul acela se focalizase asupra mea si îmi „cotrobaia“ prin minte. Era însa o cautare superficiala, care dadea mai
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 108 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS curând târcoale mintii decât sa patrunda înlauntrul ei. Mai degraba se straduia sa interpreteze deductiv anumite indicii, fara sa poata cunoaste direct si plenar, printr-un contact profund si nemijlocit, asa cum facea batrânul Paisie, care prin conlucrarea Sfântului Duh „pasea“ pur si simplu prin mine si patrundea în adâncurile cele mai
intime ale mintii si ale sufletului meu. Însa, daca raportat la parintele Paisie aceasta „cotrobaiala“ era doar o gluma, în comparatie cu Mind Control ea se dovedea mai intensa. În orice caz, era manifestarea certa a unei puteri iesite din comun, inaccesibila unui om obisnuit. Am fost impresionat. Primul meu contact cu tânarul guru (pe care îl numeau Niranjan) era revelatoriu.
În ce consta revelatia semnificativa?În faptul ca el reusea aceasta performanta în timp ce continua sa vorbeasca cu ceilalti si fara sa depuna nici un efort vizibil. Dupa plecarea celorlalti doi, s-a întors direct spre mine si mi-a spus ca sunt primit în ashram. Urma sa-mi platesc sederea, dar nu cu 100 de dolari, ci cu doar 5 rupii pe zi (atunci un dolar echivala cu 10-l2 rupii). Foarte curând dupa aceea am întrebat un muncitor care lucra la blocul ce se construia în mijlocul ashramului, si mi-a spus ca primea 4 rupîi pentru o zi de munca. Prin urmare, plateam bine pentru conditiile din India. Totusi, fata de cât îmi cerusera initial, m-as fi putut socoti privilegiat. Dupa ce ne-am spus obisnuitele banalitati, m-am hotarât sa-l întreb: – Ce mi-ai facut adineaori? -Iarta-ma, dar era datoria mea sa fac astfel, sunt conducatorul ashramului si trebuie sa stiu cine intra aici, s- a aparat el. – Nu-i nici o problema, i-am spus. Ma impresionase însa neplacut faptul ca procedase pe ascuns, fara stirea si consimtamântul meu. Din contra, batrânul îmi cerea întotdeauna încuviintarea în asemenea situatii. Nu mi-am putut reprima curiozitatea: – Ce-ai vazut? l-am întrebat. – Lucruri bune, mi-a raspuns el, fara alte detalii… A chemat apoi pe cineva sa-mi arate unde voi ramâne. Camera mea se afla la parterul unei cladiri si era dotata cu o toaleta interioara, un robinet si un pat de lemn, facut din scânduri si acoperit cu o pânza împotriva tântarilor. Avea si o saltea extrem de murdara. Cu toate ca eram de ceva timp în India si ma obisnuisem cu mizeria, mi-a fost atât de scârba încât am scos-o si mi-am întins sacul de dormit direct pe scânduri. În primele zile am locuit singur. Mi-au trimis însa ulterior un tovaras de camera. Era un francez de vreo 20 de ani, pe nume Benoir. Dis-de-dimineata, o data cu rasaritul soarelui, serveam câteva bucatele microscopice de rahat si o cana mare de ceai. Ne mutam apoi într-o sala mare, unde se cântau fragmente din Gita, cartea sfânta a hinduismului, vreme de aproximativ o ora. Dupa aceea începea lucrul. La prânz, pentru a primi mâncarea treceam cu farfuria în mâna prin MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 109 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS fata cazanului, exact ca în armata, dupa care mâneam sezând pe jos, oriunde gaseam loc liber si companie agreabila. Apoi ne împrastiam la diverse activitati: treburi de tot felul, sau exercitii yoga. Eu obisnuiam sa frecventez dupa prânz cursurile unei sectii de Nidra Yoga („yoga relaxarii“). În continuare, munceam pâna la apusul soarelui, dupa care ne adunam cu totii-barbati, femei, copii – într-o sala mare pentru sadsang sau kirtan. Cântam adica diverse imnuri cu continut religios, acompaniati de un instrument. Cineva spunea un vers, pe care ceilalti îl reluau apoi în cor. Era ceva oarecum asemanator cu vecernia ortodoxa.
Versurile erau în hindusa si nu le întelegeam semnificatia. Mai târziu am aflat ca ele contineau în general cuvinte de adorare a gurului, dar si a zeilor Krishna, Shiva, Paravati, Vishnu, si a multor alti zei din panteonul hindus. Eu priveam aceste cântece ca pe un simplu folclor, caci nu credeam în acesti zei, si îmi venea înca destul de greu sa accept ca oamenii din jurul meu erau cu adevarat politeisti, precum vechii greci. Asa cum noi crestinii credem în Hristos, în acelasi chip acestia cred în Shiva si în Krishna, de pilda. Pentru constiinta mea fusese în principiu atât de improbabil, atât de irational ca asa ceva sa se mai întâmple în secolul XX, încât am ezitat la început sa admit ca
aveam de-a face cu credinta în multi zei straini. Un politeism viu. Vechea idolatrie care supravietuieste pâna în zilele noastre! Cu toate acestea, eu ma încapatânam înca sa o tratez ca pe o amuzanta traditie folclorica. Într-o seara cu luna plina, au pregatit un „altar“. Au sapat o groapa, au împodobit-o frumos si au aprins focul. Apoi au început sa se învârta de jur-împrejur cântând si azvârlind din când în când în foc câte o mâna dintr-un amestec de lemnisoare, orez si flori. L-am vazut pe unul dintre prietenii mei acolo si m-am alaturat si eu. Totul mi se parea pitoresc. N-a participat întreaga comunitate, nici conducatorul ashramului, ci doar o parte dintre swami. La sfârsit, am întrebat pe cineva: „Ce-am facut aici, de fapt?“. Mi-a spus ca fusese adusa o jertfa unui zeu al carui nume nu mi-l amintesc, ca sa ne ajute si sa ne stearga pacatele. A adaugat ca, potrivit traditiei hinduse, atunci când este luna plina se fac asemenea slujbe si oamenii îsi marturisesc pacatele la luna. Este ceea ce ei numesc o „curatire“.
Am ramas surprins si încurcat. Cea care îmi spunea si care credea aceste lucruri era o nemtoaica, o swami pe nume Prakas, având în jur de 45 de ani. Mi-a mai spus ca de multe ori pe an îi vede pe localnicii din Mongyr adunându-se pe tarmurile Gangelui si urmând aceasta traditie. N-am dat atunci prea multa atentie întâmplarii, nici nu m-a preocupat în mod special, ci a trecut fara sa-mi prilejuiasca o problematizare serioasa. Astazi constientizez însa ca atât credinta respectiva, cât si acea forma de aplicare a ei practica, vin în directa contradictie cu învatatura Evangheliei. Conform credintei crestine, dumnezeiescul sânge pe care Hristos l-a varsat pe cruce din voia Sa si din marea Sa iubire de oameni, numai el are puterea de a sterge pacatele… Este înca o diferenta flagranta între credinta crestina si cea hindusa.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 110 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS OAMENII ASHRAMULUI 1. Convorbirea cu Niranjan, conducatorul ashramului. În a doua sau a treia zi a sederii, m-am întâlnit pe coridoare cu Niranjan, conducatorul ashramului. Era prietenos si avea dispozitie si timp pentru mine. Am început asadar discutia, si am ajuns repede la punctul nevralgic al problemei.
-Ce parere ai despre crestini, despre monahii ortodocsi? l-am întrebat. -Se afla si ei pe o carare spirituala, mi-a zis, dar sunt la un nivel scazut. Toate experientele mele de pâna atunci s-au revoltat într-o replica spontana: – Nu-i adevarat, nu pot accepta asa ceva, i-am raspuns si m-am straduit sa-i explic. A fost atât de stânjenit încât ne-am despartit intempestiv. De atunci Niranjan n-a mai stat de vorba cu mine. S-a straduit sa ma convinga de la distanta, pe cai mai senzationale, dar si mai incontrolabile. Refuzul meu de a-i admite punctul de vedere trebuie ca i-a displacut. Între altele, si pentru motivul acesta: yoghinii învata ca atunci când cineva nu manifesta un atasament patimas fata de propriile afirmatii si spune adevarul fara partinire, cuvântul sau este totdeauna primit de catre celalalt. Cunosteam din lecturi si din auzite aceasta teza, pe care si în ashram o prezentau ca pe o „lege spirituala“. Asadar, ce se întâmpla? „Marele yoghin“, succesorul gurului, si totodata el însusi guru pentru discipolii sai, dovedea o oarecare subiectivitate patimasa care îl împiedica sa gaseasca un ecou pozitiv în sufletul meu? Nu stiu daca el o socotea ca fiind o neputinta de moment sau o lipsa majora în desavârsirea lui, dar n-a mai discutat niciodata despre acest subiect. Nu s-a mai aratat în general dispus sa poarte conversatii cu mine.
Astazi, dupa ani de zile, ma reîntorc cu gândul la raspunsul sau. Este posibil ca batrânul Paisie sa se afle la un „nivel spiritual scazut“? El, care savârseste mii de minuni, care tamaduieste miraculos bolnavi de cancer, paralitici, nebuni, oameni suferinzi de toate maladiile pamântului, este la un „nivel spiritual scazut“? Cel în fata caruia viitorul sta deschis ca o carte, cel care este capabil sa-ti relateze cele mai mici amanunte ale neînsemnatei tale vieti si sa prevada cu exactitate ceea ce urmeaza sa ti se întâmple inclusiv în viitorul pe termen lung, se afla la un „nivel spiritual scazut“? Cel care printr-o simpla mângâiere te umple de har si te face sa percepi lumea duhovniceasca, sa poti trai prezenta lui Dumnezeu, se afla la un „nivel spiritual scazut“? Cel care te salveaza din pericole de moarte, de la mii de kilometri distanta, se afla la un „nivel spiritual scazut“? Cel care se deplaseaza cu trupul sau material,
într-o fractiune de secunda, din Sfântul Munte la Tesalonic sau în Epir sau în Macedonia, se afla la un „nivel spiritual scazut“? Cel care poate comunica în limbi pe care nu le-a învatat niciodata, este la un „nivel spiritual scazut“? Cel care, prin simpla prezenta alaturi de tine, te transfigureaza si îti adapa toata fiinta cu bucurie, pacesi siguranta dumnezeiasca, se afla la un „nivel spiritual scazut“?!…
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 111 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Il comparam automat cu yoghina indianca pe care o întâlnisem în Tesalonic. Aceasta se situa la un „nivel spiritual înalt“, era avansata- dupa cum pretindeau ei… Parea cu adevarat un pigmeu, absolut inexistenta în fata batrânului, indiferent ce criteriu de comparatie s-ar fi luat în calcul: cel al puterii spirituale, cel al harismelor, cel al puterilor miraculoase, cel al cunoasterii, sau – mai presus de toate – cel al atotputernicei iubiri. Toti yoghinii pe care îi cunoscusem pâna atunci, dar si cei din anii care au urmat, erau un „zero“ spiritual în comparatie cu batrânul Paisie. 2. Prakas Nu-i cunosc numele crestin. Era o femeie frumoasa si cultivata, de origine nobila, având în jur de 45 de ani. Sotul ei se bucura de reputatia unui om puternic si influent în Germania, unde petreceau o viata mondena, plina de receptii si calatorii. Ma luase sub „ocrotirea“ ei si purtam adesea conversatii îndelungate. „Simteam un mare gol în felul de viata pe care îl duceam. Toti erau preocupati de lucruri stupide: ce haine port, cât de scump este materialul, s.a.m.d.“, îmi spunea ea. Pentru a-si „umple“ viata cu ceva, a deschis un magazin alimentar specializat în comercializarea produselor dietetice. Dar n-a rezistat nici cu o astfel de activitate decât câtiva ani. Simtea un vid launtric, începusera, în consecinta, si neîntelegerile cu sotul ei. -„- Ce astepti de la propria ta viata? îl întrebam. -Fericire, îmi raspundea el, si sa ajung tare ca piatra, sa nu mai simt nimic“. Asadar, credea ca în viata urmatoare barbatul ei se va reîncarna în… piatra, întrucât aceasta era dorinta lui. În ciuda vastei sale culturi, nu putea identifica problema sotului ei prin prisma psihologiei, ci prefera fuga iresponsabila catre o explicatie metafizica facila, fara implicatii grave pentru prezent. Insist asupra expresiei „pentru prezent“, întrucât consecintele pe termen lung ale unei solutii metafizice gresite, izvorâte dintr-o înselare, sunt uriase: distrug vieti si provoaca suferinte sufletesti insurmontabile. Prakas se simtea dezgolita. Aspira catre un mod si un scop mai înalt al existentei. În cautarile ei, a cunoscut yoga,l- a întâlnit pe guru si a parasit toate lucrurile care o mai legau de trecut. S-a ras în cap, s-a îmbracat cu rasa portocalie, a devenit discipola a gurului si a început sa practice yoga. „Copii mei ma vad o data- de doua ori pe an. Ma roaga sa-mi las parul lung si sa ma îmbrac normal, fiindca le e rusine cu mine“, îmi spunea ea; amuzându-se pe seama diferentelor dintre civilizatii. Era un suflet inteligent, plin de bunatate. Ma simpatiza si îsi dorea sa ma vada si pe mine devenind swami. Mi-a propus de multe ori sa ramân în ashram, straduindu-se totdeauna sa-mi spulbere grijile legate de parintii mei. Numai ca eu adulmecasem deja adâncurile ortodoxiei, în vreme ce pe ea mediul protestant german o secatuise, îi nimicise potentele unei adevarate vietuiri crestine, iar sufletul ei nu se putea hrani cu ceea ce-i oferea materialismul, cu modul occidental de viata-
care nu era altceva decât un ateism practic. 3. „Grecul“ (Sivaratza) În a doua sau a treia zi a sederii mele în ashram, yoghinii mi-au spus ca exista acolo si un oarecare grec. Fireste, m- am aratat interesat sa-l întâlnesc, si curând am facut cunostinta. Doar ca era… englez. Avea înjur de 35 de ani, deci era cu vreo 10 ani mai în vârsta decât mine. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 112 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Absolvise Universitatea, fiind de profesie electronist. Fusese casatorit în Anglia. Dovedise dintotdeauna o intensa atractie catre fenomenele paranormale. Dupa niste experiente ciudate, si-a parasit patria si familia si a plecat în Grecia. Aici a trait ilegal timp cinci ani, facând pe profesorul de engleza.
În Grecia a luat contact cu ashramul lui Satyananda si cu practica yoga. Întretinea legaturi strânse cu yoghinii „filialei“ grecesti a ashramului, fara sa fi devenit însa membru. Într-o zi i s-a spus ca se va face o excursie în India si ca va putea participa si el, în masura în care l-ar fi interesat. Atunci le-a zis: „Dispun de cutare suma de bani, nu stiu daca e suficient“. În scurt timp a primit raspuns favorabil. I-a înmânat banii responsabilei B. care organiza grupul, si, dupa numai câteva zile, a ajuns împreuna cu ceilalti în India. Au stat cât au stat în Mongyr si, o data sosita ziua
returului în Grecia, responsabila i-a spus ca el nu se va putea întoarce deocamdata! Banii sai nu erau destui pentru a acoperi costul biletului de întoarcere. Se vedea silit sa mai ramâna o vreme în India! Când l-am întâlnit eu, trecuse deja un an de când fusese lasat aici. Omul se afla într-o stare foarte proasta, simtindu- se sechestrat si escrocat – ceea ce era perfect adevarat… Nu contenea cu injuriile la adresa lui B., responsabila grecoaica, pe care o acuza de sarlatanie. Povestea lui m-a uimit cu totul. Nu traise deloc în afara ashramului si avea o idee cu mult mai sumbra despre conditiile de viata din India decât în realitate. Aceasta imagine i-o cultivau în cadrul ashramului, pentru a-l tine’ între ziduri. Mie însumi, când le-am cerut permisiunea de a face o plimbare în orasul vecin, mi-au spus ca este foarte periculos, datorita criminalitatii extrem de ridicate în regiune. Pâna la urma mi-au dat voie, si am mers însotit de Sivaratza pe malul Gangelui, unde el s-a scaldat cu o evidenta repulsie în apele mizerabile ale fluviului, de culoarea zoaielor.
Imi prezenta o sumedenie de justificari pentru situatia în care ajunsese, încercând de fapt sa-si gaseasca scuze în fata propriei constiinte. Era extrem de speriat si nu îndraznea nici sa fuga din ashram, nici sa le ceara socoteala. Mi-a destainuit ca planuise sa le scrie unor prieteni sa-i expedieze bani pentru biletul de întoarcere, dar nu voia ca acestia sa-i fie trimisi la ashram, întrucât se temea ca nu-i vor fi înmânati. – Bine, i-am zis, dar de ce nu mergi la Niranjan sa-i spui cum stau lucrurile si sa-i ceri un împrumut, cu fagaduinta ca-i vei returna suma îndata ce ajungi în Europa, sau prin intermediul ashramului din Grecia? – Nu, nu, asta nu. Nici nu voia sa auda despre o asemenea solutie. Era limpede ca nu avea încredere în nimeni. Atitudinea lui mi se parea consternanta. -Mai omule, i-am spus, de vreme ce n-ai încredere în ei nici macar în chestiunea banilor, cum le încredintezi atunci trupul tau si practici diverse exercitii care produc transformari psihosomatice, precum declara ei însisi? Cum poti sti exact ce fel de transformari apar, si daca nu sunt periculoase? Chiar mai mult decât atât: cum le încredintezi mintea si sufletul tau, exersând sub îndrumarea lor? Ce garantii ai ca nu te vor însela si
în privinta aceasta, întocmai ca si cu biletul? De unde stii ca n-au sa te aduca într-o stare înca si mai rea?… Il vedeam comportându-se irational, inconsecvent si nesincer fata de ei. Adevaratele lui sentimente mi le dezvaluia numai între patru ochi, iar în tot restul timpului purta masca omului fericit, plin de bunatate si supus. Se straduia în felul acesta sa-i pacaleasca sau sa-i evite. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 113 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Era împovarat si plictisit din pricina modului de viata si a regimului culinar din ashram. „Numai orez, orez si iar orez. În fiecare zi mâncam orez. Ne spuneau ca trebuie sa mâncam fructe, iar acum ne îndoapa cu orez“, se lamenta el încontinuu, descriindu-mi pe larg mâncarurile grecesti preferate. Mi-era mila de el, însa nu aveam bani ca sa-l ajut. Situatia lui era într-adevar dezolanta. Cum se lasase prins într-o asemenea cursa? El îsi varsa toata indignarea
asupra responsabilei grecoaice care îl pacalise, dar este posibil ca aceea sa nu-i fi cerut parerea învatatoarei ei, Shivamurti? Si este cu putinta ca Niranjan, conducatorul ashramului, sa nu fi stiut nimic? De vreme ce îl aveau drept gura si i se supuneau în toate, nu l-ar fi înstiintat despre aceasta situatie? Raspunsurile la aceste întrebari sunt de domeniul evidentei. Ceea ce m-a frapat înca si mai tare a fost faptul ca, într-o seara, mi-a spus ca planuieste sa mearga în Cipru, cu scopul de a deschide acolo un ashram si a deveni profesor de yoga. Ashramul din Mongyr patenta profesori de yoga. Exista o scoala speciala pentru aceasta, si el o urma. – De ce în Cipru? l-am întrebat. -Pentru ca îmi place mult insula si pentru ca exista o comunitate engleza acolo. Gândindu-ma astazi la Sivaratza, îmi vin în minte cuvintele apostolului Pavel: Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei însisi (II Tim. 3, 13). Altfel spus, individul intentiona sa faca si el altora ceea ce i se facuse lui. 4. Benoir Era francez, în vârsta de 22 de ani, pompier de profesie, si practica Kriya Yoga la un nivel destul de avansat. Bine cladit, plin de ironie si neexcelând la capitolul inteligenta, era departe totusi de a fi prost. Se numara si el printre cei cu statutul de vizitator, astfel încât platea mult pentru sederea sa în ashram. Am fost pentru o vreme colegi de camera.
Imi amintesc ca într-o zi am întâlnit niste yoghini indieni care se îndeletniceau si cu chiromantia, întocmai ca tiganii nostri (care, de altfel, în India îsi au radacinile). I-am invitat si eu sa-mi citeasca în palma si sa-mi prezica viitorul, lucru pentru care mi-au cerut 10 rupii. Printre altele, mi-au spus ca voi cunoaste un guru care ma va iubi foarte mult. Când i-am povestit lui Benoir, mi-a marturisit ca si lui îi „explicasera“ ca în doi-trei ani va ajunge la samadhi. Era deci bucuros si fericit. Mi-a spus: „De acum voi exersa înca si mai asiduu, ca sa reusesc“. Mi s-a parut totusi greu
de admis ca niste bizare exercitii corporale se pot solda cu un atât de urias rezultat, precum îndumnezeirea! Ma întrebam: oare numai prin exercitii fizice va ajunge cineva la iluminare, la îndumnezeire, la samadhil Ansamblul comportamental, valorile etice, nu au nici o relevanta? Celalalt poate sa ucida, sa însele si sa exploateze, dar, întrucât executa ireprosabil anumite exercitii si ritualuri, va accede la îndumnezeire, la samadhil Ce este omul,o simpla masina? Constiinta nu joaca nici un rol?
-Da, se grabea el mereu sa ma asigure, totul survine asa, automat, prin exercitii. O asemenea afirmatie mi se parea extrem de simplista si de-a dreptul stupida. Mi-a fost imposibil sa o accept. Mai târziu aveam sa-l aud si pe Niranjan exprimând acelasi punct de vedere. Parea sa fie credinta generala a yoghinilor. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 114 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În Upanishade, pe care hindusii le socotesc în unanimitate carti sfinte si de mare autoritate, yoga este considerata „magie înalta“. Ea este evidentiata si elogiata în antiteza cu celelalte siddhis („puteri“) si practici, care sunt dispretuite si privite ca magii de un nivel scazut, cu care nu trebuie sa-si piarda vremea nimeni din cei initiati. Pâna la urma, însa, acesti yoghini indieni se dovedeau a nu dispretui nici „umila“ practica a chiromantiei, daca li se ivea oportunitatea de a stoarce bani de pe urma ei!… Benoir fusese sfatuit sa ia drumul Indiei de catre dascalul sau, un mag francez pe care îl platea scump si de capacitatile caruia era foarte entuziasmat. Odata mi-a povestit ca profesorul sau, expert în karate, neutralizase doi tineri vagabonzi (care îl atacasera cu cutitele în metroul parizian) folosindu-se numai de picioare, fara sa-si lase din mâna valiza pe care o purta asupra sa. Acest profesor era admirator al lui Pitagora, si continuator al aceleiasi traditii. Drept consecinta, Benoir se socotea el însusi un succesor spiritual al lui Pitagora.
În urechile mele, astfel de istorii sunau oarecum ciudat. Un profesor al carui nivel spiritual se pretindea atât de ridicat, sa recurga la violenta fizica pentru a-si pazi portofelul… era o imagine destul de insolita. Nu-mi pot reprima imboldul de a evoca o întâmplare relativ asemanatoare, avându-l însa ca protagonist pe batrânul Paisie. Diferenta va fi mai mult decât elocventa.
Cândva, un tânar de 20 de ani care crescuse într-o manastire buddhista si care îl vizita frecvent pe parintele Paisie, a vrut sa „testeze“ puterea batrânului. I s-a strecurat asadar pe la spate si a strâns cu putere în bratele sale viguroase trupul firav si suferind al batrânului. Într-un acces de cutezanta, i-a spus cu obraznicie: „Ia sa vedem, poate sa te ajute acum Sfântul Arsenie?“.
„Numai ce am auzit acest cuvânt, povestea batrânul, si l-am simtit ca pe o blasfemie. Am facut un gest foarte discret cu mâna în aer, si sa-l fi vazut cum a sarit 2 metri mai încolo si s-a lipit de perete… Apoi mi-a pus metanie si l-am sfatuit sa-i ceara iertare Sfântului“.
Asa am socotit si eu dintotdeauna, ca pe oamenii duhovnicesti îi ocroteste Dumnezeu în chip duhovnicesc, astfel încât n-au niciodata nevoie sa recurga la lovituri si karate – care nu numai ca pot produce mari vatamari celuilalt, dar nici nu au absolut nimic în comun cu firea si purtarile unui sfânt. 5. Louis Era de asemenea francez, discipol al lui Satyananda. Venise în ashram cu intentia de a deveni profesor de yoga. Ii pretuiam caracterul, si înca mai corespondez cu el sporadic. Pe atunci avea în jur de 25 de ani. Nu-si aroga merite de initiat. Era un tânar modest, cu suflet bun. Îmi amintesc ca mi-a daruit o caciulita de lâna la scurta vreme dupa ce m-am ras în cap si sufeream de frig. Era amabil, milos si lipsit de viclenie. Nu ironiza, nu invidia si nu jignea niciodata pe cineva. Fire linistita si retrasa, nu obisnuia sa vorbeasca prea mult despre sine. Traia împreuna cu parintii sai într-un sat din sudul Frantei. Nu mersese la facultate. Avea probleme cu serviciul si cu banii. Pe deasupra, îsi varsa regulat o buna parte din economii în fondurile ashramului. Voia sa scape de saracie si credea ca va reusi acest lucru prin… yoga. „Când voi face bani, am sa te vizitez în Grecia“, îmi spunea el adesea. În ciuda tuturor eforturilor mele de a-i submina aceasta obsesie, a continuat sa creada cu înflacarare ca va deveni bogat cu ajutorul yogai. Acum, dupa zece ani, se afla în
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 115 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS exact aceeasi situatie, desi a devenit între timp yoghin. Sarac si necasatorit pâna astazi, îmi scrie totusi ca ma va întâlni în Grecia imediat ce „va face bani“. Traieste înca în acelasi sat, însufletit de vechea speranta ca yoga îl va ajuta sa faca rost de bani. O credinta careia îi ramâne la fel de consecvent, în ciuda celor zece ani care s-au scurs fara nici un rezultat. Dincolo de marea lui naivitate, îi pastrez o adânca simpatie.
6. Kabirena Intr-una din cladirile ashramului functionau o tipografie si o legatorie de carti, care angrenau o întreaga masa de oameni. Se tipareau aici exclusiv cartile gurului. Responsabilul acestei activitati era un swami indian. Avea în jur de 30 de ani si se numara printre cei „înaintati“ spiritual. Incinta tipografiei era întesata de mandale: ciudate combinatii de figuri geometrice colorate variat si strident, ale caror mesaje sunt adresate subconstientului, dupa cum afirma Karl Jung, întemeietorul psihiatriei contemporane. Jung n-a ascuns legaturile sale cu hinduismul, din
care s-a si inspirat în elaborarea unora dintre teorii, precum el însusi a marturisit catre sfârsitul vietii. Aceste mandale erau pictate de o swami americana, rezidenta permanenta a ashramului. Erau într-adevar forme sugestive. Lucrând pentru câteva zile la aceasta tipografie, am simtit deodata un impuls neobisnuit catre a desena; am început deci brusc sa desenez, aproape mecanic, automat, fara nici un efort de imaginatie si chiar fara nici o urma de participare personala, ci mai degraba supunându-ma unui stimul care fie emana din launtrul meu, fie era indus din afara prin sugestie. Am schitat astfel o suita întreaga de forme ciudate, simetrice, absolut impresionante.
Le-am aratat responsabilului indian, la sugestia celor din jur. Dupa o scurta privire, acesta a exclamat: „Sapte frunze! Saptele este un numar încarcat de sensuri spirituale!“. Suna prietenos si chiar încurajator. Am continuat pentru câteva zile sa-i arat desenele pe care le realizam. Aceasta stare neobisnuita ma acapara zilnic: desenam fie pe hârtie, fie pe pardoseala, iar uneori modelam chiar din pamânt diverse forme si figurine simetrice. Am ajuns repede la concluzia ca aceasta predispozitie stranie a mea provenea din afara. Mai precis, de la conducatorul ashramului, Niranjan. Temeiul acestei convingeri a fost faptul ca simteam exact acelasi lucru ca atunci când îl întâlnisem pentru prima data în biroul sau. Era usor de presupus ca cele numai câteva zeci de metri care ne desparteau acum nu constituiau un impediment serios în calea tehnicilor sale, chiar daca îi lipsea contactul vizual cu mine.
În acele zile am cunoscut-o la tipografie pe Kabirena. Era o swami indianca, putin mai tânara decât mine. Am intrat în vorba pornind de la niste chestiuni concrete legate de activitatile pe care le desfasuram la legatorie, si ne-am pomenit privindu-ne insistent, surâzatori si fericiti. Era ceva„ neasteptat, intens, cu un substrat erotic… Ne aflam în mijlocul tipografiei, în picioare, în vreme ce toti ceilalti colegi sedeau pe podea, si nu ne mai puteam stapâni râsetele si bucuria. Se întelege ca am încercat sa prelungim la maximum momentul respectiv. În zilele urmatoare, responsabilul tipografiei a devenit agresiv în raporturile cu mine. Odata, în timp ce caram niste cutii cu hârtie, mi-a facut o observatie aspra, reprosându-mi ca nu sunt „atent“ la cutii. Era evident ca ma nedreptateste. I-am spus totusi un banc, straduindu-ma sa destind astfel atmosfera. M-a privit amenintator si mi-a vorbit înca si mai dur. Omul simtea ca poate sa-mi faca rau. Eram gata sa ripostez, când americana swami, împreuna cu care caram cutiile, mi-a spus cu un aer serios si speriat: „Taci!“. Frica ei m-a convins sa ma supun. Ce- ar fi putut sa-mi faca acest yoghin? M-ar fi distrus sufleteste? Si-ar fi folosit puterile în acest scop, asa cum îl
simteam amenintându-ma? De ce s-a temut tânara? Ne legau sentimente de simpatie, fapt pentru care am ascultat- MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 116 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS o si mi-am continuat treaba, plecând de acolo. Mai târziu, când am întrebat-o de ce se speriase atât de tare, mi-a spus ca fusesem în pericol, pentru ca „acela era un yoghin foarte puternic“. Dupa acest mic incident am devenit mai atent, si mi-am dat seama ca „puternicul yoghin“ era gelos. Îsi dorea, sau chiar avea deja, un anumit tip de relatie cu Kabirena. Desigur, se presupunea ca în ashram nu exista relatii sexuale. Femeile si barbatii traiau separat, în cladiri diferite. Pe ascuns, însa, lucrurile stateau altfel. Într-o zi, ramânând linistit în camera mea, fara sa mai merg la lucru precum ar fi trebuit, am auzit doua femei swami râzând si vorbind în soapta. Una dintre ele îi povestea celeilalte cum o urmarise un oarecare swami si se straduise sa o convinga sa întretina cu el raporturi sexuale. Ea nu fusese de acord, drept pentru care îl evita cu destula causticitate.
Când i-am istorisit întâmplarea lui Tony, unul dintre profesorii de yoga cu care ma împrietenisem, acesta nu numai ca n-a pus la îndoiala adevarul celor relatate, ci chiar se interesa sa afle o modalitate de a participa si el. Am fost nespus de uimit. Mi-a marturisit râzând ca el se îngrijeste mereu sa-si satisfaca instinctele sexuale pâna la satiu, ca în felul acesta sa dispara treptat dorinta. Sustinea nici mai mult nici mai putin decât ca modul de a scapa cineva de dorinta sexuala, pe care yoghinii pretind la prima vedere ca ar socoti-o de calitate inferioara, este sa întretii cât mai multe relatii sexuale, pâna la saturatie. Aplica si el în viata de fiecare zi acest principiu, care parea a fi în contradictie flagranta cu tot ceea ce citisem pâna atunci în cartile yoghinilor. Desigur, Tony era profesor de yoga, iar eu un simplu începator ignorant. El îi cunostea pe gurusi de ani de zile si de aproape, iar eu de putin timp si de departe. În plus, indiciile pe care le extrageam din realitatea concreta adevereau sustinerile sale. Abia dupa zece ani de zile, când am avut ocazia sa citesc niste carti noi ale lui Satyananda, nedumerirea mea s-a dezlegat. Gurul admitea public ca exista si calea „de-a stânga“ prin care se poate accede la „constiinta absoluta“, anume prin intermediul experientei extatice orgiastice. Aceasta însa, spune el, nu este propovaduita cu surle si trâmbite. Este pastrata într-un oarecare con de umbra, pâna când oamenii „se coc“ îndeajuns pentru a o putea primi. Se vede astazi limpede ca între timp oamenii s-au mai „copt“, caci yoghinii spun acum public ceea ce în urma cu câtiva ani învatau doar în ascuns. Si oare ce alte secrete mai ascund pâna când ne vom „coace“ deplin?
Aceasta întâmplare este elocventa în privinta strategiei la care au obiceiul sa recurga. La început se camufleaza, nu- si dezvaluie adevarata fata, ci adopta o masca atractiva si usor de acceptat. Când persoana vizata se ataseaza de ei nemijlocit, într-o relatie directa, începe sa se produca schimbarea, într-un ritm lent si gradat, în asa fel încât sa nu întâmpine împotriviri. O data ce omul ajunge la o rutina a supunerii psihologice oarbe, este socotit în sfârsit „copt“ pentru învataturile secrete, care presupun în chip necesar si practici de aceeasi natura. Care este deznodamântul acestei calatorii? Care este tinta acestor oameni? Care este sfârsitul caii celei „de-a stânga“? Care este „desavârsirea“ clamata de Tantra Yogal Nu cumva slujbele orgiastice în cinstea idolilor? Adica exact ceea ce faceau vechii idolatrii în urma cu 2000 de ani, slujind Afroditei sau Astartei? Este suficient de sugestiv exemplul lui Rajneesh, marele guru indian care a declansat un adevarat fenomen de mase în Occident, îi îndopa pe adeptii sai cu narcotice si îi împingea la orgii în grup pentru a-i… elibera! Presa a relatat cu lux de amanunte nenumarate asemenea evenimente, iar eu cunosc personal fosti discipoli ai lui Rajneesh care mi s-au destainuit.
În felul acesta este distrusa persoana si se nimiceste chipul vesnic al omului. În cadrul orgiilor în grup, omul se comporta si este folosit ca un animal. Nu exista nici contact personal, nici sentimente. Exista numai orgia irationala care devasteaza structura sufleteasca, maretia si demnitatea persoanei. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 117 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Diavolul de la început a fost ucigas de oameni (Ioan 8, 44). Dupa cum exista practici concrete prin care cineva îsi poate ucide trupul, tot astfel exista practici concrete care ucid sufletul, iar omul devine mort sufleteste si se misca în aceasta lume numai sub înrâurirea trupului. Ajunge un deplorabil zombi. Caci prin pacat a intrat moartea în lume, ne avertizeaza Apostolul Pavel (Rom. 5, 12). 7. Tony Englez, blond, de statura medie, bine legat, inteligent. Tatal sau era pastor în „biserica“ anglicana. Studiase matematica la Universitate în Anglia. Se dedicase yogai. Îsi parasise casa si traia predând cursuri de yoga pentru începatori. De-abia îsi câstiga pâinea zilnica. Era adept al gurului Satyananda, si practica la rândul sau Kriya Yoga. De la el am auzit pentru prima data despre Tantra si despre „activitatile“ sexuale ale yoghinilor.
Calatorea prin întreaga lume si planuia sa-si petreaca restul vietii într-unui din ashramurile gurului, oriunde i s-ar fi indicat de catre acesta. Într-o zi, discutând despre Bhagavad Gita, mi-a spus: – Stii, Hristos a fost un mare yoghin! – Hristos a fost yoghin, iar Shiva este Dumnezeu? l-am întrebat. Nu mi-a raspuns. Avea o preferinta anume pentru zeul Shiva, „Dumnezeul“ distrugerii – conform teologiei hinduse. Lepadase crestinismul, si în locul icoanei lui Hristos avea atârnata în camera sa o reprezentare a lui Shiva. Cine era într-o mai mare masura responsabil pentru aceasta stare de fapt? Tatal lui, sau gresita tâlcuire a Evangheliei si strâmba propovaduire a lui Hristos facuta de „biserica“ anglicana? Relatiile sale cu parintii erau tulburi. Fuma din când în când hasis, iar de câteva ori luase si L.S.D. Îmi marturisise ca fuma hasis inclusiv în ashram, mai ales înainte de sadsang, întâlnirile de grup în cadrul carora îi adresam diverse întrebari lui Niranjan. Mi-a explicat ca în felul acesta avea experiente mai intense. O data l-am prins în flagrant, împreuna cu alti doi yoghini, masturbându-se într-una din camerele ashramului. Îl admira pe Niranjan si îi dispretuia pe ceilalti indieni care nu erau swami. Avea complexul superioritatii britanice. Mi-a daruit cartile gurului siGita în editii englezesti. Mai târziu aveam sa calatorim împreuna câteva zile prin India.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 118 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ALLAHABAD: A DOUA ÎNTÂLNIRE CU BABAJI Toti yoghinii din Mongyr ai lui Satyananda erau impresionati de faptul ca-l întâlnisem pe Babaji în ashramul sau din Himalaya. Veneau asadar sa-mi ceara diverse amanunte. Voiau, de pilda, sa afle locatia exacta, ceea ce era însa destul de greu de determinat. În orice caz, pareau extrem de dornici sa aiba o întâlnire cu Babaji. Pentru ei, acesta reprezenta aproape un mit. Chiar si Niranjan, conducatorul ashramului, îsi manifesta oarecum fascinatia si curiozitatea. Când mi-a spus „He is in the highest level“ („El se afla la nivelul cel mai înalt“), am înteles ca toti cei de
acolo împartaseau aceeasi opinie. Cert este ca „actiunile“ mele crescusera în ashram cu acest prilej. Eu stiam asadar ca, în ziua cutare a lunii, Babaji va coborî pentru câteva zile în Allahabad, unul dintre orasele sfinte ale Indiei, situat pe valea Gangelui. Când am cerut asadar „permisiunea“ de a merge sa-l vad, am întâlnit iarasi pe chipurile lor fascinatie si uimire pentru faptul ca urma sa plec într-acolo tocmai în zilele acelea. Ma considerau
norocos, privilegiat. Mi-au explicat îndata si motivul. La fiecare doisprezece ani avea loc în Allahabad o mare sarbatoare religioasa la care se adunau yoghini si gurusi din toata India. Sarbatoarea dura trei zile si era închinata întregului panteon hindus. As fi avut, prin urmare, nespusa „cinste“ si „binecuvântare“ sa ma aflu printre marii yoghini, si în felul acesta sa fiu „ajutat“ de energia si de vibratiile lor. Faptul ca eu, un strain neinitiat, cunosteam locul si ziua cu pricina, a fost socotit de catre conducator un privilegiu iesit din comun, astfel încât mi-a „îngaduit“ calatoria. Altfel spus, mi-a returnat pasaportul si banii pe care mi-i retinusera la intrarea în ashram.
Am luat asadar trenul si, dupa o lunga calatorie, am coborât în Allahabad. Era un oras indian clasic, cu structura si aspectul unui sat urias: drumuri mici, înguste, întunecate si murdare, case cu doua sau trei caturi, majoritatea lor fiind construite din lemn si lut, iar cele mai moderne din beton. Cum s-ar fi putut cineva descurca în acel haos labirintic? Harti nu existau, iar drumuri mari nici atât! Orice strain s-ar fi ratacit în mod sigur de la prima încercare de a patrunde în oras. Am mers la un hotel din apropierea garii. Am închiriat o camera cu un singur pat, m-am odihnit pâna dupa-amiaza, iar apoi am iesit la plimbare cu intentia de a lua si masa. Am decis ca din ziua urmatoare sa-l caut pe Babaji. Nu mi se parea deloc probabil sa-l gasesc eu, însa credeam ca va aranja el cumva lucrurile, întocmai ca si la întâlnirea precedenta.
Curând s-a înnoptat, iar eu continuam sa cutreier drumurile. Din loc în loc, ma strecuram pe câte o ulicioara strâmta si luam pulsul zgomotoasei vieti indiene. Drumurile erau ticsite de lume. Problema suprapopularii este în India una incendiara. Pe toate arterele întâlnesti mari aglomerari de oameni, vehicule foarte putine si o mizerie de nedescris. Eram contrariat de faptul ca nu izbucneau în lant epidemii de ciuma sau holera. Purtam o pereche de ghete care îmi mai diminuau întrucâtva repulsia de a fi nevoit sa pasesc pe asemenea drumuri. Orasul-sat nu dadea impresia ca ar dispune de un sistem de canalizare. Majoritatea indienilor mergeau în picioarele goale, calcând
direct pe stratul gros format din noroi, fecale animale si umane, zoaie si deseuri. Luminile electrice pe aceste stradute erau rare, dar existau focuri aprinse ici si colo. Indienii au în general obiceiul sa aprinda seara focuri la marginea drumului. Resimtind puternic frigul dupa arsita zilei, se aduna în jurul focului si se întind la taifas ceasuri în sir. Multi dintre ei nici macar nu au unde sa mearga altundeva, drept pentru care dorm
pe trotuare.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 119 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În acea noapte, însa, yoghini de toate felurile îsi amplasasera adaposturi în cele mai diverse locuri. Unii în câte o groapa, altii în vreo curte, altii într-un parc, altii sub vreun copac oarecare. Oamenii se adunau în jurul lor, îsi scoteau încaltarile si se asezau. Urmau sa-si petreaca noaptea cântând Bhagavad Gita în întregime. Unii aveau si instrumente cu care acompaniau cântarea. Indienii cei mai credinciosi sedeau în imediata apropiere a yoghinilor, de jur-împrejurul lor. Altii stateau mai departe, urmarindu-i în picioare, iar dupa scurt timp plecau. Eu cascam gura plimbându-ma dintr-un loc în altul.
M-am alaturat unui grup oarecare. Yoghinul din mijloc purta rasa portocalie. Era slab, cu parul si barba albe si lungi. Avea un chip linistit si frumos. Sedea în pozitia lotusului. În fata unei carti deschise, cânta cu mâna dreapta la un instrument care semana cu o muzicuta minuscula. Avea si un glas melodios. Pentru mine, constituia tipul cel mai reprezentativ al yoghinului. Corespundea întru totul imaginii pe care mi-o construisem despre ceea ce înseamna un „yoghin“. Acesta parea sa fie si motivul pentru care ma oprisem în fata lui, asa încât m-am apucat sa-l cercetez cu atentie. Brusc, am luat seama la mine însumi, constientizând ca mi se întâmpla ceva bizar: capul îmi juca încoace si încolo, ca si când as fi încercat sa alung ceva care voia sa se aseze deasupra mea; cu amândoua mâinile îmi frecam ochii, de parca m-as fi straduit sa ma trezesc, în timp ce lumea se îndeparta din jurul meu uimita si înfricosata. Unii dintre ei paraseau chiar definitiv adunarea. În sfârsit, mi-am revenit! L-am privit impasibil pe yoghin. „Las-o mai usor cu maruntisurile astea ieftine!“, i-am zis în sinea mea. Nu ma suparasem pe el, ci pur si simplu îmi pierdusem
orice interes. Am plecat indiferent fata de „puterile“ lui, pe care tocmai mi le dovedise. Dupa putin timp m-am întors la hotel si m-am culcat. Reflectând mai târziu asupra întâmplarii, am constatat ca nu-mi putusem da seama când anume mi-am pierdut controlul si constiinta de sine. Nu realizasem când a început exact, nici cât a durat acea stare ce ma cuprinsese, nici ce am facut în tot acel rastimp. Devenisem constient abia din momentul în care am început sa ma lupt pentru a scapa. Dar acela fusese oare începutul, sau sfârsitul fenomenului? Nu cumva yoghinul nu izbutise sa ma hipnotizeze? Nu cumva îi esuase tentativa de a ma supune? Nu cumva se straduise numai, fara succes? Ori poate se petrecuse tocmai contrariul? Adica, începusem sa ma împotrivesc abia la sfârsit, dupa ce m-a „lasat“ el, când am început sa ma trezesc? Câte minute durase aceasta „luare în stapânire“? Probabil ca n-am sa o aflu niciodata. Problema cea mai serioasa era ca si el intervenise asupra mea tot fara permisiunea sau consimtamântul meu. O facuse pe ascuns, inopinat, cu viclenie, fara ca macar sa-l invit sau sa-l provoc. Maniera în care actionase m-a
edificat asupra intentiilor sale perfide. Este demna de remarcat si spaima oamenilor care fugeau. Ea dovedeste ca experienta le spunea ca se întâmpla ceva rau, ceva care justifica teama. Daca ar fi avut experiente benefice de pe urma unor astfel de întâmplari, atunci cu siguranta nu s-ar fi înfricosat, ci dimpotriva, s-ar fi bucurat, si în nici un caz n-ar fi fugit, ci s-ar fi apropiat si ar fi sezut. Eu ma „obisnuisem“ deja sa fiu expus unor astfel de tehnici, fapt pentru care nu mi-a fost frica. Dimpotriva, îl socotisem pe yoghin un diletant. Desigur, nu cunosteam exact modul în care procedase. Ceea ce-mi provoca însa curiozitatea era acel „lucru“ care avusese tendinta clara de a se aseza pe capul meu. Nu fusese ceva vizibil, audibil sau palpabil, dar îl simtisem învârtindu-se împrejurul capului meu, asezându-mi-se pe crestet si apoi MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 120 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS îndepartându-se, iar aceasta de mai multe ori. Mi se paruse a fi o anumita energie sau un spirit. Era ca un norisor care se învârtea în jurul meu. În tot cazul, nu mi-l doream prin preajma; era apasator, sumbru, agasant, malefic, agresiv, într-un cuvânt -r esping ator. Iar toate acestea le simtisem ca atare exact atunci, asadar într-o perioada când înca ma zbateam în ignoranta si confuzie, nestiind ce se întâmpla cu mine. Astazi pot spune cu certitudine ca acel individ îndreptase asupra mea “un spirit rau, un demon care se straduia sa-mi patrunda în suflet si sa ma aduca sub stapânirea sa, supunându-ma poruncilor yoghinului. În acea împrejurare am reusit sa evit un asemenea deznodamânt, însa din nefericire aveam sa o patesc mai târziu. În dimineata urmatoare am pornit în cautarea lui Babaji. Aveam la mine o adresa, care totusi nu reprezenta nimic în fata haosului din acest sat urias. Eram însa linistit: cel care ma calauzise pâna în vârful Himalayei trebuia negresit sa-mi dea si acum o mâna de ajutor pentru a ma îndruma catre el. Mâncând o banana în loc de mic dejun, am întrebat la întâmplare un trecator. Mi-a spus ca trebuie sa merg exact în directia opusa. M-am întors deci înapoi. Dupa ceva drum am întrebat din nou. Omul s-a uitat cu atentie la adresa si mi-a spus ca trebuie sa trec de cealalta parte a liniei ferate, întrucât dedesubtul adresei era scris „civil line“. Urmându-i sfatul, am ajuns la gara si am traversat calea ferata. Abia atunci am înteles într-adevar ce înseamna „civil line“. M-am pomenit într-o alta lume: drumuri largi, sosele, bulevarde, parcuri uriase, case elegante, cu doua sau trei etaje, cu gradini si curti spatioase, în stil european. Pretutindeni domnea o curatenie care nu sugera nici o legatura cu orasul în care descinsesem în seara precedenta. De asemenea, traficul era extrem de rarefiat. Ce se întâmpla, practic? Calea ferata despartea asa-zisul „oras“ de zona civilizata. Aceasta era regiunea în care colonistii englezi îsi construisera casele si parcurile. Era despartita de zona indiana prin liniile de tren, si numai pe câteva poduri supraînaltate putea cineva sa acceada în aceasta regiune. Diferenta economica era uriasa: de o parte foamea, saracia, lupta pentru supravietuire, de cealalta parte luxul si opulenta. Doua lumi cu totul opuse. Astazi, desigur, nu mai existau englezi. Vechii stapâni fusesera izgoniti. În locul lor s-au instalat noii stapâni, localnici. Aristocratia indiana a preluat impozantele case. Aceasta „schimbare de garda“ nu le-a adus însa nici o ameliorare a nivelului de trai celor care au facut-o posibila prin jertfa lor de sânge, anume tocmai locuitorii zonei sarace. Ei îsi urmeaza mai departe aceeasi viata mizera si nefericita. Precum animalele – se nasc, dorm si mor pe drumuri.
Acesti indieni au trait asa dintotdeauna, nedispunând de nici un alt termen de comparatie. Ce se întâmpla însacu occidentalii, europeni si americani, care au venit aici influentati de tot felul de scriitori care au cultivat mitul Indiei, si, o data ajunsi aici, s-au lasat prada consumului de narcotice, si-au risipit toti banii, si-au vândut pâna si pasapoartele, iar acum sunt goniti de propriile lor consulate carora le-au solicitat regulat ajutor financiar? Ce se întâmpla cu acesti occidentali ajunsi la sapa de lemn, care dorm în strada? în ce deznadejde se vor fi cufundat? Cum de nu si-au pierdut înca mintile? Cui i se poate imputa în primul rând aceasta situatie? Ce demoni si ce oameni amagitori i-au momit prin cuvinte dulci si mincinoase, cu povesti îmbietoare, cu fagaduinte false? N-au oare nici o raspundere indivizi precum Herman Hesse, de pilda, care prin cartile lor au trimis vapoare întregi de tineri în India? MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 121 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Daca mi-ar fi furat cineva borseta în care aveam banii, pasaportul si biletul de întoarcere, m-as fi aflat automat în aceeasi situatie tragica. Si sunt sigur ca multi indieni ar fi recurs la crima pentru a intra în posesia acestei borsete care continea cel putin echivalentul salariului lor pe doi ani. Evitam sa ma si gândesc la acest aspect.
Patrunsesem asadar în Allahabadul civilizat, cascând gura la micile palate si la locatarii acestora. Am avut ocazia sa admir chiar si casa lui Gandhi. Intre timp, însa, nimeni din cei interogati nu s-a dovedit în masura sa-mi localizeze adresa lui Babaji. Atunci m-am asezat pe o bancuta si i-am cerut mental gurului sa ma ajute. Am facut chiar o fagaduinta, ca voi da 10 rupii milostenie unui indian oarecare. Un tânar de vreo 20 de ani trecea cu o bicicleta prin fata mea. I-am facut semn si s-a oprit. Aratându-i adresa, mi-a spus ca îl cunoaste pe proprietarul casei. Era un mare si foarte bogat librar si editor, care avea legaturi comerciale cu strainatatea. Imobilul se afla la aproximativ 3 kilometri departare. Tânarul s-a oferit sa ma duca cu bicicleta sa.
M-am urcat asadar pe bicicleta, si dupa putin timp am ajuns la destinatie: o vila a carei curte era plina de oameni. Intrucât însotitorul meu dadea mari semne de ezitare în a ma urma, iar eu ma grabeam sa ajung înauntru, am intrat repede de unul singur, uitând sa-i multumesc în vreun fel. M-a întâmpinat o foarte vasta gradina, cu gazon, fântâna arteziana si statui. Ziua era frumoasa, senina, cu un soare arzator. Oamenii sedeau laolalta pe gazon. Se distingeau ucenicii apropiati ai lui Babaji, cei care îl însoteau permanent si care îl purtau uneori chiar pe brate. Se grupasera cumva separat. Ceilalti nu se apropiau. L-am zarit printre ei si pe cel îmbracat în negru, pe care îl înfruntasem la Heracan, când mi-a poruncit sa-mi scot încaltarile si sa ma închin lui Babaji.
M-am apropiat si m-am asezat lânga ei pe gazon. Am deschis discutia cu unul dintre ei, care mi-a parut mai simpatic, mai familiar. Umbla tot timpul gol-golut, având asupra sa doar o bucata de pânza galbena pe care o asternea pe jos atunci când voia sa se întinda. Mi-a spus povestea lui. Era olandez din Amsterdam. Nu-i placuse deloc viata în Europa. De aceea, pe la vârsta de 20 de ani, a luat hotarârea de a pleca definitiv în insulele tropicale Fiji din Oceanul Pacific. Pe drumul catre Fiji a trecut prin India, unde l-a întâlnit pe Babaji în ashramul Heracan din Himalaya. Pâna în acel moment nu avusese nici o legatura cu yoga sau cu vreun alt tip de religiozitate. Îmi povestea: -„Când am ajuns în fata lui Babaji, m-a facut sa ma simt uite atât de mic (si mi-a indicat cu degetele vreo 2 centimetri), în timp ce pe el îl simteam urias cât un munte. -Tu vei face comert, mi-a spus cu fermitate.
-Eu, comert, Babaji?! m-am mirat eu, nu fara teama.
-Da, tu, du-te acum.

Plecând din ashram, aveam sa închei foarte curând primul meu contract comercial. Eram pe atunci doar un mic golanas cu o bruma de bani. În trei ani am devenit un prosper om de afaceri internationale. Calatoream numai cu avionul si realizam un profit anual de aproximativ un milion de dolari. Bineînteles, am reusit toate acestea numai cu puterea lui. Apoi Babaji m-a chemat lânga el. Am parasit totul si m-am apucat de yoga“. – Mie nu-mi place sa muncesc, i-am spus la un moment dat olandezului. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 122 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Atunci nu munci, mi-a raspuns. Ce-ti doresti, o viata linistita? -Nu! Vreau sa aflu ce se întâmpla în aceasta lume. Toate sunt un mister, si nu pot întelege mai nimic. – Eu sunt de trei ani împreuna cu Babaji, si înca nu înteleg nimic. Nu stiu cine sunt, nici ce trebuie sa fac în aceasta lume, nici ce însemnatate are tot ceea ce se întâmpla, tot ceea ce fac, nici directia în care merg. Tu faci lucruri pe care nu le doresti? – Nu, sunt liber si fac tot ce vreau. Ceilalti l-au strigat si s-a ridicat sa plece. – Unde mergi? L-am întrebat. -Ne ducem sa fumam. – Pot veni si eu? – Haide! Am intrat într-o încapere spatioasa a vilei. Toti cei dinauntru aveau în jur de 30 de ani. În timp ce pregateau tsilum, le-am marturisit: -Când ma aflu în fata lui Babaji, mi-e frica. -Sa nu te temi deloc, sa nu-ti fie frica, mi-a spus surâzator cel mai gras dintre ei. El a aprins primul tsilum. Tragea, tragea, tragea… fara sa mai termine. Când a expirat, în cele din urma, a umplut de fum toata camera dintr-o singura suflare! I-au urmat si ceilalti, cu aceleasi rezultate. Venindu-mi si mie rândul, am încercat sa o fac pe grozavul. Am tras cât am putut mai mult, dar n-am izbutit chiar nimic, în comparatie cu ei. Am ametit însa atât de tare, încât am simtit ca sunt gata sa lesin. La urmatoarele „runde“ am participat numai de forma.
Amestecul era extrem de tare. Iesind afara ametit, am patruns în curtea interioara a vilei. De jur-împrejur erau cladiri tetragonale. Se aflau aici cam trei sute de persoane, între care si destui europeni. Am zarit o tânara blonda, îmbracata în haine traditionale indiene, pe care o cunoscusem în New Delhi. Sarmana, se credea femeia lui Babaji si se straduia sa se comporte ca
atare. Mi-a fost mila de ea, caci o gaseam absolut ridicola. Nimeni n-o jignea, dupa cum nici nu-i dadea vreo atentie. Parea sa fi luat-o putin razna. Statea de ani de zile în India si traia o himera. Ma întrebam: n-a putut nimeni sa o faca sa-si revina? N-a încercat nimeni sa o aduca la realitate? Care era atitudinea gurului? Mai degraba îi hranea închipuirea, dupa cum concluzionasem din povestirile unei prietene de-a ei din Delhi. Înca un element semnificativ în cartea de vizita a lui Babaji. Nu cumva avea relatii cu ea? Toti indienii manifestau o fascinatie aparte fata de albii blonzi, semintia vechilor lor stapâni, fascinatie amestecata cu ura si invidie. Sa constituie oare Babaji o exceptie?
Mi-am reamintit o suita întreaga de istorii relatate de tinere care o patisera în felul acesta cu gurusii lor… Intre timp, toti cei prezenti treceau prin fata lui Babaji si i se închinau, dupa care îi sarutau picioarele. Fata de unii se purta foarte sever, fata de altii era blând si binevoitor. L-am reîntâlnit pe tânarul care ma adusese pe bicicleta. Insista sa merg si eu înaintea lui Babaji. Cuprins de temeri, am încercat sa tergiversez. S-a simtit foarte prost, fapt pentru care, nevoind sa-l pun într-o situatie dificila, m-am MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 123 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS dus. Îndata ce am ajuns înaintea lui Babaji, acesta a devenit iarasi sever. Eu am simtit din nou o frica teribila, aproape paralizanta. Abia am izbutit sa soptesc în minte: „Ajutor!“. Exact în acea clipa, gurul s-a mai domolit. – Cine te-a adus aici? a întrebat. – Tu, i-am raspuns, neglijându-i pe toti cei care se facusera instrumentele vointei sale si recunoscând în el cauza adevarata. – De unde vii? – Din Mongyr. În spatele sau stateau ca niste garzi de corp cei cu care fumasem împreuna. A facut un semn si m-am îndepartat usurat de presiunea si angoasa pe care le simteam în fata acestei creaturi bizare. Ce anume ma înfricosa atât de tare? Ochii sai neobisnuiti? Marea sa putere? Dar si parintele Paisie avea o foarte mare putere, dupa cum si ochii sai deveneau neobisnuiti, mai presus de fire, însa nu ma speriasem niciodata alaturi de el, ci dimpotriva. De ce ma stapânea totdeauna aceasta apasare si fobie în fata lui Babaji?- ma întrebam
eu pe atunci… A sosit si ora mesei. Ne-am asezat pe pamânt, în siruri. I s-a împartit fiecaruia câte o frunza mare pe care urma sa fie pusa mâncarea: cartofi, verdeata, orez fiert si condimente din belsug. Tânarul care statea lânga mine mi-a povestit ca devenise de curând patronul unei fabrici. Era asadar un indian bogat, urmând sa devina si mai bogat, de vreme ce se afla abia la început. Îsi datora întreaga situatie lui Babaji, despre care spunea ca le „împarte bogatie“ unora dintre discipolii sai. Printre acestia se numara si editorul proprietar al vilei. Într-adevar, costurile gazduirii erau imense, mai ales ca yoghinii aveau sa ramâna patru-cinci zile în casa editorului, dupa care urmau sa-si schimbe locatia. Iar toata aceasta lume trebuia sa manânce si sa doarma. Familia eliberase camerele si le cedase integral gurului si ucenicilor sai. Marturiseau cu totii ca prosperitatea materiala le era asigurata prin intermediul „capacitatilor“ lui Babaji. „Desigur, pe toate acestea le-am realizat prin puterea lui“, era leit-motivul tuturor.
Jertfa Dupa masa a început jertfa. În curte fusese amenajat un altar special, unde aprindeau focul si jertfeau. S-au adus niste tipsii cu materii unsuroase. Babaji aducea jertfa, ajutat de stapânul casei si de cei mai apropiati ucenici, care erau masati în jurul sau. Luau din când în când grasime cu o lingura mare si o aruncau în foc, în timp ce cântau diferite imnuri catre zei. Se raspândea un pregnant miros de carne arsa. Toti ceilalti urmareau cu evlavie. Aceasta slujba a durat aproximativ doua ore. La sfârsit, din lingura înnegrita pe care o folosisera la slujba, unul dintre
discipoli (era tocmai „amicul“ meu olandez) lua cu degetul funingine si atingea fruntile celor prezenti, desenându-le astfel câte o bulina între sprâncene. M-am apropiat si eu, beneficiind de acelasi tratament. Fusesem impresionat de slujba. N-am realizat însa pe moment cui îi era adresata acea jertfa. Bineînteles ca nu lui Hristos. Oamenii erau politeisti, idolatri. La început am sesizat mai greu consecintele acestui aspect, deoarece, sub influenta crestinismului, îmi era complet strain modul lor de perceptie a realitatii. Ei însa aduceau cu adevarat jertfe idolilor, întocmai precum vechii elini, oricât de neverosimil mi se parea pe atunci!  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 124 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Yoga si hinduismul sunt lucruri inseparabile. Îsi asuma exact aceeasi filosofie, aceeasi credinta, izvorasc una din cealalta. Hinduismul nu poate fi imaginat fara zeitatile sale diforme si monstruoase. Yoghinii acestia erau pur si simplu fideli traditiei, slujeau si se închinau idolilor lor. Iata ca si în secolul XX exista idolatri! Mi-am facut astfel o idee despre cum va fi aratat Grecia înainte de crestinism, când oamenii se închinau celor doisprezece zei ai Olimpului. Desigur, indienii îi întrec cu mult pe vechii elini. Ei venereaza mii de zeitati, dintre care o mare parte au
aspect si însusiri de animale, iar nu de oameni – precum aveau zeii antici ai grecilor. Inchinarea Gurul se plimba nestingherit prin mijlocul oamenilor, fara ca cineva sa cuteze a se apropia de el sau a-i atine calea. Apoi a disparut înspre aripa sudica a cladirilor. Multimea a format o coada. „Se duc sa treaca iarasi prin fata lui, ca de obicei“, m-am gândit eu. Fiindca intentionam sa parasesc vila, am intrat si eu în rând. Nu pentru a ma închina lui Babaji, asa cum ma îndemnau ei, ci doar în semn de salut. Era un simplu gest de politete. „În definitiv, mi-au oferit
ospitalitate!“, îmi spuneam în gând. Sirul era lung si nu-l vedeam pe Babaji. Il ascundeau câtiva copaci. Dupa un timp, apropiindu-ma mai mult, l-am vazut iesind din spatele copacilor. Pâna sa apuc sa ma mai întreb cui se închinau atunci oamenii daca nu lui Babaji, m-am pomenit în fata unui templu cu vreo douazeci de statuete de câte jumatate de metru înaltime. Alaturi se postasera grupuri de brahmani care supravegheau sirul cu severitate. Babaji se catarase pe creanga unui copac si ma privea. În fata mea mai erau trei persoane. Se închinau, lasau bani si plecau. M-am jenat sa ies din rând. Ar fi fost un gest jignitor fata de toti ceilalti. Nu aveam nici posibilitatea de a pleca discret. M-am apropiat asadar si m- am închinat idolilor, facând în aceeasi clipa si rugaciune catre Hristos.
Astfel am calcat porunca lui Dumnezeu pe care o auzisem într-un chip atât de minunat în minte atunci când am urcat pentru prima data treptele ashramului Heracan si am facut cunostinta cu idolii. Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei în afara de Mine. Sa nu te închini la idoli, nici sa le slujesti lor. Ce facusem eu în acea zi? Nu participasem la o slujire? Nu ma alaturasem unei jertfe? Nu erau ele adresate în mod evident idolilor hindusi? Nu spune prorocul David în Psalmi ca Toti idolii neamurilor sunt demoni (Ps. 95,5)? Nu sfârsisem prin a ma închina idolilor? Oare nu pentru ca refuzau sa arunce un pumn de tamâie în foc spre cinstirea idolilor îsi pierdeau martirii crestini avutia lor, îsi pierdeau persoanele iubite, îsi pierdeau însasi viata în grozave torturi suferite din partea idolatrilor? Asa refuzau ei sa se supuna minciunii si tatalui minciunii, Satanei. Asa se luptau pentru adevar. Iar acest adevar este cel mai însemnat dintre toate. El nu vizeaza cine stie ce constructie abstracta sau teorie cu termen limitat, ci priveste întreaga viata a omului, anume risipirea ei în minciuna, în ratacire, sau valorificarea ei autentica prin
contact nemijlocit cu realitatea, care este Dumnezeu. Martirii crestini se luptau cu iubire pentru adevar, pentru Dumnezeu, pentru semenii lor, aratându-le calea adevarata care duce la viata vesnica, straduindu-se sa-i elibereze din non-existenta propriilor himere, din moarte.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 125 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Desigur, ei însisi au dobândit viata vesnica prin moartea trupului. Au schimbat cele vremelnice cu cele vesnice, cele ieftine cu cele de pret. Au primit darul iubirii si al curajului de la Dumnezeu, Care a fagaduit întregii lumi:Or icine va marturisi pentru Mine înaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8). Hristos ne îndeamna sa nu ne temem de vrajmasii Sai, care au puterea sa ucida doar trupul nostru, dar n-au nici o stapânire si nici o putere asupra sufletului nostru vesnic, si deci nu ne pot aduce vatamari substantiale. Trebuie sa ne temem mai degraba de despartirea de Adevar si de Iubire, adica de Adevaratul Dumnezeu, despartire care ne
conduce la pierderea fericirii vesnice. De buna seama, atunci n-am realizat întreaga semnificatie a gestului meu. Constiinta mea nu functiona. În plus, eram ametit de tsilum, târât de sentimentele amicale fata de câtiva yoghini, înselat de formalisme politicoase. Intrasem în rând cu un scop, dar în final am facut cu totul altceva. Tocmai pentru ca aveam anumite „circumstante
atenuante“, Dumnezeu m-a iertat mai târziu… Cum m-am demonizat Dupa acest ultim act, lumea a început sa se împrastie în grupuri. Babaji se retrasese. Ma hotarâsem sa plec. Zarindu-l pe yoghinul olandez, m-am dus sa-mi iau ramas bun. M-am asezat lânga el pe gazon si am schimbat câteva cuvinte. „Ne vom revedea“, i-am spus si l-am lovit prieteneste peste coapsa. Atunci am simtit ceva iesind din corpul sau si intrând în al meu. O putere mi-a inundat tot trupul.
M-a privit cu uimire! S-a ridicat si a plecat precipitat, fara sa mai spuna un cuvânt. M-am mirat si eu de ceea ce simtisem, dar si de reactia olandezului gol-golut. N-am înteles ce mi se întâmplase. Am pornit apoi pe jos spre hotel, unde am ajuns abia la miezul noptii, dupa opt ore de mers. Pe tot parcursul acestui drum, am simtit în mine o uriasa energie. Ma simteam foarte puternic. Paseam cu mândrie si aroganta, netemându-ma de nimeni si de nimic. Niciodata în viata mea nu ma simtisem atât de puternic. Mi se parea ca-i am pe toti oamenii în mâna si ca ma pot impune în fata oricui fara nici un efort. Eram stapânul stapânilor. „Niciodata în viata mea nu am pasit atât de liber pe pamânt“, m-am gândit atunci. Acest sentiment de libertate izvora din lipsa oricarei frici sau nesigurante. Eram convins ca pot controla absolut orice situatie neprevazuta… iar neprevazutul n- a întârziat sa se iveasca.
Se înnoptase si intrasem pe un drum secundar, îngust si întunecat. La 50 de metri în fata mea am vazut vreo zece barbati care puneau ceva la cale, aratând catre mine. Le paream o victima sigura. Am înaintat drept spre ei, ignorându-i cu desavârsire. Când ne mai desparteau 10 metri, s-au adunat buluc si au pornit catre mine într-un iures mut si salbatic. Nu m-am temut nici o clipa, ba chiar zâmbeam arogant continuând sa pasesc în acelasi ritm. De îndata ce au ajuns lânga mine si m-au înconjurat, au înlemnit. Le-a disparut orice urma de îndrazneala. S-au repliat înspaimântati. M-am oprit si i-am privit. Cineva din lateral mi-a strigat ceva pe un ton amenintator si injurios. M-am
întors, l-am privit si s-a oprit brusc. Apoi mi-am facut drum exact printre ei, împingându-i usor dar ferm, si m-am îndepartat fara sa le mai dau nici o atentie. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 126 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În mod normal acestia s-ar fi napustit asupra mea, mi-ar fi smuls pretioasa borseta cu banii si pasaportul, m-ar fi trântit la pamânt, m-ar fi scuipat si m-ar fi lovit cu picioarele, cu pumnii si cu orice altceva le-ar fi dictat salbaticia si ura lor. În saracia si disperarea din India, astfel de incidente erau la ordinea zilei. Ce se întâmplase însa? Ce vazusera pe chipul meu, determinându-i sa cedeze terifiati? Fetele lor îi recomandau ca pe niste oameni lipsiti de scrupule. Nu se jucau. Mai facusera astfel de lucruri, aveau experienta.Cu siguranta ca ramasesera deodata extrem de intrigati în privinta mea. Cât despre mine, stiam negresit ca posed „puterea“ lui Babaji, pe care o dobândisem mai degraba de la „prietenul“ meu olandez, la plecare. Ispita puterii Mi-am continuat drumul. Se înnoptase bine si am intrat într-un parc imens, unde existau vechi constructii de mari dimensiuni. Era un templu oarecare. Stiam ca asemenea locuri sunt frecventate de hoti, dar nici macar nu-i luam în calcul. Nu mi-am luat nici un fel de masuri de precautie pentru a evita sa fiu vazut si urmarit de virtualii tâlhari. Ma preocupa intens un cu totul alt aspect: dispuneam de o mare putere! Traiam cu adevarat puterea. – Putere… putere! Ce-i rau în asta? ma întrebam în sinea mea. -Bine, dar tu ce cauti de fapt în viata? îmi replicam într-un dialog launtric. M-am asezat sa fumez o tigara si sa reflectez mai adânc si mai limpede. M-am întins pe jos si am început sa privesc stelele Indiei. Pe fondul unei relaxari fizice si psihice, simteam amplificându-se înlauntrul meu dorinta de putere. Incercam sa-mi dau seama daca merita sa ma împotrivesc acestui impuls interior. -Este rau sa pasesti ca un stapân, ca un suveran pe pamânt? Sa nu te temi de nimeni si de nimic? Sa-ti fie toate la îndemâna si sa obtii cu usurinta tot ceea ce doresti? De ce sa fie rau? ma întrebam provocator pe mine însumi. Diversi indivizi se apropiau de mine, unii târându-se, altii pasind pe lânga mine cu indiferenta. Numai ce-mi întorceam fata catre ei, si se îndepartau instantaneu. Mi-am adus aminte de germanul în costum pe care îl întâlnisem la întoarcerea mea din ashramul Heracan, discipol si el al lui Babaji. Se revarsa din el puterea. O putere stranie. Eram convins ca inspiram si eu acum acelasi sentiment. Nu stiu cât timp am zacut polemizând cu mine însumi. Conflictul interior îmbraca forma unui dialog de felul acesta: -Bine, tu ai renuntat la putere. Nu te mai preocupa în mod special sa stapânesti; acum te-ai reîntors la vechile deprinderi? -Da, însa de data asta dimensiunile sunt colosale. Ce-ti va mai putea sta împotriva? Pe care femeie o vei dori si n-o vei avea? Ce confort economic îti va mai lipsi vreodata? Ce cunoastere vei cauta si n-o vei dobândi? Diavolul îmi indusese senzatia ca ar avea putere nelimitata de a-mi oferi toate acestea. – Da, dar n-am sa gasesc prin asta iubire! m-am împotrivit eu din nou.
- Vei avea cele mai mari satisfactii din lume, gândeste-te!
-Da, dar pe mine ma intereseaza adevarul, ce importanta au toate celelalte? Si daca le ai, si daca nu le ai, ce-i

cu asta? Sunt toate desarte, stupide si ridicole… Nu, nu ma intereseaza puterea, nicidecum! MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 127 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În aceasta stare m-am dus la hotel, unde am dormit aproape pâna în dupa-amiaza urmatoare. A doua zi am petrecut-o reflectând îndelung. Ce se întâmplase cu mine? Ce concluzie puteam desprinde? De partea cui erau yoghinii, a lui Dumnezeu sau a diavolului? Constituia hinduismul un drum alternativ catre Dumnezeu, sau era o cursa adiavolului, o perfida ratacire care îi facea pe oameni sa-si iroseasca viata fara scop, fara sens? Nu puteam înca raspunde acestei dileme. Rememoram evenimentele, convorbirile, persoanele; le-am examinat cu atentie, cautând sa aflu în ele elementele care ar fi furnizat solutii întrebarilor mele. Totusi, n-am izbutit sa ajung la
certitudini. Intr-una din serile urmatoare l-am vazut în vis pe Babaji. M-a luat de mâna, m-a învatat sa zbor si sa cânt în acelasi timp o mantra care se referea la zeul Shiva: „Hare Om Namah Shivaya“. Aceasta mantra mi se întiparise puternic în minte. M-am trezit cântând-o. Eram animat de dorinta arzatoare de a merge la gara, caci „stiam“ pur si simplu ca la acea ora Babaji va pleca. Am coborât scarile în toiul noptii, dar am aflat usa hotelului încuiata. Am strigat insistent, însa nu s-a gasit nimeni sa-mi deschida. M-am suit pe terasa hotelului si am auzit în departare o multime de oameni care scandau înflacarat: „Sfinte parinte biruitor!“… Discipolii îsi luau ramas bun de la gurul lor. Au strigat mai mult de o ora. Mantra se lipise de mintea mea: „Hare Om Namah Shivayam“. Era efectul unei interventii nemijlocite a lui Babaji. Din nou, nu,mi se ceruse consimtamântul sau aprobarea… M-am gândit iarasi la cât de diferit se purta cu mine batrânul Paisie! Ma respecta desavârsit. Nu facea niciodata ceva fara încuviintarea mea. În zori m-am dus la culcare, în timp ce mantra mi se tot învârtea prin minte. Exista în melodia ei ceva care ma atragea. Eram însa iritat de faptul ca-mi fusese implantata în minte din ex

——————————————————-
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 128 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS EVENIMENTELE SPIRITUALE Dupa Allahabad si reîntâlnirea cu Babaji, m-am întors din nou la Mongyr, în ashramul lui Satyananda. M-au primit ca pe un cunoscut. Când am pornit din Grecia în aceasta calatorie, ma hotarâsem sa-mi impun o deschidere totala fata de India si tot ceea ce însemna ea. De altfel, acesta a fost si motivul pentru care îmi scosesem pâna si cruciulita pe care mi-o daruise parintele Paisie. Decisesem ca trebuie sa traiesc India cu adevarat, si nu sa o observ ca un turist. Am luat parte asadar cu tot sufletul meu la viata ei. Eram deschis de bunavoie tuturor influentelor ei. Asteptam ca la sfârsit sa vad ce va pastra filtrul inimii mele din toate aceste evenimente.
În aceeasi maniera m-am straduit sa petrec si în ashram. Faceam totul împreuna cu ei: ma sculam dimineata, mâneam, munceam, discutam, faceam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie sa-l traiesti, nu sa-l analizezi pur teoretic. Traiam asadar ca un membru al ashramului. Purtam însa înlauntrul meu si amprenta experientelor crestine. Asa se face ca am încercat sa îmbin anumite practici yoghine cu crestinismul. De pilda, ma
trezeam dimineata si începeam cu meditatia. O data ajuns la un nivel mental mai profund al meditatiei, începeam sa zic rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, asa cum o învatasem în Sfântul Munte. Cred ca nu exista o limba omeneasca atât de bogata, de profunda si de subtila pentru a descrie intensitatea extraordinara, adâncimea si consistenta evenimentelor care se derulau la nivelul mintii si al inimii mele în asemenea împrejurari. Constiinta lua act cu uimire de aceste fenomene si abia apuca sa le înregistreze. Nu exista
timp pentru analiza critica si evaluare rationala. Ma aflam asadar între doua influente spirituale foarte puternice. Oscilam adesea când într-o parte, când în cealalta. Cea mai mica înclinare a intentiei mele avea o rezonanta imediata asupra efortului meu spiritual. Eram angrenat într-o lupta plenara, care angaja întreaga mea fiinta. Pericolele de rigoare îmi amenintau nu doar modul de viata, ci întreaga existenta. Am ajuns inevitabil la epuizare. Fara sa ma fi suprasolicitat fizic, depusesem totusi o stradanie sufleteasca iesita din comun. A fost mult pâna si numai faptul ca a trebuit sa traversez toate aceste experiente si contacte spirituale la care m-am expus. Scopul pe care îl urmaream presupunea însusiri de care eu personal nu dispuneam. Încercam sa disting calitatea si provenienta evenimentelor spirituale, însa nu posedam criteriile pe seama carora as fi putut discerne. Imi amintesc ca pâna si somnul meu suferise modificari. Aveam vise din cele mai stranii, însotite permanent de senzatia ca în sufletul meu se petrec transformari neobisnuite. Daca aseman sufletul cu o casa, cineva parea nu numai ca-mi schimba pozitia mobilierului, dar darâma si zidurile, construia în alta parte etc. Socotesc ca în timpul somnului eram hipnotizat. Altfel spus, ma hipnotizau de la distanta. Cineva sustragea cheile constiintei mele si patrundea în casa sufletului meu.
Câteodata întârziam sa ma trezesc dimineata, adica ma sculam la ora 7 în loc de ora 5, de pilda, iar Benoir râdea pe seama mea, pretinzând ca lenevesc. Eu ma simteam însa deja obosit, caci pe durata somnului eram supus acelor transformari sufletesti.
-Dar, protestam eu, daca ai stii tu câte lucruri mi se întâmpla noaptea… Nu se poate spune tocmai ca dorm…  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 129 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Si în timpul zilei primeam asemenea influente. Patimeam schimbari neasteptate, ca si când o alta minte, un spirit oarecare se suprapunea peste sufletul meu, si începeam sa desenez tot felul de simboluri mistice stranii si expresive. Uneori le modelam din pamânt, daca se întâmpla sa intru în astfel de stari în timp ce lucram la gradina.
Fenomenele acestea devenisera constantele permanente ale zilelor mele, îmbogatindu-se treptat cu evenimente de extrema intensitate, pe care le voi descrie ceva mai jos. Aveam convingerea profunda ca pentru toate acestea era responsabil conducatorul ashramului. Nu-l puteam gasi însa nicaieri, spre a-i cere lamuriri. Pe de alta parte, m-a ajutat si Dumnezeu, prin rugaciunile batrânului Paisie, astfel ca mai puteam uneori sa-mi trag rasuflarea si sa ma revigorez sufleteste. Odata, pe când ma gaseam la tipografie si desfasuram o activitate de rutina stând jos, am început sa spun în minte rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Am spus-o vreo jumatate de ora si deodata am constientizat cu bucurie ca un val duhovnicesc nevazut ma înconjurase ocrotitor. Se pogorâse atât de gingas, de tacut si de lin, ca roua pe lâna, precum spune Sfânta Scriptura. Era însa atât de vadit
pentru toate simturile mele… M-am umplut de fericire si de pace. Am remarcat în acelasi timp ca yoghinul responsabil peste tipografie ma privea intens si ciudat. Dar simteam o asemenea siguranta dumnezeiasca încât nu ma nelinistea deloc privirea lui. Dupa aceasta întâmplare trebuie ca intrasem totusi în colimatorul lor. A doua zi am surprins un yoghin în vârsta urmarindu-ma pe ascuns de pe terasa unei cladiri, în timp ce lucram în gradina. Aceasta s-a întâmplat câteva zile la rând. Se pare ca începusera sa simta într-un fel sau altul efectul rugaciunilor pe care le facea batrânul pentru mine; întâlneau o anumita opozitie de ordin spiritual si nu stiau cui sa o atribuie. Luarea în stapânire Intr-o zi, în jurul orei 11 dimineata, mi s-a întâmplat ceva cu totul iesit din comun… Mintea mi s-a „golit“ brusc, ca si când eul meu ar fi disparut.Încetasem sa mai fiu stapân peste sine. Altceva sau altcineva preluase controlul mintii si trupului meu. Undeva în „strafunduri“, la mare „departare“, subzista o vaga pâlpâire a constiintei de sine, dar ramasesem absolut indiferent fata de evenimentele care mi se întâmplau. Am abandonat lucrul si am intrat în camera mea, teleghidat ca un robot de catre cineva necunoscut. M-am întins pe pat, cu fata în sus. Am stat acolo nemiscat, fara sa dorm, fara sa ma gândesc, fara sa aud, fara sa mai am macar perceptia timpului. În lumea mea
sufleteasca se întâmpla ceva care nu depindea de mine câtusi de putin. Am simtit doar ceva ghiortaindu-mi înauntrul pieptului. Nu mai pastram decât o palida urma a constiintei de sine. „Puterea“ care m-a transpus în aceasta stare s-a retras apoi putin câte putin. Nu stiu exact ce a facut în sufletul meu. Presupun ca a fost însa consecinta unei stradanii a yoghinilor de a-mi revizui anumite conceptii si de a neutraliza câteva din împotrivirile mele. Nu prin convingere, ci prin forta, într-un deplin si perfid dispret fata de libertatea
mea. Încet-încet, am început sa-mi redobândesc constiinta. L-am auzit pe Benoir strigându-ma de dincolo de usa. Înainte sa mai apuc sa ma ridic, a intrat înauntru precipitat: -De ce ai încuiat usa? De o ora ma chinui sa intru. M-am mirat. Yala era descuiata, eu înca nu ma ridicasem din pat, iar membrele îmi erau aproape întepenite. – N-am încuiat, usa era deschisa! am raspuns. -De cinci ori am încercat sa intru si era încuiata, a protestat el iritat. Te-am strigat, nu m-ai auzit? MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 130 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am privit atunci ceasul: era 1 dupa-amiaza. Ma aflasem asadar în aceasta stare mai bine de doua ore! Am privit si usa deschisa. Eram stupefiat. „Cine i-a tinut usa blocata lui Benoir?“, ma întrebam în tacere. „Se pare ca cel care m-a si azvârlit în pat ca pe un lemn“. Benoir avea 25 de ani si un fizic bine antrenat si robust. Ar fi fost în stare sa trânteasca usa de perete fara probleme. M-am mirat de aceasta putere mentala care se manifestase inclusiv material atât de eficient, tinându-i usa blocata lui Benoir. .Am luat în calcul si posibilitatea ca cineva sa ma fi hipnotizat în prealabil, fara sa-mi dau seama, ori poate de la distanta; dar cine îi tinuse usa contra lui Benoir? Hipnotizarea mea nu putea explica chestiunea usii „încuiate“. Prin urmare, rezulta cu necesitate ca era implicata si o alta putere… Nu cumva în ceea ce au numit ei „hipnoza“ se amesteca si diavolul, asa cum spuneau monahii din Sfântul Munte?
Lumina Cursul de Nidra Yoga se desfasura la prânz. În acea zi lectia trebuia sa fie predata de o swami australiana blonda. Ne-am întins cu totii pe podea, cu fata în sus, fara sa ne atingem între noi, am închis ochii si ascultam vocea swami tei dându-ne indicatii. Dupa relaxarea corporala, a venit rândul imaginatiei. Am început sa ne reprezentam mental imaginile frumoase pe care ni le sugera: apusuri de soare, flori, ape curgatoare… Încetul cu încetul, mintea noastra se desprindea de simturi si auzeam numai vocea femeii. Ajunsesem deja la un nivel foarte profund când, deodata, am vazut în sufletul meu stralucirea unei lumini albe. Ceva ca un flash. M-am mirat, caci nu-mi indusesem o astfel de imagine, asa cum procedasem cu cele precedente, si nici swami nu daduse vreo indicatie în sensul aceasta. Se ivise de la sine. A durat doar o clipita. N-am simtit nimic special la vederea ei, în afara de nedumerire: de unde sa fi aparut?
În scurt timp, swami ne-a readus treptat la ceea ce numim stare normala a constiintei. Câtiva din clasa atipisera în timpul lectiei. Ea a întrebat atunci daca cineva dintre noi vazuse cumva vreo lumina. Îmi era simpatica, dar nu i-am dezvaluit nimic. Ceilalti ar fi socotit-o ca pe un succes, însa nu voiam sa ies în evidenta sau sa stârnesc curiozitatea celor din jur. Am simtit ca ea a perceput ceea ce mi se petrecuse, dar voia sa se convinga deplin.
Intâmplarea aceasta mi-a atâtat si mai mult egoismul, fundamentându-mi convingerea ca am o vocatie speciala pentru yoga, de vreme ce traiesc experiente deosebite la care ceilalti nu au acces. Aceasta magulire de sine actiona în fapt ca o momeala perfecta. Dincolo de aceasta, socotesc ca întreaga „lectie“ nu era decât o mostra practica de hipnoza în grup. Cât despre lumina pe care o vazusem, ea se datora de aceasta data unei simple reactii a traiectelor nervoase. Spre exemplu, daca strângem din pleoape cu putere sau daca ne presam globii oculari, vom „vedea“ niste lumini, ca urmare a faptului ca celulele nervoase reactioneaza la aceasta presiune; tot asa, atunci când ne ridicam brusc sau când ne lovim de ceva, „vedem“ uneori niste „stelute“. Este un simptom cât se poate de firesc, datorat reactiei unor stimuli
nervosi. Inda, Pingala, Sushumna MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 131 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Intr-o dimineata, pe la orele 10, la numai câteva minute dupa ce începusem sa meditez în pozitia lotusului, am fost cotropit dintr-o data de o putere. Am simtit ceva ca o lovitura puternica si fulgeratoare. Ghidat automat de aceasta putere, trupul mi s-a întins, coloana vertebrala a devenit absolut dreapta si am luat – fara vreo intentie ori silinta
personala- pozitia lotusului perfecta, fara nici un cusur. În acelasi timp am vazut cu mintea (caci aveam ochii închisi) o intensa imagine cromatica. Reprezenta cele trei canale energetice de baza. Era exact ca toiagul lui Asclepios, cu cei doi serpi încolaciti în jurul sau-simbolul medicilor si totodata al yoghinilor. Canalul din centru -
Sushumna, cum i se spune – era mai gros si de un galben aprins, iar celelalte doua mai subtiri, rosu si albastru, se împleteau de jur-împrejurul acestuia. Imaginea a durat putin iar apoi a disparut. Am simtit imediat ca o mâna puternica eliberându-mi corpul si mintea. Desi aveam zilnic asemenea stari de „luare în stapânire“, de posedare, aceasta a fost diferita în intensitate, anume foarte puternica. Yoghinii o socoteau indiciul unei chemari speciale, care arata ca trebuie sa încep sa lucrez pe canale. Mi s-a spus: „Sunt aproape deschise. Mai ai nevoie de putin exercitiu. Calea ta este Kundalini Yoga“. Într- adevar, am fost impresionat. Am început sa întreb, sa studiez, sa exersez cu mai mult entuziasm. Toate tainele pareau sa-si gaseasca în curând dezlegarea. Traversam de fapt, fara sa o stiu, unul din cele mai critice momente ale vietii mele: ma aflam într-o teribila ratacire, la doar un pas de colaps…
Atmosfera spirituala Exista, pe de alta parte, si o suita de discrepante vizibile între mine si cei din jur. Ei întelesesera ca am o anumita „slabiciune“ fata de Hristos. Abordam acest aspect mai ales în discutiile cu Tony si cu Louis, care proveneau dintr- un mediu crestin. Mai mult, tatal lui Tony era pastor în Anglia. El credea însa ca Hristos a fost yoghin. Ceea ce m-a frapat însa si mai mult a fost credinta lor ca Shiva este viu. Aveau în camera lor postere cu Shiva. Îl admirau ca pe „yoghinul cel dintâi“, care descoperise calea yoga. Nu le era prea clar statutul lui Shiva, dar îl plasau cu mult
deasupra lui Hristos, privindu-l mai degraba ca pe un zeu. De altfel, Hristos fusese „ucenic al lui Shiva“! M-am mirat ca nu ezitau sa-l îndumnezeiasca pe Shiva si sa-l minimalizeze pe Hristos, în conditiile în care, pe de alta parte, Tony declara ca este ateu! Mai scoate-o la capat, daca poti… În ashram se cântau asa numitele kirtan, imnuri cu continut religios, prin care erau venerati atât zeii hindusi, cât si gurul. Exista conceptia ca aceste imnuri emit o serie de unde sonore care actioneaza pozitiv asupra mintii omenesti, prin rezonanta. Ele fusesera descoperite de niste oameni foarte avansati spiritual. Toti yoghinii erau asadar încurajati sa cânte kirtan, pentru a primi aceasta influenta benefica. Se considera în general ca toate
imnurile religioase produc astfel de rezonante, dar kirtan erau cele mai eficiente. O explicatie analoaga era oferita si despre mantre, aceste fraze-rugaciuni scurte care se repetau continuu. De obicei, ele contineau nume hinduse precum Shiva sau Krishna, ori numele magic OM. Practic, erau rugaciuni – invocari ale lui Shiva si Krishna. Pentru a-i însela însa si a-i menaja pe cei care nu credeau în Shiva si Krishna – întrucât miscarea avea multi adepti occidentali – sustineau ca puterea mantrelor nu rezida în invocarea numelor zeilor, ci într-o oarecare unda rezonanta care s-ar afla continuta în fiecare mantra. Furnizau astfel o explicatie aparent „stiintifica“, ce putea fi mai usor acceptata de catre un occidental, convingându-l sa înceapa sa repete zilnic, de sute de ori, numele lui Shiva sau al lui Krishna, ori sunetul OM. Pretindeau ca exista si mantre crestine, precum „Doamne, miluieste“, care produc la rândul lor influente benefice (datorate – desigur! – undei pe care o contin).
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 132 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS M-am hotarât sa-i pun un pic la încercare. În loc de alta mantra hindusa, am început sa rostesc „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. În plus, pe lânga kirtan, am început sa-i cânt si Maicii Domnului „Aparatoare Doamna“. De asemenea, dimineata am început sa fac, împreuna cu exercitiile yoghine, si câteva metanii. Rezultatele au fost cât se poate de vizibile. Benoir, cu care traiam în aceeasi camera si pe care l-as fi putut caracteriza drept avansat, îsi facea în fiecare dimineata jumatate din exercitiile de Kriya. Initial, a adoptat un comportament foarte sarcastic fata de „inovatiile“ mele. Apoi a început sa aiba probleme serioase. Nu-si mai putea face exercitiile. În atmosfera spirituala se produsesera schimbari care îl împiedicau, întâmpina dificultati pentru care ma considera raspunzator. Eu am fost absolut impresionat de rezultatele putinei rugaciuni pe care o spuneam în minte si ale putinelor metanii pe care le faceam din când în când. În cele din urma, Benoir a cerut sa plece si a schimbat camera.
Daca vreodata cântam „kirtanul” crestin catre Maica Domnului cu voce tare, pe vreun hol sau trotuar, le stârneam prin aceasta o spontana indispozitie tuturor yoghinilor din jur. Când îmi faceau vreo aluzie, îmi placea sa-i tachinez protestând: „Dar nu spuneati ca au si acestea unde binefacatoare?“. Astfel m-am convins ca în ciuda declaratei tolerante, a pretinsei întelegeri profunde si deschideri fata de celelalte religii, în realitate nu-i puteau accepta
nicidecum pe Hristos si pe Maica Domnului. Îi deranjau înfricosator de tare. Dupa nenumarate posedari, o altfel de… vizita În aceeasi zi, la amiaza, m-am întins în camera. Nu dormeam, ci ziceam cu ochii închisi rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, folosind un sirag de matanii indian. Cineva s-a apropiat atunci de mine foarte lin, si ceva a început sa se schimbe în inima mea. Potrivit traditiei ortodoxe, în locul unde exista organul inimii se afla totodata si centrul sufletesc al omului. Acolo se întâmpla acum ceva deosebit. De aceasta data eram deplin constient. Stateam nemiscat, întins pe spate, si urmaream ceea ce mi se întâmpla cu liniste si bucurie. Deodata, mâna mea dreapta ce tinea mataniile a zvâcnit în sus. Singura, fara ca eu sa-i imprim vreo miscare! în aceeasi clipa am auzit tare si foarte limpede o bataie de aripi, exact ca si când ar fi zburat de lânga mine o pasare. Era de necrezut! Traiam însa o pace desavârsita în adâncul inimii. M-am gândit din prima clipa la parintele Paisie.
Am iesit apoi din camera, am facut cinci pasi pe coridor si l-am întâlnit pe Niranjan. – Niranjan, l-am strigat, ce se întâmpla de la un timp? Mi se petrec atâtea lucruri! – Nu te teme, mi-a zis. -Nu ma tem. Dar tu faci lucrurile acestea? -Aici locul este plin de energii. Adauga si energia gurului, apoi energia swamilor, toate acestea… Cu alte cuvinte, Niranjan mi-a sugerat ca nu e nimeni raspunzator pentru ele. Nu exista responsabilitate sau vointa personala, ci doar o energie fara constiinta, fara forma, fara valente morale, precum energia electrica, de pilda. Nu poti condamna din punct de vedere moral curentul electric pentru ca ucide prin electrocutare, dupa cum nu-i poti atribui merite pentru binefacerile pa care ti le aduce. Nu exista vointa personala si, deci, nu exista responsabilitate personala. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 133 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Pe de alta parte, Niranjan era categoric o persoana, si dispunea în mod evident de niste capacitati cel putin neobisnuite pe care le utiliza cât se poate de constient. Iar eu eram tot o persoana, care, opunând rezistenta, putea fi distrusa tocmai prin aceste capacitati!
Cât despre cel din urma eveniment spiritual -aceasta vizita pe care o primisem – a fost cu totul diferit de cele care-l precedasera. Îl „simtisem“ launtric pe batrânul Paisie alaturi de mine. Inima mi se umpluse de dulceata si de iubire. Simteam ca iubesc întreaga lume, inclusiv pe conducatorul Niranjan. Aceasta nu mai era hipnoza. Nu avea nimic din ameteala ei si din lipsa constiintei de sine, ci dimpotriva: ma aflam într-o stare de maxima luciditate. Parintele Paisie îsi dovedise iarasi grija si respectul fata de mine… Venise exact în clipa în care eu, constient, lucid si
responsabil, îi ceream ajutorul lui Hristos – în timpul rugaciunii. Sadsang Câteodata, dupa-amiaza, conducatorul ashramului se aduna împreuna cu toti yoghinii într-una din salile mari ale ansamblului. Se aseza în mijloc, iar ceilalti faceau cerc în jurul sau. Era un prilej de a i se adresa orice fel de întrebari. La o astfel de întâlnire, am întrebat: -Daca cineva a ajuns sa nu mai aiba încredere în propria lui minte, realizând ca explicatiile pe care aceasta i le furnizeaza sunt forme fara substanta, în ce fel va mai gasi raspunsuri la întrebarile fundamentale, de vreme ce nu crede în mintea sa si în explicatiile acesteia? Cum va progresa în cunoastere? Niranjan i-a dat cuvântul unui swami american. – Prin credinta, a raspuns acesta, dar exista doua feluri… Cu un gest taios, gurull-a oprit. As fi fost foarte interesat sa aflu ce va zice mai departe, dar Niranjan a hotarât ca trebuie sa aud numai pâna în punctul acela. „Daca asa stau lucrurile, daca este deci o problema de credinta, atunci eu am credinta mea“, mi-am zis. Mai târziu am meditat asupra afirmatiilor pe care le faceau frecvent: ca Hristos a fost un yoghin, ucenic al lui Shiva, ca a murit în ashramul sau din Himalaya pe care îl numise „Noul Ierusalim“, ca Shiva era un fel de Dumnezeu, cel dintâi yoghin al
lumii, etc. Nu-L respingeau deci cu totul pe Hristos, dar Ii negau dumnezeirea si Ii minimalizau învatatura, prezentând-o ca pe o ramificatie secundara a hinduismului. Pretindeau ca între crestini si hindusi nu exista diferente esentiale, dar ca cei din urma se afla la un nivel spiritual mai înalt. Mi-am amintit atunci un tropar al Bisericii pe care îl auzeam în anii copilariei la fiecare praznic al Bobotezei, când ma ducea matusa mea sa vad cum este azvârlita crucea în râu; acest tropar mi-a limpezit lucrurile: -În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a aratat
-Caci glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te;
-Si Duhul în chip de porumbel a adeverit întarireacu vântului.
-Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, slava Tie!

MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 134 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Cum puteau ei sustine ca nu ne despart deosebiri radicale, de vreme ce aici Biserica vorbeste despre Sfânta Treime, despre Duhul Sfânt, si marturiseste fara echivoc ca Hristos este Dumnezeu întrupat? Cum puteau ei afirma ca Hristos a fost ucenic al lui Shiva? Cum puteau pretinde ca suntem una, de vreme ce credem lucruri fundamental
diferite? Agresiunea finala Intr-una din diminetile urmatoare, lucrând în gradina în tovarasia nemtoaicei Prakas, i-am spus: – M-am hotarât sa plec în Sfântul Munte si sa ramân acolo împreuna cu acel ascet despre care ti-am vorbit. -Da, e greu sa ramâi în ashram… asta e pentru sufletele evoluate, mi-a raspuns ea vizibil încurcata. Din bunatate, ar fi vrut sa ramân în ashram, pe care îl considera un loc foarte propice „progresului spiritual“. Ea nutrea iubire si admiratie fata de guru. Însa ceilalti yoghini – si mai ales Niranjan – nu priveau chestiunea cu atâta bunavointa si candoare precum Prakas. Îi deranja îndoiala mea. Voiau sa ma supuna cu orice pret si sa ma pastreze în ashram „viu sau mort“. Când Prakas le-a transmis hotarârea mea de a-i parasi si de a ma întoarce în Sfântul Munte, au actionat rapid si energic. La prânz, pe când ma aflam singur în camera, am fost supus unei experiente terifiante, odioase, inumane, cel putin echivalenta cu o crima sufleteasca. Sedeam pe scaun încercând sa-mi adun gândurile, când brusc am trait ceva înspaimântator. Prima imagine cu care am asociat ceea ce mi se întâmpla a fost aceea, atât de frecventa în
filmele de cinema, a unor blocuri gigantice care se transforma într-un morman de bucatele în câteva fractiuni de secunda, sub efectul unui bombardament puternic. Daca cineva ruleaza apoi pelicula în sens invers, vede aceasta gramada de bucatele ridicându-se la loc si formând blocurile. Astfel mi-am simtit si eu sufletul naruindu-se instantaneu. Toate „coloanele“ si „grinzile“ lui s-au zdrobit si au cazut. Traiam o durere de neimaginat si o frica devastatoare. Nu mai aveam putere nici pentru cel mai mic lucru. Daca pâna în urma cu câteva clipe îmi proiectasem calatoria de întoarcere în Grecia, acum un asemenea gest mi se parea absolut irealizabil, ma temeam nu numai sa ma întorc în Grecia, ci si sa ies din camera! Eu, care cutreierasem întreaga Indie, ma temeam acum sa deschid pâna si usa! Chiar si numai gândul de a parasi ashramul ma îngrozea cu totul. Ma stapânea o neputinta atotcuprinzatoare. Îmi era frica de tot ceea ce întâlneam în jur… Eram asemenea unui catelus paralizat de spaima, gata sa asculte cu recunostinta de stapânii sai. Ma simteam ranit, distrus, pulverizat.
„Parinte, ajutor…“, am soptit deodata. În chiar clipa aceea, cu o repeziciune uluitoare, sufletul meu s-a înzdravenit deplin. O alta putere a venit înlauntrul meu si m-a întarit mai viguros decât înainte. Ma simteam foarte bine si fortificat sufleteste. Am auzit apoi glasul batrânului Paisie, spunându-mi în minte: „E nevoie de lupta, copilul
meu“. Eram socat si uimit, ca în fata unei revelatii! Ce puteri actioneaza asupra mea? Mi-am petrecut restul zilei în camera, chircit de frica. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 135 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am facut atunci o fagaduinta: „Maica Domnului, ajuta-ma sa scap de aici, si îti voi darui întreaga mea minte. Este a ta, îti apartine“. Am început sa cânt „Aparatoare Doamna…“. Am iesit din camera abia în dimineata urmatoare. Ca de obicei, nu circula multa lume. M-am apucat sa lucrez în gradina împreuna cu Prakas. – Tu ce cauti pe aici? am auzit pe cineva întrebându-ma cu asprime. Era yoghinul responsabil peste tipografie. – N-ai aflat ca astazi trebuie sa ramânem cu toti în cladiri? -Nu, am raspuns, de-abia am iesit. Era mânios. A tras-o deoparte pe Prakas, si i-a vorbit între patru ochi. La capatul scurtei lor discutii, ea mi-a explicat ca ar trebui sa ma duc sa lucrez în cladirea tipografiei, unde vom avea „protectie spirituala“.S-ar fi zis ca ne aflam în toiul unui razboi spiritual. Acesta fusese ordinul gurului. Era nervos. Ceva le tulburase apele, într- adevar, toata lumea ramasese adapostita prin cladiri; acolo erau „protejati“! Aceasta stare de lucruri a durat nu mai putin de trei zile. „Rugaciunea batrânului le-a stricat toate socotelile, exact asa cum s-a întâmplat si atunci când cu initierea în Mind Control“, mi-am zis în sinea mea. Dupa câteva zile mi-am pregatit bagajele. Urma sa plec împreuna cu Tony, englezul. Voiam sa-mi iau ramas bun de la conducator. Cel putin ma primise la un pret foarte scazut, aproape gratis fata de cât plateau ceilalti. S-au ivit însa câteva complicatii cu pregatirile, fapt pentru care întâlnirea de ramas bun a fost cumva precipitata si improvizata. El se afla înauntru, în dreptul unei ferestre deschise, iar eu afara.
-Sanatate, Niranjan, plec! S-a uitat catre mine strângându-si pleoapele pâna când ochii i s-au facut ca o linie. Ma privea cu ura! -Ce sa fac? l-am întrebat. -Sa iei legatura cu Shivamurti. M-am simtit prost. Eram socat de aceasta privire plina de ura. Nu-i puteam întelege temeiul. Dupa câteva zile i- am trimis din New Delhi o scrisoare în care îi spuneam ca mi-as fi dorit sa ne despartim prieteneste. Dupa multi ani (între timp Satyananda murise, iar lider al miscarii devenise Niranjan, al carui nume era acum Niranjananda), mi-a cazut din întâmplare în mâini un periodic al miscarii („Informatiile Yoga Peania“, nr. 1/1999). La pagina a doua exista un articolas pe care gurul îl semna cu întregul sau titlu onorific: „Paramahamsa Niranjananda“. Am putut citi cu uimire, dar si cu satisfactie, urmatoarea sa marturisire – care explica si ceea ce mi se întâmplase mie, fie si cu întârzierea acestor ani de zile: „Gurul îi îngaduie sanniasinului (yoghinului începator) sa traiasca mai departe în ashram împreuna cu el. Îi lasa personalitatea proprie pentru a o folosi în înfruntarea diferitelor situatii. Între timp însa, gurul pregateste atent si cu discretie absoluta lui naruire. Printr-o simpla actiune a gurului, eul sanniasinului dispare fulgerator“. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 136 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Adica… exact ceea ce se petrecuse cu mine. Naruire sufleteasca, durere, deplina neputinta. Se gaseste aici marturia limpede a faptului ca în spatele tuturor acestor fenomene sta gurul însusi, nicidecum o pretinsa „energie“ a locului, impersonala si iresponsabila, asa cum încercase odinioara sa ma convinga acelasi Niranjan. El continua si acum sa ascunda însa durerea sufleteasca de nesuportat si agonia cumplita pe care le aduce „absoluta naruire“. Si nu numai atât, ci ascundea în continuare înca si faptul ca, anihilat sufleteste, celalalt devine un rob dependent si supus în totalitate gurului. Nu „sanniasin“, ci rob este numele sau adecvat, întrucât caracterizeaza cu riguroasa precizie tipul relatiei sale cu gurul si cu cei din jur. Dar Niranjan nu se opreste aici, ci merge cu mult mai departe. Crima sufleteasca la care recurge o prezinta ca pe o binefacere spirituala. „Te-am scapat, zice el, de obstacolul sinelui tau, ti-am deschis drumul spiritual“! Aceasta este splendida „maretie“ a
gurusilor!  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 137 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS MARTURIA MAICII GAVRILIA Pe maica Gavrilia, în lume Avrilia Papayanni (1897-l992), am întâlnit-o în Atena, la ani de zile dupa calatoria mea în India. Auzisem ca traise mult timp în India, ca era înzestrata cu daruri duhovnicesti si ca avea un mod simplu si delicat de a si-i apropia mai ales pe tineri, într-adevar, îmi amintesc cu emotie de felul în care m-a primit, s-a îngrijit de mine si mi-a vorbit la singura noastra întâlnire dintr-un apartament al Atenei. Arata o reala
preocupare fata de mine. Mai târziu avea sa-mi trimita si doua scrisori, pe care din nefericire le-am pierdut. M-a impresionat de asemenea marele ei respect pentru parintele Paisie, pe care îl cunostea numai din auzite. Eu aveam atunci 28 de ani, iar ea mai bine de 75. Ne-am asezat unul lânga altul, cu capetele aproape atingându-se, si mi-a vorbit cu nesfârsita gingasie materna, umplându-mi sufletul de pace. Am discutat mult si despre India. Întreaga istorie a vietuirii ei acolo se afla însa relatata în cartea „Asceta iubirii“, care a fost editata dupa moartea ei si s-a bucurat de un mare succes.
Maica l-a cunoscut pe gurul Shivananda, care a fost maestrul gurului Satyananda, învatator la rândul sau al actualului guru Niranjananda. Altfel spus, Niranjan, pe care l-am cunoscut eu, era nepot spiritual al lui Shivananda, pe care îl cunoscuse maica Gavrilia.
Inainte sa devina monahie, ea a stat multa vreme în ashramul lui Shivananda, oferindu-si serviciile în cadrul spitalului învecinat care îl deservea. Iata una din marturiile despre maica Gavrilia, cuprinsa în paginile cartii amintite: „Aici a avut loc si atât de însemnata ei întâlnire cu Alain (un tânar de 26 de ani din Australia), care a reprezentat si începutul prieteniei lor, încununate în final prin botezul lui. Acest eveniment a schimbat complet atitudinea lui Shivananda fata de ea, devenind cauza focalizarii asupra ei a unor fenomene stranii, pe care ni le-a descris cândva maica însasi, la capatul insistentelor noastre asidue. Merita, poate, sa fie cunoscute. Într-o noapte, pe când se afla în camera ei cufundata în rugaciune, a deschis pentru o clipa ochii si… ce sa vada? Patul era în alta parte! închise ochii si continua rugaciunea. Peste putin timp îi deschise din nou si privi afara pe fereastra. Nu mai vedea luna! Tîmi pierdusem vedereat, povestea ea Elenei Virvu. Tîn framântarea aceea, am reluat rugaciunea cu si mai multa putere. La un moment dat, m-a rapit somnul… Când m-am trezit dimineata, vedeam iarasi! Atunci am înteles ca-mi facusera ceva… Când l-am întâlnit în sala pe Shivananda, m-a întrebat daca am dormit bine.
-Da, i-am raspuns, foarte bine! M-a privit cu mare atentie, s-a îndepartat si a schimbat câteva cuvinte cu o monahie care batea ceva la o masina de scris, apoi a revenit si mi-a repetat aceeasi întrebare, privindu-l ciudat pe monahul care se afla în spatele meu. I-am raspuns din nou: -Da, foarte bine, slava lui Dumnezeu! M-a privit meditativ, fara sa spuna nimic… Dupa luni de zile am aflat ca obisnuiesc sa faca astfel de lucruri prin invocarea duhurilor rele, fie pentru a-i speria pe cei care nu se arata cooperanti, fie pentru a-i vraji cu scopul de a-i MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 138 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS determina sa ramâna acolo definitiv. Cunosc o femeie germana care a înnebunit dupa toate cele pe care i le facusera. Peste câteva zile, a venit Shivananda în persoana si mi-a propus sa urc la etaj, deoarece mi se daduse o camera gresita! Eu am pastrat-o însa pe cea veche. De atunci au început cu totii sa ma priveasca ciudat… Simteau ca Cineva mai puternic ma ocroteste, iar eu- ca venise timpul sa plec..“.
Vedem asadar ca „nepotul“ (Niranjananda) a utilizat împotriva mea aproximativ aceleasi tehnici si metodep e care le folosise „bunicul“ (Shivananda) împotriva maicii Gavrilia. Cu alte cuvinte, nu este nicidecum vorba despre întâmplari izolate, ci avem de-a face cu o întreaga traditie „spirituala“ (mai bine zis demonica) ce se transmite din generatie în generatie. Un alt element constant al acestei traditii este si zeificarea gurului. Iata ce se relateaza pe aceasta tema în cartea despre maica Gavrilia: „Însa ceea ce a uimit-o din primele zile era faptul ca în filosofia indiana gurul este socotit de catre discipolii si fidelii sai drept încarnare a lui Dumnezeu. Îl trateaza ca pe un idol în carne si oase, cad jos si i se închina, întocmind slujbe sfinte în cinstea lui, asa cum procedeaza si cu ceilalti zei ai lor. Îmi amintesc ca maica ne povestea odata în ce situatie dificila s-a aflat la aniversarea nasterii lui Shivananda, când aveau loc multe manifestari sarbatoresti în prezenta a
sute de“credinciosi”. La un moment dat i-au oferit sa bea din ligheanul cu lapte în care tocmai îsi spalase picioarele marele guru! Fulgerator, ea L-a rugat pe Dumnezeu sa-i arate ce sa faca. Si raspunsul a venit îndata: si-a bagat pur si simplu mâinile în lapte. Când au întrebat-o de ce nu bause precum toti ceilalti, le-a raspuns cu un aer foarte serios (ca sa nu-i raneasca): “Asa facem noi în tara noastra”. Într-adevar, maica a avut un dar minunat al spontaneitatii cuvântului pâna la sfârsitul vietii.
Acest cult al persoanei lovea însa în Adevarul lui Hristos din launtrul ei. Ii spunea Elenei Virvu: TAm întâlnit acolo o asceza aspra, post, saracie de bunavoie, lepadare de rude. Am întâlnit însa si multe exagerari. De pilda, i se închina gurului ca unui zeu, iar acesta accepta închinarea fara nici o rezerva. Într-o zi, l-am întrebat pe unul dintre ei:
-Cum de acceptati asa ceva? Mi-a raspuns sec: -Nu putem sparge traditia poporului!“. Si dupa toate acestea, au impertinenta de a se afisa drept difuzori de „stiinta“, facând cu obstinatie uz de sintagme precum „universitate spirituala“, „stiinta yoga“, si altele asemenea… Maica Gavrilia l-a cunoscut si pe gurul Sai Baba, care se declara pe sine Dumnezeu, superior tuturor „zeilor“ cunoscuti, inclusiv lui Hristos. Despre acest episod îsi aminteste doamna Bachon, o veche prietena a sa frantuzoaica: „Îmi povestea ca pe vremea când se afla în India si lucra la un spital, s-a întâmplat sa treaca pe acolo Sai Baba, însotit de niste americani care se minunau de“trucurile ” lui magice… Producea diverse materializari si transmutari ale unor bijuterii din aur si argint. Când a vazut-o pe maica Gavrilia, a încercat sa-i faca o demonstratie asemanatoare, cu câteva pietricele de râu.Împiedicat de rugaciunea ei, n -a putut face însa absolut nimic…“. În legatura cu acest autoproclamat zeu si mesia, voi evoca în treacat si o scena anecdotica pe care mi-a povestit-o maica însasi. Sai Baba îsi trata adeptii cu niste „prajiturele“ pe care le facea din nisipul de pe malurile râului. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 139 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Toti discipolii sai se minunau si îngurgitau cu mare evlavie „binecuvântarile“. Sezând acolo si discutând cu o straina, s-a apropiat de ea pentru a-i oferi aceeasi „tratatie“. Aceasta însa l-a refuzat cu cel mai candid zâmbet, obiectând: „Si daca în stomacul meu vor redeveni nisip, cum o mai scoatem la capat?“.
Simt nevoia sa fac în acest punct o precizare personala, tocmai pentru a nu risca cumva sa fiu interpretat gresit. Simpatizez enorm poporul indian. De altfel, mi-as fi dorit mult sa-i pot ajuta cumva pe oamenii de acolo, în marea lor saracie si durere. Parintele Paisie afirma despre indieni ca sunt un popor cu o profunzime spirituala distincta, ca manifesta îmbucuratoare nelinisti si cautari spirituale. Spunea admirativ despre ei: „Inima nu li se umple de suruburi si table. Au dorul acela dupa Dumnezeu, dar se afla în ratacire. Diavolul îi înseala si îi Smutileaza duhovniceste. Daca acest popor L-ar cunoaste pe Hristos, cu inima pe care o are, ar spori nespus de mult“.
Am întâlnit un numar mare de indieni animati de cele mai altruiste si mai nobile sentimente. Eu ma împotrivesc exclusiv traditiei lor „spirituale“. Ma împotrivesc diavolului care se ascunde în spatele abilitatilor supranaturale ale gurusilor, nicidecum oamenilor însisi, ci ma rog ca Hristos sa-i elibereze din robia vicleanului lor stapân si sa-i aseze în Rai. Cea mai arzatoare dorinta si mai potrivita rugaciune a mea este ca poporul indian sa cunoasca
ortodoxia, sa-L afle pe Hristos, si sa-si salveze totodata societatea de sistemul represiv al castelor pe care l-a impus traditia brahmana.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 140 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS CE AM DESCOPERIT IN BIBLIOTECA LOR Ashramul din Mongyr dispunea de o biblioteca pentru uzul membrilor sai. Majoritatea cartilor din dotare erau cele ale gurului, traduse în diverse limbi. Existau foarte putini alti autori în afara celor din cercul restrâns al gurului. Una dintre exceptii era swami Vivekananda. Nu stiu daca îl numarau printre înaintasii lor spirituali sau îiapreci au pur si simplu scrierile. Asadar, acest swami Vivekananda a devenit celebru în Occident, cu precadere în Anglia si America, la începutul secolului XX. Si-a petrecut viata conferentiind despre hinduism oriunde era solicitat. S-a straduit sa întemeieze si câteva centre hinduse, bucurându-se de ceva mai mult succes în America. Aceasta misiune i-a fost încredintata ca si datorie a vietii sale de catre maestrul sau, gurul Rama Krishna, un mare „sfânt“ al hinduismului. A murit în jurul anului 1930. Citisem câteva din cartile sale, fapt pentru care mi-a stârnit un viu interes testamentul lui, pe care l-am gasit într- unui din rafturile bibliotecii. O carte cu putine pagini, pe care însa n-o mai vazusem, si nici nu mai auzisem vreodata despre ea. De altfel, n-am mai întâlnit-o pâna astazi nicaieri altundeva. Am început deci sa o citesc. Foarte curând, am ramas stupefiat de continutul ei! Era marturisirea existentei unui efort sistematic, concertat cu precizie
de-a lungul mai multor etape, cu scopul schimbarii politice si, în cele din urma, a cotropirii lumii occidentale crestine de catre conceptiile orientale. Punctul terminus al acestui plan era distrugerea definitiva a crestinismului. Vivekananda vorbea de o riguroasa strategie care fusese initiata cu câteva generatii înainte de el si care se afla deja în curs de aplicare. În stadiul actual, se urmarea pregatirea mentalitatii occidentale pentru asumarea conceptiilor orientale despre lume si Dumnezeu. Planul în sine era conceput de niste fiinte spirituale superioare, în orice caz nu de catre oameni, din câte lasa sa se înteleaga textul. Vivekananda se socotea un umil slujitor al acestui plan, si se plasa pe sine într-o serie de nume apartinând altor oameni care îsi pusesera în trecut viata în slujba aceluiasi scop. Era satisfacut de felul în care se achitase de partea sa de datorie, si parasea aceasta viata „împlinit“. M-a impresionat, pe de o parte, marturisirea fatisa a faptului ca exista o veritabila strategie de cotropire religioasa a lumii occidentale, iar pe de alta parte, caracterul atât de pervers al acestui plan. Cine ar fi banuit, de exemplu, ca stiinta psihiatrica a fost utilizata în acest scop? Parintele psihiatriei contemporane, Karl Jung, nu face nici o descoperire novatoare, asa cum ar fi multa lume tentata sa creada. El colecteaza pur si simplu toate „revelatiile“ hinduismului despre sufletul omenesc, despre structura si functionarea lui, converteste definitiile sanscrite într-un limbaj personal, simplu si accesibil, le cosmetizeaza cu o terminologie stiintifica si le prezinta societatii occidentale ca pe niste noi descoperiri. Pe masura ce ele sunt receptate cu entuziasm în medii tot mai largi, Jung elaboreaza lucrari al caror caracter metafizic devine din ce în ce mai explicit, pentru ca la sfârsitul vietii sa-si marturiseasca public atasamentul fata de hinduism. Câta lume a fost avizata asupra farsei jucate de Jung? Un cititor pasionat al cartilor sale este deja influentat, acomodat cu o întreaga suita de conceptii hinduse. Este un exemplu tipic de infiltrare oculta a unor anumite tipuri de idei… Demersul acesta continua cu succes în zilele noastre. Imbracarea hinduismului într-o haina „stiintifica“ îl face mai usor digerabil. Nu sunt prea multi oamenii care se întreaba serios ce poate avea stiintific în ea o conceptie  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 141 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS incontrolabila prin ratiune si experienta. Cât de stiintific poate fi un sistem care se bazeaza pe teoria karmei, sau pe teoria reîncarnarii? Este nimic altceva decât metafizica pura, credinta pura, adica religie. Din pacate, lumea se lasa usor înselata de acest ambalaj „stiintific“. Astazi, la ani de zile dupa vizita mea, actualul guru Niranjananda si-a botezat ashramul „universitate“, s-a autoproclamat „rector“ al ei, si a demarat inclusiv o serie de programe „postuniversitare“. Pe deasupra, pretinde cu emfaza ca „aceasta universitate este cea dintâi de acest fel din lume“ (nr. 3/1999 al propriei reviste, p. 24). El „uita“, desigur, ca altii de teapa sa i-o luasera deja înainte, întemeind asa-numita „Universitate Spirituala Mondiala Brahma Kumaris“. Întregul proiect s-a izbit atunci de opozitia O.N.U. si a Universitatii din Hamburg. Totusi, atractia occidentalilor fata de spiritualitatea hindusa este astazi o realitate, în contextul în care catolicismul si protestantismul, aceste devastatoare erezii, au reusit sa distruga în Apus autentica traditie spirituala crestina. Însetând dupa ceva mai profund, oamenii descopera întâi yoga, iar apoi sfârsesc prin a deveni hindusi. Exista regiuni, precum nordul Americii, în care yoghinii din ashramuri au fost dusi chiar si la manastiri catolice cu scopul de a-si propovadui „stiinta“. I-au invitat însisi calugarii catolici, care au pus la dispozitie spatiul monastic si toata
logistica necesara, au adresat invitatii publicului larg si au sustinut inclusiv financiar „cursurile“ de yoga! De vreme ce L-au pierdut pe Hristos, fireste ca se hranesc acum cu roscove… Al doilea lucru care m-a impresionat a fost legat de ceea ce am descoperit într-un alt periodic pe care îl tiparea asezamântul. Existau aici relatari despre diverse evenimente din viata gurului. Iata ce povestea la un moment dat el însusi: „Când eram mai tânar, calatoream prin satele Indiei. Într-un sat oarecare, un om pe care îl ajutasem foarte mult s- a oferit sa ma învete cum sa chem spiritele din lumea de jos. [...] Am mers apoi într-o seara la cimitir cu câtiva ucenici de-ai mei, si am aplicat cele pe care le învatasem. Dar când au venit spiritele, nu le-am putut tine piept, asa încât le-am îndreptat asupra uneia dintre discipolele mele, pe care au luat-o în stapânire. A fost chinuita foarte tare si în cele din urma a murit. Pentru a ma purifica de aceasta fapta, am stat trei zile si trei nopti în apele Gangelui“. Ce ar trebui sa mire pe cineva mai întâi în aceasta relatare? Vizita nocturna la cimitir? Invocarea spiritelor? Dirijarea lor împotriva tinerei fete? Cum se cheama aceasta: spiritism, magie, satanism? Oricum ar sta lucrurile, în nici un caz stiinta! Iar în ce priveste spiritele din lumea de jos, ce altceva puteau fi ele, daca nu demonii despre care
ne previne Evanghelia? La fel de socanta este si calitatea morala a gurului, care pentru a se salva pe sine îsi sacrifica discipola care îi încredintase trupul, sufletul, mintea si întreaga ei viata! Apoi individul îsi „spala“ calm si imperturbabil crima morala în… apele Gangelui! Apropo, calitatea apei unui râu de a spala constiintele înnegrite si vinovate este un fapt dovedit stiintific, sau o conceptie pe de-a-ntregul religioasa? Din câte cunosc, râul Gange este considerat sfânt numai de catre hindusi. Nici musulmanii, nici buddhistii, nici taoistii, nici crestinii nu împartasesc o asemenea credinta. Cu atât mai putin oamenii de stiinta. Orice practicant al „stiintei“ yoga se comporta în realitate ca un credincios, ca un hindus. Ne putem întreba de ce aceste cercuri de oameni de factura lui Vivekananda încearca sa ne submineze credinta în mod indirect si ocult, de ce îsi prezinta oferta sub o aparenta stiintifica si de ce nu se încumeta sa ne propuna MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 142 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS deschis si onest credinta lor, dându-ne posibilitatea de a o supune în cunostinta de cauza comparatiei cu credinta crestina. Evident ca oamenii vicleni nu înteleg sa foloseasca decât mijloace de actiune pe masura.Ratacind pe altii si rataciti fiind ei însisi, vor merge din rau în mai rau…, spune Scriptura (II Tim. 3, 13). „Nici un om responsabil spiritual nu poate urmari distrugerea crestinismului“.Eins tein  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 143 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS DIN NOU IN ASHRAMUL LUI SHRI AUROBINDO Plecând din ashramul gurului Satyananda, m-am îndreptat spre cel al lui Shri Aurobindo; acesta murise cu ani în urma, însa ashramurile întemeiate de el erau continuate de catre discipolii sai, care îl socoteau acum „sfânt“. Era un loc linistit, la periferia orasului New Delhi. La solicitarea mea, mi s-a atribuit aici o camera pentru o singura persoana. Nu aveam înca legaturi foarte strânse cu ceilalti membri, astfel ca puteam ramâne sa reflectez în singuratate la problemele mele. Ma întrebam mai ales daca venise timpul sa ma întorc în Grecia, sau ar fi fost de preferat sa zabovesc înca în India. Se ivise, mai nou, oportunitatea de a lucra ca profesor la scoala de care dispunea ashramul. Traiam sub impresia ultimei priviri a lui Niranjan. Tradase o ura atât de crâncena! Era pentru mine de neînteles. I- am trimis chiar o scrisoare, în care îi marturiseam ca sunt întristat de felul cum ne despartisem, ca îl simpatizez si ca, totusi, ma speriase ura pe care o întâlnisem în ochii sai.
într-o dimineata am pornit de trei ori sa-mi cumpar biletul de întoarcere în Grecia, si tot de atâtea ori m-am întors, schimbându-mi parerea pe drum. O data revenit, m-am încuiat în camera mânios. Se facuse miezul zilei. Soarele dogorea. Lumina era atât de deranjanta încât ma dureau ochii. M-am asezat si am cazut din nou pe gânduri. Mi-am amintit atunci de ucenicii lui Babaji, care îmi spuneau adesea ca în orice clipa îl strigi pe marele guru, el vine îndata. M-am hotarât deci sa-l chem în ajutor. În timp ce meditam, am rostit în mintea mea: „Babaji, vino!“. Am simtit instantaneu un întuneric de nepatruns revarsându-se peste mintea mea. Deschizând ochii, am fost cuprins de groaza vazând ca întunericul persista si în exterior: cuprinsese întreaga camera. Lumina soarelui de amiaza mai exista doar dincolo de fereastra. Camera mea semana acum cu o pestera întunecoasa. Bezna aproape ma înghitise. Biruit de spaima, am strigat disperat:
- Parinte Paisie, ajutor!… O adiere racoroasa mi-a învaluit îndata sufletul. Acel întuneric a început sa cedeze, retragându-se într-un fel care m-a facut sa-i simt limpede turbarea si neputinta. Se manifesta indiscutabil ca o persoana! Camera a devenit din nou luminoasa. Razele soarelui strabateau iarasi fereastra în chip firesc. Am simtit atunci întarire si liniste sufleteasca. Am sarit imediat în picioare, mi-am încaltat pantofii, mi-am luat borseta si am plecat sa-mi procur neîntârziat biletul de întoarcere în Grecia. Nu mai erau necesare nici un fel de alte analize si comparatii! În asteptarea zborului pentru Grecia, am mai petrecut aproape o saptamâna în ashram. Am regasit printre yoghini o veche discipola a lui Babaji pe care o cunoscusem în ashramul Heracan din Himalaya. I-am povestit ceea ce tocmai mi se întâmplase. I s-a parut cât se poate de normal. Avea si ea experiente asemanatoare, despre care a început sa-mi dea explicatii. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 144 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Bine, dar de ce întuneric? am întrebat-o. -Babaji a vrut sa-ti arate întunericul mintii tale… a concluzionat ea. N-am socotit de cuviinta sa-i raspund. Hotarât lucru, acela nu fusese întunericul meu! Nu pretind prin aceasta ca as avea o minte „luminata“, ba chiar dimpotriva, însa mintea mea n-ar fi avut în nici un caz puterea de a tine razele soarelui în afara ferestrei! Apoi, am simtit cu claritate ca în acel întuneric se ascundea o persoana, caîntu neric ul izvora dintr-o persoana anume. Era Babaji, pe care îl si chemasem explicit. I-am simtit în egala masura turbarea, frica si neputinta în momentul în care l-am strigat pe parintele Paisie în ajutor. A cedat imediat si s-a facut nevazut. Acestea au fost faptele traite. Gurusii n-au decât sa le ofere propria versiune celor lipsiti de experienta. Vor gasi totdeauna posibilitati alternative de interpretare; sunt deja instruiti în arta de a-si pacali „cumparatorii“. De altfel, ei se bucura si de complicitatea discipolilor în aceasta sarlatanie. Se confirma înca o data proverbul grecesc: „Cu ce dascal o sa sezi, asa carte o sa înveti“… Ce primesc ucenicii ca rasplata? înlesniri sociale si financiare! Aceasta adepta a lui Babaji mi-a spus mai târziu ca-i cerea gurului de la distanta, mental, diverse lucruri: sa-si gaseasca serviciu în India, sa-si cumpere o casa frumoasa, sa-si procure anumite sume de bani, sa obtina privilegii, si alte asemenea favoruri – care s-au concretizat rapid si fara exceptie, prin puterea gurului.
„Ajutoare“ identice constatasem ca ofera si Mind Control, si magia, si yoga, si Masoneria. Pâna si Aris hipnotizatorul tot astfel de momeli utiliza. Desigur, aceste „servicii“ sunt oferite dedi avol si de demonii sai numai anumitor categorii de oameni, în functie de drepturile pe care le-au dobândit de la acestia, si în masura în care le-o îngaduie Dumnezeu. Care este schimbul pretins pentru aceste servicii? Sa devii „al lor“, sa le apartii cu tot trupul si sufletul, dar în special cu sufletul. Ce-i va folosi omului de va câstiga lumea întreaga, iar sufletul sau îl va pierde?, a întrebat Hristos în urma cu 2000 de ani (Matei 16, 26). Raspunsul meu a fost întoarcerea în Grecia. Prietenele mele plecasera deja mai devreme. „Asa precum atunci când vezi o vipera sau un scorpion într-o colivie de fildes sau de aur, nu le iubesti si nici nu le fericesti datorita materialului pretios al coliviei în care stau, ci, întrucât prin firea lor pângaresc si contamineaza, te întorci în alta parte si te scârbesti, tot asa când vezi rautatea locuind înconjurata de bogatie, cinstiri si demnitati, sa nu ramâi uimit de stralucirea exterioara, ci sa dispretuiesti caracterul ei mincinos“.Epi ct et
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 145 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS REVENIREA IN SFANTUL MUNTE Era martie când m-am întors în Grecia. Aveam un straniu sentiment de „putere“. Ma simteam invulnerabil, mult mai puternic decât oamenii din jurul meu. Pot distinge cu precizie începutul acestui sentiment: îmi amintesc ca asa ma facuse sa ma simt Babaji atunci când l-am întâlnit a doua oara, în Allahabad. S-a întâmplat din clipa în care acel „ceva“ a iesit din corpul discipolului sau si a intrat în mine. Atunci m-am schimbat cu totul.
Prietenii mei nu puteau întelege nimic din ceea ce le spuneam. Parca descinsesem dintr-un alt tarâm. Aveam o serioasa problema de comunicare. Într-un fel glasuia inima mea, si altfel rasunau cuvintele mele în urechile celor apropiati. Mama a fost foarte suparata din pricina noului meu aspect exterior. Ceea ce mi se potrivea în India constituia o problema pentru Grecia. În vreme ce în India treceam neobservat, în Grecia ieseam strident în evidenta. Mi-am schimbat asadar hainele, am început sa port si o caciulita care sa-mi ascunda crestetul ras, si m-am readaptat astfel cutumelor grecesti. Cu toate acestea, exista în mine ceva lesne de sesizat de catre un observator fin. Era ceva care ma înfricosa chiar si pe mine însumi. Ceasuri în sir – dar nu totdeauna – chipul meu împrumuta o expresie foarte salbatica si ciudata, vicleana si rea. Ceva animalic. Lucrul acesta se întâmpla de la sine, independent de vointa mea. Nu-l puteam controla cu nici un chip. Exercitam asupra celor din jur un straniu amestec de atractie si frica. Se purtau cu mine cu maxima grija, ceea ce-mi alimenta o data în plus vanitatea. Dupa câteva zile petrecute împreuna cu familia si cu prietenii, am plecat în Sfântul Munte. Acolo sentimentul puterii mi-a fost anesteziat subit. Îndata ce m-am apropiat de Athos, am început sa ma simt strâmtorat, întristat, amortit. Înca nu venisem în contact cu oamenii, cu monahii mei cunoscuti. Atmosfera duhovniceasca a Sfântului Munte ma facea sa ma simt astfel. Ciudata a fost si întâlnirea mea cu calugarii pe care îi cunosteam: m-a intrigat comportamentul lor inexplicabil. Ma vedeau de departe si veneau bucurosi sa ma întâlneasca.Însa imediat ce se apropiau de mine, ramâneau nauciti si încetau sa-si mai manifeste caldura sufleteasca. Nu deveneau glaciali, ci doar precauti. Schimbau în graba câteva cuvinte cu mine si se îndepartau. Atitudinea lor mi-a dat de gândit si totodata m-a întristat. Am încercat totusi sa nu ma framânt prea mult, caci în definitiv venisem pentru batrânul Paisie.
Când am ajuns la coliba sa, batrânul era singur în curte. M-am apropiat de gardul de sârma si l-am strigat. S-a întors si m-a privit foarte aspru. – Ce cauti tu aici? m-a întrebat, cerându-mi socoteala. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 146 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Mi s-au taiat picioarele. M-am gândit: „Daca si de aici ma izgonesc, unde voi merge?“. Nu aveam nici un alt loc în care sa ma duc, nu exista om care sa ma iubeasca mai mult decât parintele Paisie. Nu ma asteptasem la o asemenea primire. Batrânul ma primea întotdeauna bine: ma saruta, ma mângâia, îmi vorbea plin de bunatate. De ce aceasta primire? N-am spus nimic. Am plecat capul si am asteptat încremenit sa ma alunge sau sa ma opreasca. I s-a facut mila de mine. -Bine, intra un pic; sa vedem ce-o sa facem acum, a zis. Am intrat bucuros si usurat în curte. A început sa râda de mine: – De ce te-ai tuns? Te-au luat în armata? Am zâmbit. -Nu, parinte, stiti… am fost în India… -Bre natângule, cum sa nu stiu? – V-am scris o scrisoare, am vrut sa v-o trimit, dar am pierdut-o. -Nu conteaza, eu am primit-o. Am sezut si am discutat. Batrânul îmi deschisese iarasi bratele sale. Dupa o jumatate de ora m-am pregatit sa plec. – Unde vei sta acum? a întrebat. – Amsa merg la parintele H. – Bine… peste trei zile vino din nou. S-a ridicat. -Stai sa-ti aduc un pistol! S-a întors zâmbind si mi-a adus un sirag de matanii mic, cu 33 de boabe. – Acesta trage cu gloante duhovnicesti, iar diavolul se teme si nu se apropie, a spus vesel. Pastreaza-l, sa nu cumva sa-ti trebuiasca. Când am iesit pe poarta mi-a smuls caciulita, i-a facut cruce si mi-a pus-o la loc. -Sa ai si coif, mi-a spus râzând, sa nu te ispiteasca vicleanul cu gânduri… si mi-a tras o scatoalca de alint peste cap. Ah, aceste lovituri! Macar de le-as fi primit încontinuu! Niciodata nu ma saturam de ele! Le primeam totdeauna cu frica si bucurie, stiind ca prin aceste mici lovituri batrânul se straduia sa-si ascunda darurile duhovnicesti pe care le împartea, de fiecare data în grade diferite. Uneori te „îmbatai“ de bucuria Duhului Sfânt, îti ieseai din sine. Alteori, simteai liniste, pace adânca si siguranta dumnezeiasca: Daca Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva
noastra? (Rom. 8, 31). Alte dati, simteai eliberare din lupta cu gândurile.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 147 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Harul îmbraca asadar multe si felurite chipuri, de fiecare data dupa cum era nevoie. Stiau Dumnezeu si batrânul. Folosind pretextul acestor scatoalce, parintele Paisie ma împodobea duhovniceste din belsug, cu nespusa darnicie, ca pe un principe. Dobândeam astfel o asemenea frumusete duhovniceasca, încât mi se schimba pâna si înfatisarea; chipul meu devenea frumos, pasnic, fara nici o umbra de rautate si viclesug, întocmai ca al unui copil. Vazându-ma în astfel de împrejurari, o prietena de-a mea care înca nu-L cunoscuse pe Hristos îmi spunea: – Iar te-ai schimbat, te-ai facut ca un copilas. Eu stiam însa ca batrânul era cel care ma curatase si ma împodobise astfel. Din nefericire, patimile supravietuiau totusi în sufletul meu si ma trageau apoi iarasi cu de-a sila spre obiceiurile rele, asa cum este tras catârul de capastru. Cadeam în mocirla si îmi murdaream din nou vesmântul scump si stralucitor. Azvârleam fara minte în noroi pietrele pretioase pe care batrânul le dobândea cu multa osteneala, durere, sânge si lupta duhovniceasca, si mi le daruia din belsug. Risipeam în felul acesta imense avutii duhovnicesti. Însa parintele meu iarasi ma primea,
iarasi îmi tamaduia ranile, iarasi ma spala si ma împodobea cu vesminte de pret, îmi punea inel în deget(v. Luca 15, 22), ma înzestra cu vrednicie duhovniceasca, fara sa mai socoteasca faptele mele dinainte, fara sa-si masoare darurile. Aceasta nu s-a întâmplat numai o data, ci de nenumarate ori. În cele din urma mi-am venit în simtire. Ma rusinam, nemaiîndraznind sa primesc astfel de daruri. Stiam ca nu le voi putea pazi curate. Peste doar câteva zile urma negresit sa le pierd, daca nu cumva le pierdeam chiar în clipa urmatoare. Îi marturiseam acest lucru plângând, dar el ma mângâia, îmi alunga amaraciunea si ma curata iarasi, fara murmur, fara zgârcenie, cu nobila bucurie si prisositoare iubire. Se straduia uneori sa-si ascunda multa dragoste, pentru a nu ma determina prin aceasta sa ma simt cumva obligat. M-am dus asadar la parintele H., ascetul la care planuiam sa ramân ca ucenic. M-a gazduit câteva zile, desi îl vedeam nelinistit si precaut. Intr-o zi l-am întrebat: -Parinte, ma veti pastra ca ucenic? -Ce sa-ti fac, copilul meu, cu atâtia demoni câti ai asupra ta? mi-a raspuns. N-am înteles atunci prea bine ce se întâmpla si despre ce „demoni“ vorbea. Desigur, ma simteam în general foarte ciudat, dar atribuiam aceasta stare experientelor intense pe care le traversasem în ultimul an. Refuzul, renegarea lui m-au întristat. Însa parintele Paisie ma primise, îmi deschisese iarasi bratele sale, si aceasta îmi era de-ajuns. El ma iubea cu adevarat, indiferent daca eram sanatos sau bolnav, frumos sau urât, puternic sau slabanog, inteligent sau prost… El ma iubea întotdeauna, în orice conditii… Ce usurare! Ce mângâiere! Ce bucurie! Ce altceva mi-as fi putut dori?  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 148 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS LUMINA SAU ÎNTUNERIC Resimteam intim limitele ratiunii mele. Mintea nu se dovedea apta sa analizeze o serie întreaga de evenimente care o depaseau considerabil. Cum, asadar, sa optez decisiv între cele doua cai religioase? Ezitam în a lua hotarârea definitiva pe care toti o asteptau din partea mea. Astazi constat retrospectiv ca nu ratiunea era chemata sa decida, ci inima. Adica ceva mult mai profund si mai puternic, practic centrul fiintei umane. Nu mintea urma sa construiasca o ideologie, ci în inima trebuia sa se nasca o credinta.
Într-o zi l-am întrebat pe batrânul despre yoghini: “Parinte, nu pot sa înteleg: sunt oameni inteligenti, cultivati, cu multe valente. De ce sa fie rai? N-au nici un motiv! Nu pot pricepe!” Batrânul m-a privit, si-a clatinat capul si n-a spus nimic.
La câteva zile dupa aceea, cu putin înainte de Pastele lui 1984, s-au întâmplat urmatoarele:
Într-o dupa-amiaza ma aflam singur în imobilul meu din Tesalonic, meditând asupra unor lecturi recente, într-o

fractiune de secunda, m-am surprins pierzând brusc si total contactul cu realitatea înconjuratoare. Nu mai aveam nici un fel de perceptii vizuale, auditive sau tactile. Cele cinci simturi încetasera cu desavârsire sa mai functioneze. Lumea exterioara se stinsese complet în întuneric, exact asa precum o camera se cufunda în bezna printr-o simpla actionare a întrerupatorului electric. Deturnata de la prelucrarea semnalelor senzoriale, mintea mea fusese integral absorbita într-un tarâm duhovnicesc. Era captiva unui eveniment spiritual.
Am vazut atunci simultan doua elemente distincte: pe de o parte, o lumina alba, lina si odihnitoare, desi foarte intensa si stralucitoare; pe de alta parte, un întuneric adânc si dens. La început, atentia mi-a fost atrasa de întuneric. Mi-a provocat un sentiment de frica, dar si un anume fel de fascinatie. Desi ma cuprinsesera frisoane de spaima, eram stapânit în acelasi timp de o mare curiozitate, înaintând deci cu mintea catre acest întuneric, am perceput dimensiunile actului în sine al negarii. Cu cât ma afundam mai mult, cu atât mai dens devenea întunericul, si cu atât mai accentuata negatia. Exista în ea o putere uriasa, o anumita „maretie“- as îndrazni sa spun. Era ipostaza negativa a realitatii. Pe cât de mult eram atras de lumina, pe atât de tare ma atragea si întunericul. Simteam izvorând dintr-o parte un ocean de iubire; din cealalta, un abis nemarginit de ura. Altruismul la cotele lui absolute emana din acea lumina, în vreme ce întunericul se arata generator al egoismului absolut. Prin respingerea luminii, prin aversiunea manifesta fata de ea, întunericul plasmuia un alt tarâm fiintial.
Am înteles dintr-o data ca toate existentele însufletite si neînsufletite din univers erau creatiile luminii. Lumina strabatea si umplea fiecare lucru si persoana din aceasta lume. O oarecare constiinta personala decisese însa, la un moment dat, sa înlature din intimitatea sa fiintiala lumina care o crease. Lumina a respectat hotarârea libera a creaturii sale si s-a retras în afara ei. Astfel a aparut un tarâm fiintial al întunericului. Asa a devenit întunericul realitate. Prin negarea luminii s-a plasmuit întunericul. Spre deosebire de lumina, acesta nu exista de la sine si prin MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 149 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS sine, ci doar atâta timp cât exista negarea luminii. Întunericul nu poate exista fara lumina. Doar lumina fiinteaza prin sine însasi. Intunericul era pur si simplu rezultatul optiunii libere a unei constiinte personale. El reprezinta modul de existenta pe care l-a ales o oarecare fiinta din cosmos, anume diavolul. Acest act al negarii seamana întrucâtva cu o creatie, fara sa fie ca atare. El mimeaza actul creator al lui Dumnezeu, în sens contrar. Este tocmai consecinta neputintei ontologice a diavolului de a crea, de a zidi, de a da viata. Negând întreaga creatie, întreaga lumina, întreaga energie, întreg harul lui Dumnezeu, diavolul a confectionat o realitate din nefiinta, a „creat“ moartea, întunericul. Înainte de aceasta auto-separare a diavolului, nu exista nici moarte, nici întuneric, ci toate erau pline de lumina si viata.
Asadar, simteam emanând din întunericul în care ma afundasem salbaticia dezlantuita, rebela, nebuna, distrugatoare si autodistrugatoare a negarii pure. Fara sa pot vedea ceva în jurul meu, auzeam râsete grotesti si asurzitoare adâncindu-se în bezna ca într-un ocean, înaintasem foarte putin în întuneric. Ca si când as fi bagat numai capul în apa. Adâncul oceanului doar îl intuiam. Am înteles însa puterea pacatului, atractia lui, tentatia lui, substanta lui; pe de alta parte, am înteles si non-existenta lui, impotenta lui extrema. El este nimic altceva decât o „lipsa“. În speta, absenta luminii. Pe cât de înfricosator devine din momentul în care te câstiga, pe atât este de rizibil si de neputincios când te tii departe de el prin felul în care traiesti. Nu poate birui decât pe cineva care cedeaza de buna voie, prin libera alegere.
M-am tras înapoi cu groaza si repulsie. Am înaintat spre lumina si am patruns în ea, însa nu foarte adânc; numai ce am trecut hotarul. Ma aflam foarte aproape de limita despartitoare, însa m-a mângâiat atât de mult, mi-a dat atâta siguranta… M-a umplut de viata, de pace, de bucurie, de cunoastere. Eram coplesit de iubirea si de generozitatea cu care îmi revarsa darurile sale, pe care le ignorasem pâna atunci si de care nu eram vrednic.
La scurt timp dupa aceasta, totul s-a terminat brusc, exact asa cum si începuse. A fost o lectie profunda, de numai câteva minute. Nici un cuvânt n-ar putea-o explica. Mi-a revelat distinctii subtile, sensuri adânci si însemnate, care covârsesc atât limbajul comun, cât si ratiunea însasi. O veritabila revelatie. Dar, mai presus de orice, un test prin care a fost pusa la încercare intentia mea launtrica. A fost vadita dispozitia precumpanitoare a inimii mele. Din fericire, desi la început s-a miscat catre întuneric, în cele din urma inima mea a aflat odihna în lumina. Si tot din fericire, lumina m-a primit. Ce era lumina? în Evanghelia dupa Ioan, Hristos spune:Eu, Lumina am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric (Ioan 12, 46); iar Apostolul tâlcuieste: Dumnezeu este lumina si nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1, 5). Acest eveniment m-a initiat în taina libertatii de alegere a oamenilor si a îngerilor. Ei au fost înzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, astfel încât nu sufera nici un fel de constrângeri în a se misca dupa bunul lor plac în plan duhovnicesc si în sfera moralitatii. Atât îngerii cât si oamenii înclina spre bine sau spre rau ca rezultat al unei dispozitii si decizii strict personale. Într-un anume sens, ei se plasmuiesc pe sine fara nici un fel de îngradiri. Îsi confera singuri un proiect ontologic, hotarând asupra modului în care vor exista. Aceasta libertate a lor este cel mai mare dar pe care l-au primit de la Dumnezeu.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 150 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Intâia fiinta care a dat la un moment dat o rea întrebuintare libertatii sale a fost arhanghelul Lucifer. El este marele razvratit, „creatorul“ si stapânul întunericului. El este izvorul, initiatorul si promotorul raului. El i-atras dupa sine si pe ceilalti îngeri care au devenit demoni. El îi atrage si pe oameni catre tarâmul sau, catre modul sau de existenta. Lucifer fusese harazit sa ramâna într-o relatie nemijlocita cu Dumnezeu, sa se înalte spiritual, sa se împartaseasca de dumnezeiasca fericire si sa-si justifice tocmai prin aceasta existenta. Era însa absolut liber, iar la un moment dat a ales lepadarea, ruperea de Dumnezeu, si persevereaza pâna astazi în aceasta optiune. La fel se întâmpla cu toti
oamenii care se întorc împotriva lui Dumnezeu, consfintindu-si astfel în deplina cunostinta de cauza autodistrugerea. Exista o doza de nebunie în acest gest. Trebuie subliniat ca ei nu au fost creati spre rau, ci singuri au decis sa dea curs acestei patimi nebunesti a orgoliului. Dumnezeu respecta într-atât libertatea cu care El însusi si-a înzestrat fapturile, încât n-o anuleaza nici macar atunci când aceasta se întoarce împotriva Lui. Prefera sa foloseasca alte nenumarate moduri de a le atrage din nou, cu multa gingasie, aproape de iubirea Lui. Însadiavolul, demonii, vrajitorii, oamenii rai nu vor cu nici un chip sa se
schimbe! Ei ajung la o asemenea pervertire încât aleg moartea în locul vietii, ura în locul iubirii, durerea în locul fericirii, raul în locul binelui. Si toate acestea fara o cauza precisa, fara un motiv anume… Mintea li se clatina în fata dimensiunilor irationalului. Astfel se distrug de unii singuri, autocultivându-si aceasta nebuna vanitate care sugruma sufletele. „Un Doamne, miluieste sa fi zis diavolul, si Dumnezeu l-ar fi iertat“, mi-a spus cândva parintele Paisie. „Aici, mai jos, un batrânel se ruga pentru diavol. Îl durea inima pentru el. Îsi zicea în sinea sa: ‘Faptura lui Dumnezeu este si acesta. Arhanghel a fost, si uite cum a ajuns’. Asadar, se ruga pentru el. În timpul rugaciunii, i-a aparut într-un colt vicleanul, având coarne si mirosind îngrozitor, si a început sa-i dea cu tifla si sa-l ia în râs. Uite asa îi dadea cu tifla, cu amândoua mâinile (si batrânul mi-a reprodus gestul întocmai)! diavolul refuza totdeauna cainta.“
„Batrânelul“ era însusi parintele Paisie, asa cum avea sa mi-o marturiseasca altcândva, mai târziu. Îi multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit sa traiesc aceasta experienta, întrucât, necrezând mai înainte ca pot exista oameni pur si simplu rau intentionati, ma expuneam unor pericole care m-ar fi putut costa chiar viata. Port înlauntrul meu convingerea ca prin rugaciunile batrânului am primit acest dar duhovnicesc, dobândind astfel cu prisosinta raspunsul la întrebarile pe care i le pusesem în legatura cu gurusii („De ce sa fie rai? N-au nici un
motiv…“). -Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza în întuneric si întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 4-5). -Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan, 8, 12). -Eu, Lumina am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric (Ioan 12, 46).
-Dumnezeu este lumina si nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1,5).
-Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca. (Ioan 3, 20)

MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 151 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS DIAVOLUL, ÎNGERUL SI MAICA DOMNULUI Nu trecuse o luna de când ma întorsesem din India. Ma aflam din nou în Sfântul Munte. Vremea era închisa, înnorata si rece. Ploua des în acele zile. Primavara nu-si intrase înca în drepturi. Batrânul m-a invitat asadar în arhondaricul sau, desi în general avea obiceiul sa primeasca lumea afara, în curte.
Eram singur, nu existau alti vizitatori – atât datorita ploii, cât si a anotimpului (la sfârsitul iernii toate comunicatiile cu Athosul se întrerup adesea, existând pericolul ca pelerinii sa ramâna astfel blocati temporar în Munte; de aceea, în aceasta perioada a anului, Muntele este frecventat doar de un numar redus de studenti, sau de oameni cu probleme speciale). Era printre primele dati când intram în arhondaricul batrânului. Am fost condus într-o camera mare, care avea în mijloc o soba încinsa ce reusea sa împrastie putin umezeala si frigul. De jur-împrejur erau improvizate banci de lemn, acoperite cu niste carpete facute de mâna la razboiul de tesut. Pe unul din pereti atârna o fotocopie a textului profetiei pe care prorocul Danîil a facut-o despre Alexandru cel Mare, numindu-l „împaratul elinilor“. Textul era precedat de o scurta istorie a vietii prorocului si se încheia cu marturia istoricului Iosip, care spunea ca amintita profetie fusese oferita de catre arhiereul Iaddos si preotii evrei împaratului Alexandru în persoana, când acesta a
mers la Ierusalim. Profetia descria activitatea, cuceririle, dar si destramarea statului lui Alexandru cel Mare dupa moartea sa. Toate aceste lucruri fusesera prorocite cu secole înainte de nasterea Marelui Alexandru. Batrânul mi-a spus ca nu exista o dovada mai zdrobitoare despre elenitatea Macedoniei si a Marelui Alexandru decât textul insuflat de Dumnezeu al Vechiului Testament. Aspectul merita retinut cu atât mai mult cu cât în momentul acela nu se declansase înca masina de propaganda a slavilor, care încearca sa uzurpeze istoria si pamântul grecesc.
Am încins apoi o îndelunga conversatie, nu-mi amintesc exact pe ce tema. De aceasta data timpul trecea fara ca batrânul sa dea semne ca s-ar grabi sa încheie. Sedeam pe scaunel, încovoiat atât din pricina frigului cât si a starii sufletesti, si ma desfatam de tovarasia batrânului. Parea ca asteapta ceva, caci de o buna bucata de vreme nu mai exista vreun motiv vadit care sa îndreptateasca ramânerea mea acolo. Fireste, eu n-aveam însa nici o dispozitie de a parasi chilia.
Peste putin a sunat clopotelul, iar batrânul m-a lasat în camera si s-a dus sa deschida. A dat drumul cheii sa alunece pe sârma, iar vizitatorul a luat-o, a deschis poarta si s-a îndreptat catre latura din spate a casei, unde în usa îl astepta batrânul. Eu îi auzeam din camera.
-Parintele meu, iubitul meu parinte! s-a auzit o voce puternica, plina de emotie, însotita de zgomotul facut de oaspetele care cazuse în genunchi si încerca sa-i sarute picioarele batrânului. În acelasi timp se auzeau pasii parintelui, grabindu-se acum sa se retraga, incomodat de zid în sfortarea sa de a-l evita pe vizitator.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 152 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS -Nu, bre minunatule, nu…! a strigat, stânjenit si încurcat, rugator si totodata destul de familiar, straduindu- se sa-l împiedice cu mâinile sale pe musafir. Eu ascultam scena din camera. Eram uimit de evlavia pe care o manifesta vizitatorul fata de batrân, si de modul în care se smerea pe sine la picioarele lui, de adâncul respect pe care îl sugera întreaga scena. „O fi vreun calugar tânar pe care batrânul l-a ajutat mult“, m-am gândit. În clipa când în camera a intrat un barbat de 50 de ani, dintre cei sobri si conservatori – precum îl vadea mustata sa rasucita – nedumerirea si mirarea mea au luat proportii. Ce l-ar fi putut determina pe acest barbat sa se poarte ca un adolescent înflacarat? Un astfel de comportament din partea unui asemenea om ar fi fost foarte greu de anticipat. M-a salutat usor stânjenit si ne-am asezat toti trei. Faptul ca ma aflam în arhondaricul parintelui Paisie l-a facut pe vizitator sa banuiasca o legatura strânsa a mea cu batrânul si sa mi se arate extrem de amical, în pofida ciudatei mele înfatisari. Am simtit nevoia sa-i raspund cu aceeasi cordialitate acestui om pe care, nu atât datorita vârstei, cât a temperamentului si a conceptiilor despre viata, în alte circumstante l-as fi privit cu antipatie si suspiciune. Intreaga sa atitudine, spontaneitatea, iubirea si respectul sau dezinteresat fata de acest calugar batrân, sarac, smerit si neînvatat, vadeau un suflet prea putin ancorat în conformism si totodata fidel unor valori pe care le pretuiam si eu la rându-mi. Atunci am constientizat prejudecatile cu care obisnuiam sa evaluez anumite categorii de oameni. Îmi devenise în sfârsit limpede cât de nedrept eram adesea în aprecierile mele. Dupa ce a primit traditionala tratatie, musafirul a început o discutie cu caracter general si, la scurta vreme dupa aceea, batrânul m-a rugat sa trec în camera alaturata, unde-si avea bisericuta. Precum majoritatea covârsitoare a chiliilor din Sfântul Munte, tot asa si cea a batrânului adapostea sub acoperisul ei un mic paraclis. M-am ridicat asadar si am intrat în camera vecina, în bisericuta, lasându-l pe oaspete sa se sfatuiasca între patru ochi cu parintele. M-am închinat la icoane si m-am asezat într-o strana, spunând rugaciunea si privind din când în când afara pe ferestruica din fata mea. Era amiaza unei zile înnorate, cu timp închis. Ceea ce urmeaza sa înfatisez s-a întâmplat brusc, pe neasteptate, mai rapid decât o bataie de aripi. M-am simtit asemenea unui orb care într-o singura clipita îsi redobândeste deplin vederea. Ai fi zis ca un întrerupator s-a rasucit fulgerator, facând sa straluceasca în camera o lumina intensa. Astfel, deodata, am dobândit o perceptie cu totul noua. Trupul meu era nemiscat. Lucrurile din biserica straluceau indescriptibil. Fiecare obiect parea sa emita lumina din interior. Pâna si peretii erau, într-un anume fel, luminosi. Privind pe fereastra, am constatat ca si afara exista aceeasi lumina care conferea tuturor lucrurilor puritate. Acesta este cuvântul cel mai potrivit: puritate. Prin fereastra am vazut un norisor diafan, alb, stralucitor, fara margini bine definite. O lumina alba, stralucitoare si imateriala se revarsa din el, miscându-se foarte repede în jurul chiliei… Era de fapt o fiinta luminoasa care zbura.
Am simtit în clipa aceea o liniste profunda, o pace neclintita, o deplina siguranta duhovniceasca, o bucurie care, desi coplesitoare, era totusi echilibrata. O veritabila „betie cumpatata“- asa cum caracterizeaza vechea traditie MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 153 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS crestina acest tip de experienta. Natura, calitatea si intensitatea simtamintelor nu-si gaseau corespondent în absolut nimic din ceea ce cunoscusem în trecut. Am ramas sezând linistit în strana. Dupa putin timp, si-a facut aparitia batrânul. M-am întors foarte calm catre el si i-am spus: -Parinte, am vazut un înger (realizez astazi ca nici macar nu pot explica felul cum mi se crease aceasta impresie)… M-a privit cu atentie drept în ochi, ca si când ar citi niste semne. -A! Bine… Mergem înauntru, a raspuns linistit. M-a introdus din nou în cealalta camera, unde astepta vizitatorul. Terminasera discutia. Asteptasem aproape doua ore si speram ca ni se va sugera sa ne retragem. Batrânul însa nu trada nicidecum o asemenea intentie. Ne-a relatat niste întâmplari presarate cu multe glume. Avea un umor de-a dreptul spumos, care mi-a provocat în mai multe rânduri hohote de râs. În acest timp, musafirul sedea lânga batrân, pe aceeasi banca, iar eu în fata lor pe o buturuga. La un moment dat, parintele a început sa povesteasca despre cineva: -Un om se dusese tocmai acolo… (îsi cauta cuvântul)… În Pakistan, sa zicem! Acolo s-a cam încurcat, l-au mânjit si pe fata cu ceva cenusa… Mi-am amintit imediat de jertfa din India si de bulina de untura arsa pe care mi-o desenase între sprâncene yoghinul ucenic al lui Babaji, astfel încât m-am simtit direct vizat. Desi în cea mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, parintele ma privea când si când cu subînteles. Am priceput asadar ca vorbea despre mine si despre calatoria mea în India. O facea însa într-o asemenea maniera încât celalalt sa nu înteleaga ca era vorba despre mine. Am început deodata sa simt o foarte stranie tulburare. Parca ceva anume se împotrivea înlauntrulmeu. – Acolo departe, deci, l-a ispitit diavolul. Însa si el spunea la rândul sau rugaciunea, si nu-i dadea diavolului pace. Parintele si-a întors atunci privirea catre mine. Eu am înteles si am început sa spun în minte rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Nu mai eram deja atent la povestire, ci la rugaciune. În timp ce vorbea, ca si când ar fi rostit o fraza în cadrul povestirii, s-a întors catre mine si a spus: -Duh necurat, iesi din faptura aceasta! Si îndata a continuat istorisirea, tinându-l pe celalalt de mâna. La scurt timp m-a privit din nou, rostind iarasi ca pe o parte a povestirii propozitia:  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 154 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS -Duh necurat, iesi din faptura aceasta! Chipul sau era luminat de o stralucire tainica, ascunsa, pe care însa o percepeam; era serios, iar ochii sai capatasera o expresie pe care arareori o mai întâlnisem. O expresie care revela slava ascunsa a sufletului sau. O expresie care vadea o fiinta calitativ diferita de ceea ce în mod obisnuit numim „un om normal“, atât de diferita încât începeai sa
te întrebi daca este cu adevarat om. Pe chipul batrânului, în privirea sa, descopeream dimensiuni nebanuite ale firii omenesti. Am continuat cu înflacarare rugaciunea, desi pe moment nu puteam discerne importanta a ceea ce se petrecea. S-a întors apoi pentru a treia oara si a spus: -Duh necurat, iesi din faptura aceasta! Am simtit atunci ceva imaterial iesind dinlauntrul meu, dezlipindu-se si despartindu-se de mine. Am simtit practic eliberându-mi-se mintea si sufletul de sub intensa influenta a unui alt spirit. În acelasi timp, am dobândit si o intensa perceptie, constiinta, cunoastere a sufletului meu ca fiind ceva extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat, ca si când as fi scapat de o imensa greutate. Abia în clipa aceea am constientizat în ce presiune traisem. Am simtit acel „ceva“ care iesise dinlauntrul meu stând acum în spatele meu, în stânga; o prezenta a carei putere te
bloca pur si simplu. Îmi îngreuna sufletul chiar si de la acea mica distanta. M-am ridicat cu intentia de a ma îndeparta de aceasta prezenta si am cautat adapost la picioarele batrânului. M-am asezat pe podea, lânga genunchii lui. În momentul acela, aproape simultan cu cuvintele batrânului si cu eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit înca o data. A sarit în picioare brusc, si a strigat uluit: -Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasma este aceasta? Parinte, parinte, Preasfânta este alaturi! O mare bucurie îl cuprinsese, facându-l sa uite de toate celelalte lucruri din jurul sau. Era acea bucurie pe care o simte sufletul atunci când îi întâlneste pe sfinti în chip minunat si suprafiresc, „în Duhul Sfânt“. Omul striga necontenit într-un acces de fericire, si ne ruga sa mergem alaturi în biserica. Eu am încetat sa mai simt în camera
teribila si strivitoarea prezenta a acelui „ceva“ pe care, înainte de cuvintele batrânului, îl purtasem în sufletul meu. Oare stralucirea slavei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu alungase din sufletul meu si din camera „duhul necurat“- precum îl numise batrânul? Ce altceva ar fi putut percepe sufletul atât de entuziasmat al vizitatorului, daca nu mireasma duhovniceasca a Preacuratei? Sunt întrebari carora simtul comun si ratiunea naturala nu le pot raspunde transant. Exista însa si un alt tip de certitudine care se naste launtric prin „înstiintare dumnezeiasca“, fiind rezultatul unei lucrari nemijlocite a lui Dumnezeu în adâncurile sufletului omului. Veracitatea cunoasterii pe care ea o furnizeaza este de o evidenta intima indubitabila.
Eram uimit si fascinat. Mi se întâmpla si mie exact ceea ce întâlnisem relatat atât de simplu în vietile sfintilor sau, mai profund, mai elevat, în scrierile marilor asceti si sfinti ai ortodoxiei. Erau evenimente care se derulau cu o simplitate extrema, însa de o profunzime ontica abisala, în raport cu care sufletul se înfricoseaza si se bucura în MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 155 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS acelasi timp. El simte frica sfânta si cutremur, stari sinonime celei mai coplesitoare fericiri, întrucât face pe viu experienta nemarginitei iubiri a lui Dumnezeu. Traiam asadar o adevarata sarbatoare. Ne desfatam de daruri tainice si ignoram deja orice lucru pamântesc. Ne simteam pe cât de mici, pe atât de fericiti. Rugaciunea batrânului, izvorâta din inima sa neprihanita, era cauza acestor experiente dumnezeiesti. Incet-încet am intrat în biserica. Voiam sa-i multumesc batrânului si m-am dus „sa-i pun metanie“ (sa-i fac, adica, o plecaciune pâna la pamânt). M-a împiedicat oarecum stânjenit. – Acolo, acolo pune metanie! si mi-a aratat cu mâna catre icoana Maicii Domnului din catapeteasma, pe care o privea atât de transfigurat încât am avut senzatia ca în clipa aceea o vede pe Preasfânta aievea. -Am pus, parinte, mai înainte. -Pune acum, bre copilasule, când îti spun, a insistat el cu un amestec de hotarâre si delicatete, îndemnându- ma prin gesturi sa ma grabesc. Am pus asadar din nou metanie, spre marea satisfactie a batrânului, care tresalta de emotie ca un tata care îsi vede fiul bucurându-se de favorurile împaratului. Marturisesc ca abia astazi sunt în masura sa realizez cu adevarat dimensiunile si însemnatatea acestor evenimente duhovnicesti pe care le-am strabatut atunci într-o succesiune ametitor de alerta. Constientizez pe deplin atât propria mea nevrednicie, cât si sfintenia batrânului, care, adânc îndurerat sa ma vada într-o asemenea stare de prabusire, s-a rugat lui Dumnezeu sa ma vindece cu medicamente din cele mai tari, pe masura bolii de care sufeream. Iar Dumnezeu, Care îi asculta pe cei smeriti, i-a împlinit cererea staruitoare.
Incet-încet, batrânul ne-a scos în curte. M-a rugat sa deschid poarta, apoi sa o încui în urma noastra si sa pun cheia în minusculul vagonet improvizat, asa încât sa o poata trage înapoi în casa. Am luat amândoi binecuvântare si am plecat. Ne-am îndreptat împreuna spre Karyes. Cararea era pustie si serpuia urcând printre tufe, pe sub copaci. Dupa ce ne-am îndepartat la vreo suta, doua sute de metri de casuta, musafirul parintelui mi-a spus cu înflacarare: – Bre, este sfânt, este sfânt, întelegi? – Da, da, i-am raspuns. M-a apucat de mâna si m-a oprit. M-a privit drept în ochi. – Intelegi ce-ti spun? Este sfânt! întelegi? Socotea ca-i raspunsesem afirmativ dintr-un simplu act de complezenta. -Da, da, cred si eu cu tarie acelasi lucru! l-am asigurat. Îl cunosc de ceva timp pe batrân, si stiu ca asa este. M-a privit iarasi patrunzator, s-a convins ca vorbesc serios si ne-am continuat drumul. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 156 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Cara în spate o valiza veche, mare, pe care o avea petrecuta cu niste curele peste umeri. Îi era extrem de incomod, mai ales ca valizele de acest fel erau dotate cu mânere voluminoase, pentru a putea fi carate de mâna. M-am mirat de povara lui. „Nu putea sa-si ia ceva mai confortabil?“, ma gândeam. De când începuse urcusul, se oprea la fiecare cinci pasi. Gâfâia, iar chipul si mustata îi straluceau de sudoare. Mergeam foarte încet, în vreme ce eu insistam sa-l
ajut preluând valiza pe umerii mei. Refuza însa cu îndârjire, continuându-si urcusul si discutia. Eram curios sa aflu ce-l determinase pe acest om sa cada în genunchi fara nici un fel de retineri si sa ceara cu ardoare si recunostinta sa sarute picioarele batrânului. Apoi, si cuvintele sale „Este sfânt, este sfânt!“ marturiseau despre existenta unor experiente iesite din comun. Asadar, am început discutia cu scopul de a afla amanunte. M-a ajutat în acest sens familiaritatea lui, faptul ca traisem împreuna niste evenimente cu totul minunate, desi sunt sigur ca el nici nu-si daduse seama ca batrânul tocmai scosese din mine un demon, si înca unul de frunte, dintre cei care se ostenesc sa-l cufunde pe om în înselare si ratacire duhovniceasca.
În fine, tovarasul meu de drum mi-a marturisit ca valiza sa era absolut goala si ca o purta „de camuflaj“, pentru a nu-i fi remarcata infirmitatea. „Am fost ofiter superior de aviatie. Nu credeam în Dumnezeu mai mult decât… majoritatea celorlalti. Mergeam la biserica sporadic, doar la vreo sarbatoare mai mare sau la vreo ceremonie mai deosebita. Fumam mult, trei pachete pe zi. M-am îmbolnavit rau. Am fost nevoit sa plec la Londra, unde mi-au scos trei sferturi din plamâni. De altfel, îmi lasasera cel de-al patrulea sfert doar pentru a mai avea cu ce sa respir, cât de cât, pe parcursul celor doua saptamâni pe care îmi prognozasera ca le mai am de trait – iar aceasta, în cel mai fericit caz. Le-am zis ca voi merge sa mor acasa, în Grecia. M-am întors foarte îndurerat. Mi-a trecut apoi prin minte sa merg si în Sfântul Munte, unde nu fusesem niciodata. Când am ajuns aici, am auzit despre parintele Paisie si am pornit în cautarea lui.
I-am gasit pâna la urma coliba. Mi-a deschis usa el singur, înainte sa ciocanesc. – Bun venit, Dimitrie! mi-a zis. Te asteptam, Intr-adevar, avea pregatita si tratatia. Ma strigase pe nume, desi ma vedea pentru prima data! Am ramas cu gura cascata de un cot. M-a îndemnat sa sed, sa ma odihnesc. -Nu te necaji, nu te necaji, toate au sa fie bine, mi-a zis. Eu nu rostisem înca nici un cuvânt! – Toate vor merge bine! mi-a spus el, si mi-a facut cruce de trei ori peste piept. Au trecut de atunci doi ani si jumatate. Ma simt excelent. Nici n-am murit în doua saptamâni, asa cum ar fi fost normal, nici metastaza n-a facut cancerul meu, nici medicamente n-am luat. Sunt foarte bine. Doar atât, ca ma deplasez greu, fiindca nu mai am plamâni cu care sa respir…“.
Spunându-mi acestea si discutând bucurosi despre multe altele, am ajuns la manastire. -Vin din când în când sa-l vad, îmi zice. Numai ca în manastire nu pot sta. Imediat ce se încuie portile, ma simt ca la închisoare. De aceea ma duc la hotel la Karyes, si seara mai discut cu oamenii la restaurant. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 157 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Astfel mi s-a dezlegat si enigma legata de comportamentul lui. Totodata, primeam o marturie în plus despre înca una din multele harisme ale batrânului, anume harisma tamaduirii: putea sa-i vindece pe oameni de orice boala. Pe foarte multe persoane, printre care si acest ofiter, le-a smuls din ghearele mortii în ultima clipa. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni… peste cei bolnavi îsi vor pune mâinile si se vor face sanatosi (Marcu 16, 17-l8).  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 158 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „OPERATIA“ Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?(Rom. 7, 24) Caci precum Tatal are viata în Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata în Sine.(Ioan 5, 26) În general, problema noastra cea mai acuta consta în faptul ca nu ne cunoastem pe noi însine. Suntem ignoranti în privinta continutului launtric al inimii noastre. În covârsitoarea noastra majoritate, suntem stapâniti de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi însine mai mult decât ne-ar îndreptati realitatea. Ne supraapreciem posibilitatile. Omul macinat de orgoliu traieste sub imperiul imaginatiei, pierzând astfel contactul cu cea mai intima realitate- propria sa persoana. Consider ca apogeul acestui delir al mândriei este atins atunci când cineva ajunge sa se socoteasca pe sine Dumnezeu.
Omului vanitos îi este inaccesibila obiectivitatea, întotdeauna el îi subevalueaza pe ceilalti în raport cu sine. Mândria este una din cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut ca poate deveni Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol întunecat si lipsit de minte. În acelasi fel îsi închipuie despre sine ca sunt dumnezei o buna parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul înrobit egoismului graviteaza exclusiv în jurul propriei persoane, traieste numai în scopul satisfacerii instinctelor sale si într-un complet dezinteres fata de aproapele sau. El îsi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de „jertfa“. Un astfel de om eram eu însumi, la întoarcerea din India. Desi plin pâna la refuz de rani sufletesti, ma consideram posesorul multor capacitati si valente deosebite. Îmi percepeam pâna si neajunsurile drept calitati. Pe de alta parte, darurile firesti cu care fusesem înzestrat de Dumnezeu mi le atribuiam mie însumi, în vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate celorlalti. Cu toate ca bâjbâiam într-o adânca ignoranta, pretindeam a fi dobândit „înalte cunostinte spirituale“. Când omul începe sa puna în practica poruncile lui Iisus Hristos, i se deschid treptat ochii duhovnicesti si începe sa perceapa miscarile launtrice ale inimii, care îi determina comportamentul exterior. Abia atunci i se descopera numeroasele sale plagi sufletesti. Într-un prim stadiu, le depisteaza doar pe cele grosiere. Apoi, cu cât i se fortifica sanatatea duhovniceasca, cu atât mai profund vede în sufletul sau. Ajunge în final sa-si constientizeze si sa-si recunoasca deschis toate patimile care îl stapânesc. Accepta ca este iubitor de placeri, lenes, vanitos, nerecunoscator, lacom, razbunator, desfrânat, mânios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu aceasta realitate bruta, el începe sa faca eforturi de îndreptare.
Omul smerit este cel care, desi înnobilat cu multe harisme, se considera pe sine mai prejos decât toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al sau, ci al lui Dumnezeu: Toata darea cea buna si tot darul desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele Luminilor (Iac. 1, 17). Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har (Iac. 4, 6). Dumnezeu îngaduie ca viata omului mândru sa fie pusa la un moment dat la încercare, asa încât prin înfruntarea unor necazuri sau patimiri sa- si revina, sa se tamaduiasca duhovniceste. Când însa mândria ajunge sa depaseasca un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvânt: risipiti au fost si nu s-au cait (Ps. 34,  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 159 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS 15). Altfel spus, omul nu vrea sa învete din încercarile vietii, nu vrea sa-si accepte greselile, nu vrea sa puna capat orbirii si sa se smereasca. Îl împiedica masura devastatoare a orgoliului, care îl face sa prefere autodistrugerea în locul transfigurarii prin cainta. El îsi pericliteaza astfel existenta în vesnicie, exilându-se de buna voie în tarâmul întunericului fiintial, în salasul demonilor, în iad. Este consecinta trufiei luciferice.
Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea îngerilor, înzestrat cu mult discernamânt, cu infinita iubire, cu nespusa smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele „medicamente“ duhovnicesti, ci îi este necesar un chirurg experimentat, care sa-i efectueze o veritabila „operatie“ duhovniceasca.
Parintele Paisie avea atâta smerenie, încât scufunda în ea întreaga mea mândrie, neutralizând-o. Ma lua în mâinile sale cu multa atentie si delicatete, ca pe o frunza uscata, foarte fragila. Ma îngrijea cu nemarginita iubire, ca pe un prunc în pragul mortii. Si cu adevarat eram foarte aproape de nebunie, de moarte sufleteasca.
Intr-o zi, în chilia sa, batrânul parea ca se pornise pe glume. Luase un cutitas si se facea ca vrea sa-mi taie gâtul. Am stat linistit: din mâna lui acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gâtul cu partea neascutita a lamei si a început sa ma „taie“. -Vrei sa-ti facem operatie? ma întreba. -Orice spuneti, parinte. – Ti-e frica? -Nu, parinte, nu-mi este. (A devenit deodata serios.) – Bine, nu acum, la Pasti… Si mi-a dat drumul. Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit dupa câteva saptamâni. În ajunul Pastelui nu s- a întâmplat nimic. Am asteptat si în noaptea de înviere, dar… tot nimic. Duminica seara, în prima zi de Pasti, eram singur în casa. Ai mei iesisera, iar eu urmaream la televizor unfilm despre Hristos. La sfârsitul filmului am închis emotionat televizorul, m-am mutat în camera alaturata, unde aveam o cruce împodobita, am îngenuncheat si am început sa ma rog. Nespus de lin, si din ce în ce mai intens, simteam binecuvântarea batrânuluiacoperind u-ma. Îl simteam în spatele meu, în picioare, binecuvântându-ma. O putere, o energie purtatoare de viata se revarsa asupra mea din belsug, adapându-mi întreg sufletul si trupul. Toata fiinta mea absorbea ca un burete aceasta energie plina de caldura, de vitalitate, de dulceata. Eram patruns de o minunata uimire si recunostinta vazând cum Cineva infinit de bun si de puternic, atât de puternic încât biruia moartea, îmi daruia viata, bucurie, pace. „Slava Tie, Dumnezeule!“, repetam la
nesfârsit. În chip tainic, mi-a fost dat sa ma contemplu pe mine însumi dinaintea lui Dumnezeu si sa-mi vad propria stare duhovniceasca. Am fost cu totul miscat, descoperind înlauntrul meu o profunda tendinta de respingere, de refuz al lui Dumnezeu. Exista o întreaga pervertire mentala a realitatii, o teribila orbire spirituala. Mintea mea se cufunda într-o betie perpetua, alimentata de placerile patimase care ma cotropisera extrem de adânc.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 160 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam mormântul sufletului meu, zidit din blocuri de piatra si acoperit de o stânca uriasa. Aflat înauntrul mormântului, eram insuportabil de nefericit, neavând loc sa ma misc nici macar câtiva centimetri. Nu exista chip sa încerc macar sa împing gigantica piatra de pe mormânt. Aerul îmi lipsea, de asemenea, cu desavârsire. Sufletul îmi zacea neputincios, întemnitat, gata de moarte. Ma cuprinsese un înfricosator sentiment de groaza si de deznadejde. Îmi era cu neputinta sa ma mântuiesc singur. Pâna si gândul despre mântuire
se mistuise deplin. Constiinta îmi era sfâsiata de o singura întrebare: Cum am ajuns în aceasta stare? Cum m-am putut lasa întemnitat dedia vol în aceasta cumplita închisoare spirituala? Iata însa ca energia lui Hristos se revarsa dintr-o data asupra stâncii. Piatra se topeste pe data. Putereadiavol ului, pacatul cel nimicitor, nu poate sta împotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormântului se deschide, sufletul meu este eliberat… Încep sa ma misc, foarte încet, amortit, sovaielnic, uluit… Încep sa ma simt, sa simt… Binecuvântarea lui Hristos ma încalzeste, daruindu-mi viata. Ochii înaspriti, uscati, ferecati în sloiurile de gheata ale sufletului meu, nu putusera sa plânga pâna acum. Acum însa au fost eliberati si ei: izvorau necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de recunostinta. Cineva ma înviase, adapându-ma cu viata din Viata Sa. Luase asupra Sa moartea si pacatul meu. Daruindu-mi viata, primise moarte de buna voie. Se împovarase cu moartea pacatului meu si ma eliberase, aducându-ma iarasi la viata. Limba omeneasca este neputincioasa în a descrie învierea duhovniceasca pe care am trait-o. Nu folosesc metafore, ci am în vedere sensul exact si cel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era mort si a înviat! Primind atunci puterea de a ma cerceta pe sine în profunzime, m-am scârbit cu adevarat de mine însumi. Îmi spuneam: „Cum pot pretinde sa exist, când o fac în acest chip mizerabil, întunecat, aducator de moarte? Este într- adevar de neînteles îndelunga rabdare a lui Dumnezeu“. Inima mea a izbucnit atunci navalnic într-o rugaciune revarsata ca un râu din strafundurile întregii mele fiinte.
„Dumnezeul meu, cum oare ma mai rabzi? Ia-ma, Dumnezeul meu, ia-ma… Nu vreau sa mai exist eu, cel atât de ticalos si de murdar… Fa sa dispara aceasta rautate, aceasta ura, aceasta mocirla în care zac. Nimiceste-mi toata urâtenia… Dumnezeul meu, cum poti sa ma mai rabzi? Ma minunez de abisul iubirii, smereniei, bunatatii, delicatetei, îngaduintei Tale!“
Aveam sa obosesc destul de curând din pricina plânsului dezlantuit. Epuizat, m-am întins pe pat. Batrânul, pe care îl simtisem prezent în tot acest rastimp, taiase într-adevar o bucata mare din orgoliul meu. „Operatia“ sa, spre deosebire de cele obisnuite, n-a lasat în urma nici o durere, ci doar bucurie, pace, si un dor nesfârsit de a se repeta cât mai grabnic. „Bisturiul“ chirurgului nu ranise, ci vindecase adânc. -Celor ce sedeau în latura si în umbra mortii, lumina le-a rasarit (Matei 4, 16). -Pentru ca plata pacatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu – viata vesnica, în Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23). -Iar unde s-a înmultit pacatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20).  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 161 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS MOS ILIE Barbatul acesta era cunoscut în tot orasul. Unii îl socoteau nebun, altii aveau dubii serioase în aceasta privinta. Toti cadeau însa de acord ca era un om „foarte citit“. Impresionati de stralucitele sale raspunsuri si explicatii, multi dintre concitadini exclamau: „A înnebunit de la prea multa carte!“. Circulau pe seama sa istorii ciudate, care
stârneau curiozitatea multora. Se încetatenise chiar banuiala ca era sfânt. Locuia la poalele muntelui, lânga ultimele case ale orasului. Nu avea un adapost propriu-zis, dupa cum nu avea nimic al sau în afara de zdrentele pe care le purta atât vara cât si iarna. Dormea pe pamânt. Mânca orice i se dadea. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea în deplina singuratate. Eu mi-l amintesc înca de pe vremea când eram copil. Încovoiat de spate, se târa încet-încet, ca un melc. Copiii îl iubeau si intrau chiar în vorba cu el. Cândva, în primele clase primare, l-am întâlnit pe drum mergând invers, cu spatele înainte, precum obisnuia adesea. Înca de pe atunci era cocosat. – Mos Ilie, de ce mergi invers? l-am întrebat. -Pentru ca ma ispiteste diavolul si nu vreau sa-l vad, mi-a raspuns. Uite, e acolo, nu-l vezi? – si mi-a aratat un punct anume. M-am uitat catre locul pe care mi-l indicase, am simtit un fior de teama, însa n-am vazut nimic. – Nu-l vezi? a întrebat din nou. -Nu! am raspuns si m-am îndepartat speriat. Ani de zile mai târziu, pe când eram la gimnaziu, niste colegi mai slabi la învatatura au iesit foarte bucurosi din sala în care tocmai dadusem teza la fizica. Strigau plini de bucurie. Trecusera cu succes ceea ce se anuntase a fi pentru ei o mare încercare. Povesteau cum, în ajun, Mos Ilie le spusese subiectele care urmau sa le fie date la doua dintre teze. Nu-i credeam, însa ei se jurau cu emfaza, relatând în detaliu convorbirea pe care o purtasera cu batrânul. Au început de atunci sa-l viziteze multi copii dornici de a li se dezvalui subiectele la diverse materii. Pe acestia însa, Mos Ilie îi îndemna sa învete temeinic si, daca insistau în continuare, îi trimitea la icoana Maicii Domnului sa se roage pentru ajutor. În general, se istoriseau multe întâmplari iesite din comun despre Mos Ilie. Existau însa si multe amanunte neclare, de natura sa nasca îndoieli, întrucât batrânul îsi împana conversatiile cu multe cuvinte lipsite de sens ori greu de înteles. Însa, în ciuda tuturor controverselor, exista un numar însemnat de oameni inteligenti si cultivati care mergeau regulat sa discute cu el. Eu cunoscusem doua situatii ale unor prieteni care atestau cu tarie ca Mos Ilie îi ajutase cu sfaturile pe care le strecurase printre cuvintele sale „nebunesti“, referindu-se la niste subiecte si probleme personale pe care ei nici macar nu apucasera înca sa i le dezvaluie. Unul dintre acestia chiar ne asigura ca fiica sa cea mica, pe atunci eleva la scoala primara, devenise învatatoare exact în circumstantele pe care le
prezisese Mos Ilie cu multi ani înainte. La fel se întâmplase si cu o problema intima a familiei lor, care dupa ani de zile a avut deznodamântul prevazut cu precizie de catre batrânul hoinar.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 162 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Modul sau de viata îmi amintea de sfintii „nebuni pentru Hristos“, care renuntau la absolut toate avutiile pamântesti si cutreierau din loc în loc, supunându-se unor mari privatiuni si simulând în public prostia si nebunia, pentru a cunoaste toate treptele umilintei si ale înstrainarii. Era o forma de asceza asumata de un numarfoarte restrâns de persoane, tocmai întrucât cerea totala lepadare de sine si presupunea deja existenta unor foarte solide
temelii duhovnicesti. Aveam sa-l întâlnesc din nou pe Mos Ilie într-o mica magazie, cu putin înainte de a pleca în India. Mi-a povestit atunci multe lucruri din viata sa. Fusese secretar într-un sat, înainte de 1940. Odata, pe câmp, mergând dintr-un sat în altul, l-au atacat câinii. A fost nevoit sa se urce într-un copac. Toata noaptea s-a rugat acolo si a cântat imnuri catre Maica Domnului. I-a compus el însusi o cântare frumoasa, pe care mi-a psalmodiat-o. Pe timpul ocupatiei a stat în oras. Într-una din zile, si-a parasit salasul improvizat pentru a rezolva niste treburi. Drumul pe care îl avea de strabatut trecea pe la marginea orasului, pe lânga munte. Acolo i s-a aratat însasi Preasfânta Fecioara. A ramas încremenit de uimire, între timp, englezii bombardasera orasul, în încercarea de a lovi gara unde se adapostisera multi germani. Dupa bombardament, Mos Ilie si-a continuat drumul si a ajuns la cladirea unde avea treaba. Însa nu mai exista acolo nimic altceva decât o groapa imensa. Cladirea fusese distrusa de bombardament. Daca nu l-ar fi întârziat Preacurata, ar fi fost ucis… În locul unde i s-a aratat Maica Domnului, a zidit
o bisericuta pe care a numit-o „Preasfânta Milostiva“. Lânga aceasta bisericuta alesese sa-si duca mai departe traiul. Mi-a povestit apoi despre calatoria pe care o facuse demult în Sfântul Munte. De-a lungul conversatiei noastre, îsi lua deseori ragazuri în care rostea rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Mi-a trecut atunci prin minte sa exersez si eu tehnicile pe care le deprinsesem în urma cu câteva luni la cursurile de Mind Control. M-am convins însa cu stupefactie ca nu puteam lucra practic nimic în preajma lui. Nu se întâmpla absolut nimic.
-Sa nu te duci în India, mi-a spus. Acolo au sa te manânce ca pe o leguma. I-am vorbit despre parintele Paisie. Desi nu iesise vreodata din oras, a aratat ca-l cunoaste bine. – O, acesta ne-a întrecut pe toti cu mult! Sa-i spui sa faca si pentru mine o rugaciune. Sa-mi trimita si un sirag de matanii. Am petrecut împreuna cu el vreme de trei ore, rastimp în care m-a învatat multe lucruri despre ceea ce înseamna o adevarata vietuire crestina. Nu l-am ascultat, însa, si am plecat în India. Iata împrejurarile în care l-am întâlnit din nou, imediat dupa „operatia“ batrânului Paisie: Mos Ilie straluceste În dimineata urmatoare „operatiei“ pe care mi-a facut-o parintele, m-am trezit într-o stare aproape paradisiaca. Binecuvântarea batrânului era înca asupra mea. Ma simteam minunat, plin de pace si de iubire pentru întreaga faptura. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 163 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS M-am sculat cu intentia de a merge într-o plimbare pe munte. L-am întâlnit în strada pe Mos Ilie -„cel mai mic om al orasului“, asa cum obisnuia sa se autointituleze. Zdrentaros, cu parul si barba lungi si murdare, gârbovit, asezat pe bordura unui trotuar, aprinsese focul într-o tinichea. Copiii îsi parasisera jocul si îl înconjurasera. Le vorbea cu capul plecat, aruncându-le când si când câte o privire. Plin de uimire, l-am vazut învaluit într-o lumina imateriala. O lumina asemanatoare celei pe care o raspândea batrânul Paisie, doar ca era mai mica în dimensiune si intensitate. Stralucitoare, translucida, suava, emanând bucurie. Era harul care se revarsa din el si îi atragea ca un magnet pe copii. Mi se confirma definitiv ca Mos Ilie era un om duhovnicesc, care îsi ascundea marea lucrare launtrica sub acoperamântul nebuniei, spre a fugi de laudele si cinstirea oamenilor, de slava desarta; îl iubea pe Dumnezeu într-o asemenea masura încât renuntase de buna voie la toate desfatarile acestei lumi. M-am apropiat de el cu bucurie si cu familiaritatea pe care mi-o inspira harul. -Sanatate, Mos Ilie! i-am strigat. Si-a ridicat surprins capul. A recunoscut într-o clipita binecuvântarea batrânului Paisie care era asupra mea si m-a privit cu intensitate si nedumerire. -Parintele Paisie m-a facut astfel, ieri seara, i-am spus. – Da! Acesta ne întrece pe toti. Am stat apoi putin de vorba. La un moment dat i-am zis: -Mos Ilie, te vad stralucind. Izvoraste o lumina dinlauntrul tau. N-a spus nimic. Si-a plecat capul stânjenit, rusinat. La scurt timp ne-am despartit, si mi-am continuat plimbarea.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 164 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS SA NU-L ISPITESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TAU Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca sa fie ispitit de catre diavolul… Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa Templului si I-a zis: Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: „îngerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau“. Iisus i-a raspuns: Iarasi este scris: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau “. (Matei 4, l-7) Uzând de anumite fragmente din Vechiul Testament si denaturându-le sensul, diavolul îl îndeamna pe Hristos la pacat. Mântuitorul astupa guradiavolului folosind Legea data de catre Dumnezeu oamenilor, pentru a-i pazi de pacat: Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau. În Vechiul Testament, prin gura sfintilor Sai proroci, Dumnezeu interzice omului sa-L puna la încercare pe Facatorul sau. O asemenea ispitire i-ar fi pricinuit omului însusi multe rele, de care Dumnezeu Se straduieste sa-l pazeasca prin porunca. În Noul Testament, diavolul se straduieste prin viclenie, mistificând Scripturile, sa-L îndemne pe Hristos la calcarea poruncii lui Dumnezeu, la pacat. Este motivul pentru care Hristos însusi, cu propria Sa gura dumnezeiasca, reactualizeaza aceasta porunca. Din nefericire, este tocmai porunca pe care am omis-o din vedere, si astfel ignoranta mea, adaugându-se marii mele nerusinari, mi-a determinat caderea într-o noua ispita la foarte scurt timp dupa marea binecuvântare a „operatiei“. Dupa întâlnirea cu Mos Ilie, am pornit asadar într-o plimbare pe munte. Întreaga mea raportare la realitatea înconjuratoare suferise modificari substantiale ca urmare a darului primit de la batrânul Paisie. Brusc, lumea mi-a parut mai vie. Relatia mea cu fapturile lui Dumnezeu devenise mai profunda, mai sincera, mai sensibila. Ma bucura tovarasia lor! întelegeam modul lor de viata; copacii, animalele, pasarile, chiar si cea mai neînsemnata planta, toate mi se dezvaluiau cu adevarat ca fiind vii. Era o experienta nemijlocita, iar nu o simpla asumptie mentala.
Le vorbeam, le mângâiam, le iubeam. Le percepeam ca pe niste tovarasi de viata. Eram întru totul fericit. Mintea îmi era extrem de limpede si linistita. Devenisem capabil sa deslusesc toate intentiile si imboldurile launtrice ale animalelor. Traiam o negraita pace, frumusete, iubire. Aceasta era viata cea adevarata, liantul autentic al omului cu lumea. Astfel va fi fost în Rai! Am realizat atunci în ce orbire îmi petrecusem viata pâna în clipa aceea. „Astfel trebuie ca este batrânul în fiecare zi“, m-am gândit. Mi-am amintit de întâmplarile pe care mi le istorisise: „Pe când
eram la Stomiu, la manastirea de lânga Konita, au venit doi ursi în locul unde aruncam gunoaiele. Erau flamânde sarmanele animale. Am coborât si le-am dat pâine. Vezi, animalele înteleg felul în care se apropie cineva de ele: daca vrea sa le faca rau sau daca se apropie din iubire. Si cel mai salbatic animal, daca te apropii de el cu iubire adevarata,
n-o sa te necajeasca.“Si-a întins mâna si a chemat o pasarica cu gâtul rosu care se afla în vecinatatea noastra, pe crengile unui copac. Pasarica a venit si s-a asezat bucuroasa pe degetul lui. „Vezi, animalele se bucura de om; ele recunosc superioritatea omului si se bucura de prezenta lui. Asa traia Adam în Rai. Dupa caderea omului, s-a distrus aceasta legatura si a venit salbaticia: omul cauta sa le omoare, iar ele s-au salbaticit. Totusi, animalele salbatice sunt astazi mai aproape de adevar decât cele domestice. Daca se apropie cineva de ele cu iubire, revin la relatia aceea de la
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 165 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS începuturi. În schimb câinele, care traieste permanent în preajma omului, s-a schimbat mai mult. A dobândit un spirit politienesc, o anumita suspiciune. Omul distruge animalele. Uite, aici aveam o pisicuta pe care o hraneam. Venea la picioarele mele si torcea, se freca de mine, era foarte cuminte. Într-o zi i-am aruncat o bucata de pâine si animalul s-a tras înapoi speriat. Ce se întâmplase? Cineva o lovise cu pietre si îi stricase“gândul” bun. Vezi? Omul a pus început raului“. -Parinte, chiar e adevarat ca nici cel mai salbatic animal nu-ti face nimic daca te apropii de el cu dragoste? -Adevarat, bre, adevarat. Parintele mi-a povestit în continuare multe alte lucruri asemanatoare, pe care acum începeam le înteleg mai bine, de vreme ce chiar le traiam. Si, în timp ce ma aflam în aceasta stare binecuvântata, mi-a trecut prin minte gândul: „Ce-ar fi daca as intona vreun kirtan hindus sau as spune vreo mantra? Oare voi intra într-o alta stare, sau n-o sa se întâmple nimic?“. M-a cuprins aceasta curiozitate stupida, dorinta de a observa influenta pe care o va avea asupra mea aceasta „practica“ hindusa. Omul cedeaza mai întâi la nivelul gândului, iar apoi în fapta.
Am început asadar sa cânt un kirtan si sa rostesc mantra pe care mi-o predase Babaji în somn: „Hare Om Namah Shivayam“. Nici pâna astazi n-am aflat sensul ei exact. „Om“ este sunetul sfânt al hindusilor, iar „Hare Om“ este salutarea religioasa cu care încep textele lor „sfinte“. Cuvântul „Shivayam“ trebuie ca are legatura cu zeul Shiva al distrugerii, unul dintre „marii zei“ ai panteonului hindus.
N-am apucat bine sa rostesc mantra, si îndata lucrurile s-au schimbat. Am simtit o transformare atât în interior, cât si în exterior. O adiere glaciala a miscat crengile si mi-a umplut sufletul de fiori. Am încetat totodata sa mai simt în vreun fel harul lui Hristos, care îmi linistise sufletul si facuse ca legatura mea cu lumea sa fie atât de armonioasa, de dulce si de pasnica. Traiam deja o alta atmosfera spirituala. Percepeam o noua putere manifestându-se în jurul meu, însa
ea îmi aducea tensiune, încordare. Simteam ca trebuie sa fiu atent. Tot ceea ce se întâmpla era ciudat si nefiresc. Nu exista nici o explicatie naturala pentru un vânt atât de înghetat, nici pentru timpul foarte scurt cât a durat. Sunt convins ca nu a fost vorba de un fenomen natural, chiar daca a miscat crengile copacilor. Eram deja speriat si crispat. Îmi pierdusem degajarea, relaxarea, sentimentul de încredere, de siguranta, de iubire – pe care le încercasem mai devreme simtind prezenta lui Hristos. Am facut eforturi sa ma sustrag acestei influente, sa redevin precum fusesem înainte. Zadarnic! Binecuvântarea de care ma împartasisem s-a îndepartat în chip simtit de la mine. Intrigat, ma întrebam cum de se putuse produce atât de rapid aceasta radicala schimbare.
Am reluat apoi rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, cu multa râvna si înflacarare. Nu ma mai interesa sa studiez diferentele, sa discern diversele stari spirituale. Tânjeam sa fiu iarasi ca un copilas în bratele lui Hristos. Doream sa traiesc dulcea Sa prezenta, chiar daca ar fi urmat sa nu mai cunosc nimic altceva în viata mea.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 166 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Însa nu se întâmpla nimic. Ca efect al rugaciunii, acea malefica putere care se apropiase de mine a fost anihilata, astfel încât nu ma mai temeam. Însa sufletul meu a ramas în continuare gol de prezenta lui Hristos. Ma simteam pe jumatate mort, lipsit de mângâiere, însingurat, distrus, vinovat fata de Cineva care ma iubea mult, în timp ce eu îl vândusem, îl ranisem, îi întorsesem spatele.
Din nefericire, nu suntem în stare sa pretuim si sa pazim cum se cuvine lucrurile pe care nu le-am dobândit prin osteneala noastra personala. Tocmai ce risipisem, nesocotindu-l prosteste, marele dar al parintelui meu. Aveam sa trag multe învataminte din aceasta greseala. Fericiti cei smeriti, care stiu sa învete din experienta altora fara sa patimeasca…
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 167 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS TUFA DE DAFIN Nu stiu cum a fost cu putinta, însa desi patimisem atâtea nenorociri sufletesti din partea magilor indieni, a yoghinilor, în chip straniu nu eram capabil înca sa constientizez aceasta stare de fapt. Desi ma expusesem unor primejdii de moarte, nu reuseam sa iau act de tragedia în care ma aflam. Ignoram cu desavârsire consecintele faptului ca acesti oameni navalisera abuziv, grosolan si fara prejudecati asupra ipostasului meu duhovnicesc, psihic si somatic. Sa fi fost inclusiv aceasta orbire temporara efectul lucrarii harului lui Dumnezeu, care m-a acoperit prin rugaciunea batrânului, împiedicându-ma sa sesizez dimensiunile caderii mele tocmai pentru a nu ajunge prada celei mai înfricosatoare deznadejdi? Sa fi fost pur si simplu rezultatul superficialitatii mele sufletesti si intelectuale? Nu stiu. Cert este ca am început sa ma problematizez în toate aceste privinte abia la întoarcerea în Sfântul Munte, si îndeosebi dupa urmatoarea întâmplare.
Ma aflam împreuna cu parintele Paisie, la scurt timp dupa ce batrânul scosese demonul din mine. Eram numai noi doi si ma pregateam de plecare. Iesisem afara din curte, în vreme ce batrânul se pregatea sa încuie. Vorbeam despre yoghini, si la un moment dat i-am zis: -Parinte, sunt oameni buni! Exact în clipa aceea, în dreapta mea, o tufa de dafin înalta de vreo doi metri a început brusc sa se clatine si sa se smuceasca atât de tare, încât era gata sa iasa din radacini. Se zgâltâia cu o salbaticie de nedescris, ca si când cineva tabarâse asupra ei cu toata ura, straduindu-se încrâncenat sa o smulga din pamânt. La numai un metru mine, se misca singura, fâra sa o atinga vreo mâna vizibila, fara sa sufle nici cea mai pala adiere de vânt! Copacii, frunzele,
plantele, ierburile din jur erau absolut nemiscate. M-am înspaimântat teribil. -Parinte, ce-i asta? am strigat îngrozit. -Prietenul tau, mi-a raspuns linistit batrânul. Am plecat apoi capul rusinat. Intelegeam acum mai limpede ce fel de „bunatate“ aveau yoghinii si câti demoni trimisesera asupra mea. De asemenea, întelegeam o data în plus la câte lupte duhovnicesti îl supusesem pe batrân de-a lungul timpului. El trebuia sa-l înfrunte de fiecare data pe diavol pentru mine. El ridica totdeauna întreaga mea greutate
duhovniceasca. El se afla mereu în linia întâi a razboiului duhovnicesc, în vreme ce eu zaceam la spital, în spatele frontului. Si de câte ori nu avea sa se mai întâmple acelasi lucru?… La un moment dat i-am spus: -Parinte, ati facut atât de multe pentru mine, ce pot sa fac si eu pentru sfintia voastra? – Ce spui, binecuvântatele?! Tu stii cât bine mi-ai facut? Stii câte siraguri de matanii mi-ai adus? MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 168 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Voia sa spuna prin aceasta ca fusese nevoit – în marea sa iubire – sa faca nenumarate rugaciuni în plus, folosind siragul de matanii, ori de câte ori ma aflam în primejdie. De fapt, îsi îngreuia astfel înca si mai mult programul sau de rugaciune si asceza, care era si asa extrem de solicitant. Iar aceasta osteneala, care se adauga marilor sale osteneli zilnice,o socotea cu toata sinceritatea… folos. „Monahul este silire continua a firii“, spune Sfântul Ioan Scararul. Împaratia Cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc o rapesc pe ea, zice Hristos (Matei 11, 12). Într-adevar, batrânul îsi silea propria fire nespus de mult, însa facea aceasta cu toata bucuria, caci o facea pentru Hristos, pe care îl iubea infinit. El înfrunta întotdeauna problemele într-o maniera duhovniceasca, având ca perspectiva vesnicia, împaratia lui Dumnezeu, dupa care înseta necontenit.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 169 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS BATRÂNUL STRALUCESTE Intr-o zi, plecând de la chilia batrânului, mi-am amintit la poarta ceva care ma framânta. -Parinte, yoghinul acesta, Niranjan, scotea o lumina!… i-am spus. -Ce lumina? -Uite, asa cum sedeam toti adunati în jurul sau, deodata a iesit din trupul lui si ne-a învaluit pe toti o lumina aurie, ca o sfera care se marea continuu. Apoi am simtit cum ma transform cu totul, cum mi se schimba mintea. Ce lumina era aceea? Parintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fara sa spuna nimic… O lumina s-a raspândit pretutindeni, umplând toata curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam aceasta lumina. Batrânul era izvorul din care ea se revarsa. În ciuda intensitatii ei, ochii nu ma dureau; era imateriala si nespus de dulce. Nu ma saturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci ma bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbatat de aceasta lumina pe care o absorbeam cu întreaga mea fiinta, în acelasi timp, mintea îmi ramasese complet lucida, receptiva la toate elementele din mediul înconjurator. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire ca li se adaugase unul nou: „vederea duhovniceasca“.
Imi amintesc ca era miezul zilei, cu un soare arzator. Însa stralucirea luminii imateriale a parintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu sa estimez durata acestui fenomen. Cert este ca, dupa o vreme, m-am pomenit pasind pe cararea catre Manastirea Kutlumusi. Nu-mi aduc aminte exact ce s- a întâmplat între timp. Eram profund schimbat când am ajuns la manastire. Calugarii au remarcat imediat acest lucru. -De la parintele Paisie vii? întrebau. -Da, încuviintam clatinând din cap. Nu pot spune ca a existat un moment anume în care mi-am revenit din aceasta stare. Ea s-a estompat treptat, întiparind însa adânc în sufletul meu o pace dulce, ale carei efecte persista pâna astazi, la zece ani de la consumarea evenimentului. Traiesc înca roadele acelei tainice si profunde schimbari launtrice.
În felul acesta, am putut face prin experienta nemijlocita comparatia între cele doua lumini. Ce mi-ar fi putut explica batrânul prin cuvinte? Si cât as fi înteles din ceea ce mi-ar fi spus despre lumina yoghinului? Tocmai de aceea, parintele îmi oferise acest dar duhovnicesc, astfel încât sa percep diferenta prin traire. Si, într-adevar, aceasta diferenta era uriasa, de-a dreptul incomensurabila. Pe cât difera o tinichea veche de una de aur, pe cât difera omul de Dumnezeu, pe cât difera minciuna de adevar, pe atât diferea lumina lui Niranjan de cea a parintelui Paisie. Nici macar nu s-ar putea gasi un termen de comparatie pentru stralucirea care izvora din batrân. Desigur, cineva care n-ar fi avut experienta luminii batrânului, ar fi fost privat de posibilitatea unei comparatii. S-ar fi lasat, eventual, lesne fascinat de lumina yoghinului, si poate chiar s-ar fi aratat dispus sa-l urmeze pe calea întunecata a ratacirii. Însa un om familiarizat cu viata duhovniceasca, traitor al lui Hristos si cunoscator al  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 170 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS experientelor sfintilor Sai, ar fi vazut-o în integralitatea realitatii sale brute: o lumina de provenienta demonica. Voi încerca sa fiu mai explicit în a descrie si lamuri aceste evenimente spirituale. Sufletul omenesc, prin însasi natura lui, poate primi fie harul dumnezeiesc, fie energia demonica. Totul depinde exclusiv de vointa libera a omului, de intentia lui asumata prin fapte. Când omul se apropie de Dumnezeu, de Hristos, prin pazirea poruncilor Lui si prin participarea la Sfintele Taine pe care însusi Iisus Hristos le-a întemeiat pe pamânt si le-a încredintat ca mostenire vesnica Bisericii pe care tot El a întemeiat-o, atunci sufletul primeste înlauntrul sau pe Dumnezeu. Prin Taina Sfintei împartasanii se întâmpla ceea ce însusi Hristos a fagaduit: Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu ramâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56). Prin pazirea poruncilor, Hristos si Dumnezeu Tatal vor locui înlauntrul omului care îi va iubi: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvântul Meu, si Tatal îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23). Asadar, în felul acesta omul devine teofor, adica ajunge sa-L poarte pe Dumnezeu permanent înlauntrul sau. Sufletul unui asemenea om se uneste atât de strâns cu Dumnezeu, încât devine una cu El: Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6, 17). Sufletul omului se îndumnezeieste si dobândeste prin har însusirile pe care Dumnezeu le are prin fire: nemurire, lumina, slava, cunoastere a trecutului si a viitorului, stapânire asupra materiei, si multe altele. Lumina lui Hristos care salasluieste în sufletul unui astfel de om este atât de intensa încât se manifesta vizibil si la nivelul trupului, fâcându-l sa straluceasca – în sens literal. Când omul acesta doreste, din ratiuni pe care el le cunoaste, descopera slava sufletului sau si altor persoane cu care intra în contact, asa precum Hristos le-a descoperit dumnezeirea Sa celor trei ucenici ai Sai pe Muntele Tabor: Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, fratele lui, si i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Si s-a schimbat la fata înaintea lor, si a stralucit fata lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina… (Matei 17, l-2). Biserica Ortodoxa aduce drept marturie multimile de sfinti care, de-a lungul tuturor celor doua mii de ani de existenta a sa, au avut nenumarate asemenea experiente si harisme. Toti acesti sfinti ai Bisericii adeveresc cuvintele Domnului Iisus Hristos: Cel ce crede în Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12), dar si Fara Mine nu puteti face nimic (Ioan 15,5). În rândul acestor teofori se numara si parintele Paisie. El vadea lumina lui Hristos prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin întreaga sa viata. Iar atunci când era nevoie, o vadea si în chip suprafiresc înaintea ucenicilor sai. Omul, calcându-si propria constiinta- aceasta lege fireasca pe care Dumnezeu a inculcat-o în inimile oamenilor pentru a-i calauzi spre bine (fapta legii scrisa în inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor – Rom. 2, 15) – se îndeparteaza de izvorul binelui, de lumina, de Dumnezeu. El se întuneca si, prin pacatele pe care le savârseste, îi confera – într-o masura variabila – drepturi asupra propriei persoane diavolului. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 171 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Astfel omul se plaseaza de buna voie sub influenta energiei demonice. Iar daca ramâne consecvent acestei alegeri, spiritele malefice vor intra în el si îl vor stapâni deplin, aducându-l în starea de demonizare. Exista oameni (precum vrajitorii, magii, satanistii) care au ajuns la o asemenea pervertire a mintii încât urmaresc în mod expres ca demonii sa intre în ei. De aceea, îl invoca regulat si explicit pe diavol, invitându-l staruitor sa intre si sa le ia în stapânire sufletul. Ei fac aceasta în dorinta de a dobândi putere asupra oamenilor sau de a accede la un statut care sa le asigure celebritatea. Cu alte cuvinte, sunt motivati de patimile iubirii de stapânire, slavei desarte,
trufiei. Asadar, diavolul îl transforma într-un simplu instrument pe omul asupra caruia îsi exercita stapânirea. Ii transmite viclenia sa demonica si o parte din capacitatile pe care el, ca entitate spirituala, le are prin fire. Demonizatilor li se întâmpla frecvent sa-si schimbe radical trasaturile fetei, sa vorbeasca folosindu-se de cele mai diverse si mai stranii voci, sa leviteze, sa intuiasca evenimente viitoare, sa cunoasca faptele savârsite în trecut de oameni pe care îi întâlnesc pentru prima oara, sa comunice telepatic, sa miste diverse obiecte de la distanta, sa provoace catastrofe
naturale, s.a.m.d. Însadi avolul este legat de catre Hristos si nu poate lucra raul decât într-o mica masura. Parintele Paisie îmi spunea: „Cel mai mic dintre demoni are atâta putere încât ar putea distruge într-o clipita întreg pamântul, dar nu îngaduie Dumnezeu“. Altadata batrânul mi-a zis: „Atunci când vorbeste la tribuna Karamanlis, spre exemplu, în fata unei multimi de zeci de mii de oameni, daca ar îngadui Dumnezeu sa aparadiavolul fie si numai pentru o secunda la acea tribuna, ar cadea cu totii morti de frica“. La o alta întâlnire, povestindu-i batrânului despre luminile pe care le vede cineva atunci când mediteaza, mi-a spus: „Astfel de lumini, noi nu vrem sa vedem. Le întoarcem spatele… Odata, când eram în Sinai, în pustie, mai sus de sihastria Sfintei Epistimi, am iesit seara din pestera si m-am suit pe creasta vecina, de unde vedeam manastirea. Acolo obisnuiam sa ma rog. Aveam o bricheta în mâna si din când în când o aprindeam, ca sa vad pe unde pasesc pe stânca. În acea seara, numai ce facusem câtiva pasi de la pestera mai departe, si o lumina ca de reflector a luminat toata partea aceea, ca si când ar fî fost ziua. Am înteles imediat ca era de la cel viclean, care urmarea sa ma pacaleasca, facându-ma sa ma împiedic si sa cad în prapastie. ‘Astfel de lumini nu vreau sa vad’, mi-am zis în sinea mea, si m- am întors în pestera“.
Apostolul Pavel spune cadi avolul se preface si în înger de lumina: Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însusi Satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfârsit va fi
dupa faptele lor (II Cor. 11, 13-l5). Adica Satana se straduieste sa însele inclusiv prin aparenta de înger al lui Dumnezeu; tot astfel si gurusii încearca sa se disimuleze sub aparenta sfinteniei, cu ajutorul puterilor demonice. Efortul lor de a însela se poate dovedi eficient pâna când omul ajunge sa-L cunoasca pe Hristos în Duhul Sfânt.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 172 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS VINDECAREA CREIERULUI Fireste, usurarea pe care am simtit-o din clipa în care batrânul mi-a scos demonul a fost uriasa. Schimbarea mea în bine, din absolut toate punctele de vedere, era de o evidenta mai mult decât izbitoare. Mai aveam însa o problema serioasa: simteam adesea în tot capul o durere traumatizanta. În plus, exact în mijlocul creierului, acolo unde se afla glanda hipofiza, acuzam o durere continua, chiar daca nu foarte intensa.
Imi amintesc foarte bine noaptea în care am dobândit brusc toate aceste simptome. Ma aflam în India, în ashramul lui Satyananda din Mongyr. În timp ce dormeam, am primit din exterior un adevarat atac mental. Existau toate temeiurile pentru a conchide ca a fost „opera“ lui Niranjan, conducatorul ashramului. În somn, adica exact atunci când ma puteam împotrivi mai putin, m-a luat efectiv în stapânire si mi-a adus multe vatamari sufletesti. Când m- am trezit, mi-am simtit creierul „sângerând“, ca si când ar fi fost frecat cu smirghel. Ma aflam acum în coliba batrânului, în bisericuta. Stateam de vorba- batrânul într-o strana, în picioare, iar eu lânga el. La un moment dat i-am spus: -Parinte, nu sunt bine, mi-au facut ceva la cap. I-am explicat tot ce mi se întâmplase. M-a privit cu bunatate, dar n-a spus nimic. Si-a întins doar mâna si m-a mângâiat pe cap. A tinut mâna ceva mai mult aproape de urechea mea dreapta. Am simtit îndata o putere dulce iesind din mâna sa si patrunzându-mi în tot capul. Sufletul mi s-a umplut de liniste, de pace, de siguranta. Senzatia a durat foarte putin, doar câteva secunde, la capatul carora ma însanatosisem cu desavârsire. Disparusera complet toate simptomele, durerile, traumele, ba chiar si cele mai firave semne de surmenaj. Ma simteam literalmente posesorul unui creier nou, nefolosit, ca si când abia atunci m-as fi nascut.
M-am bucurat nespus, fara sa fiu deloc surprins. Toate aceste fenomene îmi apareau deja ca fiind cât se poate de firesti. Stiam foarte bine ca batrânul era împodobit si slavit de Hristos cu multe harisme. Nici n-am mai simtit nevoia de a discuta cu el despre aceasta întâmplare, ci am luat binecuvântare si am plecat. Desigur, vorbim aici despre minuni, despre lucruri cu totul mai presus de fire. Oricine si-ar putea închipui ca în mod normal ar fi trebuit sa scot strigate de fericire, sa sar pâna în tavan, sa izbucnesc în lacrimi, în exclamatii de multumire… Însa batrânul era atât de simplu, se purta atât de natural si de degajat, încât se pare ca m-a influentat si pe mine în felul cum înfruntam toate evenimentele. De altfel, ce mare lucru era pentru Atotputernicul Dumnezeu sa
ma tamaduiasca de orice suferinta? Vreau sa subliniez înca o data caracterul radical diferit al repercusiunilor pe care le aveau asupra sufletului si trupului meu energiile yoghinilor, pe de o parte, si energiile batrânului, pe de alta. În primul caz, rezultatul se dovedea de fiecare data traumatizant; în cel de-al doilea, primeam totdeauna vindecare de bolile sufletesti sau trupesti. Fireste, explicatiile si interpretarile yoghinilor sunt din cele mai diverse. Ei se straduiesc sa-si prezinte metoda ca pe un foarte mare dar, ca pe un produs al evolutiei în plan spiritual, cu consecinte din cele mai benefice asupra  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 173 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS individului. Fara îndoiala, sunt multi cei care asculta aceste teze si se marginesc sa le analizeze strict teoretic, filosofând inepuizabil pe seama diverselor nuante si asumându-si la nivelul abstract, dupa criterii pur subiective, o gama mai larga sau mai restrânsa de învataturi yoghine. Cad în aceasta cursa cei care fie nu le-au experimentat pe viu, fie n-au avut înca privilegiul de a intra în posesia termenilor de comparatie. Este usor de urmarit si de înteles psihologia omului care, întrucât pe de o parte i se întâmpla lucruri neobisnuite si necunoscute, iar pe de alta parte i se serveste prompt si abil o anumita cheie de interpretare a acestor fenomene, nu mai are timpul si dispozitia necesare unei evaluari profunde si riguroase, tocmai pentru ca evenimentele si explicatiile se succed într-un ritm
alert, asa încât sfârseste prin a ceda bulversat, cu convingerea ca progreseaza spiritual, în vreme ce el se îndreapta, în realitate, spre o tragedie poate insurmontabila. Imi amintesc de cazul foarte interesant al unui swami din India care înnebunise în urma practicilor yoga. Ei afirmau cu entuziasm ca gurul l-a înnebunit pentru a-l elibera de ratiunea care i-ar fi fost o piedica serioasa în calea evolutiei spirituale! Ce fel de „progres spiritual“ este acela în care omul se distruge cu desavârsire? Efortul duhovnicesc al crestinilor tinteste, dimpotriva, spre dobândirea întelepciunii si luminarea mintii, nicidecum spre accederea la nebunie, inconstienta sau idiotizare… Este înca o ilustrare a varietatii de pericole pe care le presupune yoga. În ashram, prietena mea avea hemoragii atât de puternice încât nu se putea ridica din pat, iar ei sustineau ca prin puterea gurului i se oferise aceasta binecuvântare, pentru a se curata de karma ei! Este demn de remarcat faptul ca, în prima instanta, am fost la un pas de a accepta o asemenea explicatie. Aveam, din fericire, sa ne edificam destul de curând asupra perfidiei acestor oameni… Batrânul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot va iesi vreo cornita din sac… Dar el ce face? Daca îl întrebi ce se vede iesind din sac, o sa-ti spuna ca nu e o cornita, ci o vânata“. Folosea acest exemplu anecdotic pentru a atrage atentia asupra înselatoriilor la care obisnuiesc sa recurga tatal minciunii, insuflatorul ratacirii, si nefericitii sai slujitori. Daca raul s-ar înfatisa ca atare, atunci cu siguranta ca majoritatea covârsitoare a oamenilor l-ar evita, macar din dorinta de a nu se vatama pe ei însisi. Raul trebuie asadar sa se camufleze, sa-si confectioneze într-un fel sau altul aparenta frumosului, a binelui, pentru ca oamenii sa-l poata accepta si asuma. În acelasi fel, pentru a nu risca izolarea, oamenii rai sunt nevoiti sa se prezinte mai întâi ca virtuosi. De asemenea, ei se vor stradui întotdeauna sa- i calomnieze pe cei cu adevarat virtuosi, pentru a-si asigura prim-planul confortabil din care sa-si puna în aplicare nestingheriti toate proiectele.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 174 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ARMATA Dupa întoarcerea din India, am ramas în Sfântul Munte sase luni de zile- din martie pâna în septembrie. La începutul lui octombrie mi se încheia termenul acordat pentru amânarea stagiului militar si trebuia sa ma prezint în vederea recrutarii. Am parasit Athosul cu doar zece zile înainte de termenul limita, întrucât ma temeam ca, daca as fi zabovit mai mult timp în oras, mi-as fi reluat, alaturi de vechii mei prieteni, relele obiceiuri. De aceea am încercat sa-mi petrec cele zece zile stând numai în casa; aveam astfel si prilejul de a ma vedea mai pe îndelete cu parintii mei, care erau usor nelinistiti din pricina mea. În timp ce eu evitam cu obstinatie iesirile din casa, amicii ma cereau cu staruinta la telefon, în special niste fete cunoscute. Asa cum obisnuim sa spunem, „îsi baga dracul coada lui“. Din nefericire, încet-încet aveam sa fiu iarasi atras spre obiceiurile cele vechi. Acum însa cunosteam pocainta si marturisirea pacatelor, mergeam la duhovnic si ma ridicam iarasi pe picioarele mele.
Totusi, de foarte multe ori se întâmpla sa nu ma pot împotrivi pacatului. La cea mai mica ispita, cadeam ca un pui de gaina. Prin toata viata mea din trecut, îi dadusemdiavol ului multe drepturi de stapânire asupra mea. Desi ma chinuiam cumplit, stiind ca nu fac decât sa ma autodistrug, vointa mea ceda adesea în fata pacatului. Desigur,
patimile omului sunt lanturile cu care diavolul leaga sufletul omenesc, iar eu eram foarte strâns înlantuit. Dar nu era numai aceasta, ci si altceva. De multe ori simteam în jurul meu prezenta demonilor, netezind terenul pentru ca pacatul sa devina mai lesne realizabil. Alteori simteam efectiv asupra membrelor niste furnicaturi cu totul neobisnuite si extrem de intense, care îmi aprindeau de apetit sexual întreg trupul, cu o forta devastatoare. Mai mult, îi vedeam pe demoni provocând simultan si altor persoane din jurul meu aceeasi predispozitie. Evenimente cu substrat demonic mi se întâmplau aproape zilnic. Este practic imposibil sa le relatez pe toate, sau sa surprind în cuvinte subtilitatea si profunzimea starilor pe care mi le induceau. Voi evoca trei situatii concludente. A. Seara, când în unitatea militara se dadea semnalul de stingere si soldatii se culcau, obisnuiam sa ma retrag într-un loc mai izolat si sa ma rog. Spuneam rugaciunea mintii folosind siragul de matanii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Într-o seara, dupa ce începusem rugaciunea, am simtit brusc tot trupul înghetându-mi si mi s-a facut realmente parul maciuca. Mi-am dat seama ca un demon se apropiase de mine. Am continuat rugaciunea. Prezenta lui devenea tot mai intensa, astfel încât deodata am simtit ceva strângându-mi inima în piept si gâtul. Erau ca niste mâini reci si viguroase. În groaza care ma cuprinsese, am strigat: „Sfinte Arsenie, ajuta-ma!“. Demonul s-a oprit îndata si a fugit de lânga mine. Mi-am regasit imediat linistea launtrica, si mi-am continuat bucuros rugaciunea. B.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 175 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS A doua întâmplare este legata de o fata care se îndragostise de mine si ma urmarea cu perseverenta. Eu o alungam explicit, iar ea insista imperturbabil. Dupa nesfârsite tatonari, s-a întors dezamagita în America, unde-si facea studiile, asa încât nu ne mai vazusem de multe luni de zile. Îmi imaginam ca între timp se linistise.
în acea perioada îmi îndeplineam o parte din stagiul militar undeva în Evros; mi-am luat o permisie de trei zile si am pornit spre Tesalonic, cu intentia de a-mi vedea parintii. Auzind ca si batrânul Paisie se afla nu departe de oras, am mers sa-l întâlnesc. Ne-am bucurat amândoi de regasire, am avut o discutie îndelungata, la capatul careia m-a îmbratisat si m-am pregatit de plecare. Dupa ce m-am îndepartat câtiva metri, batrânul m-a chemat înapoi, urmarindu-ma foarte intens cu privirea. M-am apropiat de el, socotind ca vrea sa-mi spuna ceva, însa el m-a sarutat… pe gât! O data în partea dreapta si o data în partea stânga, apoi m-a trimis la drum binecuvântându-ma.
M-am bucurat simtindu-i iarasi dragostea netarmurita, dar ma stapânea si un sentiment de uimire. Mi s-a parut ciudat sa ma sarute pe gât. În aceeasi dupa-amiaza, pe când sedeam în casa, a sunat telefonul. Era tocmai acea fata! Si, pe deasupra, se afla în Tesalonic! Am fost surprins. – Bine, dar cum ai ajuns aici? Nu erai în America? -Am simtit ca zilele astea vei fi aici, asa ca am luat ieri avionul si am venit. Voiam sa te vad. Ce puteam sa-i raspund? Venise din America sa ma vada! Când ne-am întâlnit, mi-a marturisit ca avusese o stranie certitudine ca în acele zile ma va gasi în oras. Fusese sigura de acest lucru, fara sa si-l poata explica nici ea. Am stat apoi de vorba pe îndelete, ne-am pornit pe glume si pe râs, si încet-încet întâlnirea a capatat o pronuntata tenta erotica. M-am straduit din rasputeri sa evit un asemenea deznodamânt, însa eram atras de o forta irezistibila. Fata parca era beata.Îmi cadea invariabil în brate, o respingeam, mi se strecura din nou la piept…
De la un anumit moment, am început sa simt ca nu suntem singuri. Aveam si… companie. Percepeam din nou prezenta demonului. Fara sa o constientizeze, fata se afla deja integral sub influenta lui. Era într-o stare de surexcitare sexuala inimaginabila. N-o mai vazusem niciodata asa. Desi simteam limpede prezenta demonica si
eram agresat de aceleasi imbolduri concupiscente, nu ma temeam. M-am smuls din înclestarea mâinilor ei si am iesit afara din casa. Vazând ca ma urmeaza, am dat înconjur automobilului. Ne despartea o distanta de 5-6 metri. Brusc, am simtit o mâna uriasa zgândarindu-mi organele sexuale. O lascivitate irepresibila m-a cuprins instantaneu. Îmi pierdusem controlul. Fata s-a apropiat si s-a aruncat în bratele mele, începând sa ma sarute. Eram paralizat. Cedasem launtric, spusesem „Da!“. Simteam demonul lânga noi sporindu-ne dorinta, dar nu ma mai interesa. Ma predasem în stapânirea lui. În clipa aceea, fata si-a aplecat capul si m-a sarutat pe gât: o data în partea dreapta si o data în partea stânga, exact în acele doua puncte în care ma sarutase cu putin timp înainte parintele Paisie! MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 176 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am sarit ca împins de un resort, îndepartând-o pe fata cu putere. Eram mânios, simtind ca avusese loc o profanare: îmbratisarea curata a batrânului si sarutul patimas al fetei erau doua lucruri esential ireconciliabile. Cel dintâi era profanat de catre cel de-al doilea. Asadar, batrânul stiuse de la început tot ceea ce urma sa mi se întâmple, dar nu-mi spusese nimic. A preferat sa foloseasca o modalitate mai delicata de a ma smulge din pacat si din mâinilediavol ului. Pe atunci, fata respectiva nu credea în Hristos si nu avea nici o legatura cu Biserica. Se pretindea o persoana „moderna“ si lipsita de „prejudecati“. Mai târziu, dupa numeroasele lucruri ciudate care i s-au întâmplat, a început sa se problematizeze, sa-si mai cenzureze excesele, sa-si schimbe treptat viata, si în cele din urma, prin puterea lui Hristos, a devenit si ea unul dintre madularele vii ale Trupului Domnului, ale Bisericii Ortodoxe.
Discutând cu parintele Paisie despre problemele de acest gen, mi-a spus: „Atunci când exista o legatura strânsa si o mare iubire între doua suflete, ele pot cunoaste astfel de lucruri de departe. Însa de cele mai multe ori intra diavolul la mijloc si încurca lucrurile. Pune în gând unui baiat si unei fete sa mearga în acelasi loc si sa se întâlneasca acolo. Apoi iarasi acelasi lucru, în alta parte, si tot asa, pâna când cei doi ajung sa spuna: “Ceva se întâmpla cu noi, ceva special!”, pentru ca în cele din urma sa-i arunce în pacat. Ispititorul este un mare regizor si scenograf… De aceea nu trebuie sa puna nimeni baza pe asemenea întâmplari, ca sa nu se rataceasca. Daca ceea ce ni se întâmpla este de la Dumnezeu, atunci El va gasi un alt mod de a ne înstiinta, care sa ne aduca deplina certitudine“. Într-adevar, asemenea chestiuni necesita un mare grad de discernamânt, pe care nu-l mai poseda multi asceti în vremea noastra. C. Cea de-a treia întâmplare s-a petrecut în Evros, la unitatea militara. Într-o seara, încercând sa spun neîncetat rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, nu-mi puteam concentra nicidecum mintea, care se risipea în nenumarate alte gânduri. Dupa îndelungi eforturi sortite esecului, mi-am zis: „Daca nu ma pot ruga, atunci sa fac macar niste matanii. Este si aceasta o rugaciune a trupului, iar Dumnezeu mi-o va primi, vazându-mi neputinta“.
Înainte de a apuca sa fac zece matanii, m-a înconjurat un fel de pâcla respingatoare, ros-aurie. Era un atac deschis al diavolului. Biruit de spaima, mi-am zis: „Lasa, mai bine sa n-o încurc rau de tot!“, si am plecat în graba. Mai târziu m-am cait pentru lasitatea acestei atitudini. Ma temusem de lupta cu diavolul, întrucât stiam ca-i deschisesem iarasi porti largi, prin pacatele savârsite recent. Din nefericire, cadeam înca destul de frecvent victima vechilor mele patimi. M-am întors în dormitorul comun si m-am pregatit de culcare. Credeam ca s-a terminat, ca fusese o simpla furtuna de moment. Ma înselam însa amarnic! În zilele urmatoare nu m-am simtit bine. Acuzam o permanenta si inexplicabila stare de ameteala, somnolenta si sfârseala. M-am prezentat la medicul unitatii, pe care îl cunosteam, si care m-a supus unei examinari riguroase. Nu  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 177 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS mi-a gasit absolut nimic în neregula. Mi-a sugerat în final, ca o masura de precautie, sa efectuez si un control stomatologic. I-am urmat sfatul, însa dentistul m-a asigurat la rândul sau ca sunt perfect sanatos. Aceste simptome au continuat totusi la fel de pronuntat si de nimicitor vreme de doua-trei luni. Nu mai eram în stare sa fac nimic, nu mai puteam nici macar sa ma rog. Am început sa banuiesc ce se petrece abia dupa urmatoarea întâmplare. într-o zi, am deschis Vechiul Testament pe care îl tineam într-un sertar al biroului. „Sa citesc putin, daca tot nu ma pot ruga“, m-am gândit. Surpriza pe care am avut-o a fost însa de proportii. Nu puteam distinge literele! Am simtit deodata o atât de intensa stare de slabiciune si de greata, încât mi-am pus capul pe birou, ca sa nu cad de pe scaunul pe care sedeam, constientizând în acelasi timp ca era la mijloc o lucrarediavo leasca. Mi-am lipit Vechiul
Testament de frunte, cerându-I Domnului un dram de mângâiere. Încet-încet mi-am revenit. Acum stiam foarte bine ce am. Cautam un mod de a-l vedea pe batrânul Paisie. Ocazia s-a ivit la urmatoarea permisie. – Parinte, fa-mi o cruce! Nu sunt bine deloc. Ma simt ca si când cineva m-ar fi prins într-un navod si m-ar trage în jos. Ametesc si am o stare de somnolenta permanenta. M-a apucat cu dragoste si mi-a lipit capul de pieptul lui; mi-a facut cruce de trei ori pe crestet, fara sa spuna un cuvânt. Asta a fost tot. Ma simteam iarasi bine si usurat. Dupa ce i-am descris întâmplarea, l-am întrebat cu teama: Parinte, cum de are diavolul atâta putere? — Noi i-o cedam, prin pacatele noastre. Mi-am amintit rusinat de numeroasele pacate grave pe care le savârsisem în ultima vreme. M-am dus apoi si m-am spovedit. Trebuie sa precizez ca, exceptându-i pe crestinii ajunsi la înalte masuri duhovnicesti, marea masa a oamenilor care se vad confruntati cu atacuri demonice atât de radicale este alcatuita în general din cei care au dat multe drepturi diavolului prin contactul cu practici precum magia, spiritismul sau yoga. La Sfânta Manastire Stavronikita am cunoscut un om, putin mai în vârsta decât mine, care fusese ani de zile membru conducator al miscarii hinduse Hare Krishna. Când l-am întâlnit eu, se reîntorsese deja la crestinism. Îmi povestea cât de mult a suferit de pe urma diavolului din clipa în care s-a straduit sa scape de sub tirania acestuia. Chinurile mele nu reprezentau într-adevar nimic fata de ceea ce patimise el. Toate puterile sale sufletesti ajunsesera la secatuire deplina. „Daca nu era parintele Paisie, n-as fi putut sa scap“, îmi marturisise la un moment dat. Exista însa si oameni nefericiti care prefera sa se lipseasca de viata vesnica în favoarea acesteia vremelnice. Liber consimtit, ei se înrobesc diavolului, care le ofera cel mult perspectiva unui trai plin de satisfactii în aceasta viata, si se osândesc pe ei însisi suferintei vesnice. Crestinii iubitori de Dumnezeu sunt chemati sa se roage neîncetat lui Hristos pentru aceste suflete… MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 178 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În Biserica Ortodoxa este tezaurizata marea experienta a ascetilor si a sfintilor în razboiul lor împotriva demonilor. Din învatatura Marelui Antonie, care a trait în jurul anului 250 si este socotit parintele monahismului, merita evocate urmatoarele cuvinte: „Asadar, prin marea minune a înomenirii Mântuitorului, diavolul a fost nimicit si ramâne neputincios în lucrarea sa. Cu toate acestea, desi a cazut, el este tiran si nu-si afla liniste, ci continua sa ameninte, fie si numai prin cuvinte. Daca i-ar fi stat în putere, n-ar fi sovait nici o clipa, ci îndata ar fi savârsit raul, de vreme ce toata pornirea lui este spre rau, si mai cu seama spre lupta împotriva noastra. [...] Demonii se straduiesc ca macar prin închipuire sa-i înfricoseze pe oameni. [...] Caci mare arma împotrivadiavolului este viata dreapta si credinta în Hristos. Demonii se tem mai presus de toate de dreapta credinta în Hristos, întrucât cunosc foarte bine harul care s-a dat de catre Mântuitorul celor credinciosi. Acest har a fost transmis de Mântuitorul prin urmatoarele cuvinte: Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va vatama (Luca 10, 19)“ (Everghetinos, voi.
IV, ed. gr., pp. 33l-335). Asadar, noi însine, prin viata noastra neatenta si pacatoasa, ne golim de harul si puterea cu care ne-a împodobit Hristos, si astfel îi damdiavolului dreptul si puterea sa ne vatame. Din nefericire, acest lucru se întâmpla cu atât mai frecvent în zilele noastre…  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 179 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS BATRÂNUL PORFIRIE Exista o mare ignoranta fata de comorile vii ale traditiei noastre ortodoxe. Exista, de asemenea, o suma de prejudecati cultivate printr-o bine instrumentata propaganda anticrestina. Eu însumi sunt un exemplu elocvent în acest sens. La primul contact direct cu modul ortodox de viata, prilejuit de întâia mea vizita în Sfântul Munte, am ramas siderat. Descopeream un contrast stupefiant între ceea ce vedeam si traiam în manastiri, pe de o parte, si
preconceptiile care îmi fusesera constant inoculate despre calitatea sufleteasca, morala si intelectuala a crestinilor practicanti, pe de alta parte. Ma întrebam consternat: „Bine, dar prin ce mecanisme mi-am construit o imagine atât de distorsionata despre lucruri pe care nule-am cunoscut niciodata direct, si de care nici macar n-am fost vreodata preocupat?!“.
Într-adevar, nici eu si nici vreunul dintre membrii anturajului meu nu aveam legaturi sau cunostinte printre oamenii Bisericii. Nu studiasem si nu eram la curent cu învataturile, hotarârile sau diversele puncte de vedere ale Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, afisam o atitudine aprioric critica si ostentativ inamicala fata de Biserica. Conduita mea era profund injusta si stupida. A fost nevoie de un prim contact viu, de trei zile, cu viata Sfântului Munte, pentru a începe o reevaluare onesta a opiniilor mele, tributare într-o masura semnificativa influentei ziarelor, radioului si televiziunii. A fost nevoie de minunata si fericita experienta a întâlnirii cu venerabili stareti si parinti ai ortodoxiei, pentru a-mi destrama valul unei ignorante care îmi contamina substantial modul de perceptie a realitatii.
Nu intentionez nici o clipa sa sustin ca toti crestinii practicanti ar fi sfinti. Multi dintre ei se straduiesc însa realmente sa devina! Nu sustin ca n-ar avea neajunsuri si scaderi. Buna parte dintre ei fac însa eforturi remarcabile pentru a le corija (ceea ce nu se poate spune în nici un caz despre dusmanii Bisericii). De asemenea, sunt departe de a sustine ca nu s-ar întâmpla si lucruri scandaloase în Biserica. Trebuie însa tinut seama de faptul ca, oriunde exista oameni, se întâmpla si se vor întâmpla astfel de lucruri. În plus, realitatea dovedeste irefutabil ca intensitatea si ponderea scandalurilor în Biserica este întotdeauna infinit mai redusa decât la nivelul institutiilor statului, al partidelor politice, al societatilor comerciale, al organizatiilor non-profit, al asociatiilor sportive, s.a.m.d. Sub toate
aspectele ei, diferenta este atât de zdrobitoare în favoarea imaginii Bisericii, încât orice paralela devine cel putin ridicola. Ceea ce sustin cu fermitate este ca mijloacele de informare în masa manifesta o tendinta cvasi-generala de focalizare asupra evenimentelor ecleziastice controversate. Pe deasupra, aceste evenimente sunt destul de frecvent prezentate trunchiat si supralicitant, sau chiar confectionate pur si simplu, în dispretul oricarei etici profesionale. De altfel, recuzita acestei ostilitati mediatice este arhicunoscuta. O atare stare de lucruri nu trebuie sa surprinda. Pe întreg parcursul istoriei, Biserica a fost razboita fie în mod deschis, fie pe cai insidioase. Si întotdeauna Biserica a biruit în cele din urma, dupa cuvântul lui Hristos, care îi prescrisese dintru început calatoria triumfatoare prin veacuri: Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Exista si astazi nenumarati preoti si monahi a caror faima s-a raspândit pâna la capatul lumii pe cale orala, din om în om, fara ca vreun ziar, post de radio sau televiziune sa-i aiba vreodata în atentie. Exista multi parinti duhovnicesti la care vin, într-un flux continuu, oameni de pe toate continentele, pentru a-i vedea, pentru a le MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 180 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS împartasi problemele lor, pentru a fi ajutati. Exista mii de persoane care marturisesc amanuntit despre minunile si binefacerile pe care le-au primit de la acesti parinti. Unul dintre acesti calauzitori duhovnicesti cu viata sfânta, care nu pot fi întâlniti nicaieri altundeva decât în Biserica Ortodoxa, era si parintele Porfirie. Când l-am cunoscut eu, îsi petrecea ultimii ani ai vietii în apropiere de Malakasa, la aproximativ o ora de Atena. Zidea pe locul acela o manastire. Multimi nesfârsite de oameni veneau zilnic sa-l vada, astfel încât se instituise obiceiul ca toate autobuzele sa faca acolo o oprire speciala, devenita statia „La batrânul“.
Am întâlnit de-a lungul timpului un numar impresionant de persoane care mi-au relatat despre minunatele binefaceri pe care le-au primit prin binecuvântarea batrânului. Voi evoca succint câteva asemenea cazuri. 1. Un cunoscut de-al meu suferea de tumoare pe creier. Cu doua zile înainte de a lua avionul spre Anglia, unde urma sa fie supus unei foarte dificile interventii chirurgicale, a trecut sa ia binecuvântarea parintelui Porfirie. Batrânul l-a pecetluit cu semnul crucii si i-a spus sa citeasca un paraclis catre Maica Domnului, pentru a-i vindeca tumoarea. Doua zile mai târziu, medicii englezi si amicul meu au fost de-a dreptul socati constatând ca noile radiografii, efectuate succesiv, nu puteau localiza tumoarea: disparuse cu desavârsire! S-a întors asadar în Grecia fara sa mai faca vreo operatie, iar astazi îsi traieste viata cât se poate de normal, fiind perfect sanatos. Aceasta minune a constituit si punctul din care a renuntat definitiv la filosofia hindusa si a devenit un crestin adevarat si constient. 2.Un alt barbat avea cancer la piept; acesta i-a disparut imediat ce batrânul Porfirie s-a rugat pentru el si i-a facut cruce peste piept. Omul si-a dat demisia din serviciul sau (fusese judecator) si si-a dedicat tot restul vietii slujirii lui Hristos, devenind un ajutor de nadejde al batrânului, mai ales ca nu avea alte obligatii, fiind necasatorit.
3.O prietena de-a mea si-a rupt gâtul într-un accident de masina. Radiografiile aratau oasele traumatizate ale gâtului, iar medicii i-au spus la unison ca nu se va vindeca niciodata. Dupa câteva luni de alergaturi pe la toate spitalele, s-a gândit sa-i faca o vizita parintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Batrânul a pecetluit-o cu semnul crucii si i-a spus sa-si scoata corsetul din jurul gâtului! într-adevar, fata a efectuat
apoi o noua serie de radiografii, care aratau ca totul este în regula, spre totala bulversare a medicilor care comparau stupefiati radiografiile vechi cu cele noi. Au trecut cinci ani de atunci, iar fata este absolut sanatoasa, slavind pe Dumnezeu si pe sfintii Sai. 4. Un alt prieten de-al meu provenea dintr-un sat în apropierea caruia functionase în trecut o veche manastire, acoperita acum de pamânt si uitata de toti localnicii. Parintele Porfirie i-a dat acestui prieten indicatii exacte despre amplasamentul vechiului complex monastic. Desi nu calcase niciodata pe acele meleaguri, batrânul îi furniza detalii complete, ca si când ar fi avut manastirea în fata ochilor. Ii descria stâncile, copacii, pâna ce prietenul meu a înteles exact unde se afla lacasul uitat de vremuri, într-adevar, foarte curând avea sa primeasca la fata locului confirmarea spuselor batrânului.
Parintele Porfirie dobândise de la Dumnezeu nenumarate harisme, despre care s-a scris si probabil înca se va mai scrie multa vreme. Din respect pentru persoana si memoria batrânului, voi expune si eu marturia mea personala, în numele adevarului pe care nu putini cauta sa-l îngroape, întrucât le mustra viata si faptele.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 181 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Tocmai ce ma întorsesem din India si ma aflam în Sfântul Munte, unde eram gazduit pentru câteva luni în coliba unui calugar isihast. Acolo am aflat ca parintele Porfirie, despre care auzisem vorbindu-se foarte mult, venise sa stea pentru un rastimp oarecare în Athos, la Schitul Kavsokalivia. Acest schit este unul dintre cele mai retrase ale Muntelui, fiind situat pe un versant stâncos si extrem de abrupt, cu foarte putini copaci care rasar ici si colo din granit. În jur de treizeci de casute, dispuse la o distanta considerabila una de alta si înconjurate de mici gradini, înfrunta deseori primejdia caderilor de piatra. Câteodata constructiile sufera avarii serioase. O carare piezisa sfârseste pe tarmul abrupt unde cu greutate poate acosta vaporasul, si aceasta numai atunci când marea este foarte linistita.
Viata acolo este prin excelenta aspra si plina de restrictii. Prin forta împrejurarilor, nimeni nu poate poseda prea multe bunuri. Transporturile necesare se fac pur si simplu cu cârca sau, în cel mai bun caz, cu vreun catâr. Cararea îngusta si prapastioasa este foarte dificil de strabatut, astfel încât monahii de acolo sunt caliti si austeri. Pentru a ajunge la Kavsokalivia, aveam de calatorit nu mai putin de doua zile prin Munte. Cu alte cuvinte, picioarele mele urmau sa faca negresit bataturi. Însa dorinta mea de a-l întâlni pe batrânul Porfirie era atât de înflacarata, încât am hotarât fara ezitare sa pornesc la drum neîntârziat. Eram constient ca înzestrarile parintelui Porfirie nu
puteau fi decât foarte asemanatoare celor ale batrânului meu, Paisie. Voiam deci sa descopar sfintenia si într-o alta persoana, sa vad în ce chip o persoana diferita, cu un alt caracter, poarta înlauntrul sau darurile Duhului Sfânt. Eram pe atunci rasfatat duhovniceste din abundenta. Întrucât ma aflam la nevoie (având înca mari probleme sufletesti datorate influentei gurusilor si numeroaselor evenimente demonice care mi se întâmplau), batrânii îmi faceau foarte des diferite daruri duhovnicesti, spre a ma tamadui si a ma ajuta sa înteleg prin traire deosebirea dintre experienta harului lui Dumnezeu, pe de o parte, si lucrarea demonica, pe de alta. Cele mai grave plagi launtrice pe care le acumulasem de-a lungul timpului se datorasera tocmai erorii fundamentale de a trata lucrarile demonice drept manifestari ale energiilor dumnezeiesti.
Nadajduind asadar, în subconstient, ca voi primi asemenea daruri si din partea parintelui Porfirie, am pornit în calatorie. Pe tot parcursul drumului, am auzit de la diversi calugari si laici ca parintele Porfirie este bolnav si nu primeste pe nimeni. Esuasera deja multi în încercarea de a-l vedea. Mi-am continuat totusi calatoria rugându-ma din rasputeri, si am ajuns într-un sfârsit la chilia batrânului. Mi-a iesit în întâmpinare un monah brunet, având înjur
de 30 de ani. -Parintele nu te poate primi, este foarte bolnav! mi-a spus. Dupa doar o fractiune de secunda a mai iesit un monah, ceva mai vârstnic decât primul, si m-a înstiintat dezolat despre acelasi lucru. -Numai ‘sa iau binecuvântarea lui, i-am spus rugator. În timp ce monahii îmi descurajau delicat, dar ferm, orice speranta, s-a auzit dinauntru glasul parintelui Porfirie cerându-le sa-l ajute sa iasa afara. Într-adevar, peste putina vreme au aparut ducând de brate un batrânel care acuza în mod vizibil dureri la orice miscare pe care o facea. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 182 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Îndata ce l-am vazut pe batrân, inima mi-a tresaltat si s-a umplut de o imensa bucurie. N-am luat în seama scaunul pe care mi l-a oferit, ci m-am asezat pe pamânt, lânga picioarele sale. Ma simteam nespus de fericit, dar totodata si nevrednic sa ma aflu lânga el, asa încât ma multumeam bucuros sa sed ca un catelus lânga picioarele lui. Monahii se aratau stânjeniti sa ma vada într-o asemenea postura si insistau sa ma asez pe scaun în fata batrânului, gest pe care eu îl percepeam însa ca pe o intolerabila îndrazneala din partea mea. Batrânul, întelegându-ma foarte bine, m-a scapat din aceasta situatie delicata. -Lasati-l aici unde este! le-a spus el, curmând astfel discutiile. Eram atât de fericit încât mi se parea ca ma aflu chiar în bratele lui Dumnezeu, ceea ce – cu rugaciunile si harul parintelui- nu era tocmai departe de adevar… Simteam o imensa iubire revarsându-se din sufletul batrânului. Simteam o putere duhovniceasca uriasa salasluind în acel trup al sau, care parea pregatit deja pentru plecarea dincolo. Simteam o inepuizabila si infinita viata izvorând din acel trup gata de moarte si transmitându-mi-se mie, redând viata sufletului meu aproape mort. În chip paradoxal, parintele Porfirie, batrânul aproape muribund, ma umplea de viata, atât în sens duhovnicesc cât si biologic, iar eu ma adapam din el cu recunostinta si bucurie. Întelegeam foarte bine amândoi ce se petrecea în acele momente, iar cuvintele erau de prisos. Îmi amintesc ca am discutat putin despre India. M-a îndemnat catre multa luare aminte, spre a nu fi iarasi batjocorit de diavol. Experientele prin care trecusem ma expuneau în continuare unor mari pericole. De altfel, nici nu era nevoie de prea multe cuvinte. Îl întelegeam foarte bine din însesi lucrurile pe care le traiam în prezenta lui.
Am schimbat doar câteva fraze, dar fiecare cuvânt al sau avea atâta profunzime! îmi aduc aminte de caciulita de lâna pe care o purta pe cap, de trasaturile fetei marcate de expresia durerii fizice, de trupul sau neputincios opintindu-se… Iar toate acestea contrastau minunat cu maretia, seninatatea si pacea pe care le degaja prezenta sa, probând caracterul provizoriu si neesential al materiei, peste care batrânul domnea cu adevarat. Nu era loc de evaluari rationale si analize teoretice: în fata parintelui constatam pur si simplu faptul prezentei lumii duhovnicesti, traiam si participam la dimensiunea duhovniceasca a lumii. Nu vorbeam despre harul Sfântului Duh,
nu auzeam despre darurile lui Hristos, ci le traiam efectiv. -Ma voi ruga pentru tine. Vino sa ma mai vezi, mi-a spus batrânul. Am luat binecuvântarea lui, i-am salutat pe ceilalti monahi si m-am retras. Pe masura ce urcam cararea, bucuria mea crestea. Nu doar sufletul meu, ci si întreg trupul meu primise viata, si dobândisem atâta putere încât aproape ca alergam pe cararea abrupta. Nu eram singur, ci batrânul ma însotea pretutindeni. Îl simteam nu alaturi de mine, ci înlauntrul meu, sau mai degraba eu eram înlauntrul sau. În toate zilele urmatoare l-am avut ca „tovaras“ pe parintele Porfirie, a carui prezenta vie îmi aducea mângâiere, desfatare si tihna. La mai putin de o saptamâna, când l-am revazut, mi-a spus: -Am fost împreuna cu tine în toate aceste zile, ti-ai dat seama? MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 183 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Plin de uimire, i-am raspuns: -Cum sa nu-mi dau seama, parinte?! Ar fi fost cu putinta sa nu constientizez o atât de intensa traire? Dimpotriva, mi-ar fi fost mai lesne sa nu observ soarele pe cer! Si toate aceste lucruri se petreceau într-un chip atât de firesc, desi se situau atât de sus fata de planul firesc al realitatii… Pe batrânul Porfirie aveam sa-l vizitez cu regularitate în anul urmator, pe durata efectuarii stagiului militar în Atena. Treceam prin Malakasa si îl vedeam adesea. Se întâmpla de multe ori sa simt harul batrânului chiar înainte de a ajunge la manastire. Binecuvântarea lui ma acoperea totdeauna si ma îndulcea duhovniceste. Alteori simteam acea pace mai presus de minte atunci când îmi facea semnul crucii. În chip uimitor si minunat, toate nevoile mele – inclusiv cele materiale – se rezolvau foarte repede si usor. Spre exemplu, amplasamentul unitatii mele militare îmi permitea sa iau autobuzul pentru a ajunge la manastire, însa nu si pentru a ma întoarce. Prin urmare, exista de fiecare data pericolul de a întârzia si de a fi încarcerat în unitate. Dar se gasea întotdeauna câte o masina care sa ma preia de pe sosea si sa ma duca pâna la poarta unitatii. Iar aceasta se întâmpla pe un drum de tara aproape necirculat, cu atât mai mult seara târziu, când trebuia sa ma întorc. Asadar, ma încredintam cu totul binecuvântarii batrânului, iar el îmi purta mereu de grija.
Asemenea evenimente se petreceau aproape zilnic; ma grabeam de fiecare data sa le relatez duhovnicului meu din Sfântul Munte, care în general ma asculta fara sa simta nevoia de a face comentarii. Odata însa mi-a spus: – De vreme ce-l iubesti atât de mult pe parintele Porfirie, de ce nu-i spui sa-ti vindece piciorul? Aveam, într-adevar, o veche problema la genunchiul drept, datorata unei lovituri pe care o primisem pe vremea când practicam intens karate. Articulatia se slabise, iar rotula se umfla si aduna frecvent lichid, provocându-mi simultan dureri care îmi îngreunau miscarea. În urma exercitiilor fizice si a marsurilor din armata, situatia se înrautatise. Medicii care ma investigasera la spitalul militar pledasera pentru varianta operatiei. La recomandarea lor, hotarâsem sa suport o interventie chirurgicala în Atena, urmând sa beneficiez apoi de patru saptamâni de concediu medical. La putin timp dupa luarea acestei decizii, pe când ma aflam la batrânul Porfirie, mi-am amintit deodata de cuvintele duhovnicului. Asadar, m-am încumetat si i-am spus: -Parinte, duhovnicul a zis sa-mi vindecati piciorul! -Ei, bine, daca a zis duhovnicul… Si-a ridicat mâna neputincioasa, asa cum era asezat pe pat, si mi-a binecuvântat genunchiul în chipul crucii. Am simtit atunci o putere lina pogorându-se peste genunchiul meu si invadându-ma apoi pâna în maduva oaselor. O nedumerire si o curiozitate îndrazneata si-au facut loc în mintea mea: „Bine, dar ce se va întâmpla cu moleculele de lichid? Oare chiar vor disparea? Cum vor lucra energiile lui Dumnezeu?“. Acest interes „stiintific“ ma determina sa-mi tin genunchiul permanent sub observatie. La fiecare pas pe care îl faceam, la fiecare cuvânt pe care îl rosteam, gândurile mele se îndreptau spre starea genunchiului. Voiam neaparat sa „prind din zbor“, sa „traiesc integral“ clipa în care Dumnezeu va lucra. Au trecut în felul acesta trei zile, si genunchiul nu dadea semne de însanatosire. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 184 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Am început sa am gânduri de îndoiala. Îmi controlam obsesiv genunchiul, dar nimic… La un moment dat, cuprins de indignare fata de propria-mi atitudine, mi-am zis: „Mai, ratacitule, acum vrei repede si minuni? Ai tu fata pentru astfel de lucruri?“. Putin câte putin, am încetat sa ma mai preocup de piciorul meu. Nu voi uita niciodata dimineata în care m-am trezit în dormitorul unitatii. Deschizând ochii, mi-am spus în gând: „Bre, piciorul o sa te necajeasca mult timp“. Am miscat piciorul, dar n-am simtit nici o durere. M-am sculat si am început sa sar pe loc. În mod normal, piciorul m-ar fi necajit cumplit dupa cel mult doua-trei sarituri. Nimic, nici o stânjeneala. Am iesit în curte si am alergat vreo suta de metri, fara absolut nici o dificultate! M-a cuprins atunci o bucurie nesfârsita, si lacrimi de recunostinta mi-au mijit în ochi. Mi-am zis emotionat: „Asadar, Dumnezeu m-a
vindecat atunci când am încetat sa mai cred ca ma voi însanatosi. Iar aceasta, pentru a întelege foarte limpede ca a fost darul lui Dumnezeu, si în nici un caz rezultatul credintei mele, cum ar fi pretins yoghinii!“. În zilele urmatoare, dobândisem reflexul de a-mi urmari cu atentie piciorul la fiecare miscare. S-au scurs astfel saptamâni în sir, fara sa mai acuz nici cea mai vaga urma de durere. Ma facusem bine cu desavârsire! Fara operatie, fara zgomot, ci delicat si „pe ascuns“- asa cum lucreaza de obicei harul dumnezeiesc. Au trecut ani de zile de atunci, iar piciorul nu m-a mai suparat niciodata. Operatia programata n-a mai avut loc. Voi purta în trupul meu pâna la moarte marturia vie ca si parintele Porfirie a fost, la rândul lui, un batrân harismatic. Astfel, aceasta binefacere trupeasca îmi va deveni sprijin duhovnicesc, si totodata prilej de amintire si cinstire a unui sfânt contemporan al Bisericii noastre Ortodoxe. Sunt încredintat ca parintele Porfirie ma va pomeni si pe mine în rugaciunile sale catre Dumnezeu. Nu mi-a fost niciodata duhovnic, însa m-a sprijinit enorm într-o anumita perioada a vietii, si m-a înconjurat cu o dragoste coplesitoare.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 185 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS RUGACIUNEA SI MANTRA „Rugaciunea este, dupa însusirea ei, însotirea si unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, sustinatoarea lumii.“Sfântul Ioan Scararul Unul dintre darurile duhovnicesti cele mai mari pe care mi le-a facut batrânul Paisie a fost si calauzirea mea pe cararile tainice ale rugaciunii. Acest efort de initiere a început o data cu prima noastra întâlnire, si a continuat pâna la adormirea parintelui, survenita doisprezece ani mai târziu. Rugaciunea pe care o savârsea si asupra careia insista totdeauna batrânul consta în repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“ sau „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste-ma“. În rugaciune se întrepatrund doua entitati personale. Omul, pe de o parte, si Dumnezeu, pe de alta. Este o relatie între persoane distincte care înainteaza spre o întâlnire reciproca. Drept urmare, sporirea în rugaciune, înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de libera vointa a omului, cât si de cea a lui Dumnezeu. În ambele cazuri este vorba de persoane înzestrate cu libertate absoluta si inviolabila. Ceea ce aduce omul este buna sa intentie, apoi ostenelile, dorinta de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Sau. Oricât de mari ar parea luptele ascetice ale
omului, în comparatie cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si neînsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micsora distanta dintre ei, face o mie. Cu toate acestea, neînsemnatul pas pe care îl face omul catre Dumnezeu este absolut necesar, pentru ca tocmai prin acest pas el îsi arata dispozitia, buna intentie, si prin acest pas îi da „dreptul“ lui Dumnezeu sa se apropie fara sa-i încalce libertatea spirituala. Spre deosebire dediavol, Dumnezeu îi respecta omului la modul cel mai riguros
libertatea cu care El însusi l-a înzestrat! Dumnezeu nu-i agreseaza niciodata aceasta libertate, deoarece îl iubeste pe om si voieste sa aiba cu el o relatie de iubire, iar iubirea nu se poate întemeia decât pe libertatea deplina a persoanelor. Unde nu exista libertate, acolo este exclusa existenta iubirii. Faptul ca diavolul se comporta întotdeauna tiranic este consecinta urii sale intrinseci. Radacinile „pedagogiei“ dumnezeiesti pot fi uneori amare, însa roadele sunt nespus de dulci. La început, când rosteam rugaciunea, traversam adesea stari de oboseala sau plictiseala. Atunci, prin rugaciunile batrânului, Dumnezeu îmi trimitea anumite mângâieri duhovnicesti. Simteam în timpul rugaciunii învaluindu-ma ceva inefabil,
ca un fel de boare, iar sufletul mi se schimba pe data. Eram cuprins de o bucurie si o pace negraita, în vreme ce rugaciunea devenea singura dorire si odihna a inimii mele. Acest lucru se întâmpla destul de frecvent. Odata, când s-a manifestat mai intens, am pastrat timp de doua zile o senzatie reala de foame si sete de Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decât sa rostesc neîncetat rugaciunea, sa ma satur de Dumnezeu. Voiam sa-L manânc pur si simplu! Era o bucurie de nedescris! Cu cât ma rugam mai intens, cu atât se nastea în mine un dor de Dumnezeu mai arzator.
Îi împartaseam de fiecare data aceste experiente parintelui Paisie, multumindu-i mereu cu recunostinta, întrucât îl stiam în buna parte „responsabil“ pentru aceste daruri cu care eram coplesit.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 186 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Ei, ti-a dat Dumnezeu o „ciocolatica“ din cofetaria Lui! Exista însa si torturi cu frisca! spunea zâmbind în asemenea împrejurari. Râdeam, la rândul meu, bucuros si uimit în acelasi timp. Asadar, prin aceste daruri dumnezeiesti, urcusul duhovnicesc devenea lesnicios, iar osteneala devenea bucurie. Prindeam astfel avânt si continuam sa practic cu însufletire aceasta binecuvântata lucrare a rugaciunii. Alteori, când ma închinam la icoanele facatoare de minuni din Sfântul Munte, îmi simteam inima cuprinsa de un freamat dulce, care îmi schimba instantaneu în bine întreaga stare sufleteasca. Lucruri asemanatoare mi se întâmplau si în timpul slujbelor de priveghere închinate sfintilor. La sfârsitul unei astfel de slujbe, batrânul mi-a
soptit: – Ei, ti-a facut sfântul o mica tratatie de praznicul sau! Trebuie spus ca în prima etapa a întoarcerii mele pe calea vietuirii crestine, pe când eram înca tânar si nu întelegeam prea multe lucruri, aveam o anumita doza de îndrazneala deplasata, în virtutea careia mergeam foarte des la parintele Paisie cu cererea expresa de a-mi face diverse daruri duhovnicesti. Batrânul se grabea totdeauna sa ma rasfete cu supramasura, împartindu-mi generos din harul sau. Astfel, spre exemplu, mi se deschidea mintea
spre a întelege Evanghelia în sensurile ei cele mai adânci si mai subtile; sau traiam felurite experiente duhovnicesti de mare intensitate, a caror descriere amanuntita ar fi încaput între filele multor tratate de teologie. Fiecare dar al batrânului era diferit. O data cu trecerea timpului, nu mi-am mai îngaduit sa-i cer explicit asemenea daruri. Preferam deja sa las astfel de hotarâri la deplina latitudine a batrânului. Îmi amintesc ca, într-un moment mai delicat al vietii mele, m-a luat de mâna si m-a întrebat râzând, în curtea din spatele casei, ziua în amiaza mare: – Nu vrei un dar? (Mi-am plecat capul rusinat.) -Nu stiu, parinte, aceste lucruri le cunoasteti sfintia voastra mai bine. Ma privea zâmbind cu multa bucurie si iubire, când am simtit deodata adevarate vapai de foc arzându-mi inima si încalzind-o pe de-a-ntregul. Sfintii Parinti vorbesc despre felurite lucrari ale harului dumnezeiesc, care este „arzator“ pentru începatori, „luminator“ pentru cei de mijloc, si „îndumnezeitor“ pentru cei desavârsiti. Acelasi lucru este înfatisat si în Evanghelie. Dupa înviere, în drumul Sau catre Emaus, Hristos a calatorit împreuna cu doi dintre ucenicii Sai, si începând de la Moise si de la toti prorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre
El. Apoi, când a disparut de la ochii lor, au zis unul catre altul: oare nu ardea în noi inima noastra, când ne vorbea pe cale si ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 27 si 32). Existau si situatii când în timpul rugaciunii simteam ca se petrec lucruri neobisnuite. Spre exemplu, rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“ începea sa se depene „singura“ în inima mea, fara ca eu sa fac vreun efort cât de mic. În legatura cu acest lucru, batrânul spunea: „Inima a luat-o înainte. Acestea sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, si în astfel de clipe trebuie sa ascultam linistit rugaciunea care se lucreaza singura înlauntrul nostru“. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 187 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Desigur, de-a lungul atâtor ani s-au întâmplat nenumarate alte evenimente duhovnicesti iesite din comun, carora le-am pierdut sirul si numarul. Voi relata în continuare doar câteva în plus, pe care le gasesc demne de remarcat. La capatul unei perioade de oarecare sporire în rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, brusc mi s-a întâmplat ceva ciudat: nu mai puteam rosti absolut deloc aceste cuvinte. Mintea mi se blocase complet! Pe de alta parte, încercând sa fac în schimb rugaciunea „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste-ma“, am constatat ca aceasta curgea extrem de usor, aproape de la sine!
Intâmplarea m-a problematizat profund, si mi-am amintit ca, pe vremea când ma aflam în ashramul lui Satyananda din Mongyr, într-un anumit moment de spaima în fata perfidelor atacuri spirituale pe care le primeam din partea yoghinilor, îi facusem o fagaduinta solemna Preasfintei Fecioare: „Maica Domnului, ajuta-ma sa scap de aici, si îti voi darui întreaga mea minte. Este a ta, îti apartine“. O rugasem atunci sa-mi pazeasca totdeauna trupul si mintea de intruziunile magilor si vrajitorilor. Am simtit asadar ca acel blocaj se datora Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, care îmi amintea astfel de datoria împlinirii fagaduintei. I-am povestit totul parintelui Paisie, care mi-a spus: -Nu te nelinisti, este acelasi lucru… Sa spui de acum „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste- ma“. Este acelasi lucru… Se întelege ca i-am urmat sfatul cu însufletire. N-a trecut mult timp si Maica Domnului mi-a facut un foarte mare dar. Într-o noapte, în vreme ce spuneam rugaciunea stând în picioare sub un maslin, mintea mi-a fost rapita pe neasteptate si am început sa vad niste imagini într-o culoare plumburie, asemanatoare unor fotografii alb-negru. Era ca si când m-as fi aflat sus, în cerul spiritual. Cu mult deasupra mea am vazut o lumina uriasa, nespus de dulce si desfatatoare, care ascundea „înauntrul“ sau o alta lumina, mai intensa în toate caracteristicile ei, care era însusi izvorul întregii lumini. La o oarecare distanta, se aflau în jur mici luminite asemanatoare unor scântei.
S-a nascut în mine simultan siguranta ca era Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si ca din ea se revarsa lumina Sfintei Treimi. Toata lumina Sfintei Treimi trecea prin Preacurata Fecioara si se raspândea apoi catre restul creatiei. Maica Domnului poseda asadar plinatatea harului lui Dumnezeu. Era mai presus decât orice alta faptura. Chiar si arhanghelii, împreuna cu sfintii îngeri, erau înaintea ei ca niste mici scântei, asa cum este lumina unei lumânari în fata soarelui amiezii din timpul verii. Intre Preasfânta Fecioara si orice alta faptura exista o distanta duhovniceasca de proportiile unui abis. O astfel de persoana nu mai existase si nici nu va mai exista pâna la
sfârsitul veacurilor. Atunci am înteles de ce Sfântul Andrei Criteanul a numit-o „Dumnezeu dupa Dumnezeu“, având în ea toate darurile Treimii… Vedenia nu cred ca a durat mult timp. Aceste evenimente sunt de fapt „atemporale“, în sensul ca pe durata lor esti cufundat în vesnicie. Când am reînceput sa iau act în mod constient de realitatea înconjuratoare, ma aflam în picioare sub maslin si era înca noapte.
Am mers si i-am povestit batrânului toate cele întâmplate. S-a bucurat si s-a aratat pe deplin satisfacut de interpretarea mea. Am discutat despre tot ceea ce întelesesem în legatura cu persoana sfânta a Nascatoarei de MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 188 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dumnezeu, si mi le-a confirmat în întregime. Batrânul o vazuse de foarte multe ori pe Preacurata fata catre fata, si vorbise cu ea. Atunci mi-a relatat urmatoarea întâmplare: „Pe când eram în Sinai, la Sfânta Epistimi (o sihastrie aflata sus în munte, la o ora de manastire, unde batrânul a vietuit aproximativ trei ani într-o pestera), am vrut la un moment dat sa ma întorc în Grecia, însa nu puteam rezolva problema documentelor, fapt pentru care m-am necajit mult. -Maica Domnului,atâtia oameni am ajutat în viata, iar acum nu se gaseste nimeni sa ma ajute? Îndata ce am rostit acestea, a aparut în fata mea Preasfânta Fecioara. -Nu te necaji, am sa te ajut eu, mi-a spus. Mi-a luat documentele din mâna si le-a ascuns la pieptul ei. – Si ati plecat, parinte?
-Ei, în câteva zile am obtinut absolut toate aprobarile si m-am întors în Grecia.
-Cum era, parinte, Preacurata?
-Luminoasa si îmbracata în aur“.

Batrânul avea sa-mi destainuie de-a lungul timpului multe amanunte despre asemenea întâlniri minunate de care fusese învrednicit. Stiu bine din experienta mea, dar si din discutiile purtate cu monahi foarte sporiti duhovniceste, ca rugaciunea este darul lui Dumnezeu. Ea nu se dobândeste ca urmare a efortului omenesc, care ramâne totusi neaparat necesar. Însa fara Mine nu puteti face nimic, ne avertizeaza Hristos (Ioan 15, 5). Altundeva, Scriptura accentueaza faptul ca toata darea cea buna si tot darul desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor (Iac. 1, 17). Precum Dumnezeu ne-a daruit existenta, tot asa, prin rugaciune, ne daruieste treptat unirea cu El si cunoasterea Lui, iar în cele din urma viata vesnica. Yoghinii, în stradania de a ajusta totul dupa propriile masuri, procedeaza asemeni lui Procust atunci când sustin ca rugaciunea crestina ar fi de aceeasi factura cu mantrele lor. Fara îndoiala ca se pot stabili anumite asemanari, însa deosebirile sunt fundamentale. Logica yoghinilor este aceea a unui silogism nevalid de tipul: 1.Gaina are doua picioare. 2.Omul are doua picioare. 3. Deci, omul si gaina sunt acelasi lucru! Este momentul potrivit pentru a semnala câteva distinctii esentiale. Ortodoxia învata ca numele „Domnul“ este folosit în Vechiul Testament în legatura cu Persoana a Doua a Sfintei Treimi, Iisus Hristos. Locurile din referatul biblic vetero-testamentar în care apare acest nume sunt foarte frecvente (mai cu seama în formule de tipul: Aceasta zice Domnul…, Eu sunt Domnul Dumnezeul tau…, etc).  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 189 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Numindu-L „Domnul“ pe Iisus Hristos, marturisim ca Persoana Care le-a vorbit în Vechiul Testament patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov, Care i-a condus pe evrei prin pustie, Care a dat legea lui Moise, Care le-a grait prorocilor, nu este alta decât Dumnezeu Cuvântul (Logosul), Cel Care într-un moment precis al istoriei a luat trup si S-a unit cu
firea omeneasca, anume Iisus Hristos. Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus – decât în Duhul Sfânt, spune Apostolul Pavel (I Cor. 12, 3). Cu alte cuvinte, faptul ca spunem „Doamne Iisuse Hristoase“, si o credem, dovedeste ca ne aflam deja sub influenta Duhului Sfânt, în vreme ce acela care nu recunoaste ca Dumnezeu S-a întrupat, ca a devenit om cu adevarat, ca Hristos era si om adevarat si Dumnezeu adevarat, adica Dumnezeu-om, acela nu are vreo partasie cu Duhul Sfânt. Orice duh care nu
marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist (I Ioan 4, 3). Prin cuvintele rugaciunii, recunoastem asadar ca exista un Dumnezeu Adevarat, Personal, în afara si dincolo de sinele nostru. Acestui Dumnezeu Personal îi cerem mila, adresându-I rugamintea „Miluieste-ma“. Batrânul îmi spunea: „În mila sunt cuprinse toate: si iubirea, si iertarea, si tamaduirea, si pocainta. Toate încap în cuvântul Tmilat“. Într- adevar, mila lui Dumnezeu este cea care le lucreaza pe toate: pocainta, curatirea de patimi, luminarea mintii si, în cele din urma, îndumnezeirea. Singurul care ne mântuieste este Hristos- unicul izbavitor al omenirii, si nu tehnicile
yoghine sau eforturile noastre mentale. Restaurarea naturii umane pervertite prin pacat sta numai în puterea lui Hristos, tocmai întrucât este Dumnezeu, pe de o parte, si întrucât si-a impropriat natura umana prin întrupare, pe de alta parte. Acesta este si temeiul pentru care El a venit pe pamânt: sa ne redeschida calea catre viata vesnica. În ceea ce-i priveste pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, si a altor zei din panteonul hindus. Însa începatorilor, care nu sunt înca „pregatiti“ pentru a se închina si a sluji idolilor, le spun ca beneficiile izvorâte din repetarea mantrei se datoreaza unor tipuri de „unde“ pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, unor vibratii mentale care energizeaza anumiti „centri“ dinlauntrul omului. Prin urmare, le furnizeaza un soi de explicatie mecanicista, bazata pe un principiu asemanator fenomenului rezonantei din fizica. Asa, de pilda, trece autobuzul prin fata casei, iar undele sonore pe care el le produce fac sa rezoneze si sa vibreze geamurile ferestrelor de la strada. Desigur, însa, ca problema existentei reale a unor astfel de „centri“ si „vibratii mentale“ ramâne strict o chestiune de credinta.
Pe de alta parte, celor care se arata înclinati sa accepte mai usor explicatiile de ordin psihologic, yoghinii le spun ca în acest fel, prin autosugestie, se „auto-programeaza“, armonizându-si psihicul cu anumite modele mentale pozitive. În sfârsit, celor care s-au lasat deja convinsi ca exista si alti dumnezei în afara de Hristos, le spun ca primesc „binecuvântarea“ zeului invocat prin intermediul mantrei. Toate aceste explicatii se afla la o distanta uriasa de adevarul crestin. Cei care încearca sa ascunda sau sa minimalizeze aceasta distanta o fac pentru a putea recruta prozeliti dintre crestinii serios afectati de ignoranta. Cine se ascunde asadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invitam de fapt sa intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miza a problemei. Toti idolii neamurilor sunt demoni, propovaduieste Dumnezeu prin gura sfântului proroc David (Ps. 95, 5). Asadar, rostirea mantrelor deschide poarta sufletului catre demoni. Pierzând astfel acoperamântul si ocrotirea harului lui MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 190 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Hristos – Cel ce a zis Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, sa nu ai alti dumnezei în afara de Mine (les. 20, 3), omul se expune gradat influentei diavolului, care, aflând teren prielnic, începe sa-i induca diverse tipuri de imagini si fantasme, cu scopul de a-l atrage cât mai adânc în ratacire si a-l distruge deplin.
Un alt element fundamental care îi distinge net pe hindusi de crestinii ortodocsi îl constituie perceptia si modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugaciunii. Imi amintesc o discutie pe care am avut-o în India cu Niranjan, care pe atunci era conducatorul ashramului central din Mongyr, iar astazi este succesorul absolut al gurului Satyananda, adica liderul miscarii pe întreaga planeta, sub noul nume de Niranjananda. Imi propusese sa încep exersarea unor tehnici „redutabile“ de yoga. – Bine, l-am întrebat, dar cu patimile omului – iubirea de stapânire, iubirea de argint, slava desarta, egoismul -ce se întâmpla? De ele nu ne preocupam? – Dispar exersând tehnicile. – Cum, dispar asa, singure? m-am mirat. -Da, dispar automat pe masura ce exersezi. Am fost mai mult decât intrigat. Cum este posibil ca niste exercitii corporale sa determine pur si simplu disparitia unor stari sufletesti pe care cineva si le-a asumat în viata sa printr-o suita de alegeri constiente? Totusi, hindusii insista obsesiv asupra „metodei“ sau „tehnicii“. Daca cineva cunoaste si aplica asa-numitele „tehnici ascunse“, i se garanteaza automat obtinerea rezultatelor. S-ar zice ca individul este un mecanism care progreseaza printr-o simpla apasare de buton. Aceasta perceptie mecanicista îl subvalorizeaza radical pe om, deposedându-l de cel mai pretios datum al sau: libertatea vointei, caracterul autonom al intentionalitatii sale. Persoana umana nu poate fi redusa la sfera reflexelor mecanice ale unei masini. Dimpotriva, ortodoxia recunoaste si respecta la modul absolut libertatea si autodeterminarea omului, caunul dintre darurile sale dumnezeiesti. De aceea, în ortodoxie, omul este ajutat sa se cunoasca si sa se desavârseasca pe sine ca fiinta libera. Tocmai întrucât exista libertatea vointei, reactiile individului sunt imprevizibile si nu se supun
unor seturi de legi. Este si motivul pentru care ortodoxia se arata prea putin preocupata de retetele tehnice. Mesajul ei se adreseaza prin excelenta inimii omului, structurii lui celei mai intime, si se vrea primit în deplina cunostinta si libertate. Progresul spiritual autentic se întemeiaza în chip necesar pe o cunoastere mai adânca a lui Dumnezeu si a sinelui, în deplina libertate, fara nici un fel de constrângeri sufletesti, înselaciuni si siluiri. Acestea
nu au nimic în comun cu nobletea lui Hristos, Care chema doar pe Cel ce voieste sa vina dupa Mine… Tehnicile si metodele sunt apanajul robotilor, nu al persoanelor libere. Sporirea duhovniceasca este rezultatul unor optiuni intime, libere si constiente, de ordin etic si valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se hotaraste sa o adopte fata de sine, fata de semeni, fata de Dumnezeu. Este rezultatul bunei utilizari a libertatii morale de care dispune fiecare persoana. Cum este cu putinta sa devina cineva mai bun din punct de vedere moral executând mecanic niste exercitii fizice sau aplicând niste tehnici de respiratie?! MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 191 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Parintele Porfirie, vrând sa evidentieze enormitatea unei asemenea conceptii, a luat un papagal sil-a învatat sa rosteasca rugaciunea. Într-adevar, pasarea putea fi apoi auzita declamând mecanic: „Doamne, miluieste!“. -Uite, si papagalul poate sa zica rugaciunea! Ce înseamna asta? Ca se roaga? întreba retoric batrânul, încercând sa sublinieze ca nu poate exista rugaciune fara participarea constiintei. Am punctat succint aceste distinctii pentru a înlatura orice echivoc privitor la învatatura Bisericii. Ortodoxia este o traditie vie si perena, al carei adevar va dainui pâna la sfârsitul veacurilor, independent de vointa omului, asa cum ne asigura însusi Hristos Dumnezeu: Pe , aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica viaza vesnic, si are puterea de a da viata oricui se apropie de ea cu inima sincera. Daca cineva doreste cu adevarat, Biserica îi ofera toate mijloacele pentru a se sfinti.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 192 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS DUMNEZEIASCA ÎMPARTASANIE Iata, Eu sunt cu voi în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului.(Matei 28, 20) Parintele Paisie se straduia sa se ascunda pe sine într-un con de umbra. Nu cauta gloria personala, nici nu aspira sa- si atraga discipoli si ucenici. Pentru cei care se apropiau de el facea tot ce-i statea în puteri ca sa-i calauzeasca spre Hristos. Evita însa alipirea excesiva a ucenicilor de.persoana lui, accentuând mereu ca Hristos este Dumnezeu, ca Hristos este Totul, si ca el nu e decât un simplu ucenic al lui Hristos. Staruinta batrânului asupra acestui aspect mi-a fost de mare folos la început, când înca ma aflam sub influenta hinduismului. Este de notorietate faptul ca fiecare
guru se propovaduieste pe sine ca fiind Dumnezeu, pretinzându-se încarnarea „Zeului Suprem“, sau cel putin a unei alte zeitati din panteonul hindus. A existat si o perioada în care ma framântam intens, întrebându-ma: „Bine, parintele Paisie este sfânt si le poate face altora daruri duhovnicesti, dar orice popa gras de parohie are putere duhovniceasca? Este el în stare sa transmita daruri duhovnicesti? Ce legatura au astfel de preoti cu Hristos?“. Aveam tendinta de a-i privi pe multi dintre preoti cu îndoiala si suspiciune.
Asadar, odata, în timpul Sfintei Liturghii, mergând sa ma împartasesc cu Dumnezeiestile Taine, mi s-a întâmplat un lucra dincolo de orice asteptare. Îndata ce am primit Sfânta împartasanie în gura, L-am simtit pe Hristos Insusi înlauntrul meu. Mi-a cuprins în întregime trupul, sufletul, toata fiinta. S-a unit cu mine mai strâns si mai intim decât orice comuniune posibila între doi oameni. Sângele Lui a devenit una cu sângele meu, iar Trupul Lui una cu trupul meu. Oamenii ramân totdeauna despartiti cel putin la nivel de epiderma; pâna si mamele însarcinate au trup
distinct de cel al embrionului. Însa Hristos S-a unit cu trupul meu în sensul propriu al cuvântului. Pâna si mâinile, picioarele, ochii, toate membrele mele erau Hristos. Ma umplusem de El pe de-a-ntregul. Pacea Lui se revarsa întru mine. Sufletul meu, profund miscat si fericit de prezenta Lui, tresalta de uimire: cum este cu putinta sa se întâmple acest lucru? Dupa atâtea veacuri! Dupa atâtea pacate! Ce fel de bunavointa dumnezeiasca era aceasta? îndraznesc sa afirm ca, pentru scurt timp, devenisem cu adevarat teofor. Îl purtam înlauntrul meu pe Hristos, pe Dumnezeu, Care Se salasluise în mintea mea, în sufletul meu, pâna si în trupul meu, în chip real, intens, ca o prezenta extrem de
vie. Cum s-a întâmplat aceasta? Numai Dumnezeu stie. Ceea ce am ajuns sa cunosc din proprie experienta este ca lucrul acesta a fost, este, si va fi cu putinta totdeauna, prin harul lui Dumnezeu. A spus-o Hristos în urma cu 2000 de ani: Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu ramâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56). Si iarasi:Am in, amin zic voua, daca nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6,
53-54). Acolo tinteste Hristos, în ceea ce ne priveste – la ziua cea de apoi, la viata vesnica. Ne iubeste atât de mult, încât vrea sa traim împreuna cu El vesnic ca dumnezei dupa har. Ne numeste prietenii Sai, fratii Sai, si ni Se ofera pe Sine în dar la fiecare Dumnezeiasca Liturghie.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 193 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Acest eveniment duhovnicesc m-a facut sa constientizez adânc ceea ce ne învata de secole Biserica Ortodoxa. Prin învierea Sa, Hristos a redeschis pentru totdeauna calea îndumnezeirii tuturor generatiilor care au fost, care sunt astazi si care vor fi în viitor pâna la sfârsitul lumii. Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos în ziua Cincizecimii si care ramâne vie pâna la sfârsitul veacurilor, pastreaza deschis acest drum catre viata vesnica. Hristos este capul Bisericii, izvorul vietii Bisericii, centrul slujirii si al Tainelor Bisericii. Hristos a lasat în urma Sa oameni sfintiti – pe apostoli, care au constituit Biserica în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt. Slujitori ai Tainelor Domnului Iisus Hristos sunt oamenii care au primit o consacrare speciala pentru aceasta, prin hirotonie. Acestia sunt preotii Bisericii. Harul preotiei se transmite prin hirotonie din generatie în generatie, neîntrerupt, de la sfintii apostoli pâna astazi. Un preot poate sluji Tainele Bisericii fara sa fie si sfânt.Însa cineva care nu a primit consacrarea preotiei nu poate savârsi aceste slujbe, chiar si sfânt de ar fi. Parintele Paisie, spre exemplu, nu putea savârsi Tainele lui Hristos, desi îi statea în putere sa faca mii de minuni. Îsi pleca si el sfântul sau cap sub epitrahilul duhovnicului în Taina Spovedaniei, si îl astepta apoi cu dor pe preotul care urma sa savârseasca Dumnezeiasca Liturghie, pentru a-l împartasi.
Batrânul avea permanenta nevoie sa se adape cu har dumnezeiesc din Tainele Bisericii, pentru a putea înainta în viata duhovniceasca si a se împartasi de darurile si binecuvântarile lui Dumnezeu. Era unul dintre fiii cei mai ascultatori ai Bisericii, fapt pentru care Hristos Si-a vadit în el lucrarea si puterea, înzestrându-l cu virtutile
sfinteniei. Minunat este Dumnezeu întru sfintii Sai (Ps. 67, 36).  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 194 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS TAINELE CRESTINE SI LUCRARILE MAGICE Ca unul care le-am experimentat din plin pe amândoua de-a lungul vietii, pot aduce propria marturie ca între Tainele lui Hristos, pe de o parte, si lucrarile magice, pe de alta, nu exista nici cea mai infima legatura. Cele dintâi se savârsesc prin puterea lui Hristos, cele din urma sunt fie lucrari de sorginte întru totul satanica, fie rezultatele unui amestec de înselaciune si lucrare demonica. Cele dintâi se savârsesc numai prin participare constienta si libera, cele din urma se realizeaza fie prin înselarea, fie prin constrângerea persoanei.
Pentru ca Hristos sa lucreze prin Tainele Sale dumnezeiesti, omul trebuie sa doreasca acest lucru si sa se pregateasca duhovniceste cu atentie si sârguinta; altfel spus, sa ia parte activ si constient. Dimpotriva, în practicile magice este înselata si încalcata vointa libera a persoanei. Vrajitorii fie îsi amagesc victimele încercând sa le prezinte negrul ca alb si raul ca bine, fie recurg, prin conlucrarea demonilor, la constrângere sufleteasca, psihologica, si uneori chiar fizica, pentru a le determina sa participe la slujbe magice. Exista un numar restrâns de oameni care s-au pervertit într-atât încât sa se faca de buna voie, în cunostinta de cauza, slujitori ai demonilor. În lucrarile magice pe care le savârsesc diversi initiati hindusi se întâmpla frecvent ca victimele sa li se supuna chiar si fara sa vrea. Demonii lucreaza asupra lor automat, cu multa putere, întrucât acesti oameni au dat diavolului drepturi asupra propriilor suflete prin viata lor plina de pacate si vicii, pe care de cele mai multe ori nici macar nu le-au constientizat ca atare. Tainele Bisericii presupun, din contra, participarea libera, constienta si responsabila a omului. Cei care se apropie de aceste Taine în virtutea obisnuintei sau a hazardului, fara o constientizare profunda, fara o implicare personala prin asceza, rugaciune si pocainta, aceia nu înteleg nimic din lucrarea mântuitoare a lui Hristos si nu pot primi nici
un folos duhovnicesc real. Îmi amintesc ca-l vizitase cândva pe parintele Paisie un mirean care se trufea prosteste pentru faptul ca se împartasea foarte des, de doua-trei ori pe saptamâna, socotind ca prin aceasta se sfintise automat. Cazuse astfel în ratacire din pricina imensului sau orgoliu. Batrânul i-a spus: „Fii atent aici! N-are atâta importanta cât de des se împartaseste cineva, ci mai cu seama felul în care se pregateste pe sine pentru aceasta, si
cât de mult II pastreaza înlauntrul sau pe Hristos dupa aceea. Daca ar fi fost sa se sfinteasca omul asa, pur si simplu, atunci toti preotii care se împartasesc în cursul saptamânii si în fiecare duminica ar fi deja sfinti!“. Unirea omului cu Dumnezeu se face numai în conditiile în care omul însusi îsi manifesta dorinta si consimtamântul sau, depunând efortul pocaintei pe masura constiinciozitatii sale. Atunci Dumnezeu Se va apropia de cel ce se pocaieste sincer, revelându-i-Se în modul si gradul cel mai propice sporirii lui duhovnicesti la momentul respectiv.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 195 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS EFECTE SOCIALE ALE ÎNVATATURII DE CREDINTA ÎN HINDUISM SI CRESTINISM Printre practicantii yoga si admiratorii conceptiilor orientale exista o tendinta larg raspândita de a crea în jurul a tot ceea ce este legat de India (religie, cultura, civilizatie – mergând pâna la vestimentatie sau gastronomie) un fascinant mit. E consecinta fireasca a lipsei oricarui contact cu realitatea Indiei, fapt ce explica în buna masura neputinta de a percepe si evalua situatia de acolo. Foarte multi „maestri spirituali“ hindusi au dbiceiul de a organiza pe teritoriul Indiei mici calatorii destinate discipolilor lor europeni. Extrem de costisitoare financiar în raport cu nivelul de trai al tarii, aceste calatorii vizeaza o gama restrânsa de obiective atent selectate (rezumându-se adesea la vizitarea ashramului central al miscarii), cu scopul de a induce artificial o imagine cât mai cosmetizata si mai lesne „vandabila“ despre realitatile indiene. Practic, se procedeaza în conformitate cu toate legile marketingului si reclamei.
Au ajuns de notorietate cazuri precum cel al gurului Maharishi Mahesh Yogi, care nu s-a sfiit sa lanseze oficial guvernelor lumii occidentale propuneri de rezolvare a marilor probleme sociale, pretinzând ca, în nemarginita lui întelepciune, a faurit planul care va institui raiul pe pamânt. Este de mirare însa ca toti acesti „mari luminati“, „întelepti“, „zei“ si „semizei“ n-au reusit sa rezolve nici macar una din aceste probleme în propria lor tara. India zace si astaziî ntr-o inimaginabila saracie, foamete si mizerie. În orase, mii de familii au drept casa trotuarul. Acolo gatesc, acolo manânca, acolo îsi fac nevoile, acolo dorm – pe pânza de sac. Noaptea trotuarele sunt atât de ticsite de trupuri omenesti, încât circulatia pietonilor nu se poate face
decât pe carosabil! Se întâmpla adesea ca parintii sa-si mutileze propriii copii, smulgându-le din încheieturi mâinile si picioarele, pentru a provoca astfel compasiunea trecatorilor si a reusi sa traiasca din cersit întreaga viata. Organizatiile internationale au depistat si înregistrat pâna în clipa de fata 44 de milioane de copii sub 14 ani care lucreaza la cuptoare pentru fabricarea caramizilor, la constructii, în mine, sau sunt angrenati în alte activitati cu grad mare de risc si de dificultate. Dintre ei, 10 milioane au fost cedati ca sclavi pe viata de catre familiile lor, pentru achitarea unor datorii catre persoane fizice. Uniunea Internationala de Combatere a Sclaviei a detectat în India 16 piete de sclave ale sexului, adica veritabile târguri ambulante de carne vie, unde se aduna „proprietarii“ si îsi aleg fetele destinate prostitutiei. Iata un singur caz, relatat chiar de catre investigatorii internationali:
„Sonali este în vârsta de* 8 ani. Fata îi este machiata si buzele pline de ruj. Cercei lungi îi atârna în urechi. Sta linistita în salonul unei case de toleranta din Bombay. Clientului i se solicita 40 de dolari, întrucât marfa este tânara si proaspata. Sonali nu se afla aici din voia sau alegerea ei, astfel încât îi accepta pe toti clientii impusi de matroana. Tatal ei a vândut-o unui intermediar pentru 400 de dolari, si acum ea îsi ofera trupul pentru a obtine banii cu care sa-si rascumpere libertatea. Conform statisticilor, Sonali va muri peste doar câtiva ani, în urma unei boli sau traume fizice“.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 196 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Catastrofa poporului indian întrece orice imaginatie. Oamenii traiesc ca animalele si mor ca animalele, iar trupurile lor sunt aruncate în Gange. Am vazut pe Gange nenumarate cadavre umane plutind în tovarasia lesurilor de animale, fapt care nu impresiona câtusi de putin pe cineva. În India, viata unui om nu valoreaza aproape nimic. De altfel, exista atât de multi saraci, încât rata uriasa a mortalitatii este privita ca o chestiune aproape convenabila. Dezastrul social pe care îl traieste India nu este nici rodul hazardului, nici al vointei lui Dumnezeu, asa cum învata brahmanii. Este rezultatul asumarii si punerii în practica a preceptelor religiei hinduse, care instituie cel mai pervers, abuziv, despotic si inuman apartheid: sistemul castelor, ramas în vigoare de mai bine de 2000 de ani. Apare cu atât mai bizar paradoxul de a întâlni tineri occidentali animati de conceptii politice si sociale ultraliberale – hipioti, anarhisti, feministe – sustinând si chiar adoptând hinduismul! Este evident ca oamenii n-au perceput nici
macar consecintele de ordin social ale hinduismului. Asadar, se presupune ca undeva între anii 200 î.H. si 200 d.H., sistemul castelor ar fi fost elaborat si expus într-un codice special de catre Mânu, un personaj mitic. Desi Veda este socotita izvorul legii (dharma), în realitate legile lui Mânu sunt cele care statueaza organizarea vietii indiene pâna în zilele noastre. Exista acolo un întreg sistem juridic,
reunind norme de drept penal, drept familial, drept al obligatiilor, drept real si reguli procedurale. Indienii se împart în patru caste de baza: 1. Cea dintâi este aB rahma nilor (preotilor). 2. Cea de-a doua este araz b oinic ilor (Ksatriya), a nobililor si a stapânilor. 3. Cea de-a treia este a oamenilor liberi (Vaisya), a comerciantilor si a feluritelor categorii profesionale. 4. Cea de-a patra este ase rvitorilor (Sudrd). 5. Oamenii care nu apartineau nici uneia din aceste caste erau consideratip aria, si condamnati sa traiasca la marginea satelor; li se interzicea sa posede orice altceva în afara vaselor casnice, a câinilor si a magarilor; le era interzis inclusiv spalatul la cismeaua comuna a satului. Membrii celei de-a patra caste aveau un statut aproape similar cu cel de paria. Menirea lor era sa-i slujeasca pe membrii castelor superioare. Accesul la cultura le era restrictionat într-o asemenea masura încât nu aveau dreptul nici macar sa asculte citindu-se din carti. Daca dorea neaparat, un brahman putea sa ia o fata din aceasta casta doar ca pe a patra sotie. În consecinta, s-a ajuns cu timpul la subdivizari ale castelor, care cunosc astazi pâna la 3000 de ramificatii. Din casta a treia fac parte, spre exemplu, agricultorii, siderurgistii, dulgherii, frizerii, artistii. Au cu totii obligatia unui comportament condescendent si obedient fata de membrii castelor superioare, si li se interzice cu strictete orice tentativa de parvenire sociala. Adoua casta, a razboinicilor si a nobililor, este însarcinata cu atributii legate de organizarea razboaielor, asigurarea protectiei tarii si a sistemului politic, colectarea birurilor si impozitelor s.a.m.d. În fine,brah manii sunt cei care învata poporul, conduc slujbele religioase, aduc jertfe zeilor si primesc darurile pentru templu. Ei se bucura de întâietate chiar si în fata regelui si a urmasilor acestuia. Un brahman, fie el si copil, este considerat superior unui razboinic sau nobil. Daca savârseste o crima, el nu este condamnat la moarte, ci la exil. Cel mai mare pacat este socotit uciderea unui brahman. Acest pacat nu poate fi rascumparat decât prin
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 197 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS moartea ucigasului. Totusi, autorul crimei va avea de îndurat si o pedeapsa spirituala, reîncarnându-se într-un animal. Daca o persoana moare neavând urmasi, toate bunurile sale trec automat în proprietatea brahmanilor. De asemenea, daca un brahman descopera o comoara, aceasta devine proprietatea lui. Daca regele gaseste o comoara, o parte din ea le este transferata obligatoriu brahmanilor.
În general, institutia castelor impusa de brahmani se fundamenteaza pe trei interdictii de baza: 1)Este interzisa casatoria cu o persoana apartinând altei caste. 2) Este interzis orice fel de contact cu persoane apartinând unei caste inferioare. Încalcarea acestei interdictii atrage dezonoarea si oprobriul public. 3)Orice stradanie a vreunei persoane de a accede într-o alta casta este socotita nu numai zadarnica, ci si condamnabila, atragând pedepse atât în viata aceasta, cât si dupa moarte. Toata aceasta structura sociala oprimanta, care a produs atâta suferinta de-a lungul istoriei Indiei, a fost plasmuita de catre brahmani pe suportul metafizic al religiei hinduse, sub inspiratia textelor „sfinte“ ale Vedelor. Prin urmare, sistemul castelor nu este considerat a fi reflexul natural al unui fenomen social, nici al unuia biologic (de tipul superioritatii rasiale). El tine pur si simplu de o ordine transcendentala, izvorând din chiar teoria hindusa asupra lumii. Fundamentul sau îl constituie legea metafizica a dharmei, din care decurge nevoia persoanei de a se conforma cu strictete ritmului, ordinii si ierarhiei întregului, ceea ce presupune inclusiv asumarea resemnata a predeterminarilor sociale.
Este modul prin care însusi Dumnezeu a creat lumea. Opozitia fata de acest sistem este echivalenta cu împotrivirea fata de Dumnezeu, adica pacatul cel mai grav, aducator de osânda vesnica. Avem de-a face cu o mostra elocventa de terorism spiritual în toata maretia lui!
Adeptilor, propovaduitorilor si admiratorilor occidentali ai hinduismului le-ar fi util sa constientizeze faptul ca în sistemul hindus de organizare al întregii societati, care este unul profund religios, ei nu se vor putea integra niciodata castelor superioare. Acesta este un drept exclusiv ereditar. Mai mult decât atât, statutul lor este unul inferior si fata de paria, daca se aplica riguros vechea traditie hindusa. Acestea sunt prescriptiile textelor „sfinte“, „insuflate de Dumnezeu“.
Iata cum a fost posibila în India stagnarea oricarei evolutii sociale si anihilarea puterilor creatoare ale indivizilor, siliti sa traiasca sub semnul complexelor si frustrarilor. S-a instituit inevitabil în rândul populatiei o atmosfera generala de pasivitate si fatalism, pe fondul careia mizeria si pauperitatea societatii indiene au ajuns sa înregistreze
cote inimaginabile. Devine cu atât mai legitima întrebarea: daca „supraoameni“ si „zei încarnati“, precum gurul Maharishi, clameaza emfatic (inclusiv în fata guvernelor lumii) ca poseda reteta magica a rezolvarii tuturor problemelor sociale, politice, economice, administrative, etc, atunci cum se explica faptul ca patria lor se afla într-un asemenea colaps? Nu cumva aceasta propaganda mediatica tinteste în realitate naivitatea acelorasi adepti occidentali care întretin prin
cotizatiile lor viata de super-lux a „marilor initiati“? De altfel, Maharishi a sfârsit prin a se stabili în America, unde huzurul în care traia- de pe urma vânzarilor de mantre- a facut istorie pe toate meridianele. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 198 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Nu mai putin celebru este si cazul lui Rajneesh, „mentorul universal“ care, plecând din India sarac lipit pamântului, a ajuns sa posede- gratie eforturilor de „iluminare“ a Americii si Europei – multimi nesfârsite de Rolls-Royce-uri, avioane personale si vile în toate tarile bogate ale lumii. Stia sa-si atraga prozeliti de genul unei renumite cântarete grecoaice care i-a cedat nu numai drepturile financiare de pe discurile sale si întreaga sa avere, ci pâna si pensia lunara pe care i-o furniza Broadway-ul din New York. Dupa un rastimp oarecare, gurul a îndepartat-o subit din cercul ucenicilor sai, iar ea a supravietuit în Atena la limita subzistentei, traind din ajutoarele economice ale prietenilor, profund nefericita si grav traumatizata psihic.
Datorita presei si a multor marturii individuale, este cunoscuta astazi în detaliu „activitatea spirituala“ prestata de marele guru în ashramurile sale: le administra discipolilor narcotice, hasis, L.S.D., cocaina, iar apoi îi mâna catre orgii sexuale în grup. El însusi dispunea sexual de orice femeie si orice barbat îsi dorea. Delicatetea iubirii, cunoasterea reciproca, respectul persoanei erau coborâte programatic la nivelul animalitatii si al obscenitatii. Cei care si-au vazut fiintele iubite distruse fizic si sufleteste au depus împotriva lui nenumarate plângeri.Însa, în cele din urma, Administratia Financiara a fost cea carel-a silit sa-si abandoneze „proiectele spirituale“ si sa-si petreaca ultimii ani ai vietii ascunzându-se de justitie, întrucât fusese condamnat pentru sustragere de la plata impozitelor. Marele guru prospera furând nu doar din buzunarele adeptilor, ci si ale statului. În mijlocul acelor evenimente, a fost întrebat un alt guru, mai „serios“, anume Satyananda, ce parere are despre Rajneesh. Raspunsul sau nu necesita comentarii: „A, noi în India îi respectam si îi cinstim foarte mult pe gurusi!“. De asemenea, într-un interviu din 17 mai 1984, acelasi Satyananda a declarat: „Aceste doua personalitati, Rajneesh si Maharishi, au întreprins o lucrare istorica pentru binele omenirii. Aceasta este parerea mea“. Asadar, cei doi erau nu doar elogiati pentru practicile lor abominabile, ci si confirmati ca „gurusi“, adica oameni luminati, sfinti, calauzitori spirituali ai omenirii catre unirea cu Dumnezeu.
Pozitia lui Satyananda nu este întâmplatoare si nu reprezinta o parere personala. Exista în India o astfel de traditie, care se transmite de secole din generatie în generatie, cunoscuta sub numele de „tantrismul mâinii stângi“ (Vama Marga), a carei practica este centrata în jurul sexualitatii si consta în organizarea de orgii în grup ce urmaresc
nimicirea eului. Însusi Satyananda, în convorbiri avute cu discipoli europeni, a confirmat ca si miscarea sa este fidela aceleiasi traditii, pe care o descopera însa numai celor „initiati“. Indienii sunt departe însa de a constitui o exceptie printre popoarele omenirii. Si alte neamuri din Antichitate (grecii, egiptenii, asirienii), ba chiar din perioada medievala, se dedau la slujiri orgiastice aduse unor zeitati (Afrodita, Astarta, Kiveli). De pilda, cultul Afroditei era de tip orgiastic, principalul act de venerare a ei fiind prostitutia organizata în locurile „sfinte“. Adoratorii aduceau în temple câte o moneda ca plata pentru preoteasa- prostituata, asa cum relateaza Eusebiu al Cezareei si Clement Alexandrinul. În acelasi mod era adorat Dionysos, zeul betiei, al vinului si al homosexualitatii pasive. Este ceea ce se întâmpla înca în India, o tara ramasa idolatra pâna astazi, oricât ar parea de neobisnuit pentru europeanul contemporan tributar unei traditii crestine bimilenare. Iata însa ca, prin contributia „marilor initiati“ hindusi, asistam actualmente la fenomenul resurectiei
idolatriei în spatiul european. Pentru a evidentia ecourile sociale ale diferentelor fundamentale de viziune asupra lumii în crestinism si hinduism, merita sa examinam modul în care gândirea crestina a remodelat radical în istoria civilizatiei pozitia generala fata MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 199 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS de: 1)sclavie; 2)statutul femeii; 3)sistemul împartirii bunurilor materiale si culturale între membrii societatii, adica institutia proprietatii. 1)Sclavia era raspândita în toata lumea antica. Nu exista imperiu, stat, oras, familie bogata care sa nu dispuna de sclavi. Conform dreptului roman, sclavii erau tratati ca simple obiecte. Proprietarul îi putea vinde, silui, maltrata sau ucide, fara sa dea socoteala nimanui. Nobilele romane purtau asupra lor un stilet cu care obisnuiau sa-si pedepseasca sclavele, crestându-le membrele sau chiar omorându-le, în functie de gravitatea abaterii. Polarizarea societatii în sclavi si stapâni s-a datorat unei profunde pervertiri a mintii si a sufletului omenesc. „Mintea despartita de Dumnezeu devine fie demonica, fie animalica“, spune Sfântul Antonie cel Mare, parintele monahismului crestin. Si, precum n-au încercat sa aiba pe Dumnezeu în cunostinta, asa si Dumnezeu i-a lasat la mintea lor fara judecata, sa faca ce nu se cuvine. Plini fiind de toata nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de înselaciune, de purtari rele…, spune Apostolul Pavel (Rom. 1,28-29). Fireste, aceasta stare de fapt a creat si intense împotriviri. De multe ori în decursul veacurilor sclavii s-au rasculat, generând chiar razboaie îndelungate. Varsarile de sânge nu aduceau însa niciodata schimbari notabile, caci fortele militare de stat erau întotdeauna mai bine organizate si mai experimentate în lupta decât grupurile de sclavi.
Crestinismul a lovit sclavagismul în radacina lui, în sufletul omului. Fara razboaie si sânge. Vindecând inimile oamenilor de patimile mândriei si lacomiei, a reusit la început sa limiteze substantial, iar dupa câteva sute de ani sa eradice total acest fenomen. Au contat în acest sens învatatura de credinta si exemplul practic. Pe de o parte, Evanghelia propovaduia ca nu mai este nici rob, nici liber…(Gal. 3, 28) si ca Dumnezeu nu cauta la fata omului (Gal. 2, 6), interzicând asadar discriminarile comportamentale fata de cei aflati în robie. Pe de alta parte, în timpul Dumnezeiestii Liturghii, care este chintesenta slujirii duhovnicesti a crestinismului, Biserica l-a asezat pe sclav în exact aceeasi cinste cu stapânul sau, punându-i pe amândoi sa se împartaseasca din acelasi potir. Oriunde se ridica o biserica crestina, era vestita cu putere egalitatea în cinste a oamenilor. Biserica a luptat cu moduri de gândire, interese si cutume vechi de sute si mii de ani; însa, cu pretul sângelui a milioane de martiri crestini, viata oamenilor avea sa fie efectiv revolutionata.
Iar astazi, brahmanii hindusi depun eforturi asidue pentru conservarea sistemului castelor pe care l-au impus în vechime. Comparatiile între cele doua tipuri de civilizatie sunt de prisos. Istoria graieste de la sine. 2) În lumea antica dominata de idolatrie si de filosofiile omenesti, conditia femeii era una tragica. Pâna si în Atena, faimoasa pentru democratia, libertatea si nivelul ei cultural, institutia sclaviei era consacrata ca un dat natural, iar femeia era practic exclusa din toate activitatile sociale. În afara de sclave, existau prostituatele publice si asa-numitele femei obisnuite. Locul celor din urma era numai în casa. Persoana femeii era devalorizata într-o asemenea masura, încât unii dintre gânditorii cetatii ajunsesera pâna la punctul de a se întreba daca femeile au suflet. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 200 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Biserica a luat vehement atitudine si în privinta acestei discriminari, opunându-i iarasi învatatura Scripturii, potrivit careia nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca (Gal. 3, 28), ci înaintea lui Dumnezeu nu exista decât suflete, persoane de aceeasi cinste, înzestrate de catre Creator cu aceeasi putere de a izbândi pe calea spirituala catre sfintenie. De altfel, înca din primii ani ai Bisericii, au existat nenumarate femei care s-au sfintit, au dobândit Duhul Sfânt si harismele Lui, au prorocit si au savârsit minuni. Mai mult decât atât, Biserica o venereaza pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea FecioaraM aria ca pe omul care a atins treapta cea mai înalta a sfinteniei, la care nimeni altcineva nu va mai ajunge vreodata.
În alta ordine de idei, hindusii nu le permiteau femeilor nici macar sa asculte învataturile Vedelorl Buddha a fost cel dintâi care a încalcat aceasta traditie. Cedând insistentelor unei matusi foarte dragi, el a consimtit sa accepte ca ucenice si femei. Este unul din motivele pentru care a fost prigonit ca eretic de catre brahmani. S-a delimitat de hinduism si în cele din urma a întemeiat o noua religie. În clipa de fata exista multi gurusi care primesc ca discipole femei. Chiar daca putine dintre ele ajung pâna la vrednicia de guru, faptul în sine intra în flagranta contradictie cu textele „insuflate de Dumnezeu“ ale Vedelor si cu vechea traditie hindusa, astfel încât toti gurusii care fac asemenea concesii sunt considerati eretici de catre hindusii „ortodocsi“. Imaginea pozitiei pe care o adopta traditia indiana fata de femeie poate fi întregita si prin evocarea acelei datini stravechi impuse de codicele lui Mânu, anume sati, care statua în mod expres obligatia sacra ca femeile sa fie arse de vii în focul în care era ars trupul sotului lor decedat, împreuna cu celelalte obiecte personale ale lui. Este inutil sa mai mentionam câte zeci de milioane de femei nefericite au platit printr-o moarte tragica si sinistra enormitatile doctrinare ale reprezentatilor unei preotii odioase. Din pacate, aceste realitati nu constituie de obicei un subiect de reflectie nici macar pentru grupurile de feministe occidentale militante care se lasa seduse de învataturile „exotice“ ale Orientului. Iata ce ravagii poate face ignoranta lumii apusene contemporane…
3)Problema spinoasa a proprietatii a fost depasita cu un imens succes de catre primele comunitati crestine prin instituirea bunurilor obstesti. Acest spirit se conserva nealterat pâna astazi în manastirile ortodoxe, unde nu exista proprietate personala, ci toate bunurile apartin comunitatii. Nu exista bogati si saraci, nu exista oameni care se îmbraca sau manânca mai bine decât ceilalti. Ii opreste de la aceasta însasi iubirea crestina:S a-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti (Matei 22, 39). Omul care nutreste iubire adevarata pentru semen nu poate accepta sa posede ceva în plus fata de fratele sau mai sarac. Înscriindu-se în sfera relatiilor umane, atât relatiile sociale cât si cele economice se articuleaza potrivit cu vointa libera a omului. Ele nu fac parte din categoria acelor tipuri de relatii impuse, cum ar fi legile naturale (legea gravitatiei, spre exemplu). Ca persoana libera, pot decide oricând sa-mi modific relatia pe care o am cu sclavul meu (de pilda, sa-l eliberez) sau cu functionarul meu.
Când omul nu duce o viata conforma cu voia lui Dumnezeu, când traieste adica împotriva firii sale, în chip pacatos, atunci el se transforma sufleteste. Iubirea sa catre aproapele se raceste, preschimbându-se treptat în dezinteres, eventual chiar în ura. Omul sfârseste prin a se iubi numai pe sine. Singura sa preocupare devine modul în care poate ajunge sa traiasca mai bine, fie chiar si în detrimentul celorlalti: cum sa manânce bine, cum sa se îmbrace bine, cum sa doarma bine, cum sa-si petreaca timpul cât mai lejer si agreabil. Nu concepe sa fie lipsit de nimic, nu
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 201 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS accepta sa împarta nimic, nu cunoaste satiu în dorinta de a-si procura noi bunuri, chiar si atunci când cantitatea acestora depaseste cu mult posibilitatile sale de a le consuma. O data cuprins de flacara iubirii dumnezeiesti, omul începe sa se gândeasca însa si la lipsurile aproapelui sau, pe care simte nevoia organica de a-l ajuta. Dorul sau arzator este ca toti semenii lui sa aiba cele de trebuinta si, când Duhul Sfânt îi aprinde inima, ajunge sa prefere ca el însusi sa nu mai aiba nimic, daca prin cedarea bunurilor sale îi poate ajuta pe cei din jur sa supravietuiasca. De aceea sunt atât de numeroase exemplele de sfinti crestini care,
plini de iubirea lui Hristos, si-au împartit toate cele ale traiului lor saracilor si au ajuns ei însisi saraci, neputând suporta gândul ca ei mai detin înca averi în vreme ce frati de-ai lor înfometeaza prin cetati. Exista chiar cazul unui sfânt care, mistuit de iubirea Domnului, s-a vândut pe sine ca sclav si, cu banii obtinuti astfel, a eliberat un rob. Prin exemplul si puterea virtutilor sale, i-a atras apoi la credinta în Hristos si pe stapânii sai, care au renuntat de bunavoie la infamia posesiei de sclavi si, cu nespus respect, i-au cerut sa devina parintele lor duhovnicesc. Iata cum taria dragostei crestine biruia pâna si sentimentul atât de viguros al proprietatii. Astfel a reusit Biserica crestina sa întemeieze comunitati fundate pe dragostea dintre semeni în mijlocul unei societati atât de neomenoase ca aceea a imperiului roman. Descrierile modului de viata al primilor crestini în cadrul acestor comunitati sunt elocvente si pilduitoare: Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una si nici unul nu zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toate le erau de obste… Si nimeni nu era între ei lipsit, fiindca toti câti aveau tarini sau case le vindeau si aduceau pretul celor vândute, si-l puneau la picioarele apostolilor. Si se împartea fiecaruia dupa cum avea cineva trebuinta (Fapte 4, 32-35). Iar toti cei ce credeau erau laolalta si aveau toate de obste. Si îsi vindeau bunurile si averile si le împarteau tuturor, dupa cum avea nevoie fiecare (Fapte 2, 44-45). În legatura cu aceeasi tema, pozitia Vedelor este radical diferita. Ea poate fi rezumata astfel: Saracul este sarac întrucât în vietile precedente a fost un om rau, ceea ce i-a atras în viata actuala o karma rea. Tot asa, bogatul este bogat deoarece în vietile precedente a fost un om bun, fapt care i-a atras acum o karma buna. Cu alte cuvinte, bogatia sau saracia sunt inseparabil legate de valoarea morala si spirituala a persoanei. Bunastarea materiala este considerata dovada ascendentului moral si spiritual al unui individ. Situatia financiara devine, asadar, criteriu de stabilire a nivelului spiritual si a moralitatii! Aceasta perspectiva confera nedreptatii sociale o dubla legitimare: etica si spirituala. Este si motivul pentru care hindusii nu obisnuiesc sa-i ajute în vreun fel pe saraci. Trec pe lânga ei nepasatori, în virtutea convingerii ca acestia trebuie lasati sa-si rascumpere karma prin îndurarea saraciei. Asadar, nedreptatea care exista în aceasta lume nu este rezultatul lacomiei si rautatii omenesti, ci este lege divina care se cere neaparat conservata. Tabloul consecintelor imediate în plan social ale hinduismului
este acum complet.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 202 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS YOGA: RELIGIE SAU STIINTA? Sa cercetam afirmatia: „Yoga nu este religie, ci o stiinta ca oricare alta“. Acest enunt a fost exprimat de catre însusi gurul Satyananda la 24 aprilie 1984, în incinta salii de conferinte a hotelului Samaria din orasul Hania (Insula Creta), si este inserat în cuprinsul cartii intitulate „învataturi ale lui Paramahamsa Satyananda“, voi. VI, p. 148, editata de miscarea gurului din Grecia, Satyanandashram. Este un punct de vedere avansat în nenumarate
rânduri de-a lungul timpului de catre Satyananda, si promovat sistematic prin intermediul publicatiilor oficiale ale miscarii sale din Grecia. El constituie elementul principal al imaginii pe care urmareste sa si-o cultive în exterior miscarea Satyanandashram. Acelasi punct de vedere l-a exprimat si întemeietorul Meditatiei Transcedentale, Maharishi Mahesh Yogi. Inaugurând asezamântul pe carel-a botezat „Universitatea Europeana de Studii“, el a declarat: „Aici nu este vorba de nimic altceva decât stiinta pura“. De altfel, merita mentionat ca toate miscarile de tip New Age se autopromoveaza sub camuflajul stiintei.
Sa ne concentram acum asupra afirmatiei ca „yoga nu este religie“. „Nucleul tare“ al hinduismului îl reprezinta poporul indian si, geografic, tara Indiei, de unde si numele. Astazi, dupa o izolare de secole, se fac eforturi sustinute pentru popularizarea lui pe toate continentele: Europa, Australia, America de Nord si de Sud, Africa, inclusiv Rusia Asiatica si Japonia. Hindusii sunt despartiti în sute de erezii sau scoli divergente doctrinar, care pastreaza totusi ca punct comun recunoasterea autoritatii Bhagavad Gitei, „evanghelia“ hinduismului. Este un text unanim acceptat drept „sfânt“ si „insuflat de Dumnezeu“. Acest text este studiat sistematic de catre yoghini, si cântat zilnic ca forma de adorare a zeului Krishna. În ashramul lui Satyananda din Mongyr, în fiecare dimineata se intonau cultic timp de o ora fragmente din Bhagavad Gita, adaptate muzical. Ce este Bhagavad Gita? Un dialog în forma de poezie, întrunind toate elementele unei teogonii, comparabil întrucâtva cu poemul antic al lui Hesiod ce descrie nasterea zeului Olimpului, sau cu Iliada lui Homer, în care razboiul Troiei devine pretextul multor prietenii sau învrajbiri între zei si oameni. Asadar, în Gita, zeul Krishna îi descopera yoga prietenului si ucenicului sau, Arjuna. Convorbirea dintre cei doi are loc cu putin înainte de începerea unei mari batalii. Împaratul luptator Arjuna întreaba, iar Domnul (Krishna) îl învata. Sa dam cuvântul textului însusi, care este extrem de revelator:
„Dupa cum ti-am spus si înainte, o, tu, cel fara de pata, în aceasta lume exista doua cai: cea a scolii Samkhya cu yoga cunoasterii si cea a scolii Yoga cu yoga faptei“(III, 3). „Chiar aceasta yoga din vremea începutului ti-am explicat-o astazi. Îmi esti credincios si prieten; aceasta este taina suprema“(IV, 3). Prin urmare, conform Gitei, yoga nu este o descoperire sau o creatie omeneasca, asa cum este spre exemplu stiinta. Yoga este o revelatie „dumnezeiasca“, un dar pe care zeul Krishna, „Domnul Yogai“, îl ofera omenirii prin mijlocirea MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 203 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS lui Arjuna. Mai mult decât atât, yoga este o forma de adorare prin care zeul doreste sa fie venerat de catre adeptii sai. Krishna spune: „Însa oamenii cu suflet mare, care au sprijin în mine, care nu au alt gând, o, fiu al lui Prtha, au parte de Natura mea divina, cunoscându-l pe Cel Neclintit, Obârsia existentelor. Glorificându-ma mereu, înfrânându-se credinciosi legamintelor, închinându-mi-se, ma adora cu daruire, mereu concentrati“ (IX, 13-l4). „Mereu multumit, yoghinul cu sinele stapânit, care-si tine hotarârile, nazuind spre mine cu inima si cu mintea, cel daruit mie, acela mi-e drag“ (XII, 14). „Si cel care va cerceta acest dialog despre Lege dintre noi doi, acela, socot, ma va adora prin sacrificiul Cunoasterii“ (XVIII, 70). Zeul Krishna arata deci ca nu doar practicarea yoga, ci fie si numai simplul ei studiu teoretic este socotit o forma de adorare a sa! Inutil sa subliniem ca adorarea este un act pur religios, nicidecum stiintific. Tot în Bhagavad Gita, Krishna învata ca yoga este o forma de jertfa adusa lui. Nu este nevoie sa insistam nici asupra caracterului „stiintific“ al unei jertfe. Sa urmarim textul:
„Unii sacrifica toate activitatile simturilor si ale suflurilor vitale în focul stapânirii de sine aprins de Cunoastere. Unii asceti care tin legaminte aspre fac sacrificiul bunurilor materiale, sacrificiul ascezei, sacrificiul yoga si sacrificiul Cunoasterii si al recitarii Vedelor“ (IV,27-2 8). în alte versete, zeul Krishna se proclama pe sine Dumnezeu creator al cosmosului. Proclama ca el este centrul si scopul în jurul caruia graviteaza si spre care tintesc toate componentele practicii hinduismului: scrierile „sfinte“ (Vedele), jertfele, slujbele, mantrele, sunetul sfânt OM, exercitiile yoga – toate sunt… Krishna. Sa dam cuvântul textului: „Eu sunt stradania sacrificiului, eu sunt sacrificiul, eu sunt ofranda adusa strabunilor, eu sunt iarba magica, eu sunt mantra, eu sunt untul sacrificiului, eu sunt focul, eu sunt jertfa. Eu sunt tatal acestei lumi, muma, orânduitorul, strabunul, ceea ce trebuie cunoscut, mijlocul de purificare, silaba sacra OM, Rk, Saman si Yajus, Calea, sustinatorul, stapânul, martorul, popasul, salasul, prietenul, începutul si nimicirea lumii, locul, asezarea, samânta, Cel Neclintit. Eu dau caldura, opresc si dau drumul ploilor; eu sunt nemurirea si moartea, si tot eu sunt – o, Arjuna! -Fiinta si Nefiinta“ (IX, 16-l9). În sfârsit, sa vedem care este mobilul exersarii yoga, si totodata telul sau final: MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 204 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „Fii cu mintea la mine, daruit mie, sacrifica-mi mie, cinsteste-ma pe mine; la mine vei veni, da, ti-o fagaduiesc, mi-esti drag“ (XVIII, 65). Asadar, scopul si punctul terminus al exercitiilor yoga este unirea cu Dumnezeul Krishna, cu inventatorul, creatorul si învatatorul yogai! (de altfel, aceasta si înseamna cuvântul „yoga“- unire cu Dumnezeu). Este ceea ce învata însusi „Dumnezeul“ Krishna (sau cel care se ascunde în spatele sau), si „cartea sfânta“ Bhagavad Gita! Concluzii Yoga, filosofia pe care ea se articuleaza si din care decurg toate practicile sale, este întemeiata pe un set de conceptii fundamental religioase: – existenta si nemurirea sufletului; -metempsihoza sau reîncarnarea; -legea karmei, care postuleaza rasplatirea faptelor bune sau rele ale omului de-a lungul unor vieti succesive; -existenta unui Dumnezeu care îi calauzeste pe oameni catre El. Gurusii stapânesc însa arta pervertirii cuvintelor si a deturnarii sensurilor. Rationamentul lor este simplu: „în lumea occidentala stiinta se bucura de autoritate, deci ar fi util sa adoptam masca stiintei“.
— 205 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „VIATA ARMONIOASA“ SAU TEHNICA ÎNSELARII Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus în spatiul crestin este producerea si cultivarea confuziei în mintile oamenilor. Se atenteaza astfel la însasi capacitatea de gândire critica a individului, pentru a-l face infinit mai usor de cucerit. În instrumentarul acestei strategii misionare se înscrie si practica substituirii continutului cuvintelor. Sa recurgem la un exemplu sugestiv: cuvântul „Hristos“. Sensul pe care îl are acest cuvânt pentru civilizatia crestina este: persoana istorica concreta care a activat în regiunea Palestinei (actualul Israel) în urma cu aproximativ 2000 de ani; ca Fiu al lui Dumnezeu, a propovaduit o seama de adevaruri de credinta, dobândind multi discipoli si întemeind Biserica. Atunci când un crestin spune „Ma rog lui Hristos“, întelege ca se adreseaza unei persoane concrete, unice, pe care o crede si o marturiseste ca fiind întruparea Persoanei A Doua a Sfintei Treimi. Iata acum o mostra de pervertire a sensului acestei notiuni: Gurusii care intra în contact cu lumea crestina au ajuns sa pretinda ca termenul „Hristos“ desemneaza un plan superior al constiintei umane, ceea ce înseamna ca orice om poate evolua spiritual pâna la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind si el prin aceasta Hristos! Astfel, când un dascal oriental spune „Ma rog lui Hristos“, întelege ca se straduieste sa atinga acest plan superior al constiintei si sa devina, fie si pentru putin timp,
Hristos. Evident ca între acest concept de „Hristos“ si Hristos al Evangheliei nu se poate stabili nici cea mai vaga asemanare. Însa lucrul acesta nu numai ca este trecut sub tacere, ci se pretinde cu obstinatie tocmai contrariul. De ce recurg maestrii hindusi la un astfel de artificiu? Explicatia este foarte simpla: pentru ca într-o tara cu o puternica traditie crestina, cu atât mai mult într-o tara ortodoxa, le-ar fi considerabil mai greu sa convinga ca personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt… dumnezei! Pâna si un crestin nepracticant si peste masura de ignorant va ezita în prima instanta sa se închine miilor de zeitati idolatre ale panteonului hindus. Ceea ce i se cere este mult prea exotic si nefamiliar. Prin urmare, propagatorii învataturilor orientale se vad nevoiti sa recurga la tactica drumului ocolit si în trepte. Ei se camufleaza în spatele unor masti care ne sunt familiare. Astfel, ne vor vorbi despre „psihologie aplicata“. Ne vor propune o „alimentatie corecta“. Ne vor îmbia cu „exercitii de gimnastica“ („yoga pentru sanatate si frumusete“). Ne vor recomanda „metode“ si „tehnici“ pentru combaterea angoasei, a nervozitatii, a stresului si a fobiilor. Ne vor sugera, în cadrul unor conferinte si seminarii, modalitati de a rezolva orice problema cu care ne confruntam zilnic, inclusiv problema singuratatii.
În acest fel, încetul cu încetul, ne vor transforma în discipoli ai lor, ne vor convinge sa adoptam stilul de viata si modul de gândire indian, ne vor exploata economic, percepându-ne cotizatii lunare sau cel putin taxe pentru „întelepciunea“ care se împarte la conferintele organizate de ei, ne vor familiariza în cele din urma pe de-a-ntregul cu hinduismul. Aceasta este de fapt marea lor miza si principalul lor scop. Pentru ca acesti oameni nu sunt nici filosofi, nici difuzori de stiinta, nici psihologi, nici medici. Acesti oameni sunt hindusi, misionari ai unei idolatrii
exotice. Mai mult decât atât, ei urmaresc sa se propovaduiasca si pe ei însisi ca dumnezei. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 206 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Sa ne amintim de Sai Baba, gurul indian care se prezinta pe sine ca fiind Dumnezeu, infinit superior lui Buddha, lui Mahomed sau lui Hristos. Iata ce spune Sai Baba despre el însusi: „Prostii nu ma cunosc, când locuiesc în trup omenesc! Ignora firea mea superioara, caci Domn Preaînalt sunt Eu al tuturor fiintelor…“ (extras din periodicul miscarii Satya Sai Baba, „Pacea Suprema-Prashanti Vahini“, Atena 1997, p. 5). Liderul miscarii Viata Armonioasa
din Grecia, americanul Bob Nazemy, adresându-se unor discipoli avansati, a spus despre Sai Baba: „El este prezent pretutindeni, atotstiutor si atotputernic Dumnezeu, care se afla întotdeauna împreuna cu noi, în toate ceasurile si în toate partile lumii“ (B. Nazemy, „Te rog, Baba, da-mi ascultare“, p. 1, Articole din ziare si periodice, Ed. a Ii-a, Ilianthos). Toti gurusii respira aceeasi mândrie demonica. Babaji era „învatatorul învatatorilor“ si „Dumnezeu întrupat“.În 1984, un ucenic de-al lui a devenit… Hristos! A slujit chiar „Cina cea de taina“ în ashramul sau, iar apoi a plecat, fara sa-l mai revada cineva vreodata. Concluzia implicita era ca Babaji i-a fost superior lui Hristos… Maharadji se prezinta ca noul „Mesia“, „Hristosul epocii contemporane“, „Domnul tuturor yoghinilor“, „Spirit preaînalt si atotvenerat“, fara de care „totul s-ar distruge“. Satyananda a declarat ca gurul este superior lui Dumnezeu. Rajneesh a confirmat explicit aceeasi afirmatie. Amândoi primesc si dupa moarte adorare din partea ucenicilor. Lista unor astfel de personaje poate continua la nesfârsit. Ce s-ar putea adauga? De-a lungul sutelor de ani, toti marii asceti crestini au spus ca mândria conduce la nebunie. Ea îl rupe pe om de realitate în aceasta viata, si îl sorteste mortii duhovnicesti în vesnicie. Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har (Iac. 4, 6). Urmarea caii unor asemenea „mentori“ înseamna asumarea celor mai mari si mai serioase riscuri cu putinta. Se porneste treptat, desigur, de la elemente superficiale sau cu un grad mai mic de însemnatate (alimentatie, exercitii de gimnastica), pentru a se ajunge la altele mai profunde (psihologie, comportament, analiza sinelui) si, în cele din urma, la probleme de credinta (înviere sau metempsihoza, Biserica sau ashram, Hristos sau Sai Baba) în care miza este omul întreg, si nu doar o ipostaza oarecare a vietii sale. În final, omul îsi pericliteaza extrem de grav, si poate ireversibil, atât viata trecatoare de acum, cât si soarta sa în vesnicie. Pentru ca scopul si menirea omului este viata vesnica! Nimic mai putin! Fie o va dobândi, în Iisus Hristos, fie o va pierde, lasându-se amagit de minciuni seducatoare. Dar sa-L auzim pe Hristos Cel Adevarat graind prin Evanghelie:
- Iisus a zis: Eu sunt învierea si viata; cel ce crede în Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11,25-26). -Iisus a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va aveal umina vietii (Ioan 8, 12). -Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16). -Cel ce va crede si se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16). Pentru a ne ocroti si a ne feri de amagire, Hristos ne avertizeaza cu 2000 de ani mai înainte ca vor aparea în lume oameni vicleni care se vor prezenta drept „hristosi“ si chiar vor savârsi minuni diavolesti cu scopul de a-i însela inclusiv pe cei alesi: MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 207 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amagi… Atunci, de va va zice cineva: iata, Mesia este aici sau dincolo, sa nu-l credeti. Caci se vor ridica hristosi mincinosi si proroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi (Matei 24′ 4’5′ 23-24). În acelasi timp, Hristos îi încurajeaza pe toti cei care II cauta cu sinceritate si cu inima curata, încredintându-i: Veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi (Ioan 8, 32). El a fagaduit sa-i ajute pe toti oamenii care înseteaza dupa acest adevar: Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, si celui care bate i se va deschide (Matei 7, 7-8).
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 208 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ÎNVIERE SAU REINCARNARE? Cel ce crede întru Mine are viata vesnica… Si Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi… Eu sunt învierea si Viata… Iisus Hristos (Ioan 6, 47; 6, 54; 11, 25) Teoria reîncarnarii era îmbratisata de multe popoare antice. Prin puterea adevarului crestin, aceasta ratacire a încetat sa mai tiranizeze vietile oamenilor în multe parti ale lumii. Totusi, se întreprind actualmente eforturi sustinute de a o „transfera“ mentalitatii occidentale. Conform acestei teorii, lumea este o scoala prin care sufletul trece de nenumarate ori. El renaste de fiecare data într-un trup nou, fie barbatesc, fie femeiesc, fie animal, fie chiar si în „carcasa“ oricarei specii din regnul vegetal. Conditiile noii nasteri depind de faptele vietii precedente. Astfel, daca cineva a dus o viata plina de fapte rele, când se va naste din nou va fi un om sarac, sau un animal, sau chiar o planta. Ceea ce gurusii indieni ascund însa cu multa grija de discipolii lor este faptul ca, potrivit codicelui intitulat Legile lui Mânu, venerabila carte a traditiei hinduse care converteste învatatura Vedelor în legi sociale, este mai probabil ca cineva sa se reîncarneze ca animal sau ca faptura demonica, decât caom. Cartea ofera spre edificare si urmatoarea parabola: o broasca testoasa traieste în adâncurile marii si scoate capul la suprafata o data la o suta de ani. Un inel pluteste undeva la suprafata apei. Pe cât este de probabil ca broasca sa-si scoata la un moment dat capul la suprafata trecându-si-l tocmai prin acel inel, tot pe atât este de probabil ca o fiinta sa se reîncarneze dupa
moartea sa în trup omenesc. Ei bine, aceasta credinta este asumata de nenumarate miscari New Age care vor, în acelasi timp, sa se prezinte drept stiinte! „Stiinta yoga“- a devenit o sintagma vehiculata obsesiv de catre yoghini. Pe de alta parte, în functie de context, aceiasi yoghini clameaza cu vehementa: „Si crestinii, exact ca si noi, cred ca…“, sau „Stiti ca Hristos a fost un mare yoghin…“, sau „între noi si crestini nu exista diferente semnificative…“. În felul acesta sunt cultivate cu perfidie
cele mai stridente autocontradictii, pentru a-i seduce atât pe ignorantii stiintei, cât si pe ignorantii crestinismului. Merita semnalat si faptul ca teoria metempsihozei nu a existat dintru început în gândirea traditionala indiana. Asa cum arata D. K. Velissaropoulos în „Istoria filosofiei indiene“, „Ideea reîncarnarii (samsara) era necunoscuta arienilor. Ea a patruns în religia si filosofia indiana pentru ca morala sa dobândeasca un subiect care sa poarte greutatea responsabilitatii faptelor dincolo de moarte. Termenii Trenasteret sau Treîncarnaret, care exprima unul si acelasi lucru, sunt oarecum înselatori. Precum vom vedea în analiza celor sase sisteme filosofice (darshanas), cel care se reîncarneaza nu este sufletul empiric, ci o substanta nedefinita si foarte subtila care se afla între atman,
sufletul empiric si corp. Într-adevar, sufletul empiric nu se reîncarneaza, de vreme ce este ansamblul tuturor starilor constiente. Nici atman (fiinta eului) nu se poate reîncarna, de vreme ce, fiind absolut, nu se supune actiunii karmei, responsabilitatii morale. În fata acestei dificultati, filosofia sistematica indiana a inventat materia subtila, corpul eteric, care salveaza gândirea din acest impas al absurdului, fara a o face însa mai convingatoare“.
Punctul de vedere al Bisericii este fundamental diferit.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 209 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Creat de catre un Dumnezeu Trinitar si Personal, omul are început, dar nu si sfârsit. Se naste la un moment dat, în timp, pentru a vietui vesnic. În aceasta lume va trai o singura data. Dupa moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu si, potrivit cu faptele sale, va dobândi sau nu Raiul. Pe parcursul acestei vieti, Dumnezeu îi ofera omului foarte multe prilejuri de a se face vrednic de fericirea vesnica. Adresându-se cândva unui grup de tineri, batrânul Paisie le-a spus: „Ati înteles ca am venit aici ca sa dam examene? Sa ne punem temelia duhovniceasca, sa câstigam Raiul. Acum si numai acum, caci nu vor mai fi restante în septembrie!“. Alta data, întrebându-l despre reîncarnare, mi-a raspuns: „Fii atent aici! Aceasta este cea mai mare capcana a diavolului. Omul se gândeste ca nu conteaza daca nu reuseste în viata aceasta, va reusi în cealalta. Astfel se relaxeaza în toate privintele si se usuca duhovniceste. Diavolul stie însa foarte bine ca nu exista ‘data viitoare’. De aceea îi si întinde aceasta înfricosatoare cursa“. M-a privit apoi si mi-a spus: „Sa scrii neaparat despre lucrul acesta!“. Este tocmai ceea ce propovaduiesc Scripturile. Apostolul Pavel spune: … precum este rânduit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata (Evr. 9, 27). Domnul Iisus Hristos va fi Judecatorul tuturor oamenilor. El însusi ne vorbeste despre Sine în Evanghelie astfel: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa si toti sfintii îngeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale si se vor aduna înaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împaratul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu, mosteniti împaratia cea pregatita voua de la întemeierea lumii. Caci flamând am fost si Mi-ati dat sa manânc, însetat am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati îmbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat, în temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicând: Doamne, când Te-am vazut flamând si Te-am hranit? Sau însetat si Ti-am dat sa bei? Sau când Te- am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am îmbracat? Sau când Te-am vazut bolnav sau în temnita si am venit la Tine? Iar împaratul, raspunzând, va zice catre ei: Adevarat zic voua, întrucât ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei
prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stânga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic care este gatit diavolilor si îngerilor lui (Matei 25, 3l-41). O alta deosebire uriasa este data de esenta scopurilor spirituale pe care le urmaresc cele doua religii. Hindusii cred ca atunci când cineva ajunge la desavârsire îsi pierde persoana, prin identificarea deplina cu Brahman – ipostaza dumnezeului absolut si impersonal. Existenta omului se neantizeaza, pulverizându-se în oceanul dumnezeirii impersonale. De aceea, el nu se va mai naste niciodata din nou, pentru ca nici macar nu mai exista. Crestinii cred exact contrariul. Persoana umana exista vesnic, ea nu va cunoaste niciodata un sfârsit. În aceasta viata, omul inaugureaza constient o relatie personala cu un Dumnezeu Personal, o relatie care se va pastra în vesnicie. Pazind poruncile lui Hristos, împartasindu-se cu trupul si sângele Lui, omul se uneste ontologic cu
Dumnezeu, devine Dumnezeu prin har, si în acest mod participa vesnic, ca persoana distincta, la Viata lui Dumnezeu. Desavârsirea crestina consta în realizarea acestei comuniuni personale cu Dumnezeu. Aceasta este menirea omului în vesnicie. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 210 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Asadar, reiese o data în plus ca teza ilicita a pretinselor „asemanari spirituale“ dintre crestinism si hinduism este destinata exclusiv racolarii acelei mase de asa-zisi crestini care nu stapânesc nici cele mai elementare cunostinte despre continutul învataturilor lui Hristos. Unor asemenea oameni li se adreseaza cuvintele Scripturii:
- -Oricine se abate si nu ramâne în învatatura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce ramâne în învatatura Lui, acela are si pe Tatal si pe Fiul (II Ioan 1,9). -Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi proroci mincinosi au iesit în lume (I Ioan 4, 1).  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 211 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS INFLUENTA PRACTICII YOGA ASUPRA TRUPULUI SI A MINTII În epoca noastra, sistemul yoga este prezentat ca un panaceu pentru cvasitotalitatea problemelor cu care se confrunta omenirea. Pot fi auzite adesea lozinci promotionale de genul „Faceti yoga pentru sanatate si frumusete!“. La început, cineva poate simti într-adevar o stare de buna dispozitie si revigorare. Este imediat sfatuit sa atribuie aceasta îmbunatatire unor anumite „puteri ascunse“ activate prin intermediul asanelor yoghine. La fel de bine însa, aceasta buna dispozitie si revitalizare pot fi atribuite miscarii, punerii în activitate a corpului care se „trezeste“ din sedentaritatea aproape cronica impusa de organizarea sociala contemporana. De altfel, exact aceleasi simptome le are orice persoana care începe sa practice cu oarecare regularitate jogging, înot, fotbal sau orice tip de gimnastica. Cu atât mai mult daca acea persoana renunta la anumite obiceiuri nocive precum fumatul, pierderea noptilor,
supraalimentatia, alcoolul s.a.m.d. De asemenea, trebuie subliniat ca acest sentiment reconfortant însoteste prima etapa a practicarii exercitiilor yoga. Ulterior, apar în general probleme serioase, traduse prin dureri ale bazinului, ale coloanei vertebrale, ale genunchilor, ale articulatiilor. Asanele, aceste pozitii yoghine ciudate, sunt absolut nefiresti pentru corpul uman, ele imitând de obicei diverse pozitii ale animalelor. Însesi denumirile lor sunt ilustrative în acest sens: Shalabasana
= pozitia lacustei, Bhujangasana = pozitia cobrei, Kukondasana = pozitia cocorului, Utthan pristasana = pozitia sopârlei, etc. Unele dintre ele sunt mai accesibile, altele mai dificile. Oricum, ramânerea prelungita în aceste pozitii necesita exercitiu îndelungat. Cu timpul, articulatiile corpului se vor destinde, permitând anumite contorsionari
nefiresti. Sunt totusi foarte multi cei care se aleg astfel cu traumatisme mai usoare sau mai grave. Faptul este adeverit, de altminteri, si de textele „sfinte“. Upanishadele, spre exemplu, proclama ca cel care se plânge sau se revolta din pricina problemelor pe care le provoaca yoga, acela nu este vrednic pentru yoga. În perioada în care practicam cu asiduitate aceste exercitii, s-a întâmplat sa urmaresc în Tesalonic conferinta unui yoghin indian. Vrând sa se arate cu orice pret superior celorlalti „concurenti spirituali“ care îsi încep „vânatoarea“ cu afirmatii de genul „yoga = sanatate = frumusete“, el a rostit un adevar: „Cine face yoga numai pentru a dobândi sanatate si frumusete, e mai bine sa faca înot. Nu are nici un motiv sa se apuce de yoga. Yoga este pentru cei interesati sa evolueze spiritual“. Sa vedem în continuare care sunt natura si mijloacele de realizare prin yoga a
acestui progres spiritual. Tinta principala a gimnasticii yoghine, scopul asanelor nu este dezvoltarea sistemului muscular, nici dobândirea mobilitatii fizice.Obiectivul lor este modificarea echilibrului biochimic al organismului uman. Prin practicarea acestor asane, se exercita o presiune constanta asupra organelor interne ale corpului (inima, ficat, plamâni, intestine), dar mai ales asupra glandelor endocrine (chakrele, asa cum sunt cunoscute în jargonul yoghin). Aceasta presiune produce hiperexcitarea glandelor, ceea ce determina de obicei o suprafunctionare a lor si, în consecinta, o secretie mai mare de hormoni în corp. Alteori, însa mult mai rar, se întâmpla exact contrariul.
Fiecare grup de asane exercita presiune asupra anumitor glande. Un set de pozitii excita, spre exemplu, glanda tiroida, provocând o hipersecretie a hormonului tiroxina care se varsa în sânge si modifica întregul metabolism de baza al corpului. Persoana respectiva devine hiperkinetica, lucru pe care îl socoteste însa rezultatul unei „absorbtii
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 212 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS de energie din centrele superioare ale universului“ ca urmare a tehnicilor yoghine. În acelasi fel, exista asane menite sa excite glandele suprarenalele, pancreasul, inclusiv hipofiza- care regleaza functionarea tuturor celorlalte glande. Medicina demonstreaza ca o asemenea stare de tulburare hormonala generalizata determina dereglari majore de perceptie la nivelul tuturor simturilor. Efectele sunt mai intense decât cele produse în urma consumului de alcool sau narcotice.
În ashramul din India al lui Satyananda, amicul meu englez Tony îmi spunea: „Exercitiile de Kriya Yoga ma fac sa ma simt de parca as lua continuu L.S.D.“. Simtea în el o energie debordanta, care se cerea consumata printr-o activitate permanenta si prin efort fizic sustinut. Bietul om nu mai putea sta niciodata locului, fapt ce i-a atras multe neplaceri.
De asemenea, exercitiile yoga axate pe reprimarea prelungita a respiratiei se soldeaza în majoritatea cazurilor cu cresterea cantitatii de bioxid de carbon din sânge, fenomen pe care cele mai recente descoperiri medicale îl conexeaza cu producerea unor halucinatii vizuale si auditive, între care senzatia de decorporalizare, de comunicare cu entitati din alte lumi, de materializare spontana a unor corpuri luminoase s.a.m.d.
Este foarte usor pentru cineva neexperimentat duhovniceste sa se rataceasca, în lipsa unui criteriu pe seama caruia sa discearna natura evenimentului pe care îl traieste. Este de provenienta fiziologica? Este o festa jucata de simturi? Este de sorginte psihica, precum halucinatiile psihopatilor care „aud“ voci si au „viziuni“? Sau este un eveniment spiritual? Iar daca este un eveniment spiritual, de la cine provine? De la Hristos, sau de la diavol (care are capacitatea de a lua chip de animal, de lumina sau chiar de înger, asa cum arata Scriptura, scrierile patristice si experienta ascetica a Bisericii)?
Iata ce declara Satyananda, vorbind despre tehnicile yoghine: „împreuna cu aceasta sansa a eliberarii de îngradiri si neplaceri, exista pe de alta parte posibilitatea ca cineva sa înnebuneasca si sa-si petreaca restul zilelor într-un ospiciu psihiatric. Din nefericire, aceasta s-a întâmplat unor oameni care au urmat practicile yoghine fara povatuire sau n-au ascultat sfaturile profesorului lor“ (extras din periodicul grecesc „Yoga“, nr. 15/1981, pp. 4l-42). Dincolo de încercarea evidenta de transfer a întregii responsabilitati asupra discipolilor, aceasta afirmatie naste întrebarea: de vreme ce aceste exercitii sunt atât de primejdioase, de ce sunt promovate abundent, fara nici un fel de precizari si avertismente, în periodice, carti si brosuri ilustrate care nu scot în evidenta decât pretinsele lor rezultate binefacatoare? Eu însumi, influentat de elogiile cu care o asemenea revista prezenta aceste exercitii, am început sa execut Suria Namaskar (salutul soarelui). Se spunea ca este o metoda care reda rapid mobilitatea tuturor articulatiilor si maseaza extrem de eficient toate organele interne si toti muschii corpului. Daca se simte cineva obosit, în orice ceas al zilei îsi poate redobândi vitalitatea fizica si mentala executând acest exercitiu. Citind ca yoghinii îl practica în 12 cicluri pe zi, am facut si eu întocmai. Dupa câteva zile am început sa simt ca pieptul îmi „fierbe“ si „hârâie“! De asemenea, temperatura corpului îmi crestea constant. „S-au deschis focurile spirituale“, m-am gândit eu în naivitatea celor 22 de ani ai mei, profund impregnat de mentalitatea si terminologia yoghina. Am început sa ma simt însa tot mai rau si, din fericire, m-am oprit. Ce se întâmplase? Simptomele mele nu erau decât efectul unei
supra-activari hormonale; nimic spiritual, cum îmi imaginam pe atunci. Am discutat mai târziu despre aceasta cu o swami care ma simpatiza. S-a aratat foarte îngrijorata si m-a sfatuit sa renunt definitiv la astfel de practici, fara sa- mi ofere alte explicatii.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 213 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dar sa revenim la gurul Satyananda, pentru a vedea cum justifica traumele fizice si psihice pe care le poate contracta cineva prin yoga. În continuarea textului prezentat mai sus, el spune: „Nu lasati sa vi se întâmple asa ceva. Daca doriti sa urmati calea catre adevarata cunoastere, trebuie sa aveti un guru care sa fie complet familiarizat cu aceasta dimensiune aparte a constiintei. Profesorul trebuie sa o cunoasca pe dinafara, trebuie ca el însusi sa fi ajuns acolo. Un astfel de guru se numeste satguru. De ce sa va multumiti cu ceva mai putin?“. În fata „concurentei“ spirituale a celorlalti gurusi, Satyananda se autopropune indirect ca initiat în tainele yoga, apt sa-i calauzeasca fara riscuri pe cei interesati. Realitatea atesta însa destule cazuri de ucenici care l-au parasit înfricosati, dezamagiti si dezechilibrati psihic. Când întâlneam anumiti swami si profesori de yoga tradând foarte grave probleme psihice si solicitam explicatii asupra acestei stari de fapt, mi se spunea cu naturalete ca gurul le luase pur si simplu mintea întrucât aceasta le era piedica în evolutia spirituala. Iata pâna unde poate merge stradania de a
oculta adevarul si de a justifica moral crima sufleteasca. Acelasi guru Satyananda relateaza: „Multi discipoli vin si îmi marturisesc ca au foarte multe probleme sexuale de când fac Kundalini Yoga. Se simt foarte vinovati pentru aceasta. Daca nu eram eu acolo, ar fi înnebunit. Le spun: Uitati, aceasta este o chestiune pur fiziologica. Lasati-o sa se întâmple!“ (extras din cartea editata în Grecia „învataturi ale lui Paramhamsa Satyananda“, voi. VI, Ed. Septembrie 1989, p. 397). Cu alte cuvinte, disfunctionalitati grave ale organismului, al caror impact se rasfrânge dramatic si la nivel psihic, trebuie ignorate ca niste evenimente „pur fiziologice“! Desi un asemenea punct de vedere frizeaza dementa, el nu trebuie neaparat sa socheze. Este reflexul mentalitatii religioase hinduse, care considera nebunia ca fiind „sfânta“. Am cunoscut în India un brahman care se mândrea ca sotia lui este nebuna! Comentariile sunt de prisos.
Satyananda declara mai departe: „De multe ori, persoanele care primesc aceste unde din Kundalini vor sa manânce si iar sa manânce, ca niste epicurei. Eu le spun ca acest lucru este absolut în regula; altfel, vor avea multe complexe“. Intr-un alt context, Satyananda afirma: „Totusi, oamenii spun ca trezirea lui Kundalini este primejdioasa. De ce? Bineînteles, se pot întâmpla si accidente, este posibil sa sfârsiti la psihiatrie pentru un timp. Dar totul pe lumea aceasta este un risc. Viata reprezinta un mare risc, si omul trebuie sa fie un luptator îndraznet, gata oricând sa riste… Ce se va întâmpla daca eu exersez Kundalini Yoga si înnebunesc? Atunci veti începe voi sa exersati si, daca înnebuniti, va începe altul. În cele din urma, vom îmblânzi Kundalini…“ („Yoga“, nr. 5/1981, p.
8). Prin urmare, Satyananda nu numai ca le propune dezinvolt tuturor yoghinilor asumarea statutului de simpli cobai într-un experiment incontrolabil, ci recunoaste în plus ca el însusi, marele guru, marele iluminat, marele initiat, este expus exact acelorasi riscuri! Dincolo de faptul ca existenta lui Kundalini („sarpele sfânt care doarme la baza coloanei vertebrale a fiecarui om“) este iarasi o convingere eminamente religioasa, trebuie retinuta din nou pledoaria pentru caracterul util si onorant al nebuniei, cel putin când ea survine în urma practicarii yoga. Mesajul nu lasa loc nici unui echivoc: „Vom continua
pâna ce vom îmblânzi Kundalini, indiferent daca aceasta ar însemna înnebunirea a milioane de oameni“. Lipsa de orice scrupul a unei atari atitudini nu este nici ea decât expresia conceptiei generale despre lume a hinduismului, care „educa“ sistematic astfel de personalitati. Este relevanta în acest sens si marturia Teodorei Katelouzou, publicata de catre ziarul „Orthodoxos Typos“ în 1976: „Întrucât am aplicat intensiv timp de mai bine de doi ani metoda lui Maharishi, pot afirma cu toata sinceritatea si raspunderea ca relaxarea prin meditatie este o pasivitate în stil indian care paralizeaza orice putere de reactie si de  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 214 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS lupta în viata; este foarte îndepartata de adevarata liniste si împlinire sufleteasca. Prin tehnica lui Maharishi, si prin toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste, omul se autohipnotizeaza si pierde orice urma de vointa si de initiativa. Este o spalare a creierului care se impune treptat si care are drept rezultat final pierderea completa a personalitatii.
Mi-a adus si mie serioase prejudicii sub aspect mental, caci nu mai puteam sa ma concentrez în nici o împrejurare, si îmi pierdusem toata energia. Din clipa în care am încetat sa meditez, mi-am putut continua fara probleme studiile… Metoda lui Maharishi facea destule victime. Un tânar care practica meditatia transcendentala s-a sinucis în timp ce urmarea un seminar al lui Maharishi. Un altul si-a pierdut definitiv vocea. Un capitan grec a început sa prezinte tulburari psihice din ce în ce mai grave, pâna când l-au închis la psihiatrie. Multi tineri pe care i-am vazut cu ochii mei începeau sa schiteze miscari spasmodice, gesturi din cele mai bizare, si numeroase alte reflexe pe care nu le puteau
controla“. Sa încheiem acest tablou reamintind si faptul ca, de obicei, executantul exercitiilor yoga este instruit sa-si concentreze mintea în anumite puncte concrete ale corpului, care difera în functie de exercitiu. Concomitent, el trebuie sa repete în gând sau chiar si cu voce tare o anumita mantra, care am vazut deja ca nu este altceva decât o formula de invocare sau adorare a uneia dintre miile de zeitati hinduse: Shiva, Krishna, Kali, Vishnu, s.a.m.d. Este o alta proba peremptorie a caracterului profund religios al yogai, si un avertisment asupra implicatiilor duhovnicesti ale practicarii acestor exercitii. Pentru un crestin, consecintele sunt similare cu cele ale apostaziei.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 215 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „DUMNEZEII“ HINDUISMULUI Desi în Occident propaganda de taraba a hinduismului îsi camufleaza zeitatile în mod expres, iar efortul prozelitist al gurusilor se axeaza în primele stadii pe comercializarea yoga ca „stiinta“, în India yoga este unanim socotita si practicata ca un act pur religios, de slujire idolatra, indisolubil legat de figura unor zei precum Krishna (care i-a învatat pe oameni yoga), Shiva (cel dintâi si cel mai mare yoghin) sau Kali (care simbolizeaza energia si latura feminina a lui Shiva).
Ar fi mai mult decât edificator sa procedam la o succinta prezentare a acestor „dumnezei“, pornind tocmai de la reprezentarile lor picturale consacrate pe toata suprafata Indiei. Imaginile care se vor succeda în paginile ce urmeaza sunt produsul artei religioase indiene si reprezinta scene din cele doua mari epopei religioase ale
hinduismului, Ramayana si Mahabharata, care se refera la viata zeilor. Aceste imagini sunt arhiprezente atât în templele Indiei, cât si în ashramuri, în magazine, în masini, în trenuri, în case sau în baraci. Ele exprima nu doar sentimentul religios al indienilor, ci si o întreaga conceptie despre lume si viata, despre divinitate si relatia omului cu aceasta. În toate coordonatele ei, aceasta conceptie este atât de diferita, atât de stranie, si de multe ori atât de cruda, de morbida, de salbatica, de inumana, încât nu poate fi asumata cu usurinta de un occidental, oricât s-ar fi îndepartat el de Hristos, sau oricât de fermecat ar fi de „întelepciunea“ Vedelor si de „misticismul“ Upanishadelor. Aceste reprezentari ale zeilor si ale scenelor din viata lor releva un anumit nucleu al învataturii hinduismului, pe care gurusii misionari se straduiesc sa-l tina, într-o prima faza, cât mai departe de ochii prozelitului occidental. Astfel, imaginile de mai jos pot contribui la o mai buna întelegere a raporturilor dintre Vede, gurusi, brahmani,
yoga, zei, temple si acte devotionale. Aici demonul Ravana o rapeste pe Sita, sotia zeului Rama, si o duce cu carul sau care zboara printre nori. Acest car tras de cai aminteste de carul zeului Apollon, care în fiecare zi strabatea cerul si lumina pamântul. Vechii elini credeau ca soarele era însusi carul de aur al lui Apollon, si ca lumina zilei le era daruita astfel de catre Apollon. Desigur, în Antichitate, asemenea credinte erau înca lesne de explicat si de înteles. Astazi însa ele produc cel putin stupoare unui om civilizat…
În planul din spate al acestei imagini, zeul maimuta Hanuman transporta în zbor stânci uriase pentru a construi cu ajutorul maimutelor podul peste care va trece armata catre insula pe care se afla cetatea lui Ravana; acolo a fost dusa în robie Sita, sotia zeului Rama. În prim-plan, zeul Rama si fratele sau Laxman aduc jertfa zeilor, în fata lor se afla Jertfelnicul“ împodobit cu flori: este de fapt reprezentarea lui Lingam si Yoni, care întruchipeaza organele genitale masculin si feminin si care simbolizeaza împreuna puterea creatoare. Ca în majoritatea religiilor idolatre, adorarea falusului ocupa si
în hinduism un loc aparte.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 216 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Marele zeu Shiva este reprezentat aici împreuna cu sotia sa Paravati. Înplanul apropiat al imaginii, împodobit cu flori si având încolacit în jurul sau un sarpe, se afla „jertfelnicul“-Lingam si Yoni. El simbolizeaza organele sexuale masculin si
feminin ale zeului Shiva si, respectiv, ale zeitei Paravati. Asadar, în spate sunt reprezentate prototipurile (zeii), iar în fata simbolurile lor (Lingam-Yoni), care se afla expuse în toate templele hinduse. Deasupra acestora îsi lasa credinciosii ofrandele în timpul venerarii. De altfel, ele se gasesc de vânzare si în comert.
În aceasta imagine, zeul Rama, ajutat de Hanuman (zeul maimuta) si de întreaga armata a maimutelor, se lupta cu vrajmasul sau, demonul Ravana, pentru a si-o redobândi pe Sita, sotia care îi fusese rapita. Istoria seamana cu Iliada lui Homer: Menelaos, regele micenienilor, porneste razboi împotriva Troiei, cu ajutorul celorlalti greci, pentru a o aduce înapoi pe femeia sa, „frumoasa Elena“, pe care o rapise Paris, fiul regelui Troiei. În acest razboi s-au implicat si zeii Olimpului, unii dintre ei sprijinindu-i pe greci, iar ceilalti pe locuitorii Troiei. Trebuie sa notam insa ca demonii “teologiei” hinduse sunt de aceeasi cinste si putere cu zeii. Candva, ei chiar conlucrasera cu acestia; de pilda, atunci cand au “batut” oceanul galaxiei pentru a o scoate pe Armita (exact asa cum bate cineva laptele pentru a obtine untul). Armita era apa cea fara de moarte, care le-a daruit nemurirea atat zeilor, cat si demonilor. Cu acel prilej, marele zeu Vishnu a ajutat amandoua taberele, adica si pe zei si pe demoni sa devina nemuritori, pentru a putea continua astfel nesfarsita lupta dintre ei. De altfel, Vishnu se ingrijeste in permanenta ca aceasta lupta sa fie egala, pentru a se conserva echilibrul cosmic. nsusi marele zeu poarta inlauntrul sau atat binele cat si raul, ceea ce il face sa fie “desavarsit”. În ce consta aceasta “desavarsire”? Binele si raul se confunda, aflandu-se in acelasi plan etic. Altfel spus, Dumnezeu poate si trebuie sa fie cand bun, cand rau. Între cele doua valori nu exista nici o diferenta de substanta. Consecintele unei astfel de conceptii asupra moralitatii sunt devastatoare si se reflecta din plin in dezastrul relatiilor sociale din India.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 217 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Când în cele din urma zeul Rama l-a biruit pe vrajmasul sau si si-a redobândit sotia pe care acesta i-o furase, a primit-o cu raceala, adresându-i urmatoarele cuvinte: „Ce om cu capul pe umeri îsi mai ia înapoi femeia care a trait mult timp în casa altcuiva?“. Atunci Sita, sotia lui, a cerut sa i se aprinda un foc spre a intra în el, ceea ce s-a si facut. Însa zeii care urmareau totul din cer si care cunosteau nevinovatia ei n-au îngaduit flacarilor sa o arda. Astfel li s-a dovedit tuturor ca Sita ramasese credincioasa sotului ei.
Acest mare poem, Ramayana (epopeea lui Rama, scrisa între secolele V si I î.H.), în care sunt relatate si evenimentele descrise mai sus, are pentru indieni o valoare paradigmatica. Viata si faptele zeilor încarnati sunt considerate modele de urmat. De pilda, istoria Sitei a constituit temeiul salbaticei traditii numite sati, care instituia obligatia ca vaduvele sa fie jertfite în focul în care era incinerat trupul sotului lor decedat. De asemenea, în vechime, sotii gelosi aveau dreptul sa-si supuna sotiile „probei focului“, întocmai cum procedase si zeul Rama, potrivit scrierilor „sfinte“. Cu alte cuvinte, pentru ca femeia sa-si poata dovedi nevinovatia, fidelitatea si devotamentul fata de sotul ei, trebuia sa se arunce cu curaj în flacari… Daca era o sotie credincioasa, n-ar fi putut arde, fiind protejata de zei; daca totusi femeia ardea, aceasta dovedea automat vinovatia sa…
Precum lesne se întelege, daca cineva ar fi vrut neaparat sa scape de sotia sa, o putea face oricând prin „proba focului“! De aceea, femeile erau în permanenta supuse unei presiuni psihologice vecine cu teroarea. N-au fost deloc putine cele care au cazut victime si acestei învataturi „sfinte“. Iata ce fel de societate, ce fel de relatii omenesti legifereaza zeii hindusi…
Cât despre sceleratul obicei sati, el a fost interzis prin lege în anul 1829 de catre lordul englez William Bendinsky, care detinea pe atunci functia de guvernator al Indiei. Cazurile de ardere a vaduvelor s-au împutinat astfel pâna la a ajunge o raritate; însa în ciuda interdictiei, exista înca vaduve indiene ucise de catre rude, adesea prin incendiere. Mai trebuie spus ca traditia interzice recasatorirea, pentru ca averea sa ramâna familiei. Vaduva nu are nici un drept si se afla în deplina stapânire a familiei sotului. Este una din formele în care sclavia pe viata îsi asigura si astazi continuitatea pe teritoriul Indiei. Singura sansa a vaduvei de a se sustrage acestui statut umilitor este ca ea sa devina dasi, adica sa se afieroseasca slujirii zeului Krishna. În cazul acesta, ea se adaposteste în Brindavan (socotit orasul natal al lui Krishna) si cânta într-unui din cele patru mii de temple, pentru doua rupii pe zi. Noptile si le petrece pe drumuri sau prin cocioabe, devenind adesea victima a exploatarii sexuale din partea proprietarilor
de imobile sau a preotilor hindusi. Revenind la zeii hinduismului, acestia cunosc vremuri de glorie si stralucire si vremuri de decadere în fata altor zei mai populari. În epoca noastra, zeul Krishna este deosebit de popular în India. La el se refera marea epopee religioasa Mahabharata, din care face parte si Bhagavad Gita- devenita practic „evanghelia“ hinduismului contemporan. Între altele, textul Gitei ni-l prezinta pe zeul Krishna învatându-i pe oameni yoga, ca forma de slujire si ca asceza spirituala care îi va conduce pe credinciosi la unirea cu zeul însusi. Dar pentru ca faptele vorbesc mai bine decât cuvintele, sa procedam la o scurta trecere în revista a vietii lui Krishna, asa cum o atesta scrierile  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 218 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „sfinte“; ni se vor descoperi o serie de amanunte trecute sub tacere de catre gurusii indieni care îsi vând în occident „marfa“ religioasa. Asadar, se învata despre Krishna ca a întretinut relatii sexuale cu 16.000 de femei si a dobândit 180.000 de fii. În fotografia alaturata este înfatisat facând curte fiicelor de pastori dintr-un sat. Cu fluierul sau dulce le vrajea pe femeile care, lasându-si în urma familiile si rusinea, alergau sa-l întâlneasca. Vrând sa le multumeasca pe toate, Krishna le- a hipnotizat în grup, facând-o pe fiecare dintre ele sa creada ca danseaza împreuna cu el. Krishna a dansat însa numai cu o favorita a sa, pe nume Rada, care era casatorita. Când
gelosul ei sot s-a apropiat cu intentia de a-i prinde în flagrant, Krishna a luat forma zeitei Kali si astfel barbatul, în loc sa asiste la o scena de adulter, a vazut-o pur si simplu pe sotia lui rugându-se zeitei Kali! Asadar, se învata despre Krishna ca a întretinut relatii sexuale cu 16.000 de femei si a dobândit 180.000 de fii. În fotografia alaturata este înfatisat facând curte fiicelor de pastori dintr-un sat. Cu fluierul sau dulce le vrajea pe femeile care, lasându-si în urma familiile si rusinea, alergau sa-l întâlneasca. Vrând sa le multumeasca pe toate, Krishna le-a hipnotizat în grup, facând-o pe fiecare dintre ele sa creada ca danseaza împreuna cu el. Krishna a dansat însa numai cu o favorita a sa, pe nume Rada, care era casatorita. Când gelosul ei sot s-a apropiat cu intentia de a-i prinde în flagrant, Krishna a luat forma zeitei Kali si astfel barbatul, în loc sa asiste la o scena de adulter, a vazut-o pur si simplu pe sotia lui rugându-se zeitei Kali! Deci zeul, în timp ce îi învata pe oameni ascetismul, yoga, devotamentul fata de el, fata de virtute, în viata personala se dovedeste obsedat sexual, iubitor de placere, adulter, viclean, ipocrit, mincinos, gata oricând sa însele, sa destrame familii si sa calce în picioare cinstea sotilor. Acestea sunt relatarile „istoriei sfinte“. Lui Krishna îi placea sa se dedea însa si la jocuri mai „serioase“. De pilda, s-a implicat în lupta pentru putere dintre principii unui regat. Principii „rai“ îi uzurpasera si îi izgonisera pe principii „buni“. Acestia din urma si-au organizat ulterior o armata cu scopul de a-si recupera posesiunile si demnitatile. Conflictul militar se profila ca inevitabil, si chiar risca sa se transforme într-un razboi civil, cu atât mai mult cu cât principii erau rude. Pe toata durata pregatirii razboiului, Krishna a facut un joc dublu. El a consiliat militar ambele tabere, asigurându-se astfel ca iminenta înclestare armata va fi cât mai apriga si mai devastatoare. Conform „teologiei“ hinduse, acesta si este rolul zeului, care poarta înlauntrul sau deopotriva binele si raul, lumina si întunericul.
Krishna se vede totusi confruntat cu o problema, în persoana lui Arjuna, conducatorul principilor buni, care cade pe gânduri: „De ce sa port aceasta batalie? Merita sa moara atâtia oameni pentru ca eu sa ajung la putere? E bine sa-i ucid pe toti învatatorii mei, pe prietenii mei din copilarie, pe rudele mele, numai si numai ca sa ajung rege? Nu cumva ar trebui sa ma sacrific eu pentru binele comun?“
Prin urmare, Arjuna se framânta ca orice om bun si rational. Exact în acest punct intervine zeul Krishna, care este încarnarea marelui zeu Vishnu. „Teologia“ hindusa învata ca Vishnu raspunde, printre altele, de conservarea acestei lumi. Sarcina lui este sa pastreze echilibrul între bine si rau, perpetuând la nesfârsit lupta dintre ele. De altminteri, Vishnu însusi este în acelasi timp binele absolut si raul absolut (reprezentat prin sarpele Sesa).
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 219 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Prin învatatura si sfaturile sale, Krishna îl convinge pe Arjuna sa-si depaseasca scrupulele morale si sa lupte cu toata barbatia si hotarârea, neluând în calcul nimic altceva decât victoria. Pe tot parcursul bataliei care va urma, Krishna îi sugereaza lui Arjuna sa recurga la o impresionanta gama de infamii, sfatuindu-l sa-si ignore toate obiectiile de ordin moral si sa se concentreze asupra unicului obiectiv important, câstigarea razboiului. Efortul sistematic al lui Krishna este de a-l perverti moral pe Arjuna, fâcându-l sa creada ca nu exista diferenta între bine si rau si ca tot ceea ce conteaza cu adevarat este sa-l adore pe el, zeul desavârsit, care încarneaza atât binele cât si raul, care se afla dincolo si mai presus de bine si de rau. Practic, atunci când cineva propune oamenilor „sa urmeze drumul cel mai usor“, sau când învata cu autoritatea unui guru ca „nu exista diferenta între bine si rau“, ori insinueaza exact acelasi lucru prin cuvintele „zeul desavârsit are înlauntrul sau atât binele cât si raul“, în realitate îi împinge pe oameni pe calea raului.
Este ca si când ar spune: „De ce va complicati înfruntând atâtea dificultati pentru a realiza binele? De ce nu preferati savârsirea raului, care nu cere timp si efort?În final veti ajunge oricum în acelasi punct, la întâlnirea cu zeul desavârsit care aduna în sine atât binele cât si raul! Fiti pragmatici, nu va mai preocupati de bine si optati pentru rau, caci nu exista nici o diferenta…“. Dincolo de faptul ca rationamentul de mai sus este expresia uneia dintre stradaniile cele mai vechi si mai abile ale diavolului de a-l însela pe om atragându-l spre rau, merita sa mai observam ca zeul Krishna îsi bate joc în egala masura de combatantii cei „buni“ si de cei „rai“; singurul lucru care pare sa-l intereseze cu adevarat (asa cum reiese din cuvintele si faptele sale) este provocarea unui macel cât mai sângeros… Însa de vreme ce nimic nu are sens, de vreme ce nu exista nici o diferenta între bine si rau, care mai poate fi mobilul instigarii la un asemenea macel, în afara de satisfactia morbida a zeului? Zâmbind multumit,Krish na conduce carul de lupta al lui Arjuna în razboiul fratricid. Ce fel de zeu este acela care îsi afla satisfactia în durere, în sânge, în moarte? Pâna si omul cel mai ignorant se va întreba inevitabil ce diferenta exista între învataturile si comportamentul zeilor hindusi si cele ale demonilor despre care vorbeste atât de limpede Scriptura…
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 220 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS În fotografia alaturata este reprezentata zeita Kali, care întruchipeaza latura feminina a lui Shiva, energia lui- Shakti, precum învata indienii. Ea esteaproap e întotdeauna înfatisata calcând pe cadavrul zeului Shiva. Poarta la gât un colier de capete taiate, iar în jurul mijlocului o fusta din mâini taiate. Limba lunga si rosie, pe care o scoate din toate capetele sale, simbolizeaza neostoita sete de sânge a zeitei. Cu o mâna tine un cap proaspat taiat din care picura sânge într-o cupa. Zeita este mereu zugravita în acea stare de exaltare maniaca pe care i-o provoaca gustul sângelui cald! Aceasta ipostaza a „divinului“ ofera o si mai revelatorie imagine asupra a ceea ce înteleg viclenii si demonicii brahmani când spun ca Dumnezeu „este dincolo de bine si de rau“…
Fireste, în Occident aceste lucruri sunt mult mai putin cunoscute la nivel de mase. Se considera, pesemne, ca înca „n-a sosit ceasul“ aducerii lor la lumina, ca nu suntem înca întru totul „pregatiti“… În prezent, neinitiatii sunt momiti cu discursuri despre „stiinta“ yoga, sanatate, armonie, canalizarea energiilor divine, si alte asemenea
formule mai usor digerabile pentru un neofit occidental. Adoratorii zeitei Kali sunt organizati în grupuri secrete. Se dedau la orgii sexuale, sacrificii umane rituale si alte practici de magie neagra. Primirea în grup este precedata de supunerea la diverse probe. „Biletul de intrare“ consta în aducerea unui cadavru: crima constituie o conditie de admitere sine qua non. Numele acestei caste criminale este Kapalika. Exista temple ascunse în care membrii ei aduc jertfe omenesti în fata idolului zeitei, intonând imnuri din Rig Veda si rostind anumite mantre, cu ajutorul si participarea activa a brahmanilor. Zeul Ganesha este în acelasi timp om, elefant si soarece. Cândva marele zeu Shiva, cel mai mare yoghin, întorcându-se acasa dupa o meditatie îndelungata, a întâlnit un necunoscut stând în prag si vorbind cu frumoasa Paravati, sotia lui. Orbit de gelozie, si-a tras îndata sabia din teaca si i-a taiat capul. Paravati i-a strigat în hohote de plâns: „Tocmai l-ai omorât pe fiul tau!“. În deznadejdea sa, Shiva a retezat capul unui elefant care se întâmpla sa treaca pe acolo si l-a lipit pe grumazul fiului sau. Asa a fost plasmuit Ganesha, potrivit „teologiei“ hinduse.
Ce element ar trebui sa frapeze mai întâi în aceasta povestire?Nestiinta atotputernicului si atotcunoscatorului Shiva? Superficialitatea lui? Caracterul sau coleric, sanguinar si revansard? Gelozia sa atât de mundana? Oricât de rizibil ar parea, comportamentul zeilor hindusi este identic cu cel uman. Faptul este însa cât se poate de firesc, întrucât acesti zei sunt inventii ale oamenilor, întocmai ca si cei doisprezece zei ai Olimpului, nascociti de vechii greci… Idolatrie pura, ba chiar în sensul cel mai primitiv al cuvântului!  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 221 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Narasihma Avatara: Marele Vishnu s-a încarnat în zeu cu chip de om-leu. Este adorat de femei în timp ce sfâsie abdomenul unui om. Acelasi mare zeu s-a mai încarnat si în alte rânduri ca animal: Matsya (peste), Kurma (broasca testoasa) si Varaha (porc salbatic); bineînteles, întotdeauna pentru a pastra echilibrul cosmic între bine si rau.
Imaginea de fata îl prezinta pe Hanuman, maimuta care a devenit zeu, alaturi de câteva medalioane cu scene din viata sa. Hanuman are meritul de a-l fi ajutat pe zeul Rama în razboiul purtat de acesta pentru a-si redobândi sotia rapita.
Este foarte popular în India. Icoanele sale împânzesc magazinele, taxiurile, coloanele caselor… De aceea maimutele, ca si vacile, sunt socotite sfinte si sunt lasate sa se plimbe pretutindeni nestingherite, chiar si în temple, în vreme ce oameni precum paria sau cei din castele inferioare sunt profund dispretuiti! Yama, zeul mortii-potrivit Mahabharatei, vine calare pe bivol sa ia sufletul lui Satyavan. Sotia lui Satyavan, Savitri, mare yoghina, izbuteste sa-l urmeze pe Yama în tarâmul sufletelor. Aici se straduieste sa smulga bunavointa zeului recitându-i fragmente din Vede. Mai târziu, va reusi sa-l pacaleasca si sa readuca sufletul lui Satyavan în tarâmul celor vii. Zeul cade astfel prada amagirii unei femei muritoare… Fotografia de fata reproduce o reprezentare a „teogoniei“ hinduse. Marele zeu Vishnu se întinde pe un sarpe care se numeste Sesa si care se identifica cu el. Din buricul sau izvoraste un lotus, din care rasare un alt mare zeu, Brahma cel cu patru capete. Femeia lui, zeita Lakshmi (zeita bogatiei), îi mângâie picioarele. În jurul sau se mai afla alti câtiva zei, dintre care patru sunt zoomorfi. Vishnu este socotit „pazitorul si pastratorul a toate“, amintind întrucâtva de Zeus, tatal zeilor din Olimp (care cel putin nu erau zoomorfi!). Este de-a dreptul consternant sa întâlnesti oameni cultivati care cred în acesti zei. De pilda Tony, matematicianul englez, s-a lepadat de Hristos si a început sa-l venereze pe Vishnu. Cunosc si niste greci de buna calitate intelectuala care au dat jos crucea lui Hristos din casele lor, înlocuind-o cu statui ale lui Shiva. Zicând ca sunt întelepti, au
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 222 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ajuns nebuni-spune Apostolul Pavel (Rom. 1, 22). Cum este posibil ca asemenea oameni sa esueze atât de lamentabil? Idolii neamurilor sunt demoni, reaminteste cu tarie prorocul David (Ps. 95, 5). Acesti oameni inteligenti au de înfruntat perfidia si atractia demonilor, a Satanei care se ascunde în spatele acestor idoli.Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începatoriilor, împotriva stapâniilor, împotriva stapânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii, care sunt în vazduh (Efes. 6, 12), iar demonii nu pot fi biruiti decât cu puterea lui Hristos, Care a surpat stapânirea diavolului din iubire pentru noi. Însa, de vreme ce acesti oameni s-au lepadat cu totul de Hristos, mai poate subzista nadejdea întoarcerii si salvarii lor?… La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu însa toate sunt cu putinta (Matei 19, 26). Câteodata tânarul „trebuie“ sa plece de acasa, sa cunoasca toate intemperiile strainatatii, pentru a învata apoi sa pretuiasca si sa cinsteasca iubirea parintilor sai. Poate ca aceasta este, în definitiv, calea spre înteleptire a celor mai rebeli sau mai imaturi dintre noi… Poate ca „trebuie“ sa cunoastem viclenia si cruzimea zeilor „exotici“, a gurusilor, a diverselor învataturi pervers ambalate, pentru a pretui în cele din urma dragostea Dumnezeului Cel Adevarat. De buna seama, ar fi infinit mai preferabil si mai firesc sa-L regasim pe Hristos fara sa ne mai supunem de buna voie
atâtor chinuri si suferinte…  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 223 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS IDOLII NEAMURILOR SUNT DEMONI Eu sunt Domnul Dumnezeul tau [...]. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, si nici din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt în apele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos.
(les. 20, 2-5) În Vechiul Testament, Dumnezeu le-a descoperit oamenilor cu toata taria ca exista un singur Dumnezeu adevarat. Mai mult decât atât, prin cele zece porunci pe care le-a dat prorocului Moise, El a oprit cu strictete orice forma de adorare a idolilor sau a vreunui oarecare fals Dumnezeu.
Cu aproximativ 350 de ani dupa Moise si cu 1000 de ani înainte de Hristos, Dumnezeu l-a calauzit pe batrânul proroc Samuel sa-l unga ca urmas al sau pe un neînsemnat fiu de pastor, pe mezinul unei familii israelite sarace, anume pe David. Bucurându-se de ajutorul permanent si de contactul nemijlocit cu Dumnezeu, la capatul unei întregi suite de evenimente minunate, David se dovedeste un mare rege al statului israelit. Totodata, având duhul lui Dumnezeu asupra sa, el devine proroc. Profetiile sale îmbraca forma unor poezii si se numesc Psalmi, întrucât David cânta la harpa în timp ce rostea poeziile profetice.
Psalmii alcatuiesc asadar una dintre cartile profetice ale Sfintei Scripturi. Ei cunosc o foarte larga folosinta, fiind cititi zilnic în cadrul slujbelor Bisericii. Prin modul de viata si prin experientele sale, Sfântul proroc David a dobândit o foarte profunda cunoastere a lui Dumnezeu. A vestit si el cu hotarâre- iar glasul sau strabate veacurile pâna la noi-ca toti idolii neamurilor sunt demoni (Ps. 95, 5). Aceeasi putere demonica se ascunde în spatele mastilor cu felurite chipuri ale idolilor, cu scopul de a-i îndeparta pe oameni cât mai mult de cunoasterea si cinstirea Adevaratului si Bunului Dumnezeu, determinându-i sa-l marturiseasca pe demon ca Dumnezeu si sa-l venereze ca atare. Aceasta este ratacirea cea de pe urma (Matei 27, 64), durerea cea mai adânca, tragedia cea mai cumplita, înrobirea spirituala a omului. La mii de ani distanta de David si fara nici un fel de contact cu Biserica Ortodoxa, oameni contemporani cu noi ajung prin propriile lor experiente la exact aceeasi concluzie: idolii neamurilor sunt demonii Unii dintre oamenii acestia au fost chiar adepti si slujitori ai idolilor fara sa cunoasca nimic despre Hristos. Ei au ajuns sa marturiseasca franc ca diavolul si îngerii lui se afla în spatele tuturor zeilor si religiilor mincinoase. Nu este lipsit de interes sa urmarim marturia lor scrisa. Germanul Heinrich Harrer a plecat în Tibet însotit de un prieten în jurul anului 1940. Dupa multe peripetii, au ajuns în Lhassa, capitala statului teocratic buddhist, unde au fost bine primiti de membrii clasei conducatoare si au trait sapte ani întregi. Harrer a devenit chiar profesor al lui Dalai Lama, care este socotit încarnarea lui Buddha si
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 224 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS este liderul religios si politic absolut al statului buddhist. Textul de mai jos este un fragment extras din cartea lui Harrer intitulata Sapte ani în Tibet. Oracolul statului „Precum poporul de rând le cere lamaitilor sfat si ajutor pentru problemele zilnice, tot astfel si conducatorii se sfatuiesc cu oracolul statului înainte de marile hotarâri. L-am rugat la un moment dat pe prietenul meu Vandghila sa ma ia împreuna cu el la o ceremonie oficiala de consultare a oracolului. Asa se face ca, în dimineata urmatoare,
porneam în mare viteza spre manastirea Netsung. Vrednicia de oracol al statului era detinuta de un monah în vârsta de 19 ani. Provenea dintr-o familie simpla, însa produsese deja o vie impresie prin capacitatile sale spirituale. Desi experienta sa nu era atât de vasta ca a predecesorului sau (care contribuise la descoperirea lui Dalai Lama), totusi se
investisera în el multe asteptari. Pentru ca acest monah sa-si manifeste calitatea de oracol, trebuie sa-si desparta spiritul de corp, astfel încât zeul templului sa-l ia în stapânire si sa vorbeasca prin gura lui. Aceasta este convingerea tuturor tibetanilor, precum mi-a explicat Vandghila pe parcursul celor 8 kilometri pe care i-am strabatut pâna la manastirea Netsung. O data ajunsi, ne atrag atentia acordurile unei muzici rasunând stins din interiorul templului. Intram înauntru. Privelistea este lugubra! De pe pereti se strâmba la noi masti fioroase si capete de mort; aerul greu, impregnat de fumul de tamâie, ne apasa pieptul. Chiar în clipa aceea, monahul este adus din camera sa în sumbra sala a templului. La pieptul sau atârna o oglinda metalica rotunda; slujitorii îl înfasoara în mantii colorate de matase si îl conduc pe tronul sau, apoi se îndeparteaza cu totii. În afara de muzica înabusita, nu se mai aude nimic altceva. Mediumul îsi începe
autoconcentrarea. Îl urmaresc cu atentie, fara a-mi dezlipi ochii de pe el. Nu-mi scapa nici cea mai fina modificare a trasaturilor sale. Putin câte putin, viata pare ca îl paraseste. Acum ramâne împietrit, chipul lui devine o masca inexpresiva. Brusc, corpul îi este zgâltâit ca de un trasnet. Un murmur strabate locul: zeull-a luat în stapânire. Mediumul tremura din ce în ce mai tare, sudoarea îi picura de pe frunte. Slujitorii se apropie de el si îi pun o diadema imensa. Este atât de grea încât trebuie sa i-o aseze pe cap doi barbati, iar trupul descarnat al monahului se afunda si
mai adânc în tron sub greutatea coroanei. Spasmele cresc în intensitate, capul se clatina încoace si încolo, ochii sar din orbite. Fata i se umfla si devine de un rosu nefiresc. Suieraturi stranii îi ies printre dinti. Deodata, mediumul se ridica; slujitorii alearga sa-l ajute, dar el le scapa din mâini si începe un dans extatic în acordurile oboiului. Suspinele si scrâsnetele tânarului monah sunt singurele sunete umane din templu. Acum începe sa izbeasca placuta lucioasa de la pieptul sau cu un inel mare; zgomotul acopera sunetul înabusit al instrumentelor de percutie.În aceasta clipa se învârte într-un picior, sub povara coroanei
pe care mai devreme o carasera cu mare greutate doi barbati. Slujitorii îi umplu mâinile cu boabe de orz pe care el le arunca multimii înfiorate a privitorilor. Toti se pleaca cu smerenie. Acum se linisteste întrucâtva. Slujitorii îl tin zdravan si un ministru se posteaza în fata lui. Arunca o cordeluta de matase în jurul capului încovoiat de greutate si începe sa puna întrebarile. Încheierea unui portofoliu ministerial, identificarea unei încarnari superioare, iminenta razboiului sau prelungirea starii de pace – pe toate acestea le va hotarî oracolul. Deseori este nevoie ca o întrebare sa fie repetata insistent, pâna când oracolul începe sa vorbeasca. Ma straduiesc sa extrag un sens din acele succesiuni de murmure. Cu neputinta! în vreme ce reprezentantul guvernului se pleaca smerit, încercând sa înteleaga ceva, un monah batrân transcrie rapid raspunsurile. Este o sarcina care i-a
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 225 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS revenit de sute de ori în viata sa, fiind si secretar al oracolului precedent. Raspunsurile transcrise sunt întotdeauna orientative si ambigue, dar suficiente pentru a absolvi consiliul de ministri de responsabilitatea decizionala. Daca un medium furniza numai raspunsuri gresite, procedura era simpla: îl destituiau din aceasta calitate. Niciodata n-am putut întelege logica unei asemenea masuri. Nu era zeul cel care vorbea prin medium? Cu toate acestea, pozitia oracolului statului este extrem de invidiata, întrucât el poseda rangul de Dalama si se bucura de statutul cel mai privilegiat din manastire. Ultimele întrebari pe care le adreseaza reprezentantul guvernamental ramân fara raspuns. Tânarul monah si-a pierdut puterile, sau zeul s-a mâniat? Monahii se apropie de medium, care freamata din toate madularele, si îi ofera mici cordelute de matase. El le înnoada cu mâinile tremurânde. Aceste cordelute se socotesc a fi talismane pazitoare de orice fel de pericole si nenorociri. Mediumul se straduieste sa mai faca alti câtiva pasi de dans, apoi se prabuseste la pamânt si, lipsit de simtire, este transportat afara din sala de patru monahi.
Fascinat, parasesc templul si redescopar lumina soarelui. Structura mea rationalista nu se împaca deloc cu cele pe care tocmai le-am vazut. Mai târziu aveam sa particip regulat la slujbe de felul acesta. Era de fiecare data o experienta ciudata sa-l întâlnesc pe oracolul statului în viata de zi cu zi. Nu ma puteam obisnui sa stau cu el la aceeasi masa si sa-l aud sorbindu-si supa în rând cu celelalte persoane. Când ne întâlneam pe drum, eu îmi scoteam palaria, iar el îmi zâmbea, facându-mi semn cu noblete. Atunci chipul sau era cel al unui tânar manierat si nu amintea cu nimic de figura umflata, rosie, a extazului. L-am vazut si în prima zi a anului împleticindu-se spasmodic pe ulite… De-a dreapta si de-a stânga era purtat de slujitori; la fiecare 30-40 de metri se prabusea epuizat în tronul care era transportat special pentru el. Toti se îndepartau, iar poporul se bucura în tacere de acea priveliste demonica. Oracolul statului are parte de mari onoruri si cu ocazia asa numitei „Mari Procesiuni“, în cadrul careia Dalai Lama este adus în oras pentru a vizita templul central, spre deosebire de procesiunea obisnuita, în care este dus la gradina de vara. Lhassa clocoteste. N-ai unde sa arunci un ac… Într-un colt liber este înaltat un cort. Monahi-soldati înarmati cu bice tin la distanta multimea curioasa. Acest cort ascunde de ochii poporului marele secret: Dalama din Netsung se pregateste pentru starea de extaz. Regele-zeu se apropie încet, purtat în lectica de 36 de persoane. Muzica monahilor însoteste procesiunea sarbatoreasca; tromboane, basuri si timpane marcheaza punctul culminant. Acum Dalai Lama a ajuns în fata scenei oracolului. În acea clipa, monahul iese clatinându-se, stapânit de zeul sau. Fata îi este iarasi umflata si din gura scoate suieraturi. Se afla pe punctul de a se prabusi la pamânt sub povara tiarei. Dar, lovindu-i deodata cu salbaticie pe toti cei din jur care îl ajutau sa se deplaseze, ia mânerele lecticii pe umerii sai si începe sa alerge, în timp ce regele se clatina primejdios. Slujitorii si purtatorii lecticii o iau la goana în urma lui, încercând sa-l ajute. Dupa aproape 30 de pasi, se prabuseste lesinat si este adus înapoi în cortul sau. Multimea a urmarit vrajita aceasta scena fulgeratoare; deja procesiunea continua normal. N-am putut întelege niciodata ce simbolizeaza acest ceremonial. Este posibil sa reprezinte supunerea vreunui zeu protector în fata lui Buddha cel viu.În afara de oracol si de omul care aduce ploaia, exista în Lhassa înca cel putin sase mediumuri, printre care si o femeie batrâna,
considerata întruparea unei zeite protectoare. Pentru o suma modica, era gata sa cada în extaz, lasând-o pe zeita sa vorbeasca. Erau zile în care cadea în aceasta stare chiar si de patru ori. Totusi, nu mi s-a parut a fi mai mult decât o impostoare destul de abila. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 226 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Exista de asemenea oracole care, atunci când se afla în extaz, îndoaie sabii uriase, curbându-le atât de mult încât le transforma într-un fel de arcuri; multi nobili din Lhassa pastrau astfel de sabii în coltul de meditatie al caselor lor. Toate eforturile mele de a îndoi cât de putin o astfel de sabie esuasera. Practica adresarii de întrebari oracolului dateaza din perioada pre-buddhista, când zeii cereau jertfe omenesti, si continua aproape neschimbata pâna astazi. Eu însumi eram întotdeauna profund impresionat de aceasta experienta neobisnuita, dar în acelasi timp eram satisfacut sa stiu ca hotarârile mele nu depindeau de oracole.“
Este posibil ca istorisirile de mai sus sa le para ciudate unor occidentali de secol XX. Însa pentru oamenii care au trait înainte de nasterea lui Hristos, pe vremea când aproape pretutindeni stapânea politeismul, astfel de evenimente se înscriau în firescul vietii cotidiene. Întreg teritoriul Greciei era presarat pe atunci de oracole. Printre cele mai cunoscute se numarau cele de la Delfi, Dodoni, Livadia, Oropos. Influenta lor sociala era covârsitoare. Se întâmpla deseori ca ele sa pretinda pâna si jertfe omenesti. De pilda, înaintea marii campanii militare împotriva Troiei, oracolul Kalhas a spus ca zeii voiau sa fie jertfita Ifigenia, fiica lui Agamemnon, conducatorul grecilor. Tragedia lui Euripide ne pune în contact cu o serie întreaga de conceptii si practici sociale raspândite în epoca.
Sa lasam însa loc si marturiei istoricilor. Textul de mai jos este extras din Enciclopedia Papiros-Larousse (voi. V, p. 456). Sunt impresionante asemanarile dintre oracolele vechii Elade si cele ale Tibetului buddhist contemporan. „Prezicerile de la Delfi: Cel ce voia sa-i adreseze întrebari oracolului trebuia sa îndeplineasca un ritual de purificare la izvorul Kastalia si sa plateasca o taxa pentru a se aduce o jertfa la marele altar al lui Apollon, fara de care nu era îngaduita intrarea în templu. De obicei erau jertfite capre, câteodata porci si rareori tauri. Pentru a se considera ca jertfa a fost primita, trebuia ca, în momentul stropirii animalului, acestuia sa-i tremure toate madularele; altminteri, prezicerea era amânata. Apoi, cei care urmau sa puna întrebari patrundeau în spatiul din fata altarului. Femeilor le era interzisa intrarea în acest sanctuar.
Pythia fusese o tânara provenind dintr-o familie aristocratica din Delfi. [...] înainte de prezicere, savârsea si ea un ritual de curatire în Kastalia. Dupa aceea intra în templu si tamâia partea de sus a sanctuarului. Apoi cobora scara ce duce la oracolul principal, si se oprea în fata trepiedului de unde prezicea. În aceasta sala se spune ca exista o statuie de aur al lui Apollon, mormântul lui Dionysos si asa-numitul Tombilict. În continuare, se aseza pe trepied, bea apa provenita din izvorul Kassotida, mesteca frunze de dafin si se apleca asupra ombilicului pentru a inhala aburii ce
ieseau din pamânt. Traditia spune ca pretextul nasterii primului oracoll-a constituit existenta unui orificiu în pamânt din care emanau aburi naturali. Când ciobanul Kouritas a descoperit cel dintâi acest orificiu, a început de îndata sa murmure cuvinte neîntelese, al caror continut a fost socotit profetic. De acest orificiu se leaga aparitia primului oracol. [...] în cele din urma ajungea la un delir paroxistic, iar atunci cei interesati trebuiau sa adreseze întrebarile cu voce tare zeului. Raspunsurile erau date de Pythia prin soapte neinteligibile, transcrise si traduse în forma versificata de catre preoti.
Cel interesat nu trebuia sa întrebe despre lucruri banale, vagi sau prea generale. Raspunsurile oracolului erau, dimpotriva, neclare si ambigue. Adresantul întrebarilor era totdeauna nevoit sa ceara ajutorul tâlcuitorului pentru a-i explica prezicerea.“
Distanta geografica si cronologica dintre oracolele vechii Elade si cele ale Tibetului contemporan este uriasa. Similitudinile sunt însa impresionante: MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 227 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS a)zeul îl ia în stapânire pe oracol si vorbeste prin el; b)oracolul cade în extaz, se comporta nebuneste, rosteste cuvinte confuze, emite sunete nearticulate întrerupte de mugete si urlete; c)lânga oracol se afla „secretarul“ sau „tâlcuitorul“, care transcrie si explica celorlalti cuvintele oracolului. Se impun semnalate si câteva lucruri legate de caderea în extaz. Pythia inhala aburii care emanau din strafundurile pamântului si mesteca frunze de dafin. Efectul narcotic era astfel dublu. Tot asa, în Orient este foarte raspândita utilizarea zilnica a narcoticelor. În cadrul misteriilor eleusine se folosea un microorganism parazit al grâului, care are efecte asemanatoare cu cele ale L.S.D.-ului (cunoscutul „largitor“ al constiintei uzitat de hipioti în anii ’60-’70, care produce halucinatii acustice, auditive si vizuale). Multi dintre yoghinii si ocultistii pe care i-am cunoscut consumau astfel de substante. La un moment dat, discutând pe tema experientelor neobisnuite pe care le intermediaza narcoticele, Demostene masonul mi-a spus: „E periculos sa fie folosite de catre neinitiati, deoarece vin în contact cu puteri spirituale, cu fiinte spirituale care pot sa-i înnebuneasca si sa-i distruga“. Desigur, toate cele de mai sus reveleaza un anumit aspect al problemei, fara însa a o epuiza. Întrebarea fundamentala ramâne: Ce sau cine este zeul care îl ia în stapânire pe oracol si vorbeste prin el? Raspunsul ni-l ofera extrem de limpede Sfânta Scriptura. Sfintii Apostoli Pavel si Sila, îndemnati fiind de Duhul Sfânt, venisera sa propovaduiasca în Macedonia. Se aflau în Filipi, un vechi orasel situat în vecinatatea Kavalei de astazi, unde s-au întâmplat urmatoarele:
Odata, pe când ne duceam la rugaciune, ne-a întâmpinat o slujnica care avea duh pitonicesc si care aducea mult câstig stapânilor ei, ghicind. Aceasta, tinându-se dupa Pavel si dupa noi, striga, zicând: Acesti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care va vestesc voua calea mântuirii. Si aceasta o facea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se si întorcându-se, a zis duhului: în numele lui Iisus Hristos îti poruncesc sa iesi din ea! Si în acel ceas a iesit. Si stapânii ei, vazând ca s-a dus nadejdea câstigului lor, au pus mâna pe Pavel si pe Sila si i-au dus în piata înaintea judecatorilor (Fapte 16, 16-l9). Iata, prin urmare, ca oracolele se afla cu adevarat sub posesia unui oarecare duh, potrivnic Duhului Sfânt. Urmând porunca lui Hristos – pe demoni scoateti-i (Matei 10, 8) – , Apostolul l-a alungat pe demonul care salasluia în acea slujitoare. Asadar, acest duh, pe care idolatrii îl numesc zeu, nu este altcineva decât demonul camuflat în încercarea de a-i însela pe oameni. Una dintre dorintele demonului este de a fi slujit si venerat ca dumnezeu, în locul Adevaratului Dumnezeu.
Sa parasim acum Tibetul si Grecia antica si sa ne oprim în Africa de astazi, pentru a întelege înca si mai bine modul în care lucreaza diavolul în lume. Istoria unui mare vrajitor care a devenit crestin  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 228 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Yelo a fost pâna la 55 de ani unul dintre cei mai mari vrajitori de pe continentul negru. Puterea Satanei se concentrase în el si se manifesta în cele mai diverse chipuri. Despre toate acestea relateaza el însusi, convertit astazi la crestinism:
„Am vindecat multi oameni, însa n-as fi putut face nimic fara ajutorul Satanei. Îmi era imperios necesar sa ma aflu întotdeauna cu el într-o legatura directa, pentru a ma putea calauzi în toate actiunile mele. De fiecare data când eram chemat la un bolnav, îl întrebam în prealabil pe diavol daca trebuie sa merg. Uneori îmi spunea ‘Poti merge, caci vreau sa-l vindec pe bolnav’, si atunci porneam la drum. Însa alte dati îmi raspundea: ‘Nu vreau sa-l vindec’. [Parintele Paisie atragea atentia asupra faptului ca Satana nu poate vindeca decât bolile pe care le-a provocat el însusi.] Îmi era îngaduit sa-i pun Satanei orice întrebare, iar el îmi raspundea. Ori de câte ori eram întrebat ceva în calitatea mea de vrajitor, trebuia sa cer mai întâi raspunsul Satanei. Absolut tot ceea ce realizeaza un vrajitor se datoreaza puterii Satanei. Daca Satana îl paraseste, va deveni un om obisnuit. Multi veneau la mine deoarece prin mine intrau în legatura cu o putere care era infinit mai mare decât a lor. Vedeau cum vizitam un om bolnav, îi deschideam gura si scuipam înauntru, în timp ce îl chemam pe Satana si îl rugam. Minunea se producea pe data: Satana îl ridica din pat.
Îi uimeam pe toti într-o asemenea masura încât îmi puteam permite orice. În apropiere de locuinta mea se afla un vast teren de aplicatii militare, unde numai soldatilor le era îngaduit sa intre. Cu toate acestea, eu aveam acces nerestrictionat. Oriunde mergeam, lumea îsi etala admiratia. Manifestau deplina obedienta si obisnuiau sa-mi ofere daruri substantiale. Multi dintre ei îmi aduceau cu regularitate vaci, capre, gaini… Am devenit foarte repede un om din cale afara de bogat.
Noi, vrajitorii, ne aflam într-o permanenta conlucrare. Ne sustineam reciproc sub toate aspectele si, în acelasi timp, primeam noi membri în cercul nostru. Ceilalti vrajitori ma cinsteau ca pe cel mai mare. Eu conduceam ceremoniile în cadrul carora îl cântam si îl invocam pe Satana la initierea unui nou membru. Cântecul care se intoneaza special în aceasta ocazie se numeste ‘Angat’. Puneam tamâie în foc. Când fumul se înalta în vazduh, atunci sosea momentul initierii. Tânarul vrajitor trebuia sa se închine focului si sa inhaleze tamâia care fusese oferita Satanei. Atunci spiritul
intra în el si Satana venea la noi toti, astfel încât vorbeam cu vocea lui. Folosea limba noastra pentru a spune ceea ce dorea. Tânarul vrajitor îmi dadea mâna strânsa pumn, ca semn si fagaduinta ca ma va urma întru totul. Eu îi deschideam palma, luam putin din tamâie si îi scuipam în palma. Apoi îi dadeam în numele Satanei binecuvântarea de a deveni vrajitor ca si mine. Acum Satana salasluia în el. Se întorcea acasa cu o putere noua.În satul sau trebuia sa aduca dovada ca Satana se gaseste cu adevarat înlauntrul sau. Proba se desfasura în întunericul noptii. Aprindeau focuri, iar el începea sa-l roage pe Satana. Dupa putin timp era luat în stapânire de catre spirit, cadea în extaz si vorbea cu o alta voce. Sarea în foc, în vreme ce oamenii priveau încremeniti si strigau: „Arde, arde!“. Când sarea înapoi afara din foc, lumea blestema si înjura de frica, întrucât stiau cu totii ca oricine s-ar atinge de piciorul lui se va îmbolnavi de moarte. Tânarului vrajitor nu i se ardea nici macar un fir de par din cap. Era ocrotit de Satana.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 229 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Dupa o vreme, oamenii prindeau curaj si se apropiau, formând un cerc în jurul sau. Urma cel de-al doilea test. Puneau un cutit în flacara focului si îl lasau acolo pâna ce devenea rosu. Tânarului vrajitor i se atingeau apoi cu cutitul incandescent ambii obraji si buzele. Nu se alegea nici macar cu vreo basicuta de pe urma focului. Era limpede pentru toti ca în fata lor se afla cineva care dobândise capacitati supraomenesti.
Se temeau de el. Cu toate acestea, o putere nevazuta îl facea sa atraga lumea. Oamenii ajungeau sa se roage spiritului care salasluia înlauntrul sau. Faceau tot ce puteau ca sa nu trimita asupra lor blestemul si osânda. La vârsta de 40 de ani mi s-a întâmplat sa fiu atacat de trei indivizi. Unul voia sa-mi taie gâtul, celalalt îmi fixase teava unui pistol în spinare, în vreme ce al treilea le propunea sa ma lege de mâini si de picioare si sa ma azvârle în lacul cu crocodili. S-au învoit catre aceasta ultima varianta. Asadar, ma târau spre lac, legat de mâini si de picioare. Brusc, o entitate invizibila m-a rapit din mâinile lor si am început sa zbor în aer ca o pasare. Nu mi-am putut explica foarte limpede cele întâmplate, însa stiam ca Satana îmi salvase viata. Când am devenit vrajitor, credeam ca toata viata mea va fi o desfatare, mai ales ca puteam face orice lucru cu maxima usurinta, oamenii mi se închinau oriunde mergeam, si deveneam din ce în ce mai bogat. Dar încetul cu încetul am observat ca Satana este un stapân lipsit de mila. Se mânia câteodata pe mine si se dezlantuia asupra mea cu salbaticie. Atunci trebuia sa-i cer iertare în diverse feluri, sa-i aprind tamâie si chiar sa suport noi ritualuri initiatice pentru a ma sustrage blestemului sau si a-l recâstiga ca si colaborator.
Cu timpul, am devenit tot mai nelinistit; nu aveam pace deloc si simteam o frica adânca. Sotia mea a fost luata în stapânire de un spirit rau care spunea prin ea ca pruncul pe care urma sa-l nasca va muri. A nascut fara probleme, dar la scurta vreme s-a aratat Satana si ne-a luat copilul pentru totdeauna. Atunci am înteles în ce stare înfricosatoare ajunsesem. Am început în acea perioada sa-L caut pe Hristos. Îmi doream sa gasesc adevarata cale catre Dumnezeu.În cele din urma, Hristos m-a chemat lânga El. Atunci am distrus toate lucrurile din casa mea care aveau vreo legatura cu Satana. Hristos este Cel care m-a calauzit si m-a ajutat clipa de clipa pe acest drum, caci
singur n-as fi avut niciodata puterea sa ma ridic din prapastie. A.P. “ Este impresionanta constatarea ca în toate colturile planetei noastre, din Antichitate si pâna astazi, minciuna cea veche, înselatorul oamenilor, sarpele cel de demult, Satana, se straduieste din rasputeri sa se impuna lumii ca dumnezeu în locul Adevaratului Dumnezeu. O astfel de stradanie poate fi identificata cu usurinta si în istoria luiKrish namurti. Sa urmarim însa evenimentele cronologic, pentru a localiza cu precizie radacinile din care odraslesc asemenea „poame“. În 1875, rusoaica Helena Blavatsky si colonelul de origine evreiasca Henry S. Olcott întemeiaza la New York Societatea Teozofica, având ca obiect de activitate ocultismul. Blavatsky era medium. În 1873 l-a cunoscut pe generalul Albert Pike, liderul a 23 de loji masonice din lume. La sugestia Helenei, acesta impune crearea de loji destinate femeilor. Tot la propunerea lui Blavatsky, se introduc sedinte de spiritism în cadrul tuturor acestor loji. În 1878, generalul Pike acorda Helenei gradul masonic 33. În aceeasi perioada, cartierul general al Societatii
Teozofice se muta din New York în Andyar, o suburbie a orasului Madras din India. Blavatsky a decedat pe 8 mai 1891.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 230 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Evreica Annie Besant Stein (1874-l933), fidela discipola a sa, îsi aroga sarcina de a asigura continuitatea Societatii Teozofice. Unul dintre cei mai importanti colaboratori ai ei a fost masonul Charles Leadbeater, care declara ca este mag alb si ca reusise sa-si trezeasca sarpele Kundalini. Cei doi au fost artizanii a ceea ce as numi „marea înselaciune“.
În India, datorita cruntei saracii, deseori parintii îsi vând copiii înca de mici unor bordeluri sau unor oameni bogati. Besant si Leadbeater au „selectat“ asadar un copil mic al unei familii indiene foarte sarace (întrucât, spuneau ei, acesta ar fi avut „o aura foarte pura“) si l-au luat împreuna cu ei pentru a-l creste ca pe un Mesia al Noii Ere. Krishnamurti a fost educat din frageda vârsta pentru acest rol. Desi n-a izbutit niciodata sa fie admis într-o universitate, a „studiat“ totusi în Anglia si a devenit un anglo-indian dupa toate tiparele spiritului modern.
În tot acest rastimp, Anny Besant îi pregatea sistematic terenul, raspândind prin intermediul Societatii Teozofice stirea ca „Mesia a revenit pe pamânt“! Când Krishnamurti a ajuns la o vârsta potrivita, Besant si-a adus scenariul la punctul culminant, întemeind în cinstea acestuia misticul „Ordin al Stelei“. Membri ai ordinului deveneau numai cei care credeau în noua venire a lui Mesia. Krishnamurti a fost declarat „conducator onorific“ al ordinului.
În 1925, la Madras, Krishnamurti (în vârsta acum de 30 de ani) s-a proclamat oficial drept Mesia si a ales doisprezece „apostoli“ pentru a-l însoti în calatoriile sale din toata lumea. Întreaga masinarie a acestei imense fraude spirituale fusese pusa în miscare, si a functionat perfect vreme de sase ani, înglobând un numar impresionant de persoane. Influenta organizatiei crestea considerabil, pe masura ce îsi recruta tot mai multi adepti dintre oamenii bogati si puternici. În noiembrie 1931, dupa sase ani de zile, minciuna bine ticluita s-a prabusit „dinauntru“. Krishnamurti, la cei 36 de ani ai sai, se revolta împotriva celor care îi planificasera viata pâna în cele mai mici detalii, împotriva celor care îl crescusera în aceasta minciuna, împotriva celor care urmarisera sa dobândeasca prin micul „zeu“ indian bani, putere si influenta, împotriva celor care îl transformasera într-o simpla unealta pusa în slujba intereselor lor. Asa se face ca, în timp ce se afla la sediul sau central din California, Krishnamurti a refuzat sa mai fie adorat ca Mesia. El a declarat textual: „Nu sunt actor, refuz sa port hainele lui Mesia“. Astfel a îndepartat masca pe care i se impusese sa o etaleze. S-a aratat dornic sa-si regaseasca adevarata identitate si sa respire ca un om liber pe acest pamânt.
Tratamentul la care a fost supus Krishnamurti este cel putin odios. Din cea mai frageda vârsta se exercitase sistematic asupra sa o teribila spalare a creierului. Cantitatea si intensitatea constrângerii psihologice pe care a suferit-o acest om sunt înfricosatoare. Hitler, care – din câte se pare – fusese initiat într-o ramura a Societatii Teozofice, a utilizat astfel de metode pentru cresterea si formarea militarilor S.S. A folosit chiar ca emblema a sa un vechi simbol magic hindus, svastica sau „roata lui Shiva“- cum este cunoscuta în India. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 231 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Astfel de proiecte se deruleaza cu asiduitate si în zilele noastre. Micii „zei“ sunt confectionati mai cu seama în Orientul sarac (de pilda Maharadji în India, ori Moon în Coreea). Pâna unde pot ajunge acesti oameni lipsiti de orice scrupule? Câti gurusi contemporani nu se autoproclama drept „încarnari ale lui Dumnezeu“?
Este însa la mijloc numai înselaciune? Nu cumva mai exista si altceva în aceste istorii, în afara de viclenie si minciuna? Parintele Paisie spunea ca magia este o împletire între înselaciune si lucrare demonica. Diavolul se straduieste întotdeauna sa se disimuleze pentru a-i amagi pe oameni, însa Dumnezeu nu-i îngaduie sa se camufleze deplin, caci altfel nimeni nu s-ar mai putea elibera din mrejele lui. Întotdeauna vor ramâne expuse vreun „corn“ sau vreo „codita“, asa încât oamenii sa prinda de veste si sa se pazeasca.
Vom identifica urmele acestei lucrari demonice în chiar marturiile apropiatilor lui Krishnamurti. Câteva fragmente din cartea „Viata si moartea lui Krishnamurti“ (Ed. Kastanioti, 1991) scrisa de Mary Lutyens, membra a unui cerc foarte intim de ucenici ai „Noului Mesia“, ne vor cdnvinge ca în procesul de formare si educare a lui Krishnamurti au colaborat si alte puteri, de natura metafizica, practic entitati spirituale dirijate asupra sa de catre magi precum Leadbeater si Besant. Cu mentiunea ca în cuprinsul cartii Krishnamurti este numit scurt si familiar Krishna, iata ce scrie Mary Lutyens: „Vestea pe care i-a dat-o Leadbeater lui Krishna în Sydney l-a influentat enorm. Pe 12 august a scris catre Lady Emily ca în ultimele cincisprezece zile meditase asupra acestei vesti în fiecare dimineata câte o jumatate de ora,
precum si seara înainte de a se culca.‘Îmi voi reface vechea legatura cu învatatorii mei si, în tot cazul, acesta este singurul lucru care are importanta în viata’, adauga el. Cinci zile mai târziu, pe 17 ale lunii, a traversat o experienta care a durat trei zile si i-a revolutionat viata“. Asadar, Leadbeater îi inoculeaza lui Krishnamurti ideea necesitatii de a „reface“ legatura cu învatatorii lui. La ce învatatori se refera? Desigur, nu la magul-mason si la Besant; cu acestia se afla deja în legatura. Atunci la cine? Si în ce mod se va stabili aceasta legatura? Krishnamurti se retrage cu un mic grup de intimi ai sai într-o casa, pentru a veni în contact cu „învatatorii“, care nu sunt oameni, ci „fiinte spirituale“. Aici, el cade prada unei stari neobisnuite. Se deruleaza o întreaga serie de fenomene stranii, dintre care spicuim: a)„Domnul Warington sedea în celalalt colt al camerei si a înteles, asa cum ne-a marturisit mai târziu, ca niste entitati sau energii suprafiresti strabateau trupul lui Krishna, ca rezultat al unor influente canalizate asupra lui dintr-un alt tarâm“. b)„Krishna a întrebat: ‘De ce m-au adus aici? Nu stiu unde sunt!’. Si repeta apoi obsesiv: ‘Nu stiu unde ma aflu!’. Daca cineva începea sa se deplaseze prin casa, el aproape ca sarea în picioare din pat si, de fiecare data când intram în camera sa, trebuia sa-l avertizam în prealabil, însa în jur de ora 6, pe când serveam cina, s-a linistit pâna ce am terminat. Apoi, întreaga casa a parut ca se umple brusc de o energie terifianta, în timp ce Krishna se comporta deja ca un demonizat“. c) În primele zile ale lui octombrie, învatatorii nevazuti au început sa lucreze asupra ochilor lui Krishnamurti. Era un martiriu înspaimântator.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 232 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS „În acea seara i-au spus lui Krishna ca ochii îi vor fi purificati, astfel încât sa poata sa„Il“ vada. Purificarea era însa o procedura înfricosatoare chiar si pentru cei care trebuiau sa-i fie simpli martori. II auzeam pe Krishna exclamând: ‘Este ca si când s-ar afla cineva legat într-un desert, cu fata spre soare si cu pleoapele smulse!’“.
Îndup a-amiaza urmatoare, când Krishna a iesit din baie si s-a retras sub o tulpina înalta de piper pentru a medita, le-a spus celorlalti ca în acea seara vor avea un „vizitator important“, pe „domnul Maytreya“. „Procedura“ la care a fost supus în acea noapte s-a dovedit cea mai dureroasa dintre toate cele pe care le-a avut de suferit corpul lui Krishna. Însa toti au simtit în mijlocul lor, pentru o clipa, „Marea Prezenta“. Mai târziu, când Nitia si Rozalind se
aflau cu Krishna în camera lui, acesta a început sa le vorbeasca unor persoane pe care ei nu le vedeau. d)„Besant si Leadbeater au atribuit experienta lui Krishna trecerii în cea de-a treia initiere. N-au putut gasi însa nici o explicatie pentru‘pr ocedura ’. Însusi Krishna era convins ca a fost un proces absolut necesar pentru a-si pregati corpul sa-l primeasca pe domnul Maytreya, si ca nu trebuia initiata nici o tentativa de a usura sau întrerupe acest proces“. e)„Ceea ce pare sigur este ca, indiferent ce anume s-a întâmplat în corpul lui Krishna, pentru urmatorii anil -a facut capabil sa devina canalul unei energii sau puteri colosale, care a constituit totodata si sursa învataturilor sale ulterioare“. Pentru un crestin cu o minima experienta duhovniceasca daruita de Hristos în Duhul Sfânt, lucrurile sunt mai mult decât limpezi. Avem de-a face în acest caz cu oameni care nu sunt pur si simplu „influentati“ de catre demon, ci „stapâniti“ în întregime de acesta. Învataturile lor, oricât de seducatoare ar putea eventual parea, sunt inventii demonice care au drept scop îndepartarea oamenilor de adevar si de viata adevarata, calauzirea lor pe cararile întunecate ale minciunii si ale autodistrugerii. Acestia nu sunt altceva decât hristosii mincinosi despre care însusi Domnul Iisus Hristos ne-a avertizat cu 2000 de ani înainte de aparitia lor:
Si atunci daca va va zice cineva: Iata, aici este Hristos, sau iata acolo, sa nu credeti. Se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si vor face semne si minuni, ca sa duca în ratacire, de este cu putinta, si pe cei alesi. Dar voi luati seama. Iata, dinainte v-am spus voua toate (Marcu 13, 2l-23).
Din nefericire, Krishnamurti nu este nicidecum un caz singular. În vremea noastra s-a umplut planeta de „hristosi“ ai Noii Ere si de „dumnezei încarnati“, care înseala si exploateaza milioane de oameni…  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 233 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS MEDITATIE SI AUTOHIPNOZA Ce este meditatia? Cum functioneaza mintea umana în timpul meditatiei? Ce tipuri de transformari cunosc sufletul si intelectul unui om care o exercita regulat si pentru o perioada îndelungata de timp? Cum este utilizata de catre gurusii contemporani si, în general, de catre organizatiile new age-iste? Ce rol joaca în planurile lor? în sfârsit, are ea vreo legatura cu rugaciunea crestina?
Ne vom stradui sa conturam raspunsurile la aceste întrebari prin apel la învataturile gurusilor însisi si, mai cu seama, la practicile lor- care sunt cu mult mai graitoare decât cuvintele. Ma voi opri, în cele ce urmeaza, asupra a trei practici distincte pe care le-am experiat personal. Ele sunt promovate de trei organizatii diferite care împânzesc în momentul de fata majoritatea tarilor lumii occidentale. Imaginea fiecarei organizatii este diferita. Cea dintâi, intitulata generic Mind Control, îsi revendica o filiatie stiintifica, adaptata mentalitatii apusene contemporane, vizând racolarea unei palete largi de adepti. A doua organizatie, cea a gurului Shri Chinmoy, a acordat hinduismul cu preocuparile tânarului occidental, promovând meditatia îmbinata cu muzica, gimnastica, sportul, pictura. Centrul organizatiei si principalul sediu al gurului se afla în New York.
A treia organizatie, cea a gurului Satyananda, având ashramul central în Mongyr (India), îsi conserva mai riguros identitatea hindusa si evolueaza astfel cu o imagine mai „exotica“ si mai autentic indiana pe piata religioasa. Totusi, pentru o promovare mai eficienta, îsi revendica statutul de „Universitate Yoga“.
Toate cele trei organizatii constituie mici segmente ale miscarii universale New Age (Noua Era), printre ale carei obiective majore se înscriu distrugerea caracterului crestin al societatilor occidentale si impunerea conceptiilor orientale despre om, lume si Dumnezeu. Noua Era pregateste sub toate aspectele contextul propice aparitiei unui nou lider religios mondial care va instaura o religie mondiala unica si în cele din urma se va proclama pe sine Dumnezeu, instaurându-si dictatura politica si religioasa absoluta. Este cel pe care poporul evreu îl asteapta ca „Mesia“, iar Evanghelia îl numeste Antihrist. Aparitia, dominatia temporara si sfârsitul lui Antihrist au fost profetite de însusi Hristos, de Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan Teologul, de Sfântul Apostol Pavel si de multi alti sfinti crestini. Primul exemplu Iata ce am fost ghidati sa facem în cadrul sedintelor de Mind Control: Stam linistiti în fotoliile centrului de conferinte al hotelului. Suntem în jur de 70 de persoane. Scurta teorie introductiva s-a terminat. Ne relaxam… Închidem ochii; îi vom pastra închisi pâna la finele exercitiului… Declamam cu voce puternica si prelunga cuvântul sfânt al hindusilor, OM… Sala vibreaza pentru aproximativ doua minute de sunetul OM, „pentru a se purifica spiritual atmosfera“-asa cum ne explicasera deja… Bineînteles, procedeul era antistiintific prin definitie; tinea de asumarea explicita a unei credinte pur religioase, anume cea hindusa. Nici unul
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 234 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS dintre noi n-a remarcat însa acest aspect. Executam mecanic tot ce ni se comanda, fara nici un filtru rational. în continuare, îl auzim pe profesor zicându-ne: „Voi numara foarte rar si limpede, în sens invers, de la 10 pâna la 1. La fiecare numar imaginati-va ca aveti de coborât câte o treapta, ca si când ati coborî o scara; adânc, tot mai adânc… 10… 9… 8… 1… 6… coborâti scara în adânc, tot mai adânc… 5… 4… acum va aflati la un nivel mental mai profund, si veti coborî înca si mai adânc… 3… 2… coborâti tot mai adânc…“, continua vocea sugestiva a profesorului. Îi urmam
indicatiile si simtim cum coborâm „tot mai adânc“ pe aceasta scara imaginara. În sfârsit, ajungem si la „1“. Suntem cu adevarat pe jumatate adormiti: corpul greu, pleoapele grele, mintea încetosata, ca într-un somn, pastrând însa o oarecare constienta.
„Acum va aflati într-un plan profund, energetic al mintii“ continua profesorul. „Vreau sa vedeti limpede în mintea voastra, în culori, imaginile pe care vi le voi indica: un trandafir rosu… un apus de soare… un lac… un râu… un munte acoperit de zapada… o stea… etc.“ Dispozitiile sunt date într-un ritm foarte lent. Un sir de imagini directionate îmi traverseaza mintea. Ma aflu parca în fata unui televizor. Claritatea imaginilor depinde numai de nivelul de dezvoltare al imaginatiei fiecaruia dintre noi… În mod cert, însa, printr-un astfel de procedeu ne cultivam si ne dezvoltam cu totii imaginatia. Profesorul ne cere apoi sa ne construim imaginativ laboratorul nostru spiritual, în care vom intra de fiecare data pentru a executa tehnicile. Unul îsi imagineaza o pestera; altul- o vila pe vârful unui munte; altul – un vast apartament într-un zgârie-nori, s.a.m.d….Ni se cere sa ni-l imaginam în cele mai mici detalii. O facem cu meticulozitate, întrucât ni se lasa timp din belsug la dispozitie pentru aceasta… Imaginatia noastra lucreaza acum la maximum. Ni se comanda mai departe sa „vedem“ în mintea noastra ceva ce am dori sa ni se întâmple… Unul se „vede“ pe sine frumos, altul îl „vede“ pe seful sau dându-i o prima, altul se „vede“ pe sine familist… Dorintele cele mai intime ale fiecaruia sunt scoase acum la iveala. Visam în chip programat…
Dupa un rastimp oarecare, profesorul ne vorbeste din nou: „Acum voi numara de la 1 la 10. La fiecare numar veti urca o treapta mai sus. Când voi ajunge la 10 va veti trezi, veti fi linistiti, absolut sanatosi, odihniti si bine dispusi. Tot atunci veti deschide ochii“.
începe sa numere lent. Ajunge la 10, si deschid la rândul meu ochii. Corpul îmi este greu. Privesc în jur si vad oameni miscându-se cu multa încetineala, ca dupa trezirea dintr-un somn adânc. Capul îmi este de asemenea greoi si amortit. Acuz o stare pronuntata de somnolenta.
Profesorul ne asigura ca, lucrând sistematic în fiecare zi asupra unei teme, în final ni se va întâmpla exact ceea ce ne dorim. -Bine, dar cum se va întâmpla asta? întreaba cineva. -Când exersati aceasta tehnica, va conectati la Mintea Universala care guverneaza lumea, si ea va face ca dorinta dumneavoastra sa devina realitate! a survenit prompt raspunsul… Cu cât mai constant exersati metoda, cu atât mai repede veti ajunge sa va cufundati. Va veti obisnui… Trebuie sa o practicati la ore MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 235 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS regulate – dimineata, la prânz, seara – fie si pentru zece minute. Exista oameni conectati pe toata durata zilei la nivelul alfa. S-au spus în cadrul cursurilor înca multe alte lucruri din a caror analiza se pot desprinde concluzii cel putin interesante. Eu îmi voi concentra însa atentia asupra a trei chestiuni. a)Aceasta practica se bazeaza pe cultivarea metodica si exploatarea neîngradita a imaginatiei. Daca se are în vedere cazul unei persoane care exerseaza zilnic, pe parcursul mai multor ani, aceasta metoda, este lesne de înteles ce amploare va dobândi capacitatea sa imaginativa, pe de o parte, dar si cât de mult timp din viata sa si-l va petrece în tarâmul imaginatiei sau sub influenta ei directa, pe de alta parte. b)O asemenea tehnica îl educa pe practicant în spiritul unui pasivism si al unei obediente totale. Sa ne reîntoarcem asupra modului în care a fost executata metoda Mind Control. Stam asadar lejer pe scaun si ne relaxam, închidem ochii si pierdem contactul cu mediul înconjurator; emitem monoton pentru câteva minute sunetul „sfânt“, OM, si ne golim treptat mintea de orice gânduri. Auzim apoi vocea temperata dar autoritara a unui profesor de yoga, care ne dicteaza riguros ce sa facem. Ne supunem continuu, ordinele
succedându-se fara încetare. Ne conformam automat, mecanic, fara nici o cenzura rationala, între altele si pentru ca nu dispunem de timpul fizic pentru a rationa; orice efort rational presupune întreruperea exercitiului. Ii permitem sa faca uz de mintea noastra dupa bunul sau plac, fara sa fi fost preveniti despre ceea ce urmeaza sa ni se întâmple. Nu ni s-a dat ocazia si timpul de a ne gândi, de a discerne si de a alege
liber. Am fost efectiv pusi în fata faptului împlinit. S-a exercitat asupra noastra o stapânire totala, vreme de aproximativ douazeci de minute. Când ni se spune sa ne „trezim“, atunci ne „trezim“, si ne simtim capul îngreuiat ca si când ne-am scula din somn.
Este scenariul unei sedinte tipice de hipnoza în masa, condusa de un yoghin experimentat, cu scopul de a „sparge“ barierele mentale care îl împiedica pe individ sa progreseze în autohipnoza. Pentru ca obiectivul ultim al acestui seminar îl constituie predarea unei tehnici de autohipnoza. Ni s-a înmânat la sfârsit câte o caseta audio, cu ajutorul careia sa exersam la domiciliu. Indicatiile sunau astfel: „Izolati-va într-o camera linistita din casa voastra si rugati sa nu fiti deranjati sub nici un motiv. Trageti obloanele si stingeti toate luminile, asa încât sa fie întuneric si liniste. Asezati-va în pozitia lotusului sau în orice alta pozitie de meditatie; daca va e greu, atunci întindeti-va pur si simplu pe podea. Relaxati-va si porniti casetofonul“. Când caseta începe sa ruleze, se aude pentru câteva minute un zumzet continuu, asemanator cu zgomotul unui motor care functioneaza monoton. Acest zumzet „pregateste“ mintea (întocmai ca si sunetul prelungit OM) pentru a executa comandamentele ulterioare „fara gânduri“ si reactii launtrice de împotrivire. Zumzetul continuu „goleste“ mintea de gândurile deja existente, si împiedica totodata nasterea unor gânduri noi. La capatul câtorva luni de practica intensa, puteam deja aplica singuri metoda, fara profesor si fara caseta. Ajunsesem la stadiul în care eram capabili sa ne „autocufundam“. Instructorii preferau sa utilizeze termenul „autocufundare“, evitându-l cu obstinatie pe cel de „autohipnoza“, întrucât termenul „hipnoza“ provoaca adesea rezerve si chiar teama, iar pe de alta parte este un termen deja consacrat care nu poate fi prezentat ca o descoperire noua. Din exact acelasi motiv era evitat, cel putin într-un prim stadiu, si termenul „meditatie“.
MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 236 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS c)Marile promisiuni pe care le vehiculeaza învatatorii acestei tehnici sunt instrumentul cu ajutorul caruia îi tin pe oameni în stapânirea lor. Prima promisiune care ni se face decurge din chiar numele organizatiei: vom învata sa ne controlam mintea si sa-i valorificam puterile ascunse. Apogeul acestei promisiuni este atins atunci când profesorul ne spune ca „Mintea Universala“ care guverneaza întreaga lume va face ca dorinta noastra sa devina realitate; cu alte cuvinte, orice imagine autoprogramata am derula pe ecranul mintii noastre prin tehnica pe care am învatat-o va fi transpusa în realitate de catre „Mintea Universala“. Ni se fagaduieste ca putem deveni în felul acesta bogati, frumosi, puternici, sanatosi, celebri, ba chiar putem ajunge la „progres spiritual“, „cunoastere spirituala“ si, mai mult, „sfintenie“.
În continuare, suntem invitati sa ne înscriem în asociatia absolventilor seminarului. Vom pastra astfel un contact permanent si vom fi tinuti mereu la curent cu noile „descoperiri“. În acelasi timp, devenim membrii unui grup de oameni care se sprijina social, dobândim noi prieteni, noi cunostinte, noi posibilitati… Pe de alta parte, desigur, conducatorii grupului îsi sporesc influenta sociala, pot introduce mai usor în circulatie anumite stiri si idei, si pot modela mai eficient perceptia despre lume a adeptilor lor. În ceea ce priveste marile fagaduinte cu care publicul este atras catre seminariile de Mind Control, una din problemele majore care se cer rezolvate vizeaza identificarea continutului notiunii de „Minte Universala“. Daca prin acest termen este subînteles Dumnezeu, atunci avem de-a face cu o religie care îsi revendica putinta de a-i
aduce pe adeptii sai în contact cu Divinitatea si, în felul acesta, se naruie toate pretentiile stiintifice ale metodei. Însa Hristos ne avertizeaza ca exista doua feluri de puteri spirituale: Dumnezeu si îngerii Sai, pe de o parte, si diavolul împreuna cu demonii lui, de cealalta parte. Si, de vreme ce aceasta asa-numita „Minte Universala“ nu este Hristos, ci, dimpotriva, submineaza si maimutareste învatatura si Biserica lui Hristos, atunci este cât se poate de evident cine se ascunde în spatele acestei titulaturi! Cât priveste masura în care se concretizeaza promisiunile pe care organizatia le agita atât de strident, majoritatea membrilor pe care i-am cunoscut nu si-au îmbunatatit radical nici situatia economica, nici starea de sanatate, dupa cum nici n-au devenit celebri sau super-inteligenti. Ceea ce s-a schimbat însa substantial în viata lor este conceptia despre om, despre lume si despre Dumnezeu. De asemenea, au suferit notabile transformari de comportament si personalitate, devenind în general mai pasivi, si în special dependenti de instructorii Mind Control. Se poate vorbi într-adevar de un control al mintii, însa numai în sensul ca mintea le este dirijata de catre conducatorii grupului. Printre acestia din urma, am constatat ca exista unii care îsi exercita realmente puteri suprafiresti. Sunt puteri spirituale care sustin si dirijeaza organizatia. Liderii cei mai „evoluati“ întretin un contact nemijlocit cu „fiintele spirituale“, în speta cu demonii. Al doilea exemplu Sa ne oprim, în cele ce urmeaza, asupra seminarului organizat de „Centrul OM“ al gurului Shri Chinmoy. Cel care preda este un discipol apropiat al gurului. Afisul care ne invita la conferinta purta titlul „Cum veti atinge prin yoga tintele dumneavoastra spirituale“.
Iata procedeul prin care am fost învatati sa meditam: ne asezam într-o pozitie cât mai relaxata, închidem ochii si ne concentram mintea asupra unui punct concret (locul inimii, spre exemplu). Profesorul ne propune: „Imaginati-va MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 237 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS ca inspirati si expirati nu prin nari, ci prin inima. Simtiti aerul trecând prin inima voastra“. Asadar, pret de aproximativ zece minute ne imaginam ca aerul intra si iese prin inima. Se presupune ca astfel ni se deschide „inima spirituala“ si dobândim iubire. Urmeaza apoi o pauza în care profesorul ne vorbeste despre yoga, reîncarnare, karma si despre gurul sau. La capatul peroratiei, închidem ochii si ne concentram din nou asupra locului inimii. Profesorul ne indica acum sa ne imaginam ca în locul inimii exista o floare deosebit de frumoasa. Ne cere apoi sa ne
identificam cu aceasta. Dupa ce ne lasa câteva minute sa ne autostimulam imaginatia, ne îndruma sa ne cufundam în „inima“ florii, unde ar exista, spune el, un soare minuscul. „Cufundati-va în soare… Simtiti soarele cum creste si devine una cu voi…“. Dupa aceasta cufundare a mintii în imaginar, începe lent revenirea în lumea reala. „Simtiti ca iesiti din soare… Sunteti iarasi în floare; ridicati-va deasupra florii… Auziti sunetele din jurul vostru… Deschideti ochii putin câte putin“.
O data cu finalul exercitiului, profesorul îsi reia expunerea: „Aceste exercitii sunt foarte simple, dar foarte eficiente, mai ales daca le practicati zilnic, la ore bine stabilite… Veti putea patrunde astfel în realitatea spirituala si veti accede la un plan spiritual superior“, ne asigura el cu convingere. În sfârsit, ne permite sa-i adresam câteva întrebari. Ma grabesc sa-l interpelez: -Domnule profesor, pe de o parte vorbiti despre o anumita „realitate“ pe care meditatia ne va ajuta sa o descoperim, iar pe de alta parte în toate exercitiile pe care le-am facut ne-ati comandat sa ne imaginam aceasta realitate. Cum stim ca ea exista cu adevarat si ca nu este o simpla nascocire a imaginatiei noastre? -Meditatia va va convinge de aceasta. Cu cât veti exersa mai temeinic, cu atât veti fi mai edificati si veti dobândi experiente despre aceasta realitate. -Dar daca fac în fiecare zi exact ceea ce-mi spuneti, adica ma scol dimineata si meditez asupra inimii spirituale, îmi imaginez ca respir prin inima spirituala, ca schimb energie cu cosmosul – si tin sa subliniez cuvântul „imaginez“- nu înseamna aceasta pur si simplu ca ma autosugestionez? Nu voi ajunge în final, dupa ani de zile de practica, sa creditez propria mea imaginatie, luând-o drept realitate? Nu cumva ma
transpun într-o lume fantastica? Mai mult, nu cumva voi ajunge sa confund în general realul cu imaginarul? Vreau sa spun ca nu exista în realitate nici floarea, nici soarele în inima, nu-i asa? -Da, nici floarea si nici soarele nu exista. Însa dumneavoastra, prin exercitiul meditatiei, ajungeti sa încorporati calitatile acestor imagini- adica frumusetea florii, luminozitatea soarelui – si astfel sunteti ajutati sa le realizati în viata dumneavoastra. – Asadar, este vorba de autosugestie, de autoprogramare sau programare din exterior, mai ales ca dumneavoastra sunteti cel care alege aceste simboluri, în timp ce noi va executam riguros instructiunile. Practic, dumneavoastra ne programati mintile, iar noi ne conformam programului… -Uitati ce se întâmpla, întreaga societate umana functioneaza pe baza unor programe; noi nu facem decât sa schimbam un program cu altul mai bun. -Sunt de acord ca societatea începe sa programeze mintile oamenilor din chiar clipa nasterii lor, imprimându- le adesea valori negative – precum egoismul, agresivitatea, goana dupa bani si putere, hedonismul în toate formele lui, s.a.m.d…. Este suficient sa evocam programele actuale de televiziune, care promoveaza constant sexul si violenta, întrebarea mea este alta: De unde stim ca noul program pe care ni-l propuneti este expresia adevarului?
-Cunoasteti dumneavoastra cumva adevarul? -Nu, dar pastrez multe dubii legate de ceea ce ne propuneti, si vreau sa le discutam. Ce garantii exista ca programul pe care vreti sa-l impuneti mintii noastre este furnizor de adevar? Daca el este gresit, atunci îmi MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 238 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS voi petrece tot restul vietii luând greseala drept adevar? Nu e oare extrem de riscant? În cel mai fericit caz, îmi voi irosi multi ani de zile în zadar… Iar apoi, voi mai gasi oare vreodata resursele spirituale pentru a înlatura acest program? Voi putea macar constientiza ca acest program este gresit, de vreme ce m-am
supus ani în sir unei actiuni sistematice de anihilare a capacitatii critice a mintii? Subit, atmosfera dintre noi a devenit glaciala si profesorul a sugerat ca nu mai este dispus la o prelungire a discutiei. Întrucât am participat la nenumarate sedinte de hipnoza si am auzit gurusi celebri vorbind despre hipnoza si meditatie, întrucât am vazut cu ochii mei maestrii yoghini precum Babaji si Satyananda hipnotizând oameni în câteva secunde – ba chiar am fost eu însumi „beneficiarul“ unui asemenea tratament de cinci-sase ori în India, am toate temeiurile sa afirm ca asa-numita „meditatie“ yoghina este o forma de autohipnoza. De altfel, am întâlnit gurusi care admiteau implicit aceasta echivalenta. Desigur, cei care mediteaza sunt de obicei dirijati în prealabil de catre un guru, astfel încât temele sunt atent selectate dinainte. Asa se face ca discipolii sunt dirijati uneori spre a-si „reaminti“ vietile anterioare, ca în felul acesta sa îmbratiseze credinta în reîncarnare. Alteori sunt dirijati sa mediteze asupra figurii gurului, subpretextu l însusirii valorilor spirituale pe care acesta le întrupeaza; în realitate, însa, pe aceste cai ocolite vor fi condusi spre
a-l admira, adora si zeifica pe guru, devenind în final uneltele lipsite de vointa ale acestuia. Prin meditatie, adica în cea mai mare masura prin autohipnoza si autosugestie, persoana este determinata sa-si împleteasca singura lanturile spirituale cu care se va lasa târâta în înselare si sclavie. Gurusii utilizeaza însasi puterea mentala a persoanei pentru a o supune. Este ca si cum ar convinge-o sa-si scoata ochii cu propriile ei mâini.
Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei însisi (II Tim. 3, 13), spune Apostolul Pavel. Dar cine i-a înselat pe toti acestia, pe gurusi si pe discipolii lor? Cine i-a deturnat la o asemenea distanta de realitate? Exista în spatele lor o traditie spirituala multimilenara, în care se nasc si pe care o respira: vechea idolatrie rezista pâna în zilele noastre, întretinuta de anumite entitati spirituale care produc valuri de evenimente si experiente suprafiresti, alimentându-le oamenilor atasamentul fata de aceasta traditie. Evanghelia nu face nici un secret din identitatea autorului si catalizatorului acestei rataciri: este balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama diavol si Satana, cel care înseala toata lumea (Apoc. 12, 9). Al treilea exemplu Ma voi referi succint la continutul a doua conferinte-lectii sustinute de miscarea gurului Satyananda. Prima lectie este predata de însasi Shivamurti, conducatoarea filialei grecesti a miscarii. Suntem înjur de 20 de persoane, cu vârste situate pâna la 25 de ani. Ni se indica mai întâi sa facem câteva asane, pentru ca în final sa ne asezam în pozitia lotusului.
- Acum închideti ochii! Dobânditi cunoasterea tarâmului spiritual care se afla în fata persoanei voastre. Un întuneric se întinde în fata mea. Ma straduiesc sa-l pipai, sa-i aflu marginile. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 239 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Imaginati-va în mijloc o lumânare arzând. Facem eforturi serioase în acest sens. – Deschideti ochii si priviti intens flacara lumânarii care arde în fata voastra. Intr-adevar, în acest timp cineva aprinsese o lumânare de dimensiuni mari si o postase în fata noastra. Dupa ce o privim concentrati vreme de câteva minute, ne porunceste din nou: – Inchideti pleoapele si pastrati imaginea lumânarii în fata ochilor. Acum detaliile sunt mai „palpabile“, exact ca atunci când, dupa ce privim soarele un anumit timp si închidem ochii, pastram în continuare imaginea soarelui pe retina, ca urmare a excitarii nervului optic. Acelasi gen de „perceptie“ se manifesta si acum. Imaginea lumânarii persista în fata noastra, fara sa faca necesar un efort de imaginatie.
-Straduiti-va sa pastrati imaginea clar si constant în fata voastra cu ochii închisi, ne spune din nou Shivamurti. Intr-adevar, reusesc. -Acum straduiti-va sa vedeti un frumos trandafir rosu… Îl vedeti cât se poate de viu, cu picaturile de roua pe el… De aici începe deja sa lucreze imaginatia. Continuam apoi cu succesiuni întregi de imagini, la capatul carora ni se comunica ritos: -Tarâmul prezent acum în fata voastra se numeste Tsitakas si este locul vederii spirituale. Se poate dezvolta acest tarâm, precum si capacitatea de a primi si a trimite imagini. În concluzie, ni se adreseaza din partea conducatorului miscarii propunerea explicita de a ne cultiva paroxistic imaginatia. Cea de-a doua lectie se desfasoara în vasta sala a unui ashram din India. Profesoara este o swami europeana, veche discipola a gurului. Poarta rasa portocalie. Printre elevi se numara în special vizitatori ocazionali ai ashramului, de la copii pâna la oameni de vârsta medie. Nidra Yoga sau „yoga relaxarii“ se adreseaza prin excelenta societatii contemporane. Profesoara ne invita sa ne întindem pe podea, fara sa ne atingem unul pe altul, si sa ne gasim o pozitie cât mai comoda. – Inchideti ochii si linistiti-va, relaxati-va… Ritmul indicatiilor este lent, pentru a ne asigura tot timpul necesar executiei. În sala domneste o liniste deplina, întrerupta numai de glasul yoghinei. MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 240 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS – Simtiti-va corpul devenind greu, din ce în ce mai greu… Este cu neputinta sa-l miscati… Simtiti punctele de contact cu podeaua… Urmeaza o pauza de câteva minute. – Acum simtiti-va corpul foarte usor, gata sa-si ia zborul… Uitati acum corpul, si priviti cu mintea un minunat apus de soare… Acum o floare galbena… O cascada frumoasa… Un soare stralucitor… Imaginile se însiruie ca la un cinematograf. Glasul profesoarei este domol si ritmat. Întregul exercitiu dureaza în jur de o ora. – Acum dobânditi din nou constiinta propriului corp… Miscati-va încet-încet membrele… Intr-adevar, îmi simt corpul îndeajuns de greu cât sa nu pot schita miscari rapide. – Deschideti-va ochii putin câte putin si luati act de amanuntele camerei… Ma ridic alene, ca dupa un somn profund. Privind în jur, constat ca majoritatea cursantilor par a fi proaspat treziti din somn… Unii ramân însa întinsi pe podea. Au adormit într-adevar de-a binelea! – Treziti-i, ne spune zâmbind profesoara… Acesta a fost continutul lectiei de Nidra Yoga, pe parcursul careia ne-am predat controlul mintii si întreaga vointa în mâinile swamitei, devenind subiectii unei proceduri tipice de hipnoza în masa. Hiperstimularea imaginatiei a constituit din nou activitatea noastra principala. Am evocat cele trei cazuri de mai sus pentru a ilustra si sub acest aspect imensa diferenta dintre yoga si ascetismul ortodox. Acesta din urma adopta o pozitie refractara fata de imaginatie, concentrându-se asupra unei ancoraricâ t mai intense în realitate. Considera imaginatia un teren extrem de primejdios, folosit prin excelenta de catrediavol . Parintii asceti desemneaza frecvent imaginatia ca fiind „puntea demonilor“, iar pediavol îl numesc „mare scenograf, „regizor“ sau „nascocitor“. Prin intermediul imaginatiei,diavolul se straduieste sa influenteze decisiv mintea umana. Parintii disting net lucrarea imaginatiei de adevarata lucrare a harului dumnezeiesc. Aceasta lucrare a Duhului Sfânt este perceputa în stare de trezvie, în deplina cunostinta, si totdeauna în afara tarâmului
imaginatiei. Sa consultam însa chiar scrierile patristice. Textul ce urmeaza apartine Sfântului Nicodim Aghioritul, fiind extras din cartea sa Razboiul nevazut. Sfântul Nicodim a studiat riguros vechile scrieri ascetice ale Parintilor crestini si le- a reunit în monumentalele culegeri intitulate „Filocalia“ si „Everghetinos“, care au devenit cele mai citite carti în
mediile monahale ortodoxe. Îmbratisând el însusi acelasi mod de viata pe care si-l asumasera Parintii isihasti si rezumând experienta patristica a Bisericii lui Hristos, Sfântul Nicodim scrie: „Dupa ce am vorbit despre corectarea simturilor noastre, urmeaza a vorbi aici si despre felul cum sa corectam imaginatia si memoria noastra; caci, potrivit aproape tuturor filosofilor, imaginatia si memoria nu sunt altceva decât impresii ale lucrurilor sensibile pe care le-am vazut, auzit, mirosit, gustat si pipait. Am putea asemana întrucâtva suma perceptiilor noastre cu o pecete, iar imaginatia cu imprimarea pecetii. [...]  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 241 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Sa stii ca, dupa cum Dumnezeu este în afara de toate simturile si lucrurile ce se simt, în afara de orice forma, culoare, distanta si loc, ca o fiinta fara forma si neînchipuita, fiind pretutindeni si mai presus de orice, tot astfel este dincolo de orice imaginatie. Prin urmare, sa stii ca imaginatia este o putere sufleteasca incapabila a se uni cu Dumnezeu, din
pricina unor astfel de neajunsuri ale ei. Sa stii ca Lucifer, cel ce fusese întâiul între îngeri, aflându-se la început mai presus de imaginatie si afara de orice forma, culoare si perceptie, ca minte rationala, imateriala, fara forma si fara trup, mai apoi râvnind în mintea sa sa devina întru totul egal cu Dumnezeu, a cazut în aceasta mult divizata, grosolana si multiforma imaginatie. Astfel, din înger fara forma, nematerial si nepatimas, a devenitdiavol, oarecum material, pluriform si patimas.
De aceea este numit de catre dumnezeiestii Parinti Tpictor a toatet, Timitator a toatet, Tsarpe cu multe chipurit, Tmâncator al pamântului patimilort, Tnaluciret, si alte nume de acest fel. [...] Deci, învata din acestea, iubite, ca diferitele forme ale imaginatiei, dupa cum sunt inventii si nascociri alediavolului , tot asa îi sunt lui si foarte pe plac. Pentru ca, dupa unii sfinti, imaginatia este puntea pe care trec demonii ucigatori si se amesteca în suflet, fâcându-l salas al gândurilor rele si al tuturor patimilor necurate, sufletesti si trupesti. [...]
O! Dar diavolul cel ucigator de oameni a facut ca, întocmai precum el a cazut prin imaginatie, tot asa si Adam sa-si închipuie ca poate deveni egal cu Dumnezeu, si prin aceasta închipuire sa cada. Astfel, din acea viata cugetatoare, îngereasca, indisolubila si statornica, a fost aruncat dedia vol în imaginatia robita simturilor, multiforma si nestatornica, si în starea animalelor irationale. [...]
Omul, o data cazut într-o astfel de stare, cine poate spune în câte patimi, rautati si greseli n-a fost aruncat prin imaginatie? A umplut filosofia morala cu felurite amagiri, fizica cu multe opinii neadevarate, iar teologia cu dogme false. Caci multi dintre cei vechi si dintre cei noi, dorind sa vorbeasca despre Dumnezeu si sa se ocupe îndeosebi de adevarurile înalte si neînchipuite ale lui Dumnezeu, chiar înainte de a-si curati mintea de formele patimase si de feluritele închipuiri ale lucrurilor care cad sub simturi, în locul adevarului au aflat minciuna. Raul cel mare este ca au îmbratisat aceasta minciuna drept adevar. În loc de teologi, ei se arata a fi niste amagitori, bizuindu-se pe iscusinta
mintii, cum zice Apostolul. Deci, frate, daca doresti sa te eliberezi degraba de aceste patimi si rautati, daca voiesti sa te feresti de feluritele curse si mestesugiri ale diavolului si daca iubesti a te uni cu Dumnezeu si a dobândi dumnezeiasca luminare, atunci lupta-te din rasputeri a-ti goli mintea de orice forma, culoare si spatialitate. Pe scurt, de orice imaginatie si aducere aminte a lucrurilor bune sau rele, pentru ca toate acestea sunt plagi, umbre si neguri care întuneca puritatea, nobletea si stralucirea mintii. Nici o patima trupeasca sau sufleteasca nu poate patrunde în minte pe alta cale decât prin imaginarea lucrurilor senzoriale. Imaginatia si memoria sunt treptele înselaciunii vrajmasului, dar mai cu seama imaginatia: într-însa este radacina oricarui pacat. Sârguieste-te, deci, a-ti pastra mintea curata de orice imaginatie, asa cum a creat-o Dumnezeu.“ MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 242 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Asadar, în vreme ce crestinii se feresc de imaginatie în timpul rugaciunii, toti gurusii si new age-istii, dimpotriva, o stimuleaza si o dezvolta prin diversele mijloace de „meditatie“, considerând-o „vehicul“ si mod de a se apropia de „Dumnezeu“. Bineînteles, „Dumnezeul“ lor este cu totul altul decât Hristos. În zilele noastre asistam la o veritabila explozie de organizatii new age-iste care cultiva sistematic imaginatia în mintile adeptilor lor. În acest fel, diavolul gaseste terenul cel mai prielnic pentru a-i „duce la cinema“, cum obisnuia sa spuna batrânul Paisie. Acest teren extrem de fertil va fi valorificat si de catre Antihrist, în scopul plasmuirii falselor sale minuni. Sfântul Apostol Pavel scrie în cea de-a doua sa epistola catre tesaloniceni ca aratarea lui Antihrist va fi însotita de false minuni care se vor savârsi prin lucrareadiavolului: Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2,9-l0). Asadar, analiza acestor aspecte legate de meditatia orientala si rugaciunea crestina reveleaza o data în plus antiteza fundamentala dintre cele doua religii. Pe cât difera lumina de întuneric si Dumnezeu de diavol, pe atât difera Biserica lui Hristos de pagânismul hindus si de sectele new age-iste.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 243 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS EPILOG Si au zis apostolii catre Domnul: Sporeste-ne credinta! (Luca 17,5) Batrânul Paisie spunea ca Hristos, dincolo de sirul nesfârsit al zguduitoarelor minuni pe care le-a savârsit, a lasat înadins anumite lucruri nelimpezite pâna la capat în Evanghelie, spre a-i da în acest mod omului posibilitatea de a- si dovedi buna dispozitie, astfel încât credinta sa sa nu izvorasca din constrângere (spre exemplu, din multimea unor dovezi zdrobitoare), ci sa fie rodul bunei sale intentii. În acest fel, credinta devine si o lucrare proprie a omului, vrednica de lauda si de rasplata din partea lui Dumnezeu. Asemeni necredintei, nici credinta în Dumnezeu nu are o baza stiintifica. Este totusi adevarat ca stiinta contemporana furnizeaza tot mai numeroase indicii ale existentei lui Dumnezeu. Însa hotarâtoare în privinta refuzului sau asumarii credintei în Dumnezeu ramân intentia si calitatea fiecarei persoane în parte.
Desigur, aceasta alegere are consecinte dintre cele mai marcante pentru viata individului. Omul în al carui suflet se naste credinta dobândeste o putere uriasa care îl transgreseaza într-o dimensiune spirituala vesnica. El cunoaste realitati extrem de profunde, însa nu printr-un demers rational obisnuit, ci prin credinta si mai ales prin experienta. Credinta determina în chipul cel mai firesc faptele credintei; acestea, la rândul lor, aduc cunoastere spirituala, care calauzeste la o tot mai profunda si mai intensa credinta. Astfel este parcurs într-o continua ascensiune drumul credintei, pâna ce omul ajunge la credinta desavârsita.
Punctul crucial îl constituie prima circumstanta în care persoana va actiona într-o maniera care se fundamenteaza pe credinta. În acest punct, omul trebuie sa faca un salt semnificativ, depasindu-si îndoielile si ezitarile care de obicei sunt de natura sa bulverseze si chiar sa ne întrerupa brutal calatoria. Saltul este posibil printr-o miscare sufleteasca energica, hotarâtoare, în virtutea careia omul sa actioneze bazându-se pe intentia sa launtrica profunda, si sa înainteze astfel pe cale. Acest act al sau va fi motorul experientelor credintei si al cunoasterii spirituale. Mai departe, dificultatile si intensitatea luptei sufletesti vor creste analog cu progresul spiritual al luptatorului. Stacheta se va ridica putin câte putin, pâna ce atletul va ajunge la credinta desavârsita.
Ezitarile si îndoielile pe care suntem chemati sa le biruim prin credinta sunt reale, iar primejdiile – cât se poate de palpabile. Exista vrajmasi de temut care se straduiesc sa ne abata de pe calea adevarului si sa ne distruga. De aceea, este vital sa putem opera totdeauna distinctia între himera si realitate, între întuneric si lumina, între ratacire si adevar, între credinta gresita si cea adevarata.
Profunzimile credintei sunt imposibil de sondat cu instrumente rationale. Radacina ei este dumnezeiasca, iar puterea ei de neimaginat. Hristos subliniaza acest lucru, adresându-se tuturor generatiilor de peste veacuri: Adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta (Matei 17, 20). Desigur, astfel de cuvinte pot parea mari; însa atunci când ele sunt însotite de nenumarate fapte lipsite de orice echivoc, atunci trebuie sa le dam crezare si sa ni le însusim ca atare. Minunile înfricosatoare pe care le-a savârsit si le savârseste Hristos sunt întarite prin marile minuni pe care le-au savârsit neîncetat de-a lungul veacurilor si le savârsesc în egala masura astazi cei  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 244 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS care au crezut si cred nestramutat în El, precum Domnul însusi fagaduise: Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce crede în Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Exista astfel un neîntrerupt lant de aur care, pornind de la Hristos, se continua cu sfintii apostoli, cu parintii apostolici, cu ascetii pustiurilor Egiptului, cu marii capadocieni, cu ierarhii, mucenicii si monahii isihasti de pretutindeni, si care îsi prelungeste zalele pâna în zilele noastre, cu nenumarati parinti plini de harismele Duhului Sfânt, precum staretul Iacov sau batrânii aghioriti Paisie, Porfirie, Iosif si Efrem. Toti acestia au savârsit o multime de minuni prin credinta în Iisus Hristos: i-au tamaduit cu desavârsire pe demonizati, pe paralitici, pe cancerosi, pe orbi, si nu o data au înviat oameni din morti! Iar aceasta acum, în zilele noastre, în chiar mijlocul nostru! S-au scris deja rafturi de carti reunind asemenea marturii, extrem de riguros atestate. Si totusi, nici macar aceasta nu este roada cea mai înalta si mai râvnita a credintei. Rezultatul ei final, si totodata telul nostru suprem, este cel pe care
ni-l reveleaza Sfânta Scriptura, vorbind despre Hristos: Ca tot cel ce crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 15). De ce exista însa oameni care, desi au auzit despre Hristos, totusi nu cred? Raspunsul ne vine si de aceasta data din partea lui Hristos: Oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, caci faptele lor erau rele (Ioan 3, 19). Fireste, printr-o asemenea atitudine, astfel de oameni se osândesc pe ei însisi sa traiasca pe pamânt o viata cu totul grosiera, ancorata strict în sfera materiei, rupti de izvoarele spirituale ale lumii, lipsiti de Dumnezeu. Daca ramân consecventi acestei tragice optiuni pâna la sfârsitul vietii lor, atunci prabusirea lor ontologica se consfinteste pentru eternitate, în sensul unei despartiri vesnice de Dumnezeu, al unei suferinte vesnice, al unei morti spirituale asumate de buna voie. Acesta este iadul… Învataturile lui Hristos, Sfintele Taine pe care le-a temeluit, minunile savârsite de El, toate detaliile vietii Sale, desi sunt exprimate prin mijloace omenesti, ele transcend la modul absolut ratiunea umana, simturile si limbajul comun. Provin întru totul de la Dumnezeu. Si, întrucât fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai înteleapta decât întelepciunea lor (I Cor. 1, 25), nimeni nu poate scruta adâncimile dumnezeiesti printr-un simplu efort mental. Prin însasi natura ei, gândirea omeneasca este inapta sa investigheze exhaustiv tainele lui Dumnezeu, fapt subliniat si de apostolul Pavel: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (ICor. 1,18). Omul a fost facut de Dumnezeu pentru a participa la viata Lui, pentru a deveni Dumnezeu prin har. Altfel spus, toate însusirile pe care Dumnezeu le poseda prin firea Lui (atotcunoasterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea etc), omul le va dobândi ca o ofranda a iubirii lui Dumnezeu, exact asa precum în dar am primit si viata pe care o traim. Aceasta îndumnezeire a omului se lucreaza treptat, în masura în care inima omului, intentia lui, nazuinta lui cea mai profunda se statornicesc pe calea binelui. Cu cât vointa lui se lasa îmboldita spre rau, cu atât el se îndeparteaza mai mult de harul lui Dumnezeu si se îndreapta mai alarmant spre întunericul fiintei, spre descrestere ontologica,
spre iad. Tocmai datorita originii sale divine, omul poarta adânc întiparit în sufletul sau dorul dupa Dumnezeu, dorul de îndumnezeire. În absolut nimic altceva nu-si poate gasi împlinirea sufletul omenesc. Nimic mai putin decât atât nu  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 245 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS este vrednic de firea lui. Si exact acest dor binecuvântat dupa îndumnezeire se straduieste sa ni-l perverteasca diavolul, astfel încât sa ne deturneze de la tinta noastra. Este strategia lui predilecta: de a corupe miscarile ontologice firesti ale omului. Asadar, diavolul a pervertit acest dor de îndumnezeire – înteleasa ca restaurare, prin harul lui Dumnezeu, a starii omului de dinainte de cadere- în dorinta de autoîndumnezeire. Ispititorul ne sopteste cu perfidie: „Singur, omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Esti Dumnezeu, numai ca nu o stii!“. Prin momeala autoîndumnezeirii (Veti fi ca Dumnezeu… – Facere 3, 5), diavolul i-a condus pe cei întâi ziditi la razvratire împotriva lui Dumnezeu, la izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decaderea ontologica, la pierderea harismelor duhovnicesti. Viata omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu si a dobândit o serie de însusiri ale existentei animale: Omul, fiind în cinste, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor (Ps. 48, 12). Prin cadere, el a devenit stricacios, a cunoscut boala si, în cele din urma, moartea.Plat a pacatului este moartea (Rom. 6, 23). În Cartea Facerii, cea dintâi a Vechiului Testament, este descris detailat acest moment fatal pentru întregul neam omenesc. Uriasa catastrofa ontologica pe care a suferit-o natura umana prin caderea protoparintilor, si care se transmitea din generatie în generatie, nu putea fi înlaturata decât de Dumnezeu însusi. Orice efort omenesc în acest sens era absolut insignifiant. Drept urmare, Dumnezeu S-a întrupat, asumându-Si astfel plenar natura umana, si prin lucrarea Sa, prin faptele si învataturile Sale, dar mai ales prin Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul catre îndumnezeire. Este drumul pe care în chip fericit îl parcurg pâna la capat sfintii. De-a lungul întregii istorii, diavolul face uz de aceeasi veche capcana, autoîndumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cadere a omului. Ce îi fagaduiesc fiecarei persoane în parte învataturile orientale inspirate nemijlocit de catrediavol si îngerii sai? Exact acelasi lucru prin carediavolul îi înselase pe Adam si Eva în Rai: „Vei deveni Dumnezeu!“. În ce fel? Prin exercitiile yoga, prin tehnicile de meditatie, prin ceremoniile si jertfele aduse demonilor. Este tocmai ceea ce a dorit diavolul însusi: sa devina Dumnezeu. Si voi pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preaînalt, si voi fi asemenea Lui, a gândit arhanghelul Lucifer, si a cazut cu înfricosatoare cadere, deveninddiavol . Din arhanghel prealuminos, care raspândea pretutindeni în jur dumnezeiasca lumina necreata, a devenit demon preaîntunecat. Cu aceasta boala spirituala se va stradui pâna la sfârsitul veacurilor sa-l contamineze si pe om.
Diavolul si îngerii sai cazuti nu-si afla în nimic altceva mai multa satisfactie decât în a fi socotiti dumnezei, si a fi adorati ca atare. Prin insuflarea directa a teoriilor religioase orientale, demonii urmaresc asadar sa-l antreneze pe om într-o dubla cadere: aceea de a-i venera pe ei, si aceea de a se venera pe sine însusi, în locul lui Dumnezeu. Cine le mai poate veni în ajutor celor înselati de Satana într-o asemenea masura? Numai Acela Care S-a facut om pentru a-i mântui pe cei zdrobiti cu inima, Acela Care S-a pogorât pe pamânt ca sa afle oaia cea pierduta (y. Luca 15, 4),Acela Care a venit nu ca sa judece, ci ca sa-l mântuiasca pe om (v. Ioan 12, 47), Acela Care ne-a iubit atât de mult, încât a primit sa Se rastigneasca pentru noi, Preabunul si Atotputernicul Hristos Dumnezeu. El Se reveleaza pe Sine omului într-o relatie vie, personala, în interiorul Bisericii pe care El însusi a întemeiat-o spre a exista pâna la sfârsitul veacurilor.

L PAISIE†— 242 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Asadar, în vreme ce crestinii se feresc de imaginatie în timpul rugaciunii, toti gurusii si new age-istii, dimpotriva, o stimuleaza si o dezvolta prin diversele mijloace de „meditatie“, considerând-o „vehicul“ si mod de a se apropia de „Dumnezeu“. Bineînteles, „Dumnezeul“ lor este cu totul altul decât Hristos. În zilele noastre asistam la o veritabila explozie de organizatii new age-iste care cultiva sistematic imaginatia în mintile adeptilor lor. În acest fel, diavolul gaseste terenul cel mai prielnic pentru a-i „duce la cinema“, cum obisnuia sa spuna batrânul Paisie. Acest teren extrem de fertil va fi valorificat si de catre Antihrist, în scopul plasmuirii falselor sale minuni. Sfântul Apostol Pavel scrie în cea de-a doua sa epistola catre tesaloniceni ca aratarea lui Antihrist va fi însotita de false minuni care se vor savârsi prin lucrareadiavolului: Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2,9-l0). Asadar, analiza acestor aspecte legate de meditatia orientala si rugaciunea crestina reveleaza o data în plus antiteza fundamentala dintre cele doua religii. Pe cât difera lumina de întuneric si Dumnezeu de diavol, pe atât difera Biserica lui Hristos de pagânismul hindus si de sectele new age-iste.  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 243 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS EPILOG Si au zis apostolii catre Domnul: Sporeste-ne credinta! (Luca 17,5) Batrânul Paisie spunea ca Hristos, dincolo de sirul nesfârsit al zguduitoarelor minuni pe care le-a savârsit, a lasat înadins anumite lucruri nelimpezite pâna la capat în Evanghelie, spre a-i da în acest mod omului posibilitatea de a- si dovedi buna dispozitie, astfel încât credinta sa sa nu izvorasca din constrângere (spre exemplu, din multimea unor dovezi zdrobitoare), ci sa fie rodul bunei sale intentii. În acest fel, credinta devine si o lucrare proprie a omului, vrednica de lauda si de rasplata din partea lui Dumnezeu. Asemeni necredintei, nici credinta în Dumnezeu nu are o baza stiintifica. Este totusi adevarat ca stiinta contemporana furnizeaza tot mai numeroase indicii ale existentei lui Dumnezeu. Însa hotarâtoare în privinta refuzului sau asumarii credintei în Dumnezeu ramân intentia si calitatea fiecarei persoane în parte.
Desigur, aceasta alegere are consecinte dintre cele mai marcante pentru viata individului. Omul în al carui suflet se naste credinta dobândeste o putere uriasa care îl transgreseaza într-o dimensiune spirituala vesnica. El cunoaste realitati extrem de profunde, însa nu printr-un demers rational obisnuit, ci prin credinta si mai ales prin experienta. Credinta determina în chipul cel mai firesc faptele credintei; acestea, la rândul lor, aduc cunoastere spirituala, care calauzeste la o tot mai profunda si mai intensa credinta. Astfel este parcurs într-o continua ascensiune drumul credintei, pâna ce omul ajunge la credinta desavârsita.
Punctul crucial îl constituie prima circumstanta în care persoana va actiona într-o maniera care se fundamenteaza pe credinta. În acest punct, omul trebuie sa faca un salt semnificativ, depasindu-si îndoielile si ezitarile care de obicei sunt de natura sa bulverseze si chiar sa ne întrerupa brutal calatoria. Saltul este posibil printr-o miscare sufleteasca energica, hotarâtoare, în virtutea careia omul sa actioneze bazându-se pe intentia sa launtrica profunda, si sa înainteze astfel pe cale. Acest act al sau va fi motorul experientelor credintei si al cunoasterii spirituale. Mai departe, dificultatile si intensitatea luptei sufletesti vor creste analog cu progresul spiritual al luptatorului. Stacheta se va ridica putin câte putin, pâna ce atletul va ajunge la credinta desavârsita.
Ezitarile si îndoielile pe care suntem chemati sa le biruim prin credinta sunt reale, iar primejdiile – cât se poate de palpabile. Exista vrajmasi de temut care se straduiesc sa ne abata de pe calea adevarului si sa ne distruga. De aceea, este vital sa putem opera totdeauna distinctia între himera si realitate, între întuneric si lumina, între ratacire si adevar, între credinta gresita si cea adevarata.
Profunzimile credintei sunt imposibil de sondat cu instrumente rationale. Radacina ei este dumnezeiasca, iar puterea ei de neimaginat. Hristos subliniaza acest lucru, adresându-se tuturor generatiilor de peste veacuri: Adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta (Matei 17, 20). Desigur, astfel de cuvinte pot parea mari; însa atunci când ele sunt însotite de nenumarate fapte lipsite de orice echivoc, atunci trebuie sa le dam crezare si sa ni le însusim ca atare. Minunile înfricosatoare pe care le-a savârsit si le savârseste Hristos sunt întarite prin marile minuni pe care le-au savârsit neîncetat de-a lungul veacurilor si le savârsesc în egala masura astazi cei  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 244 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS care au crezut si cred nestramutat în El, precum Domnul însusi fagaduise: Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce crede în Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Exista astfel un neîntrerupt lant de aur care, pornind de la Hristos, se continua cu sfintii apostoli, cu parintii apostolici, cu ascetii pustiurilor Egiptului, cu marii capadocieni, cu ierarhii, mucenicii si monahii isihasti de pretutindeni, si care îsi prelungeste zalele pâna în zilele noastre, cu nenumarati parinti plini de harismele Duhului Sfânt, precum staretul Iacov sau batrânii aghioriti Paisie, Porfirie, Iosif si Efrem. Toti acestia au savârsit o multime de minuni prin credinta în Iisus Hristos: i-au tamaduit cu desavârsire pe demonizati, pe paralitici, pe cancerosi, pe orbi, si nu o data au înviat oameni din morti! Iar aceasta acum, în zilele noastre, în chiar mijlocul nostru! S-au scris deja rafturi de carti reunind asemenea marturii, extrem de riguros atestate. Si totusi, nici macar aceasta nu este roada cea mai înalta si mai râvnita a credintei. Rezultatul ei final, si totodata telul nostru suprem, este cel pe care
ni-l reveleaza Sfânta Scriptura, vorbind despre Hristos: Ca tot cel ce crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 15). De ce exista însa oameni care, desi au auzit despre Hristos, totusi nu cred? Raspunsul ne vine si de aceasta data din partea lui Hristos: Oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, caci faptele lor erau rele (Ioan 3, 19). Fireste, printr-o asemenea atitudine, astfel de oameni se osândesc pe ei însisi sa traiasca pe pamânt o viata cu totul grosiera, ancorata strict în sfera materiei, rupti de izvoarele spirituale ale lumii, lipsiti de Dumnezeu. Daca ramân consecventi acestei tragice optiuni pâna la sfârsitul vietii lor, atunci prabusirea lor ontologica se consfinteste pentru eternitate, în sensul unei despartiri vesnice de Dumnezeu, al unei suferinte vesnice, al unei morti spirituale asumate de buna voie. Acesta este iadul… Învataturile lui Hristos, Sfintele Taine pe care le-a temeluit, minunile savârsite de El, toate detaliile vietii Sale, desi sunt exprimate prin mijloace omenesti, ele transcend la modul absolut ratiunea umana, simturile si limbajul comun. Provin întru totul de la Dumnezeu. Si, întrucât fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai înteleapta decât întelepciunea lor (I Cor. 1, 25), nimeni nu poate scruta adâncimile dumnezeiesti printr-un simplu efort mental. Prin însasi natura ei, gândirea omeneasca este inapta sa investigheze exhaustiv tainele lui Dumnezeu, fapt subliniat si de apostolul Pavel: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (ICor. 1,18). Omul a fost facut de Dumnezeu pentru a participa la viata Lui, pentru a deveni Dumnezeu prin har. Altfel spus, toate însusirile pe care Dumnezeu le poseda prin firea Lui (atotcunoasterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea etc), omul le va dobândi ca o ofranda a iubirii lui Dumnezeu, exact asa precum în dar am primit si viata pe care o traim. Aceasta îndumnezeire a omului se lucreaza treptat, în masura în care inima omului, intentia lui, nazuinta lui cea mai profunda se statornicesc pe calea binelui. Cu cât vointa lui se lasa îmboldita spre rau, cu atât el se îndeparteaza mai mult de harul lui Dumnezeu si se îndreapta mai alarmant spre întunericul fiintei, spre descrestere ontologica,
spre iad. Tocmai datorita originii sale divine, omul poarta adânc întiparit în sufletul sau dorul dupa Dumnezeu, dorul de îndumnezeire. În absolut nimic altceva nu-si poate gasi împlinirea sufletul omenesc. Nimic mai putin decât atât nu  MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 245 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS este vrednic de firea lui. Si exact acest dor binecuvântat dupa îndumnezeire se straduieste sa ni-l perverteasca diavolul, astfel încât sa ne deturneze de la tinta noastra. Este strategia lui predilecta: de a corupe miscarile ontologice firesti ale omului. Asadar, diavolul a pervertit acest dor de îndumnezeire – înteleasa ca restaurare, prin harul lui Dumnezeu, a starii omului de dinainte de cadere- în dorinta de autoîndumnezeire. Ispititorul ne sopteste cu perfidie: „Singur, omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Esti Dumnezeu, numai ca nu o stii!“. Prin momeala autoîndumnezeirii (Veti fi ca Dumnezeu… – Facere 3, 5), diavolul i-a condus pe cei întâi ziditi la razvratire împotriva lui Dumnezeu, la izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decaderea ontologica, la pierderea harismelor duhovnicesti. Viata omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu si a dobândit o serie de însusiri ale existentei animale: Omul, fiind în cinste, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor (Ps. 48, 12). Prin cadere, el a devenit stricacios, a cunoscut boala si, în cele din urma, moartea.Plat a pacatului este moartea (Rom. 6, 23). În Cartea Facerii, cea dintâi a Vechiului Testament, este descris detailat acest moment fatal pentru întregul neam omenesc. Uriasa catastrofa ontologica pe care a suferit-o natura umana prin caderea protoparintilor, si care se transmitea din generatie în generatie, nu putea fi înlaturata decât de Dumnezeu însusi. Orice efort omenesc în acest sens era absolut insignifiant. Drept urmare, Dumnezeu S-a întrupat, asumându-Si astfel plenar natura umana, si prin lucrarea Sa, prin faptele si învataturile Sale, dar mai ales prin Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul catre îndumnezeire. Este drumul pe care în chip fericit îl parcurg pâna la capat sfintii. De-a lungul întregii istorii, diavolul face uz de aceeasi veche capcana, autoîndumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cadere a omului. Ce îi fagaduiesc fiecarei persoane în parte învataturile orientale inspirate nemijlocit de catrediavol si îngerii sai? Exact acelasi lucru prin carediavolul îi înselase pe Adam si Eva în Rai: „Vei deveni Dumnezeu!“. În ce fel? Prin exercitiile yoga, prin tehnicile de meditatie, prin ceremoniile si jertfele aduse demonilor. Este tocmai ceea ce a dorit diavolul însusi: sa devina Dumnezeu. Si voi pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preaînalt, si voi fi asemenea Lui, a gândit arhanghelul Lucifer, si a cazut cu înfricosatoare cadere, deveninddiavol . Din arhanghel prealuminos, care raspândea pretutindeni în jur dumnezeiasca lumina necreata, a devenit demon preaîntunecat. Cu aceasta boala spirituala se va stradui pâna la sfârsitul veacurilor sa-l contamineze si pe om.
Diavolul si îngerii sai cazuti nu-si afla în nimic altceva mai multa satisfactie decât în a fi socotiti dumnezei, si a fi adorati ca atare. Prin insuflarea directa a teoriilor religioase orientale, demonii urmaresc asadar sa-l antreneze pe om într-o dubla cadere: aceea de a-i venera pe ei, si aceea de a se venera pe sine însusi, în locul lui Dumnezeu. Cine le mai poate veni în ajutor celor înselati de Satana într-o asemenea masura? Numai Acela Care S-a facut om pentru a-i mântui pe cei zdrobiti cu inima, Acela Care S-a pogorât pe pamânt ca sa afle oaia cea pierduta (y. Luca 15, 4),Acela Care a venit nu ca sa judece, ci ca sa-l mântuiasca pe om (v. Ioan 12, 47), Acela Care ne-a iubit atât de mult, încât a primit sa Se rastigneasca pentru noi, Preabunul si Atotputernicul Hristos Dumnezeu. El Se reveleaza pe Sine omului într-o relatie vie, personala, în interiorul Bisericii pe care El însusi a întemeiat-o spre a exista pâna la sfârsitul veacurilor.    MARII INITIATI AI INDIEI SI† CUVIOSUL PAISIE†— 246 / 246— DYONYSIOS FARASIOTIS Pentru ca omul sa-si improprieze aceasta revelatie, trebuie sa intre în staulul duhovnicesc al Bisericii. Aici îl va întâlni pe Singurul Dumnezeu Adevarat, pe care îl va cunoaste prin experienta nemijlocita a comuniunii personale. Felul de vietuire al omului este cel care determina profunzimile acestei comuniuni. Când omul îsi armonizeaza modul de viata cu voia lui Dumnezeu, cu poruncile lui Hristos, atunci începe sa se asemene cu Dumnezeu, sa devina
Dumnezeu prin har si partas al celor mai adânci taine ale vietii. Aceasta revelatie care se amplifica gradat poate ajunge- prin rugaciune- pâna la vederea Luminii necreate a Sfintei Treimi, în care persoana umana se uneste ontologic, în mod constient si real, cu Dumnezeu. Omul traieste în Dumnezeu si Dumnezeu traieste în om. Omul devine teofor si cunoaste tainele lui Dumnezeu prin traire, participând el însusi la viata dumnezeiasca.
Cei care au ajuns la asemenea masuri duhovnicesti devin capabili sa ne învete si sa ne transmita si noua ceea ce traiesc ei, si astfel sa ne calauzeasca si pe noi la cunoasterea treptata si la iubirea Adevaratului Dumnezeu. Un astfel de om a fost parintele Paisie. El ne-a daruit nu numai inima sa, ci si întreaga sa experienta, pusa în slujba îndrumarii noastre sufletesti catre dragostea lui Hristos.
Sa urmam asadar pasii batrânului si ai tuturor sfintilor de peste veacuri, si sa-i chemam neîncetat în rugaciuni, astfel încât fiecare dintre noi sa dobândeasca experienta lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Atunci toate se vor aseza pe fagasul lor firesc: vom deosebi adevarul de minciuna, realitatea de imaginar, lumina de întuneric. Caci nu exista nimic mai însemnat, mai de trebuinta, mai înalt în aceasta lume decât cunoasterea si iubirea Adevaratului.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s