URMAREA LUI HRISTOS

Naiv este cel ce crede că va putea urma lui Hristos, fără lacrimi


“Prin
plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se
pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus
de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu
atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de
astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste
bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei”.

Fericiti cei ce plang, ca aceia se
vor mangaia
(Mt. 5:4). “Iata imi vad inima intr-o lupta: Cum voi vorbi
despre sfantul plans contemporanilor mei? Stiu ca ei vor socoti o rusine ca un
om in toata firea sa planga pentru orice pricina.

Da, cu
adevarat, este rusinos a plange, dar numai atunci cand este vorba de lucruri
trecatoare: de cariera, de avere, de privilegii sau de starea sociala, de
sanatate si altele asemenea lor. Insa plansul despre care vom vorbi atinge
legatura noastra cu vecinicul Dumnezeu: el apartine unui alt plan al fiintei. El
izvoraste atunci cand se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu. Acesta ne-a
cercetat… inima ni s-a umplut de dragostea cea nestricacioasa iar mintea a
cutremurat-o cu o noua viziune… El ne-a rapit duhul in taramul fiintarii
nefacute. Focul rugaciunii din Ghethsimani – impreuna-patimirea cu intreaga
zidire in suferinta – s-a apropiat de faptura noastra firava, iar aceasta s-a
daruit deplin stapanirii Iubirii care a cercetat-o. Cu un astfel de plans au
plans Apostolii si Parintii nostri, primind cereasca binecuvantare. Acest foc a
fost aruncat pe pamantul inimii noastre de insusi Hristos (cf. Lc. 12:49; 22:44
si 24:32).

Foarte rar se revarsa peste noi sfanta
putere a Dragostei ce izvoraste de la Dumnezeu intr-o astfel de masura: cu
neputinta este firii noastre, in starea ei de fata, a purta aceasta flacara. De
obicei renasterea noastra incepe cu ivirea Luminii Nezidite care ne dezvaluie
viziunea tainei despartirii noastre de Dumnezeu, iar inima, in afara de plans –
nu are alt mijloc de a-si exprima umilinta, adica iubirea sa indurerata inaintea
lui Dumnezeu.

Naiv este cel ce crede ca va putea
strabate calea, urmand lui Hristos, fara lacrimi. Ia o nuca uscata, pune-o sub o
presa puternica, si vei vedea cum curge din ea untdelemnul. Ceva asemanator se
intampla cu inima noastra atunci cand focul nevazut al cuvantului lui Dumnezeu o
parjoleste din toate partile. Impietritu-s-a inima noastra in egoismul ei de
fiara si, ce este mai rau, in spasmul mandriei sale. Dar cu adevarat exista un
astfel de Foc (cf. Lc. 12:49) in stare sa topeasca pana si metalele cele mai
tari, si pietrele.

Cela ce niciodata de-a lungul vietii
sale nu a cercat apropierea acestui Foc pana la sine, nu va intelege despre ce
este vorba aci. Primul cuvant al propovaduirii evanghelice: “Pocaiti-va, ca s-a
apropiat imparatia Cerurilor” (Mt. 4:17), ne cheama la o schimbare radicala a
intregii noastre vieti. Aceasta schimbare este cu putinta nu altfel decat prin
contopirea doririi noastre infocate cu lucrarea Focului ceresc care ne inmoaie
inima, si odata inmuiata, se faureste din nou sub loviturile unui puternic
ciocan.

Plansul duhovnicesc, prin firea sa,
este cu totul altul decat plansul sufletesc. El tine de o neintrerupta gandire
la Dumnezeu si de o dureroasa intristare pentru despartirea de El. Plansul
sufletesc, patimas, ucide trupul, ii stinge vioiciunea, atunci cand cel
duhovnicesc curata omul de patimi purtatoare de moarte si prin aceasta il invie
pe de-a-ntregul. Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri
patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca
si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc
plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de
nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania.
Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a
slobozeniei.

A crede ca preschimbarea firii noastre,
propovaduita de Evanghelie, este cu putinta fara plans – poate numai cel care nu
a simtit niciodata puterea ucigasa ce o are pacatul asupra noastra. Din amar, in
inceputurile pocaintei noastre, plansul se preschimba apoi in lacrimile bucuriei
Iubirii Dumnezeiesti. Iar acesta este semnul ca rugaciunea noastra a fost auzita
si ca prin lucrarea ei suntem purtati intr-o viata noua, de acum
ne-stricacioasa.

Plansul duhovnicesc este un fenomen de
ordin ceresc, incerc, dar nu-mi pot aminti – am plans eu oare vreodata dupa
coacerea varstei mele? Si doar viata mea a coincis cu groaznicele evenimente ale
veacului nostru. De multe ori m-am aflat nu numai in situatii grele, dar cu
adevarat in primejdii de moarte. Cand insa, prin ivirea Luminii, eu am zarit
adancul caderii mele, atunci a inceput un plans pe care nu-l puteam opri: era
mai puternic decat mine in deznadejdea care ma atinsese. La inceput plangeam
pentru mine insumi, ingrozit de propria cadere; mai tarziu – pentru oamenii care
nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compatimire pentru nefericita lor stare a
necunoasterii lui Dumnezeu. La Athos insa, si mai ales in pustie, in vremea
Razboiului (al Doilea), amar plangeam pentru lume in intregul
sau.

Multa vreme am purtat in minte:
“infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui Viu” (Evr. 10:31).
Si cumplit lucru este parasirea de catre Dumnezeu. In afara Dumnezeului Iubirii
– totul este fara sens: sufletul se vede aruncat in intunerecul mortii (vezi 1
Cor. 13:1-3). Frica din pricina acestui intunerec este chinuitoare, pentru
faptul ca el nu este numai in afara mea, ci se afla si inlauntrul meu. Cand insa
Lumina Nefacuta ma slobozeste din iadul meu launtric, atunci de la mine se
indeparteaza toata patima si inteleg ca Domnul cel Atotputernic ma poate face si
pe mine domn, dupa chipul Domniei Sale: slobod de toata stapanirea straina, de
neranit de orice rautate.

O data cu schimbarea starii mele
launtrice se insotesc si schimbari in caracterul plansului. Uneori si inima si
mintea traiesc o minunata liniste, iar lacrimile devin “dulci” din dragoste.
Cand insa Duhul Domnului se indeparteaza de la mine si suflul vietii nemuritoare
se stinge in mine, atunci o oarecare framantare si chiar o groaza patrund in
inima. Rugaciunea lua forma unei deznadajduiri apasatoare si se intampla ca
zaceam ceasuri intregi cu fata la pamant. Cuprins de neputinta, ma intindeam pe
patul meu tare; lacrimile nu incetau sa curga, dar mintea tacea
neputincioasa.

As fi dorit sa vorbesc despre aceste
stari cat se poate de simplu, dar atunci s-ar fi ascuns de la cititor
nestavilita putere a “starilor” care, fara tagada, depasesc masura omului, caci
sant un dar de Sus.

“Duh este Dumnezeu, si cei ce se
inchina Lui, in duh si in adevar trebuie a se inchina” (Io. 4:24). Cuvintele lui
Hristos: “in duh si in adevar” este ingaduit a le intelege in doua sensuri: in
“Duhul Adevarului, Carele de la Tatal purcede” (cf. Io. 15:26), si in duhul si
adevarul proprii omului care se pocaieste (cf. 1Io. 1:8-10). Duhul Sfant se
pogoara asupra omului, iar acesta, chipul lui Dumnezeu fiind, sub lucrarea
Dumnezeiescului Adevar, insusi devine adevarat.

Unirea noastra fiintiala cu Dumnezeul
Iubirii presupune contopirea a doua voiri: a lui Dumnezeu si a omului. Unirea
insasi se savarseste in starea dragostei. Dumnezeu-Duhul Personal si
omul-persoana se unesc intru una in Actul cel vecinic al Vietii Dumnezeiesti.
Astfel cunoastem noi pe Dumnezeu.

A dobandi aceasta Dragoste este telul
ultim al nevointei crestine. Atingerea lui se insoteste de o cale lunga si grea.
Dar a cerca cercetarea lui Dumnezeu cu putere mare este cu putinta prin darul de
Sus, in anumite momente cand sufletul, in avantul caintei pentru pacate, devine
primitor Luminii ce se pogoara asupra lui de la Dumnezeu. Insa aceste prime
cercetari inca nu constituie starea pe veci dobandita de catre cei mantuiti. Ele
nu sunt decat “bogatia nedreapta” – “mamona nedreptatii”, care ni se poate lua,
din pricina necredinciosiei. Insa a pazi acest har, a ramane credincios in toate
cele ce ne-a invatat, nu este cu putinta fara un adanc plans de ani de zile (cf.
Lc. 16:9-12). Cine gandeste altfel, pe acela Parintii nostri nu l-ar
incuviinta.

Iar noi ne straduim a ramane in
predania sfintei vieti mostenite de la ei. Calea Domnului este astfel: El se
arata omului care nefatarnic se pocaieste, iar omul primeste Dragostea Lui in
Lumina Nezidita, in chip nevremelnic. Repetam tot mereu acelasi cuvant –
Dragoste, insa ea cuprinde fiintial si intelepciunea cea mai presus de lume, si
maretia netarmurita, cu nemasurata smerenie proprie ei, si frumusetea
atotbiruitoare, si pacea adanca. Cercetand pe om, Dumnezeu prin insasi aceasta
il face partas Fiintei Sale de nedescris prin cuvinte pamantesti. Ne cuprinde o
singura dorire: astfel a dobandi Dragostea Dumnezeiasca pe care am cunoscut-o,
incat sa devina firea noastra in veci neinstrainata.

Cand Dumnezeu vede ca de acum nimic in
toata lumea nu mai poate din nou sa smulga sufletul de la Dragostea Sa (cf. Rom.
8:35-39), atunci incepe o perioada a incercarilor, este drept grele, dar fara de
care ar ramane necunoscute adancurile chipurilor Fiintarii zidite si nezidite.
“Aspra” este aceasta incercare: o sabie nevazuta te taie de la iubitul Dumnezeu,
de la cea neapusa a Sa Lumina. Omul se afla lovit de moarte in toate planurile
fiintarii sale. Nimic nu poate intelege: unde este pricina faptului ca acea
“unire a dragostei”, care paruse finala intr-o rugaciune asemenea celei din
Ghethsimani, s-a preschimbat in iadul parasirii de catre Dumnezeu? Raspunsul
acestei nedumeriri il aflam in al doisprezecelea capitol al Epistoliei catre
Evrei, mai cu seama stihurile 26 pana la 29. Dar mai nainte si mai presus de
toate avem “pilda” pe insusi Hristos: pe Golgotha, pironit pe cruce, El a
intrebat pe Tatal: “De ce M-ai parasit?” – si indata: “Savarsitu-s-a; si plecand
capul, si-au dat duhul” (Mt. 27:46; Io. 19:30).

Si astfel ne este descoperita Taina
Dragostei lui Dumnezeu: deplinatatea desertarii premerge deplinatatii
desavarsirii.

Dragostea, a carei flacara a aruncat-o
Hristos in sufletul omului, are o uimitoare insusire: ea il povatuieste in
adancuri si in inaltimi, nimanui altuia de patruns; ii da stapanire asupra a
toata suferinta si chiar a mortii; il arunca de multe ori intr-o netarmurire de
nedescris – unde se va afla “singur”, chinuindu-se in tanjirea de a vedea din
nou Lumina iubitului Dumnezeu.

Astfel este procesul curatirii firii
noastre molipsite de iadul luciferic. Calea lui Hristos duce de la chipul
relativ, vecinie clatinat al fiintarii, catre imparatia cea absoluta, neclatita.
Duhului omului ii este propriu a se nelinisti atunci cand se vede taiat de la
dragostea desavarsita a Tatalui – urmarea caderii. Chipul lui Dumnezeu – omul,
cauta Bunul absolut, sfant, nestramutat. Si cine va putea descrie dragostea
pentru El? Cine va afla cuvinte indestulate spre a infatisa macar o umbra a
acelei dureri care cearca sufletul atunci cand se desparte de
Dumnezeu?

Si nimic altceva decat numai sfanta
dragoste va izvori lacrimi din inima crestinului. Scriptura zice ca Iisus,
“…iubind pre ai Sai cari erau in lume, pana in sfarsit au iubit pre ei” (Io.
13:1). Si numai acest “pana in sfarsit” explica sudoarea Sa insangerata din
Ghethsimani. Acolo unde dragoste nu este, lacrimi nu vor fi, chiar daca nevointa
va lua forme extreme: meditatii staruitoare, posturi indelungate, conditii aspre
de vietuire in indepartare de restul lumii. Astfel de pilde nu putine aflam si
in Occidentul Crestin, si in Orientul necrestin.

Atunci cand duhul smerit ne stapaneste,
lacrimile se revarsa din adancul inimii. Despre acest plans vorbeste Hristos:
“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Mt. 5:3-4). Cu ce mangaiere?
In cazul de fata – cu mangaierea ce purcede de la Duhul Sfant, pe Care Hristos
L-a numit Mangaietorul; mangaiere nu de ordin psihologic sau fiziologic, ci
fiintial, care tine de vecinicia Dumnezeiasca.

Daca acum ma voi abate de la
imprejurarile de obste, theologice si ascetice, spre unele “amanunte” ale
experientei de multe veacuri a nevoitorilor crestini, o voi face cat mai pe
scurt cu putinta. Plansul duhovnicesc isi schimba caracterul potrivit starii in
care nevoitorul petrece: sunt lacrimi dulci, din apropierea Dumnezeului
Dragostei, care imbratiseaza intreg omul. Cel mai adesea insa se traieste
plansul de mijloc, unde se amesteca bucuria si tristetea. La inceputul pocaintei
precumpanesc lacrimile amare, nascute sau din constiinta propriei robii fata de
patimile pacatoase, sau din pricina imputinarii harului simtit, sau amarei
parasiri de Dumnezeu. Este cu putinta plansul impreuna-patimirii pentru omenire
si chiar pentru intreaga faptura. Sub toate aceste chipuri, plansul duhovnicesc
spala omul de toate intinaciunile care il covarsisera in viata zilnica,
innoieste in el puterea nazuintei catre Pacea Dumnezeiasca. Plansul iubirii
catre Dumnezeu il face intreg partas Iubitului Stapan: mintea, sufletul si chiar
trupul – toate se contopesc intru una, intr-o miscare puternic impreunata catre
Lumina cea Nezidita. Un astfel de plans rupe cercul stramt al fiintarii
pamantesti, indrumand duhul omului catre sferele ceresti, slobozit de silnicia
patimilor pacatoase; ne impartaseste experienta nepatimirii, sfintirea intregii
noastre “alcatuiri”.

Lipsa plansului, dupa invatatura
Parintilor nostri este un semn ca rugaciunea noastra inca nu a atins prima sa
treapta de inaltare catre Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce s-au desertat
lacrimile trupesti, poate fi data o alta rugaciune, fara cuvinte, ca un lin
simtamant al harului Duhului Sfant inlauntrul nostru, cand pacea “carea
covarseste toata mintea” (Flp. 4:7) umple inima. O astfel de contemplare subtire
imbratiseaza omul de obicei dupa rugaciunea in care el a adus jertfa dragostei
lui Dumnezeu pana la capat.

Plansul duhovnicesc este prisosul
vietii ce creste furtunos din puterea iubirii, pe cand cel “sufletesc” omoara
fiii pamantului. Pronia m-a adus sa traiesc intr-o tara unde din copilarie se
invata a nu plange; unde plansul se dispretuieste ca nevrednic de omul
civilizat. Nu se poate sa nu cinstesti aceasta cultura, dar nu se cade sa uitam
ca ea tine de situatia in care picioarele ne sunt puternic lipite de scoarta
pamantului. Nici parintii nevoitori nu plang pentru lipsa bunurilor pamantesti,
dar totusi insista asupra neaparatei trebuinte a plansului duhovnicesc, fara de
care nu se va inmuia inima impietrita in patimi, neputincioasa a iubi cu
evanghelica iubire.

Mintea crestinului care plange este cu
de-a-ntregul indreptata catre taramul veciniciei Dumnezeiesti. Caci numai despre
aceasta este vorba in poruncile lui Hristos. Multe imprejurari de nesuportat
celor ce traiesc viata banala a acestei lumi, pentru cel ce plange, precum zice
porunca lui Dumnezeu, trec neobservate: saracia nu il infricoseaza, nu il
injosesc jignirile si defaimarile din partea fiilor acestui veac, nici alte
lovituri ale soartei vremelnice, caci nu numai mintea, ci si picioarele ii sunt
ridicate cu mult deasupra pamantului. El compatimeste cu semenii, se intristeaza
pentru ei inaintea lui Dumnezeu, insa nu le impartaseste interesele, fiind
insuflat in nazuinta sa catre Adevarul cel nestramutat.

Plansul cu adevarat duhovnicesc este
urmarea lucrarii Duhului Sfant. Impreuna cu el se pogoara asupra noastra Lumina
cea Nezidita. Inima, iar mai apoi si mintea, dobandesc in sine puterea de a
cuprinde intreaga omenire, de a iubi intreaga faptura. Plansul duhovnicesc nu
este fara tel: el este indreptat catre Dumnezeu, si in Dumnezeu petrecand omul,
in rugaciunea pentru omenire, cu lacrimi compatimeste lumea intreaga. Parintii
sfatuiesc a ocroti acest dar prin paza poruncilor, pentru a nu scarbi Duhul
Sfant cu vreun pacat oarecare, insa nu este cu putinta a-l “cultiva”, caci el nu
se cuprinde in hotarele firii noastre zidite: este un har, iar harul lui
Dumnezeu nu sta sub obladuirea noastra.

Se intampla ca lacrimile dragostei sa
se dea din belsug si sa curga siroaie. Dar in perioadele parasirii de catre
Dumnezeu totul inlauntrul nostru se usuca, si doar de se va aduna in ochiul
nostru vreo picatura, asemenea unei picaturi de sange fierbinte dintr-o inima
ranita. Cela ce nu a cercat asupra sa lucrarea Focului de Sus (Lc. 12:49), acela
nu va intelege cele spuse.

Iarasi indraznesc sa amintesc ca
nevoitorii stau in fata judecatii lui Dumnezeu cu frica: vorba este nu despre
lucruri grabnic trecatoare, ci despre vecinicia – sau in Lumina Fetei Celui
Preainalt, sau in “intunerecul cel mai dinafara” (Mt. 25:30). In vartutea celor
spuse, ei devin nesimtitori fata de situatia lor pamanteasca: mintea le este in
Dumnezeu, iar cand se pogoara “mangaierea” de la Parintele luminilor, atunci cel
ce plange, usor iarta toate nedreptatile suferite, caci duhul ii este inaltat de
la pamant la cer, si in Duhul Sfant el devine in stare a iubi pana si pe
vrajmasi.

Unul din Staretii de la Athos, in
cuvantarile sale despre rugaciune vorbea despre felurimea plansului, judecand
dupa lucrarea fiecaruia asupra omului. El a socotit pana la douasprezece feluri
de plans. Si eu, ca si toti ceilalti, am cunoscut feluritele chipuri ale
plansului de-a lungul a multor ani ai pocaintei mele deznadajduite, dar nu mi-a
venit niciodata gandul sa le numar.

“Si acum, zice Domnul Dumnezeul nostru:
intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, cu post, cu plangere si cu
tanguire” (Ioil 2:12). “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” – zis-a
Domnul pentru toate veacurile. Ba chiar El insusi, “in zilele trupului Sau, cu
strigare tare si cu lacrami, cereri si rugaciuni a adus catre Cela ce putea sa
mantuiasca pre El din moarte, si S-a auzit pentru buna-cucernicie” (cf. Evr.
5:7). Si tuturor, si fiecaruia ce nazuieste catre Dumnezeiasca vecinicie, sta
inainte anume aceasta cale: “cu strigare tare si cu lacrami”, pentru a se mantui
de moartea ce ne tine legati – pacatul”.

Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe
Dumnezeu precum este”
sursa:
About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s